Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura Saba

Versetele 1 la 54

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 2

Lauda înseamnă preamărirea prin însușirile vrednice de laudă și prin faptele bune. Lui Allah Preaînaltul I se cuvine laudă, fiindcă toate Atributele Sale sunt lăudate, ele fiind Atribute ale desăvârșirii. Faptele Sale sunt vrednice de laudă, fiindcă se întemeiază fie pe Har, pentru care este lăudat și I se mulțumește, fie pe Dreptate, pentru care este lăudat și a cărei înțelepciune este recunoscută.

El S-a lăudat aici pentru faptul că Lui Îi aparțin „cele din ceruri și cele de pe pământ”, toate fiind în stăpânirea Lui și supuse Lui, iar El le cârmuiește într-un chip vrednic de laudă. „Lui I se cuvine laudă și în Viața de Apoi”, fiindcă în Viața de Apoi lauda și preamărirea Lui se vor arăta într-un chip care nu există în această lume. Când Allah Preaînaltul va judeca între toate făpturile, iar oamenii și toate făpturile vor vedea judecata Lui, desăvârșirea Dreptății, Echității și Înțelepciunii Sale, Îl vor lăuda cu toții pentru aceasta. Chiar și cei supuși pedepsei nu vor intra în Foc decât cu inimile pline de laudă față de El, recunoscând că aceasta este răsplata faptelor lor și că El este drept în hotărârea de a-i pedepsi.

Cât despre arătarea laudei Lui în Lăcașul Fericirii și al Răsplății, relatările despre aceasta sunt numeroase, iar dovezile transmise prin revelație și cele raționale sunt în acord. În Paradis, ei vor vedea Binefacerile lui Allah venind una după alta, bunătatea Lui necurmată, mulțimea Binecuvântărilor Sale și întinderea Darurilor Sale. În inimile oamenilor Paradisului nu va rămâne nicio dorință și nicio năzuință fără ca ei să primească mai mult decât și-au dorit și au voit. Dimpotrivă, li se vor da bunuri pe care dorințele lor nu le-au cuprins și care nu le-au trecut prin minte.

Ce crezi, așadar, despre lauda pe care o vor aduce Domnului lor în această stare? În Paradis vor dispărea toate piedicile și împrejurările care îi îndepărtează de cunoașterea lui Allah, de iubirea Lui și de preamărirea Sa. Aceasta le va fi mai dragă oamenilor Paradisului decât orice fericire și mai dulce decât orice desfătare. De aceea, când Îl vor vedea pe Allah Preaînaltul și Îi vor auzi Cuvântul atunci când li Se va adresa, aceasta îi va face să uite toate celelalte binefaceri. Pomenirea va fi pentru ei în Paradis asemenea respirației, neîncetată în toate timpurile.

La aceasta se adaugă faptul că oamenilor Paradisului li se vor arăta neîncetat, în Paradis, noi manifestări ale Măreției, Slavei, Frumuseții și Desăvârșirii nemărginite a Domnului lor, care cer să-L laude și să-L preamărească pe deplin. „El este Preaînțeleptul” în Stăpânirea și Cârmuirea Sa, Înțelept în Porunca și Interdicția Sa, „Cunoscătorul tuturor lucrurilor”, Cel care cunoaște toate treburile și cele ascunse ale lor.

De aceea, El a înfățișat amănunțit Știința Sa: „El știe ce intră în pământ”, din ploaie, semințe și vietăți, „și ce iese din el”, din felurile de plante și categoriile de vietăți, „ce coboară din cer”, dintre îngeri, mijloace de trai și hotărâri, „și ce se înalță la el”, dintre îngeri, suflete și altele asemenea. După ce a amintit făpturile Sale, Înțelepciunea Sa în privința lor și Cunoașterea stărilor lor, El a amintit Iertarea și Mila Sa față de ele: „El este Îndurătorul, Atoateiertătorul.” Mila și iertarea sunt Însușirile Sale, iar urmările lor coboară mereu asupra robilor, potrivit faptelor prin care ei împlinesc condițiile pentru a le dobândi.

