Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura Ya Sin

Versetele 28 la 83

Revelată la Mecca

Versetele 28 la 32

Allah a spus despre pedepsirea neamului său: „După el, nu am coborât împotriva neamului său nicio oaste din cer”. Nu am avut nevoie să trimitem o oaste din cer ca să-i pedepsim și să-i nimicim. „Și nici nu aveam să coborâm”, fiindcă nu era nevoie de aceasta, datorită măreției Puterii lui Allah Preaînaltul și a marii slăbiciuni a fiilor lui Adam: cel mai mic lucru prin care îi atinge pedeapsa lui Allah le este de ajuns.

„Nu a fost”, pedeapsa lor, „decât un singur strigăt”, adică un singur glas rostit de unii dintre îngerii lui Allah, „și iată-i stinși!” Inimile li s-au sfâșiat în piepturi și au fost zguduiți de acel strigăt. Au rămas stinși, fără glas, fără mișcare și fără viață, după acea răzvrătire și trufie, după ce îi întâmpinaseră pe cei mai nobili oameni cu acele vorbe urâte și după îndrăzneala lor împotriva acestora.

Allah a spus, arătând milă față de robi:³⁷ „Vai de robi! Nu vine la ei niciun Trimis fără să-l ia în derâdere”. Cât de mare este nenorocirea lor, cât de îndelungată este suferința lor și cât de adâncă este neștiința lor, de vreme ce au această însușire urâtă, care este pricina oricărei nenorociri, osânde și pedepse!

„Oare nu au văzut câte generații am nimicit înaintea lor și că acestea nu se mai întorc la ei? Toți, fără excepție, vor fi aduși înaintea Noastră.” Allah Preaînaltul spune: oare aceștia nu i-au văzut pe cei de dinaintea lor și nu au tras învățătură din generațiile care au tăgăduit, pe care Allah le-a nimicit și asupra cărora a abătut pedeapsa Sa? Toți au pierit și au fost nimiciți; nu s-au întors în viața lumească și nu se vor întoarce la ea. Allah îi va aduce din nou la ființă pe toți, printr-o creație nouă, îi va învia după moartea lor și vor fi aduși înaintea Sa. El va judeca între ei prin Judecata Sa dreaptă, care nu nedreptățește nici cât greutatea unui fir de praf. Dacă este o faptă bună, El o înmulțește și dăruiește de la Sine o răsplată mare.

Versetele 33 la 36

„Un semn pentru ei”, al învierii, al ridicării din morți și al înfățișării înaintea lui Allah Preaînaltul pentru răsplătirea faptelor, este acest „pământ mort”. Allah coboară ploaia asupra lui și îl aduce la viață după moartea sa. „Și scoatem din el grâne, din care ei mănâncă”, din toate felurile de semănături și din toate felurile de plante pe care le mănâncă vitele lor.

„Am făcut în el”, adică în acel pământ mort, „grădini”, adică livezi cu mulți pomi, îndeosebi curmali și viță-de-vie, care sunt cele mai nobile dintre plantele lemnoase. „Și am făcut să țâșnească din el izvoare”, adică din pământ. Am pus în pământ acei pomi, curmalii și vița-de-vie, „ca să mănânce din roadele lui”, ca hrană, fructe, adaos la mâncare și desfătare, deși mâinile lor nu au făcut acele roade. Ei nu le-au creat și nu le-au alcătuit; ele sunt numai lucrarea Celui mai bun dintre judecători și a Celui mai bun dintre cei care dăruiesc cele necesare traiului. De asemenea, mâinile lor nu le-au pregătit prin gătire ori în alt fel. Allah a făcut aceste roade astfel încât să nu aibă nevoie de gătire sau de altceva: sunt culese din pomii lor și mâncate pe loc.

„Oare nu vor fi ei recunoscători?” Celui care le-a dăruit aceste binefaceri și a revărsat asupra lor, din Generozitatea și Bunătatea Sa, ceea ce le îndreaptă treburile religiei și ale vieții lumești. Oare Cel care a adus pământul la viață după moartea lui, a făcut să crească în el semănături și pomi, a pus în aceștia roade gustoase, a făcut să se ivească acele fructe din ramuri și a făcut să țâșnească izvoare din pământul uscat și mort nu este în stare să-i învie pe morți? Ba da! El este cu putere asupra tuturor lucrurilor.