Versetele 3 la 5

După ce Allah Preaînaltul Și-a arătat Măreția prin cele cu care S-a descris, iar aceasta cerea preamărirea, sfințirea și credința în El, a amintit că o categorie de oameni nu L-a prețuit pe Domnul ei așa cum se cuvine și nu L-a preamărit cum I se cuvine. Dimpotrivă, ei au fost necredincioși față de El, I-au tăgăduit Puterea de a-i readuce pe cei morți și de a face să vină Ceasul și i-au contrazis în aceasta pe Trimișii Săi. A spus: „Cei care nu cred”, în Allah, în Trimișii Săi și în cele cu care au venit ei, „spun”, din pricina necredinței lor: „Ceasul nu va veni asupra noastră”, adică nu există decât această viață lumească: murim și trăim! Allah i-a poruncit Trimisului Său să le respingă vorbele, să le arate netemeinicia și să jure că învierea va veni negreșit asupra lor. A adus drept dovadă un lucru pe care, dacă cineva îl recunoaște, trebuie neapărat să recunoască și învierea: Știința Sa Preaînaltă, cuprinzătoare și vastă. A spus: „Cunoscătorul celor nevăzute”, adică al lucrurilor ascunse ochilor și științei noastre. Atunci, cum ar putea să-I fie ascunse cele văzute? Apoi Și-a întărit afirmația despre Știința Sa, spunând: „Nu Îi scapă”, adică nu este ascunsă Științei Sale, „nici greutatea unui fir de colb, în ceruri ori pe pământ”. Adică toate lucrurile, atât ele însele, cât și părțile lor, până la cele mai mici părți, de greutatea firelor de colb. „Și nici ceva mai mic sau mai mare decât acesta fără să fie într-o Carte limpede”: Știința Sa le cuprinde, condeiul Său le-a scris și sunt cuprinse în Cartea limpede, care este Tabla Păstrată.

Celui a Cărui Știință nu-i este ascunsă, în niciun timp, greutatea unui fir de colb sau ceea ce este mai mic decât acesta, Care știe ce mistuie pământul din cei morți și ce rămâne din trupurile lor, Îi este cu atât mai mult cu putință să-i învie. Învierea lor nu este mai uimitoare decât această Știință cuprinzătoare.

Apoi a amintit rostul învierii, spunând: „Ca să-i răsplătească pe cei care cred” cu inimile lor, care L-au crezut pe Allah și i-au crezut pe Trimișii Săi cu o credință neclintită, „și săvârșesc fapte drepte”, adeverindu-și astfel credința. „Ei vor avea iertare” pentru păcatele lor, datorită credinței și faptelor lor, prin care este îndepărtat de la ei orice rău și orice pedeapsă, „și înzestrare nobilă”, datorită binelui pe care l-au făcut, prin care vor dobândi tot ceea ce caută, doresc și nădăjduiesc.

„Iar cei care se străduiesc împotriva Versetelor Noastre, căutând să le zădărnicească”: se străduiesc împotriva lor, tăgăduindu-le și căutând să-i dovedească neputința celui care le-a adus și Celui care le-a pogorât, așa cum I-au tăgăduit puterea de a-i readuce la viață după moarte. „Vor avea o pedeapsă chinuitoare”, adică dureroasă pentru trupurile și inimile lor.

Versetul 6

După ce Allah Preaînaltul a amintit tăgăduirea celor care au respins învierea și au susținut că ceea ce i-a fost pogorât Trimisului Său nu este adevărat, a arătat starea robilor pe care i-a călăuzit, oamenii științei. Ei văd că ceea ce Allah i-a pogorât Trimisului Său din Carte și veștile pe care aceasta le cuprinde sunt „Adevărul”: adevărul se află numai în ea, iar ceea ce i se împotrivește și o contrazice este fals. Aceasta, fiindcă ei au ajuns la treapta științei care dă certitudine. Ei văd, de asemenea, că poruncile și interdicțiile ei „călăuzesc spre calea Celui Atotputernic, Vrednic de Laudă”.

Ei sunt pe deplin încredințați de adevărul celor vestite de ea din multe pricini: cunosc sinceritatea celui care le-a vestit; văd potrivirea lor cu faptele petrecute și cu Scripturile anterioare; văd cu ochii lor cum se împlinesc veștile ei; văd semnele mărețe care o adeveresc, în zare și în ei înșiși; și văd potrivirea ei cu ceea ce arată Numele și Atributele lui Allah Preaînaltul. În poruncile și interdicțiile ei văd călăuzirea spre Calea Dreaptă, care cuprinde porunca oricărei însușiri ce curăță sufletul, sporește răsplata și aduce folos celui care o împlinește și altora: sinceritatea în vorbire, devotamentul curat, buna purtare față de părinți, păstrarea legăturilor de rudenie, bunătatea față de toate făpturile și altele asemenea. Ea oprește orice însușire urâtă care murdărește sufletul, zădărnicește răsplata și atrage păcatul și povara lui, precum asocierea de parteneri lui Allah, desfrânarea, camăta și nedreptatea în privința vieții, averilor și onoarei oamenilor.

Aceasta arată meritele și virtutea oamenilor științei și este un semn prin care ei pot fi recunoscuți. Cu cât robul are mai multă știință, crede mai mult veștile aduse de Trimis și cunoaște mai bine înțelepciunea poruncilor și interdicțiilor sale, cu atât se numără mai mult printre oamenii științei pe care Allah i-a făcut dovada pentru adevărul celor aduse de Trimiși și prin care a adus dovada împotriva celor care tăgăduiesc și se împotrivesc, așa cum se arată în acest verset și în altele.

Versetele 7 la 9

„Cei care nu cred spun” aceasta tăgăduind, batjocorind și socotind învierea cu neputință, apoi arată de ce o socotesc astfel. Ei își spun unii altora: „Să vă arătăm un om care vă vestește că, după ce veți fi sfărâmați cu totul, veți fi creați din nou?” Prin acel om îl au în vedere pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: un om care a venit, după părerea lor, cu un lucru atât de ciudat, încât a ajuns o priveliște la care se uită și o ciudățenie de care râd. Cum poate el să spună că veți fi înviați după ce trupurile voastre s-au descompus, mădularele vi s-au risipit și părțile trupului au dispărut?²⁰

Oare acest om care spune astfel de lucruri „a născocit o minciună împotriva lui Allah”, îndrăznind să facă aceasta și să rostească asemenea vorbe, „sau este nebun”? Dacă este astfel, nu ar fi nimic de mirare, căci nebunia are multe feluri. Toate acestea veneau din încăpățânarea și nedreptatea lor. Ei știau că el este cel mai sincer și mai înțelept dintre făpturile lui Allah. Faptul că știau aceasta se vede din aceea că depuneau toate străduințele ca să i se împotrivească, cheltuindu-și averile și punându-se pe ei înșiși în slujba îndepărtării oamenilor de el. Dacă ar fi fost mincinos și nebun, nu s-ar fi cuvenit, o, oameni a căror judecată este lipsită de curăție, să ascultați ceea ce spune sau să dați atenție chemării lui. Omului cu judecată nu i se cuvine să-și îndrepte privirea spre un nebun ori să socotească însemnate vorbele lui.

Dacă nu ar fi fost încăpățânarea și nedreptatea voastră, v-ați fi grăbit să-i răspundeți și să-i primiți chemarea. Dar semnele și avertizările nu le folosesc oamenilor care nu cred. De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Dimpotrivă, cei care nu cred în Viața de Apoi”, printre care se află și cei care au spus aceste vorbe, „se află în chin și într-o rătăcire adâncă”, adică într-o mare nefericire și într-o rătăcire îndepărtată de ceea ce este drept. Ce nefericire și ce rătăcire ar putea fi mai mari decât tăgăduirea Puterii lui Allah de a învia morții, respingerea Trimisului Său care a vestit aceasta, batjocorirea lui și convingerea lor că adevărul se află în ceea ce urmează ei? Astfel au socotit adevărul drept falsitate, iar falsitatea și rătăcirea, drept adevăr și călăuzire!

Apoi El le-a atras atenția asupra dovezii raționale care arată că învierea, pe care o socotesc cu neputință, nu trebuie socotită astfel. Dacă ar privi ceea ce se află înaintea și în urma lor din cer și din pământ, ar vedea în ele din Puterea lui Allah ceea ce uimește mințile și din Măreția Sa ceea ce îi uluiește pe învățații de seamă. Crearea lor, măreția lor și făpturile pe care le cuprind sunt mai mari decât readucerea oamenilor din morminte după moarte. Ce i-a împins, așadar, să tăgăduiască aceasta, deși recunosc un lucru mai mare? Însă învierea ține, deocamdată, de cele nevăzute; ei nu au văzut-o și de aceea au tăgăduit-o.²¹

Allah a spus: „Dacă am voi, am face pământul să-i înghită ori am lăsa să cadă peste ei bucăți din cer²²”, ca pedeapsă. Pământul și cerul sunt sub Cârmuirea Noastră; dacă le-am porunci, nu s-ar împotrivi. Feriți-vă, așadar, să stăruiți în tăgăduire, ca să nu vă pedepsim cu cea mai aspră pedeapsă! „În aceasta”, adică în crearea cerurilor și a pământului și în făpturile pe care le cuprind, „este un semn pentru orice rob care se întoarce la Allah”. Cu cât robul se întoarce mai mult la Allah, cu atât folosul lui din semne este mai mare, fiindcă cel care se întoarce la Domnul său își îndreaptă voința și năzuința spre El și se întoarce la El în toate treburile sale. Ajunge astfel aproape de Domnul său și nu mai are altă preocupare decât să caute Mulțumirea Lui. Privirea lui asupra făpturilor devine una de cugetare și luare-aminte, nu o privire nepăsătoare, lipsită de folos.

Versetele 10 la 11

Noi l-am binecuvântat pe robul și Trimisul Nostru Dawud, pacea și binecuvântările fie asupra lui, și i-am dăruit din belșug știință folositoare, fapte drepte și binefaceri religioase și lumești. Dintre binefacerile revărsate asupra lui face parte ceea ce i-a fost dăruit numai lui: Allah Preaînaltul le-a poruncit lucrurilor neînsuflețite, precum munții, și viețuitoarelor dintre păsări să repete împreună cu el preamărirea și lauda Domnului lor, răspunzându-i. Era o binefacere faptul că aceasta era una dintre însușirile dăruite numai lui, pe care nimeni nu a avut-o înaintea sau după el. Totodată, aceasta îl îndemna pe el și pe alții la preamărire: când vedeau aceste lucruri neînsuflețite și aceste viețuitoare răspunzându-i prin preamărirea Domnului lor, slăvindu-L, mărindu-L și lăudându-L, erau însuflețiți să-L pomenească pe Allah Preaînaltul.