„Slavă Celui care a creat toate perechile”, adică toate felurile, „din ceea ce face pământul să crească”: a rânduit în el feluri atât de numeroase, încât sunt greu de numărat. „Din ei înșiși”: i-a făcut de parte bărbătească și de parte femeiască și i-a deosebit prin înfățișare, fire și însușirile lor văzute și lăuntrice. „Și din ceea ce ei nu cunosc”: dintre făpturile care au fost create, dar care rămân ascunse științei noastre, și dintre cele care nu au fost încă create. Slavă Lui! El este mai presus de a avea vreun asociat, sprijinitor, ajutor, sfetnic, soție, copil, pe cineva deopotrivă cu El, vreun asemănător sau egal în însușirile desăvârșirii Sale și în atributele măreției Sale. El este mai presus de a-I fi cu neputință vreun lucru pe care îl voiește.

Versetele 37 la 40

„Un semn pentru ei”, al faptului că Voința Sa se împlinește, al desăvârșirii Puterii Sale și al învierii morților după moartea lor, este „noaptea: îndepărtăm din ea ziua”, adică înlăturăm lumina puternică ce acoperea pământul, o înlocuim cu întunericul și îl așezăm în locul ei; „și iată-i în întuneric”.

Tot astfel înlăturăm acest întuneric care i-a învăluit și i-a cuprins, iar soarele răsare, luminează ținuturile și făpturile se răspândesc pentru a-și căuta traiul și a-și împlini trebuințele. De aceea a spus: „Soarele aleargă spre locul statornicit lui”, adică aleargă neîncetat spre un loc statornicit, pe care Allah i l-a rânduit. Nu trece dincolo de el și nu rămâne în urma lui. El nu dispune singur de sine și nu se poate împotrivi Puterii lui Allah Preaînaltul. „Aceasta este rânduiala Celui Atotputernic”, care, prin Puterea Sa, a cârmuit aceste făpturi mărețe cu cea mai desăvârșită cârmuire și după cea mai bună rânduială; „Atotștiutor”, care, prin Știința Sa, le-a făcut să slujească binelui robilor Săi și să le fie de folos în religia și în viața lor lumească.

„Iar lunii i-am rânduit faze”, prin care trece, câte una în fiecare noapte, „până când” devine foarte mică și ajunge din nou „asemenea unei tije vechi de curmal”, adică tijei unui ciorchine de curmale care, din pricina vechimii, s-a uscat, s-a micșorat și s-a încovoiat. Apoi, după aceasta, luna crește puțin câte puțin, până când lumina ei se întregește și strălucirea ei devine deplină.

Fiecare dintre soare, lună, noapte și zi are o rânduială pe care Allah i-a hotărât-o și pe care nu o depășește. Fiecare are vremea sa de stăpânire: când se ivește unul, celălalt lipsește. De aceea a spus: „Nici soarelui nu-i este cuvenit să ajungă luna”, adică în timpul stăpânirii ei, care este noaptea; de aceea soarele nu poate fi prezent noaptea. „Nici noaptea nu o ia înaintea zilei”, intrând peste ea înainte de sfârșitul stăpânirii sale.³⁸ „Fiecare”, dintre soare, lună și stele, „plutește pe o orbită”, adică se mișcă neîncetat pe drumul său. Toate acestea sunt dovezi vădite și argumente strălucite ale măreției Creatorului și ale măreției însușirilor Sale, îndeosebi, în acest loc, ale Puterii, Înțelepciunii și Științei Sale.

Versetele 41 la 50

Adică au în aceasta un semn și o dovadă că Allah singur este vrednic de adorare, fiindcă El dăruiește binefacerile și îndepărtează nenorocirile. Printre binefacerile Sale se află și aceasta: „Noi le-am purtat urmașii”.³⁹ Mulți dintre comentatori au spus că aici sunt avuți în vedere strămoșii lor.⁴⁰

„Și am creat pentru ei”, adică pentru cei care au venit după ei, „altele asemenea ei”, adică asemenea acelei corăbii, de același fel, „pe care se urcă”. A amintit binefacerea Sa față de strămoși, prin purtarea lor în corăbii, fiindcă binefacerea față de ei este o binefacere față de urmași.

Acest loc este, pentru mine, unul dintre cele mai greu de înțeles din tafsir. Ceea ce au spus mulți comentatori, anume că prin „urmași” sunt avuți în vedere strămoșii, este o folosire a cuvântului „urmași” pentru „strămoși” care nu este cunoscută în Coran. Mai mult, ea cuprinde o neclaritate și îndepărtează vorbirea de sensul ei firesc, lucru pe care îl resping Cuvântul Domnului lumilor și voința Sa de a le lămuri și de a le explica robilor Săi.