O altă binefacere, după cum au spus mulți dintre învățați, este că toate acestea se bucurau de glasul lui Dawud. Allah Preaînaltul îi dăruise o frumusețe a glasului prin care îi întrecea pe ceilalți. Când repeta cu acel glas duios, plăcut și melodios cuvintele de preamărire, de mărturisire a Unicității lui Allah și de slăvire²³, se bucura oricine îl auzea, dintre oameni și djinni, până și păsările și munții, și Îl preamăreau pe Domnul lor, aducându-I laudă.

Poate că, prin aceasta, el dobândea și răsplata preamăririi lor, fiindcă era pricina ei, iar ele Îl preamăreau urmându-l.

Din Harul Său față de el face parte și faptul că i-a înmuiat fierul ca să facă din el cămăși de zale largi. L-a învățat cum să le făurească, potrivind bine „verigile²⁴”: le măsura și le făcea în felul acela, apoi le introducea unele într-altele. Allah Preaînaltul a spus: „L-am învățat să făurească veșminte de luptă pentru voi, ca să vă apere de loviturile voastre. Oare veți fi voi recunoscători?” După ce a amintit binefacerile Sale față de el și de familia lui, le-a poruncit să-I mulțumească, să săvârșească fapte drepte și să fie conștienți că Allah îi veghează, împlinindu-le cum se cuvine și păzindu-le de ceea ce le strică. El vede faptele lor și le cunoaște; nimic din ele nu Îi este ascuns.

Versetele 12 la 14

După ce a amintit Harul Său față de Dawud, pacea fie asupra lui, Allah a amintit Harul Său față de fiul acestuia, Sulayman, pacea și binecuvântările fie asupra lui. Allah i-a supus vântul, care mergea la porunca lui, îl purta pe el și toate cele care erau cu el și străbătea o distanță foarte mare într-un timp scurt. Într-o singură zi străbătea drumul a două luni: „dimineața străbătea distanța unei luni de călătorie”, adică de la începutul zilei până la amiază, „iar după-amiază străbătea distanța unei luni de călătorie”, adică de la amiază până la sfârșitul zilei. „Am făcut să curgă pentru el izvorul de aramă topită”: i-am supus izvorul de aramă topită și i-am înlesnit mijloacele de a făuri din ea vase și alte obiecte. Allah i-a supus și diavolii și djinnii, care nu puteau să se împotrivească poruncii lui. „Pe acela dintre ei care se abătea de la Porunca Noastră îl făceam să guste din pedeapsa Focului aprins.”

Ei făceau tot ceea ce voia Sulayman: „clădiri înalte”, adică construcții cu bolți și structuri care dau trăinicie clădirilor; aici sunt amintite construcțiile mărețe. „Chipuri”, adică reprezentări ale viețuitoarelor și ale lucrurilor neînsuflețite. Ei le făceau pentru Sulayman, fiindcă știau să le lucreze cu măiestrie și aveau puterea de a le face. „Vase cât bazinele”, adică asemenea unor bazine mari, pe care i le făceau lui Sulayman pentru mâncare, fiindcă avea nevoie de lucruri de care ceilalți nu aveau nevoie. Îi făceau și „cazane fixate în locurile lor”, care, din pricina mărimii lor, nu erau mutate din locurile lor.

După ce a amintit binefacerea Sa față de ei, le-a poruncit să-I mulțumească: „Lucrați, o, familie a lui Dawud”, adică Dawud, copiii și familia lui, fiindcă binefacerea era pentru toți și multe dintre aceste foloase le reveneau tuturor, „cu recunoștință” față de Allah pentru ceea ce le dăduse, răspunzând astfel binefacerilor Sale. „Dar puțini dintre robii Mei sunt recunoscători”: cei mai mulți nu Îi mulțumesc lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile pe care li le-a dat și pentru nenorocirile pe care le-a îndepărtat de la ei. Recunoștința înseamnă ca inima să recunoască binefacerea lui Allah Preaînaltul, să o primească recunoscându-și nevoia de ea, să o folosească în ascultarea de El și să o păzească de folosirea în neascultare.

Diavolii au continuat să lucreze pentru Sulayman, pacea și binecuvântările fie asupra lui, făcând tot felul de construcții. Ei îi amăgiseră pe oameni și le spuseseră că știu cele nevăzute și cunosc lucrurile ascunse. Allah Preaînaltul a vrut să le arate robilor că ei mint când susțin aceasta. Au rămas, așadar, la lucrul lor, iar Allah a hotărât moartea lui Sulayman, pacea fie asupra lui, pe când acesta se sprijinea pe toiagul său. Când treceau pe lângă el și îl vedeau sprijinit astfel, credeau că este viu, se temeau de el și își continuau lucrul. Au rămas așa un an întreg, după cum s-a spus, până când Allah a trimis vietatea pământului asupra toiagului. Ea nu a încetat să-l roadă până când acesta s-a măcinat și a căzut. Atunci a căzut și Sulayman, iar diavolii s-au împrăștiat. Oamenilor li s-a arătat că djinnii, „dacă ar fi cunoscut cele nevăzute, nu ar fi rămas în chinul umilitor”, adică în acea muncă apăsătoare. Dacă ar fi știut cele nevăzute, ar fi știut că Sulayman murise, lucru pe care îl doreau foarte mult, ca să scape din starea în care se aflau.

Versetele 15 la 21

Saba era un trib cunoscut de la marginea Yemenului, iar locuința lor era într-un ținut numit Ma'rib. Dintre binefacerile și Blândețea lui Allah față de oameni în general și față de arabi în mod deosebit face parte faptul că a istorisit în Coran veștile celor nimiciți și pedepsiți care locuiau în vecinătatea arabilor. Aceștia le puteau vedea urmele și își transmiteau unii altora veștile despre ei. Astfel, ele erau mai potrivite pentru a fi crezute și mai aproape de inimile celor care primesc povața. De aceea El a spus: „Pentru neamul Saba era un semn în ținutul în care locuia”, adică în locul în care locuiau. Semnul de aici este ceea ce Allah revărsase asupra lor din binefaceri și ceea ce îndepărtase de la ei din nenorociri; aceasta le cerea să-L adore pe Allah și să-I mulțumească.

Apoi a lămurit semnul, spunând: „două grădini, una la dreapta și una la stânga”. Ei aveau o vale mare, în care veneau multe torente, și construiseră un baraj trainic, care aduna apa. Torentele veneau la el și se strângea acolo multă apă, pe care o împărțeau grădinilor lor, aflate la dreapta și la stânga acelei văi. Cele două grădini mari le dădeau destule roade și le aduceau bucurie și mulțumire. Allah le-a poruncit, așadar, să-I mulțumească pentru binefacerile pe care le revărsase asupra lor în multe feluri.

Printre ele se aflau cele două grădini din care venea cea mai mare parte a hranei lor. O altă binefacere era că Allah făcuse din ținutul lor un ținut bun, cu aer plăcut, cu puține lucruri vătămătoare și cu înzestrare îmbelșugată. O alta era că Allah Preaînaltul le făgăduise, dacă Îi vor mulțumi, să-i ierte și să aibă milă de ei. De aceea a spus: „Un ținut bun și un Domn Atoateiertător!”

De asemenea, Allah știa că, pentru negustoria și câștigurile lor, aveau nevoie să ajungă în ținutul binecuvântat. Se pare că este vorba despre cetățile din jurul Sana'a, după cum au spus mai mulți dintre cei dintâi învățați; s-a spus și că ar fi ash-Sham. El le-a pregătit mijloacele prin care puteau ajunge acolo cu cea mai mare ușurință, în siguranță și fără teamă. Cetățile se înșirau între ei și acel ținut, astfel încât nu trebuiau să poarte povara proviziilor și a apei de drum. De aceea a spus: „Între ei și cetățile pe care le-am binecuvântat am așezat cetăți aflate la vedere unele față de altele și am rânduit distanțele călătoriei între ele”: o călătorie măsurată, pe care o cunoșteau și după care își rânduiau mersul, fără să se rătăcească, noaptea ori ziua. „În siguranță”, adică liniștiți în călătoriile din acele nopți și zile, fără teamă. Aceasta făcea parte din deplinătatea binefacerii lui Allah față de ei: îi ferise de frică.

Dar ei s-au abătut de la Dătătorul binefacerilor și de la adorarea Lui. Au ajuns nerecunoscători și s-au plictisit de binefacere, până când au cerut și au dorit să se mărească distanțele călătoriilor dintre acele cetăți prin care era atât de ușor să meargă. „Și s-au nedreptățit pe ei înșiși”, prin necredința lor în Allah și în binefacerea Sa. Atunci Allah Preaînaltul i-a pedepsit luându-le binefacerea care îi făcuse să treacă măsura și nimicind-o. A trimis asupra lor „potopul barajului”, adică torentul puternic care le-a distrus barajul, le-a nimicit grădinile și le-a pustiit livezile. Acele grădini cu livezi minunate și pomi roditori au fost înlocuite cu arbori fără folos pentru ei.²⁵

De aceea a spus: „Le-am schimbat cele două grădini cu alte două grădini cu roade amare”: puțină hrană, care nu le ajungea, „tamarisc și câțiva arbori sidr”. Aceștia sunt arbori cunoscuți. Pedeapsa a fost de același fel cu faptele lor: așa cum ei schimbaseră mulțumirea în nerecunoștință urâtă, le-a fost schimbată și binefacerea în cele amintite. De aceea a spus: „Astfel i-am răsplătit pentru nerecunoștința lor. Oare pedepsim Noi astfel pe altcineva decât pe cel nerecunoscător?” Adică dăm Noi această răsplată a pedepsei - după cum arată contextul - altcuiva decât celui care nu crede în Allah și este nerecunoscător pentru binefacere?