Există o altă posibilitate, mai bună decât aceasta: prin „urmași” să fie înțeleasă specia omenească, iar cei avuți în vedere să fie ei înșiși, fiindcă sunt dintre urmașii fiilor lui Adam. Însă acestui înțeles i se opun Cuvintele Sale: „Și am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urcă”. Dacă sensul ar fi că am creat, pentru cei cărora li se adresează aceste cuvinte, alte feluri de corăbii asemenea acelei corăbii, atunci s-ar repeta același înțeles, lucru pe care elocvența Coranului îl respinge. Dacă prin Cuvintele Sale: „Și am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urcă” ar fi avute în vedere cămilele, care sunt corăbiile uscatului, înțelesul ar fi coerent și limpede. Totuși, ar rămâne în vorbire o neclaritate, fiindcă, dacă acesta ar fi fost înțelesul dorit, s-ar fi spus: „Un semn pentru ei este că i-am purtat în corabia încărcată și am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urcă”. Însă, dacă mai întâi se spune: „Le-am purtat urmașii”, iar a doua oară: „I-am purtat”, înțelesul nu devine limpede decât dacă se spune că pronumele se referă la urmași. Allah știe cel mai bine adevărul acestei chestiuni.

Când am ajuns, scriind, la acest loc, mi s-a arătat un înțeles care nu este departe de ceea ce a voit Allah Preaînaltul. Cel care cunoaște măreția Cărții lui Allah, lămurirea ei desăvârșită sub toate aspectele a lucrurilor prezente, trecute și viitoare și faptul că, din fiecare înțeles, ea amintește ceea ce este mai înalt și mai desăvârșit dintre stările sale, va înțelege aceasta. Corăbiile se numără printre semnele și binefacerile lui Allah Preaînaltul față de robii Săi, din vremea când i-a învățat să le construiască și până în Ziua Învierii. Ele au existat neîncetat, în fiecare vreme, până în vremea celor cărora li s-a adresat Coranul. Când Allah Preaînaltul li S-a adresat prin Coran și a amintit corăbiile, El știa că cele mai mari semne legate de ele vor apărea în alt timp și în altă vreme decât a lor, atunci când îi va învăța să construiască vase maritime, atât cu pânze, cât și puse în mișcare prin foc, precum și mijloace aeriene care plutesc în văzduh ca păsările și altele asemenea lor, și vehicule terestre. Cele în care se arată semnul cel mai măreț aveau să existe numai printre urmași. De aceea a atras atenția în Carte asupra celui mai înalt dintre felurile acestor semne, spunând: „Un semn pentru ei este că Noi le-am purtat urmașii în corabia încărcată”, adică plină cu pasageri și mărfuri. Allah Preaînaltul i-a purtat și i-a salvat de la înec prin mijloacele pe care i-a învățat să le folosească.

De aceea le-a atras atenția asupra binefacerii Sale față de ei, prin faptul că i-a salvat de la înec, deși avea puterea să-i înece. A spus: „Dacă am voi, i-am îneca și n-ar avea niciun ajutător”, adică nimeni care să le vină în ajutor și să-i sprijine în strâmtorare și nimeni care să le îndepărteze greutatea; „și nici n-ar fi salvați” din starea în care se află.

„Decât printr-o îndurare din partea Noastră și pentru a se bucura de viață până la un timp”: nu i-am înecat, din Bunătate față de ei, și i-am lăsat să se bucure de viață până la un timp, poate că se vor întoarce ori vor îndrepta ceea ce au neglijat.

„Când li se spune: Feriți-vă de ceea ce este înaintea voastră și de ceea ce este în urma voastră”, adică de stările vieții dintre moarte și înviere, de Ziua Învierii și de pedepsele acestei lumi, „ca să vi se arate îndurare”, ei se întorc de la aceasta și nu-i dau nicio atenție, chiar dacă le-ar veni toate semnele.

De aceea a spus: „Nu le vine niciun semn dintre semnele Domnului lor fără să se întoarcă de la el”. Atribuirea semnelor Domnului lor dovedește desăvârșirea și limpezimea lor, fiindcă nu există nimic mai limpede și mai lămuritor decât semnele lui Allah. Faptul că El le-a trimis robilor Săi semne prin care să cunoască ceea ce le folosește în religia și în viața lor lumească face parte din grija cu care Allah îi crește și îi îndrumă.

„Când li se spune: Cheltuiți din ceea ce v-a dăruit Allah”, adică din cele necesare traiului pe care Allah vi le-a dăruit și pe care, dacă ar voi, vi le-ar lua, „cei care nu cred le spun celor care cred”, împotrivindu-se adevărului și aducând Voința divină drept argument: „Să-l hrănim noi pe acela pe care, dacă ar fi voit Allah, l-ar fi hrănit? Voi”, o, credincioșilor, „nu sunteți decât într-o rătăcire vădită”, de vreme ce ne porunciți aceasta. Acest lucru dovedește marea lor neștiință ori felul josnic în care se prefac neștiutori. Voința divină nu este niciodată o justificare pentru cel neascultător. Chiar dacă ceea ce Allah voiește se întâmplă, iar ceea ce El nu voiește nu se întâmplă, Allah Preaînaltul le-a dat robilor Săi putința de a făptui și le-a dăruit puterile prin care pot împlini porunca și se pot feri de ceea ce este oprit. Dacă părăsesc ceea ce li s-a poruncit, aceasta este alegerea lor, fără să fie siliți sau constrânși.

„Ei spun”, tăgăduind și cerând grăbirea împlinirii: „Când se va împlini această făgăduință, dacă spuneți adevărul?” Allah Preaînaltul a spus: Nu o socotiți îndepărtată, căci este aproape. „Ei nu așteaptă decât un singur strigăt”, care este suflarea în Trâmbiță și care „îi va cuprinde”, adică îi va lovi, „în timp ce se ceartă”, fiind nepăsători față de ea. Nici nu le trece prin minte, în timpul certurilor și neînțelegerilor dintre ei, care se petrec de obicei numai într-o vreme de nepăsare.

Dacă îi cuprinde în vremea nepăsării lor, nu vor mai fi păsuiți și nu li se va da niciun răgaz: „Atunci nu vor putea lăsa nicio dispoziție testamentară”, nici mică, nici mare, „și nici să se întoarcă la familiile lor”.

Versetele 51 la 54

Prima suflare este suflarea groazei și a morții, iar aceasta este suflarea învierii și a ridicării din morți. Când se va sufla în Trâmbiță, vor ieși „din morminte” și „se vor grăbi către Domnul lor”, adică vor alerga ca să se înfățișeze înaintea Lui, fără să poată încetini ori întârzia.

În acea stare, tăgăduitorii vor fi cuprinși de întristare, își vor arăta amărăciunea și regretul și vor spune: „Vai de noi! Cine ne-a ridicat din locul nostru de odihnă?”, adică din somnul nostru din morminte, căci în unele hadithuri se arată că locuitorii mormintelor au un somn înainte de suflarea în Trâmbiță.⁴¹ Li se va răspunde: „Aceasta este ceea ce a făgăduit Cel Milostiv, iar Trimișii au spus adevărul”, adică aceasta este ceea ce v-au făgăduit Allah și Trimișii, iar adevărul acelor cuvinte s-a arătat înaintea ochilor voștri.

Să nu socotești că pomenirea Celui Milostiv în acest loc are numai rolul de a vesti făgăduința Sa. Ea arată că, în acea Zi măreață, vor vedea din Îndurarea Sa ceea ce nu le-a trecut prin minte și ceea ce nimeni nu și-a închipuit. Așa sunt Cuvintele Sale: „Stăpânirea cea adevărată, în Ziua aceea, va fi a Celui Milostiv” și: „Glasurile se vor smeri înaintea Celui Milostiv”, precum și alte pasaje asemenea acestora, în care este pomenit Numele Său, Cel Milostiv, în acest context.

„Nu va fi”, ridicarea din morminte, „decât un singur strigăt”: Israfil va sufla în Trâmbiță, iar trupurile vor prinde viață. „Și, deodată, toți vor fi aduși înaintea Noastră”, cei dintâi și cei de pe urmă, oamenii și djinnii, ca să dea socoteală pentru faptele lor.

„Astăzi niciunui suflet nu i se va face vreo nedreptate”: nu i se va scădea nimic din faptele bune și nu i se va adăuga nimic la faptele rele. „Și nu veți fi răsplătiți decât pentru ceea ce ați făcut”, fie bine, fie rău. Cel care găsește bine să-L laude pe Allah, iar cel care găsește altceva să nu se învinuiască decât pe sine.