După ce i-a lovit ceea ce i-a lovit, s-au risipit și s-au împrăștiat, deși înainte erau adunați laolaltă. Allah a făcut din soarta lor un subiect despre care oamenii vorbeau și pe care îl istoriseau seara. Au ajuns un exemplu dat prin zicală: „S-au împrăștiat precum Saba.” Toți vorbeau despre cele petrecute cu ei. Dar nimeni nu trage învățătură din ei decât cel despre care Allah a spus: „În aceasta sunt semne pentru oricine este foarte răbdător și recunoscător.” Răbdător în fața necazurilor și greutăților: le poartă căutând Fața lui Allah și nu le întâmpină cu nemulțumire, ci rabdă. Recunoscător pentru binefacerea lui Allah Preaînaltul: o recunoaște, Îi mulțumește Celui care i-a dăruit-o și o folosește în ascultarea de El.

Când un astfel de om aude povestea lor, ce au făcut și ce li s-a întâmplat, înțelege că pedeapsa aceea a fost răsplata nerecunoștinței lor față de binefacerea lui Allah și că aceluia care face la fel i se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat lor. Înțelege că mulțumirea față de Allah Preaînaltul păstrează binefacerea și îndepărtează nenorocirea, că Trimișii lui Allah au spus adevărul în ceea ce au vestit și că răsplata este adevărată, așa cum a văzut dintr-o pildă a ei în această lume.

Comentariul versetelor 20 la 21

Apoi El a arătat că neamul Saba se numără printre cei asupra cărora Iblis și-a adeverit bănuiala. El Îi spusese Domnului său: „Pe Puterea Ta, îi voi rătăci pe toți, în afara robilor Tăi aleși dintre ei.” Aceasta era o bănuială a lui Iblis, nu o certitudine, fiindcă nu cunoaște cele nevăzute și nu-i venise de la Allah vreo veste că îi va rătăci pe toți, în afara celor exceptați. Aceștia și cei asemenea lor sunt dintre cei asupra cărora Iblis și-a adeverit bănuiala: i-a chemat și i-a amăgit, iar „ei l-au urmat, în afara unui grup dintre credincioși”, dintre cei care nu sunt nerecunoscători pentru binefacerea lui Allah. Bănuiala lui Iblis nu s-a adeverit în privința acestora.

Este posibil și ca povestea lui Saba să se fi încheiat la cuvintele „În aceasta sunt semne pentru oricine este foarte răbdător și recunoscător”, iar apoi să înceapă o nouă afirmație: „Iblis și-a adeverit bănuiala asupra lor”, adică asupra neamului omenesc. În acest caz, versetul este general și îl privește pe oricine l-a urmat.

Apoi Allah Preaînaltul a spus: „El nu avea nicio putere asupra lor²⁶”, adică Iblis nu avea stăpânire, forță sau putere de constrângere prin care să-i silească să facă ceea ce voia el. Dar Înțelepciunea lui Allah Preaînaltul a cerut să-i îngăduie să aibă o anumită putere asupra fiilor lui Adam și să-i ademenească: „decât ca Noi să știm cine crede în Viața de Apoi și cine se îndoiește de ea”. Adică să aibă loc încercarea și să se deosebească cel sincer de cel mincinos, iar cel a cărui credință este dreaptă și rămâne statornică în fața încercării și a ispitirii, când sunt răspândite îndoielile insuflate de diavol, să fie deosebit de cel a cărui credință nu este statornică, ci se clatină la cea mai mică îndoială și cedează la cea mai slabă chemare spre opusul ei. Allah Preaînaltul a făcut din el o încercare prin care Își încearcă robii și îl arată pe cel rău, deosebindu-l de cel bun. „Domnul tău veghează asupra tuturor lucrurilor”: El îi păzește pe robi, le ține socoteala faptelor și le păstrează răsplata, ca să le-o dea întreagă și deplină.

Versetele 22 la 23

„Spune”, o, Trimisule, celor care Îi asociază lui Allah alte făpturi, care nu aduc nici folos, nici vătămare, silindu-i să recunoască neputința acestora și arătându-le netemeinicia adorării lor: „Chemați-i pe cei pe care îi socotiți alături de Allah”, adică pe cei pe care îi socotiți parteneri ai lui Allah, dacă chemarea voastră vă poate folosi! Toate pricinile neputinței și ale incapacității de a răspunde chemării se află în ei, în orice privință. Ei nu au nici cea mai mică stăpânire: „nu stăpânesc nici greutatea unui fir de colb în ceruri sau pe pământ”, nici în mod independent, nici ca parteneri. De aceea a spus: „nu au”, adică acele divinități pe care le-ați socotit astfel, „nicio parte în acestea”, adică în ceruri și pe pământ. Nu au nicio parte, mică sau mare; nu au nici stăpânire proprie, nici parte la stăpânire.