Versetele 55 la 58

După ce Allah Preaînaltul a arătat că fiecare va fi răsplătit numai pentru ceea ce a făcut, a amintit răsplata celor două grupuri. A început cu răsplata oamenilor Paradisului și a vestit că în Ziua aceea ei vor fi „prinși în desfătare”, adică într-o îndeletnicire care bucură sufletul și îi este plăcută, cuprinzând tot ceea ce sufletele doresc, ceea ce încântă ochii și ceea ce își pot dori cei care doresc. Din aceasta face parte și dezvirginarea fecioarelor frumoase, după cum a spus: „Ei și soțiile lor”, dintre fecioarele cu ochi frumoși ai Paradisului, care întrunesc frumusețea chipurilor și a trupurilor și bunătatea firii, „vor sta la umbră, pe paturi împodobite”, adică paturi înfrumusețate cu așternuturi frumoase, împodobite, „rezemați”, într-o poziție care arată desăvârșirea odihnei, a liniștii și a desfătării.

„Vor avea acolo fructe” din belșug, din toate felurile de roade gustoase: struguri, smochine, rodii și altele. „Și tot ceea ce vor cere”, adică ceea ce vor solicita. Vor primi tot ceea ce vor cere și își vor dori.

Ei vor avea, de asemenea, „Pace!” din partea unui „Domn Îndurător”. În aceste cuvinte se află dovada că Domnul Preaînalt le vorbește oamenilor Paradisului și îi salută cu pace. El a întărit aceasta prin formularea „cuvânt”. Când Domnul Îndurător îi salută cu pace, ei dobândesc siguranța deplină sub toate aspectele și primesc un salut mai presus de care nu există alt salut și asemenea căruia nu există altă desfătare. Ce crezi, așadar, despre salutul Regelui regilor, al Domnului Celui Măreț, Plin de bunătate și Îndurător, adresat oamenilor din sălașul cinstirii Sale, asupra cărora Și-a revărsat Mulțumirea și pe care nu Se va mânia niciodată? Dacă Allah Preaînaltul nu ar fi hotărât că ei nu vor muri și că inimile lor nu se vor desprinde din locurile lor din pricina bucuriei, a încântării și a fericirii, acest lucru s-ar fi întâmplat. Nădăjduim, așadar, că Domnul nostru nu ne va lipsi de acea desfătare și că ne va dărui bucuria de a privi Fața Sa cea Nobilă.

Versetele 59 la 67

După ce Allah Preaînaltul a amintit răsplata celor care se tem de El, a amintit răsplata nelegiuiților. În Ziua Învierii li se va spune: „Stați deoparte astăzi, o, nelegiuiților!”, adică despărțiți-vă de credincioși și stați separat, pentru ca El să-i mustre și să-i certe în fața martorilor, înainte de a-i face să intre în Foc. Le va spune: „Oare nu v-am poruncit”, adică nu v-am dat poruncă și nu v-am îndemnat prin glasul Trimișilor Mei, spunându-vă: „O, fii ai lui Adam, să nu-l adorați pe Satana”, adică să nu-i dați ascultare? Această mustrare cuprinde mustrarea pentru toate felurile de necredință și de păcate, fiindcă toate sunt ascultare față de Satana și adorare a lui. „Fiindcă el vă este un dușman vădit”: v-am prevenit împotriva lui cu cea mai puternică prevenire, v-am oprit să-i dați ascultare și v-am vestit la ce vă cheamă.

„Și” v-am poruncit „să Mă adorați pe Mine”, împlinind poruncile Mele și părăsind cele de la care v-am oprit. „Aceasta”, adică adorarea Mea, ascultarea față de Mine și neascultarea față de Satana, este „o cale dreaptă”. Cunoașterea căii drepte și faptele cerute de ea se întemeiază pe aceste două lucruri. Însă voi nu ați păzit legământul Meu și nu ați lucrat după porunca Mea, ci l-ați luat ca aliat pe dușmanul vostru. El „a rătăcit o mare mulțime dintre voi”, adică un număr mare de făpturi. „Oare nu pricepeați?”, adică nu aveați o minte care să vă poruncească să-L luați ca Ocrotitor pe Domnul vostru, adevăratul vostru Ocrotitor, și să vă oprească să-l luați ca aliat pe cel mai înverșunat dintre dușmanii voștri? Dacă ați fi avut o judecată sănătoasă, nu ați fi făcut aceasta.

De vreme ce i-ați dat ascultare Satanei, v-ați arătat dușmani față de Cel Milostiv, ați tăgăduit întâlnirea cu El și ați ajuns în Ziua Învierii, în sălașul răsplătirii faptelor, iar hotărârea pedepsei s-a adeverit asupra voastră: „Acesta este Iadul care v-a fost făgăduit” și pe care îl tăgăduiați. Priviți-l acum cu ochii voștri! Atunci inimile li se vor cutremura de spaimă, privirile li se vor înlemni și vor fi cuprinși de cea mai mare groază.

Apoi aceasta se va întregi prin porunca de a fi duși în Foc. Li se va spune: „Ardeți astăzi în el, pentru că nu ați crezut!”, adică intrați în el ca să vă ardă, iar dogoarea lui să vă înconjoare și să vă pătrundă din toate părțile, din pricina necredinței voastre în semnele lui Allah și a tăgăduirii Trimișilor lui Allah.

Allah Preaînaltul a spus, arătând starea lor cumplită în sălașul nefericirii: „Astăzi le vom pecetlui gurile”, făcându-i muți, astfel încât să nu poată vorbi. Nu vor mai putea nega necredința și tăgăduirea pe care le-au săvârșit. „Iar mâinile lor Ne vor vorbi și picioarele lor vor mărturisi despre ceea ce au săvârșit”, adică mădularele lor vor mărturisi împotriva lor despre faptele pe care le-au făcut. Cel care a dat grai tuturor lucrurilor le va da și lor grai.

„Dacă am voi, le-am șterge vederea”, lipsindu-i de văz, așa cum i-am lipsit de grai; „atunci s-ar grăbi spre cale”, adică s-ar repezi spre ea, fiindcă ea este drumul care duce în Paradis; „dar cum ar mai putea vedea?”, de vreme ce vederea le-a fost ștearsă?! „Dacă am voi, i-am preface pe loc”, adică le-am lua putința de a se mișca; „astfel încât n-ar mai putea nici să înainteze”, în față, „nici să se întoarcă”, în spate, pentru a se îndepărta de Foc.

Înțelesul este că asupra acestor necredincioși s-a adeverit hotărârea pedepsei și că pedepsirea lor este de neocolit. În acel loc nu mai este decât Focul, care a fost adus la vedere, iar nimeni nu se poate salva decât trecând peste Sirat. Acest lucru nu-l pot face decât oamenii credinței, care merg în lumina lor. Cât despre aceștia, ei nu au de la Allah nicio făgăduință că vor fi salvați de Foc. Dacă El voiește, le șterge vederea și le păstrează putința de a se mișca, astfel încât, chiar dacă s-ar repezi și s-ar grăbi spre Sirat, nu ar găsi drumul către el. Iar dacă voiește, le ia putința de a se mișca, astfel încât nu mai pot nici să înainteze, nici să se retragă. Înțelesul este că ei nu-l vor străbate și, prin urmare, nu vor dobândi salvarea.

Versetul 68

Allah Preaînaltul spune: „Pe acela căruia îi dăruim viață lungă”, dintre fiii lui Adam, „îl întoarcem la slăbiciune în alcătuirea sa”, adică revine la starea inițială de slăbiciune, cu mintea și puterile slăbite. „Oare nu pricep ei?” Oare nu înțeleg că omul este lipsit de desăvârșire din toate punctele de vedere, astfel încât să-și folosească, până mai au vreme, puterile și judecata în ascultarea față de Domnul lor?

Versetele 69 la 70

Allah Preaînaltul l-a dezvinovățit pe Profetul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, de învinuirea politeiștilor că ar fi poet și că ceea ce a adus ar fi poezie. A spus: „Noi nu l-am învățat poezia și nici nu i se cuvine” să fie poet. Este cu neputință ca el să fie poet, fiindcă el are o judecată dreaptă și este bine călăuzit, iar poeții sunt rătăciți, urmați de cei rătăciți. Totodată, Allah Preaînaltul a înlăturat toate îndoielile de care se agață cei rătăciți împotriva Trimisului Său. A înlăturat presupunerea că el ar fi scris ori ar fi citit și a vestit că nu l-a învățat poezia și că aceasta nu i se cuvine.

„Acesta nu este decât o Pomenire și un Coran limpede”, adică ceea ce el a adus nu este decât o Pomenire prin care oamenii înzestrați cu minte iau aminte la toate învățăturile religiei. Ea le cuprinde în chipul cel mai deplin și le amintește minților ceea ce Allah a așezat în firea lor: porunca fiecărui lucru bun și oprirea de la orice lucru urât. „Și un Coran limpede”, adică lămuritor pentru tot ceea ce trebuie lămurit. De aceea a fost omis complementul, pentru a arăta că el lămurește întregul adevăr, cu dovezile sale amănunțite și generale, precum și falsul și dovezile netemeiniciei sale. Astfel l-a coborât Allah asupra Trimisului Său.