Mai rămâne să se spună: chiar și așa, ar putea fi ajutoare și sfetnici ai Stăpânului, iar chemarea lor ar fi folositoare, fiindcă, datorită nevoii pe care Stăpânul ar avea-o de ei, aceștia ar putea împlini nevoile celor care li se adresează. Allah Preaînaltul a respins și această treaptă: „iar El nu are”, adică Allah Preaînaltul, Unicul, Cel care le supune pe toate, „printre ei”, dintre aceste ființe adorate, „niciun ajutor”, adică niciun sprijin sau sfetnic care să-L ajute în Stăpânire și Cârmuire.

Nu a mai rămas decât mijlocirea, iar El a respins-o prin cuvintele: „Mijlocirea nu folosește înaintea Lui decât pentru cel căruia El îi îngăduie.” Acestea sunt temeiurile pe care politeiștii își sprijină atașamentul față de cei pe care îi pun alături de Allah și față de idolii lor, fie că sunt oameni, arbori, pietre ori altceva. Allah le-a tăiat și a arătat limpede că sunt netemeinice, punând capăt temeiurilor politeismului și smulgându-i rădăcinile.

Politeistul cheamă și adoră altceva decât pe Allah numai pentru folosul pe care îl nădăjduiește de la acel lucru. Acea nădejde l-a împins la asociere. Dacă cel pe care îl cheamă în afara lui Allah nu stăpânește nici folosul, nici vătămarea, nu are parte la Stăpânire, nu este nici sprijin, nici ajutor al Stăpânului și nu poate mijloci decât cu Îngăduința Stăpânului, atunci această chemare și această adorare sunt o rătăcire pentru mintea sănătoasă și sunt neîntemeiate potrivit Legii. Mai mult, politeistului i se întoarce împotrivă chiar lucrul pe care îl caută: el nădăjduiește un folos, iar Allah arată că această nădejde este neîntemeiată și că folosul nu există. În alte versete, El arată vătămarea pe care acestea o aduc celor care le adoră: în Ziua Învierii, unii îi vor tăgădui pe alții, se vor blestema unii pe alții, iar sălașul lor va fi Focul. Când oamenii vor fi adunați, acestea le vor fi vrăjmașe și le vor tăgădui adorarea.

Uimitor este că politeistul se socotește prea mândru ca să-i urmeze pe Trimiși, pe motiv că sunt oameni, dar acceptă să adore și să cheme arbori și pietre. Se socotește prea mândru pentru devotamentul curat față de Stăpânul Cel Milostiv, Judecătorul, dar acceptă să adore ceea ce îi aduce mai degrabă vătămare decât folos, ascultând astfel de cel mai mare vrăjmaș al său, care este Satan!

În cuvintele „Când spaima este înlăturată din inimile lor, ei întreabă: Ce a spus Domnul vostru? Ei răspund: Adevărul! El este Cel Preaînalt, Cel Mare”, este posibil ca pronumele să se refere la politeiști. Ei sunt amintiți în text, iar regula pronumelor este că ele se referă la referentul menționat cel mai recent. Atunci sensul ar fi că, în Ziua Învierii, după ce spaima este înlăturată din inimile politeiștilor, adică frica le este ridicată și le revin mințile, sunt întrebați despre starea lor din această lume și despre tăgăduirea adevărului adus de Trimiși. Ei vor recunoaște că necredința și politeismul pe care le urmau erau false și că ceea ce a spus Allah și ceea ce au vestit despre El Trimișii Săi este adevărul. Atunci li se va arăta ceea ce ascundeau înainte, vor ști că adevărul Îi aparține lui Allah și își vor recunoaște păcatele.

„El este Cel Preaînalt”: prin Ființa Sa, deasupra tuturor făpturilor, prin Puterea cu care le supune și prin Înălțimea Rangului Său, datorită Atributelor mărețe și de o deplină vrednicie pe care le are. „Cel Mare” în Ființa și Atributele Sale. Din Înălțimea Sa face parte și faptul că Judecata Sa Preaînaltă se impune, iar sufletele I se supun, până și sufletele celor trufași și ale politeiștilor. Acest sens este mai evident și este cel arătat de context.