„Ca să-l prevină pe cel care este viu”, adică pe cel cu inima vie și înțelegătoare. Acela este cel care se curățește prin acest Coran, care își sporește prin el știința și făptuirea, iar Coranul este pentru inima lui asemenea ploii pentru pământul bun, curat și roditor. „Și să se adeverească hotărârea asupra necredincioșilor”, fiindcă, prin el, dovada lui Allah s-a stabilit împotriva lor, argumentele lor au fost înlăturate și nu le-a mai rămas nicio scuză și nicio îndoială pe care să o invoce.

Versetele 71 la 73

Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi să privească vitele pe care le-a pus în slujba lor, pe care le-a supus și peste care i-a făcut stăpâni, ascultătoare de ei în tot ceea ce voiesc de la ele. El le-a dat prin acestea multe foloase: îi poartă pe ei și le poartă poverile, încărcăturile și bunurile dintr-un loc în altul; mănâncă din ele și găsesc prin ele căldură; din lâna, părul și blana lor își fac lucruri pentru casă și obiecte de care se folosesc până la un timp. Au în ele frumusețe, podoabă și alte foloase pe care le văd. „Oare nu vor fi ei recunoscători?” lui Allah Preaînaltul, care le-a dăruit aceste binefaceri, și nu-I vor dedica numai Lui adorarea, în loc să se bucure de ele fără să ia aminte și fără să cugete?!

Versetele 74 la 75

Aceasta este o lămurire a netemeiniciei divinităților politeiștilor, pe care ei le-au luat alături de Allah Preaînaltul și de la care au nădăjduit ajutor și mijlocire. Ele sunt cu totul neputincioase: „Acestea nu pot să-i ajute” și nici pe ele însele nu se pot ajuta. Dacă nu sunt în stare să-i ajute, cum ar putea să le vină în ajutor?! Ajutorul presupune două condiții: putința de a-l acorda și voința de a o face.⁴² Chiar dacă o divinitate ar avea această putință, ar mai rămâne de văzut dacă voiește sau nu să-l ajute pe cel care o adoră. Negarea putinței le neagă, așadar, pe amândouă. „Iar ei sunt pentru ele o oștire adusă înainte”, adică vor fi aduși împreună, aflați în pedeapsă și dezicându-se unii de alții. De ce, atunci, nu s-au dezis în această lume de adorarea lor și nu și-au îndreptat adorarea numai către Regele în a cărui Mână se află folosul și paguba, dăruirea și oprirea darului, El fiind Ocrotitorul și Ajutătorul?!

Versetul 76

Adică să nu te întristeze, o, Trimisule, vorbele tăgăduitorilor. Prin aceste vorbe se înțelege ceea ce arată contextul: orice vorbă prin care ei îl ponegresc pe Trimis sau ceea ce el a adus. Să nu-ți ocupi, așadar, inima cu întristarea din pricina lor. „Noi știm ceea ce ascund și ceea ce arată” și îi vom răsplăti potrivit științei Noastre despre ei. Cât despre vorbele lor, ele nu-ți pot face niciun rău.

Versetele 77 la 83

Aceste versete nobile amintesc îndoiala celor care tăgăduiesc învierea și răspunsul dat ei în chipul cel mai deplin, mai bun și mai limpede. Allah Preaînaltul a spus: „Oare nu vede omul”, care tăgăduiește învierea ori se îndoiește de ea, un lucru care îi dă certitudinea deplină că ea se va petrece? Acesta este începutul creării sale „dintr-o picătură”, apoi trecerea lui prin etape, puțin câte puțin, până când a crescut, a ajuns la tinerețe, i s-a întregit mintea și a ajuns la deplină maturitate. „Iar el a ajuns un potrivnic care își arată limpede împotrivirea”, după ce începutul creării sale a fost dintr-o picătură! Să privească, așadar, deosebirea dintre aceste două stări și să știe că Cel care l-a adus la existență din neființă este, cu atât mai mult, în stare să-l aducă din nou, după ce s-a risipit și s-a destrămat.

„El Ne dă o pildă” pe care nimeni nu se cuvine să o dea: să măsoare puterea Creatorului după puterea făpturii și să socotească de neconceput pentru Puterea Creatorului ceea ce este de neconceput pentru puterea făpturii. Apoi a lămurit această pildă prin Cuvintele Sale: acel om „spune: Cine va da viață oaselor, după ce s-au fărâmițat?”, adică există cineva care să le dea viață? Este o întrebare prin care tăgăduiește: nimeni nu le poate da viață după ce s-au măcinat și s-au risipit. Acesta este temeiul îndoielii și al comparației sale: faptul că acest lucru este foarte departe de ceea ce el cunoaște din puterea oamenilor. Cuvintele acestui om au izvorât din nepăsarea lui și din uitarea începutului creării sale. Dacă ar fi luat aminte la crearea sa, după ce nu fusese nimic vrednic de pomenit, iar apoi a ajuns să existe în chip vădit, nu ar fi dat această pildă.

La ideea că învierea ar fi de neconceput, Allah Preaînaltul a răspuns în chip limpede și îndestulător, înlăturând îndoiala: „Spune: Le va da viață Cel care le-a creat întâia oară”. Numai gândindu-se la aceasta, omul cunoaște cu o știință sigură, în care nu există nicio îndoială, că Cel care le-a creat întâia oară este în stare să le creeze a doua oară și că aceasta este mai ușoară pentru Puterea Sa, dacă omul cugetă la ea.

„Și care cunoaște pe deplin orice făptură”: aceasta este o a doua dovadă, luată dintre însușirile lui Allah Preaînaltul. Știința Sa cuprinde toate făpturile Sale, în toate stările lor și în toate timpurile. El știe ce mistuie pământul din trupurile morților și ce rămâne; cunoaște cele nevăzute și cele văzute. Când robul recunoaște această Știință măreață, înțelege că ea este mai măreață și mai înaltă decât învierea morților de către Allah din mormintele lor.

Apoi a amintit o a treia dovadă: „El este Cel care v-a făcut foc din pomul verde și iată că voi aprindeți din el”. Dacă El a scos focul uscat din pomul verde, care este plin de umezeală, în ciuda opoziției dintre ele și a marii lor deosebiri, atunci scoaterea morților din mormintele lor este asemenea acestui lucru.

Apoi a amintit o a patra dovadă: „Oare Cel care a creat cerurile și pământul”, cu întinderea și măreția lor, „nu este în stare să creeze asemenea lor?”, adică să-i aducă din nou la existență pe ei înșiși? „Ba da!”, El este în stare de aceasta, căci crearea cerurilor și a pământului este mai măreață decât crearea oamenilor.

„El este Creatorul desăvârșit, Atotștiutor”: aceasta este o a cincea dovadă. El, Preaînaltul, este Creatorul tuturor făpturilor, al celor dintâi și al celor de pe urmă, al celor mici și al celor mari. Toate sunt urme ale creării și Puterii Sale. Nicio făptură pe care voiește s-o creeze nu-I este cu neputință. Readucerea morților la viață este doar una dintre manifestările actului Său creator.

De aceea a spus: „Porunca Sa, când voiește un lucru” — cuvântul „lucru” este nehotărât într-o construcție condițională și, prin urmare, cuprinde orice lucru — „este numai să-i spună: «Fii!», și el este”, adică pe loc, fără nicio împiedicare.

„Slavă Celui în a cărui Mână se află stăpânirea tuturor lucrurilor!”: aceasta este o a șasea dovadă. El, Preaînaltul, este Regele și Stăpânul tuturor lucrurilor. Tot ceea ce se află în lumea de sus și în lumea de jos Îi aparține; toate sunt robi supuși și cârmuiți. El dispune de ele potrivit hotărârilor Sale înțelepte, poruncilor Legii Sale și hotărârilor Sale de răsplătire. Readucerea lor la viață după moarte, pentru a împlini asupra lor hotărârea răsplătirii faptelor, ține de desăvârșirea stăpânirii Sale.

De aceea a spus: „La El veți fi întorși”, fără nicio îndoială și fără nicio șovăire, datorită mulțimii dovezilor hotărâtoare și a argumentelor strălucite care arată aceasta. Binecuvântat fie Cel care a pus în Cuvântul Său călăuzire, vindecare și lumină!

S-a încheiat tafsirul Surei Ya-Sin. Lui Allah Preaînaltul I se cuvine lauda așa cum se cuvine Măreției Sale, preamărirea așa cum se potrivește Desăvârșirii Sale și slava așa cum o cer Măreția și Slava Sa. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui Muhammad.