Este posibil ca pronumele să se refere la îngeri. Când Allah Preaînaltul rostește revelația, îngerii o aud, își pierd cunoștința și cad prosternați înaintea lui Allah. Primul care își ridică apoi capul este Jibril. Allah îi vorbește, dându-i revelația pe care o voiește. Când îngerii își revin, iar spaima din inimile lor dispare, ei se întreabă unii pe alții despre Cuvântul la auzul căruia și-au pierdut cunoștința: „Ce a spus Domnul vostru?” Unii le răspund celorlalți: „A spus adevărul.” Fie spun aceasta în general, fiindcă știu că El nu spune decât adevărul, fie spun: a spus cutare și cutare lucru, adică vorbele pe care le-au auzit de la El, care sunt adevărul.²⁷

Potrivit acestei înțelegeri, sensul este: cum au putut politeiștii care au adorat acele divinități a căror neputință și nedesăvârșire vi le-am descris, care nu aduc niciun fel de folos, să se abată și să fie îndepărtați de la devotamentul curat în adorarea Domnului Măreț, Preaînalt și Mare? Din pricina Măreției și Slavei Sale, îngerii cei nobili și făpturile apropiate Lui ajung să se supună într-atât și să-și piardă cunoștința când Îi aud Cuvântul. Toți recunosc că El nu spune decât adevărul. Ce este, așadar, cu acești politeiști, de se socotesc prea mândri să-L adore pe Cel care are o asemenea Măreție, o asemenea Stăpânire și Putere? Preaînalt este Cel Preaînalt, Cel Mare, mai presus de asocierea politeiștilor, de minciunile și de născocirile lor!

Versetele 24 la 27

Allah Preaînaltul îi poruncește Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, să le spună celor care Îi asociază parteneri lui Allah, întrebându-i despre temeinicia asocierii lor²⁸: „Cine vă dă înzestrare din ceruri și de pe pământ?” Ei trebuie să recunoască faptul că Allah este Cel care le-o dă. Dacă nu recunosc, atunci „spune: Allah!”, fiindcă nu vei găsi pe nimeni care să poată respinge această afirmație. Dacă s-a arătat că numai Allah vă dă înzestrare din ceruri și de pe pământ, pogoară ploaia pentru voi, face să crească plantele pentru voi, face să curgă râurile, scoate pentru voi roadele pomilor și v-a pus toate viețuitoarele spre folos și înzestrare, de ce adorați alături de El pe cineva care nu vă dă nimic și nu vă aduce niciun folos?

Cuvintele „Iar unul dintre cele două grupuri, noi sau voi, este pe calea cea dreaptă, iar celălalt într-o rătăcire vădită” înseamnă că unul dintre cele două grupuri, noi sau voi, se află pe calea călăuzirii, statornic pe ea, ori într-o rătăcire vădită, cufundat în ea. Aceste vorbe le spune cel căruia adevărul i s-a arătat limpede, căruia i s-a lămurit ceea ce este drept și care este sigur de adevărul pe care îl urmează și de falsitatea celor urmate de potrivnicul său. Adică v-am arătat, din dovezile limpezi aflate la noi și la voi, ceea ce face să se știe cu certitudine, fără nicio îndoială, cine are dreptate și cine urmează falsitatea, cine este călăuzit și cine este rătăcit. După aceasta, precizarea celui aflat într-o stare sau alta nu mai aduce vreun folos.

Compară-l pe cel care cheamă la adorarea Creatorului tuturor făpturilor cu cel care caută apropierea de idoli, chipuri și morminte. Creatorul le cârmuiește pe toate în orice privință: El este Dătătorul tuturor binefacerilor, le dăruiește înzestrare, le aduce orice bine și îndepărtează de la ele orice nenorocire. Lui Îi aparțin toată lauda și toată Stăpânirea. Înaintea Lui, fiecare înger și toate făpturile de sub rangul îngerilor sunt supuse Măreției Sale și smerite în fața Slavei Sale. Toți mijlocitorii se tem de El și niciunul nu mijlocește înaintea Lui decât cu Îngăduința Sa. El este Preaînalt și Mare în Ființa, Atributele și Faptele Sale; Lui Îi aparțin toată desăvârșirea, slava, frumusețea, lauda și mărirea. Unul cheamă, așadar, la apropierea de Cel cu asemenea Însușiri și la săvârșirea faptelor cu devotament curat pentru El, oprind adorarea altcuiva. Celălalt caută apropierea de idoli, chipuri și morminte care nu creează, nu dau înzestrare și nu stăpânesc, nici pentru sine, nici pentru cei care le adoră, vreun folos sau vreo vătămare, moartea, viața ori învierea. Acestea sunt lucruri neînsuflețite, care nu înțeleg și nu aud chemarea celor care le adoră; chiar dacă ar auzi-o, nu le-ar răspunde. În Ziua Învierii vor tăgădui asocierea lor ca parteneri ai lui Allah, se vor dezice de cei care le-au adorat și se vor blestema unii pe alții. Nu au nicio parte din Stăpânire, nu sunt parteneri în ea, nu contribuie la ea și nu pot mijloci independent de Allah. Cu toate acestea, omul le invocă pe cele descrise astfel, caută apropierea de ele cât poate, îi dușmănește și îi combate pe cei care Îi închină lui Allah religia cu devotament curat și îi tăgăduiește pe Trimișii lui Allah, care au venit cu această chemare la devotamentul curat numai față de El. Din această comparație ți se va arăta care dintre cele două grupuri este călăuzit și care este rătăcit, care este nefericit și care este fericit. Nu va mai fi nevoie de o precizare, fiindcă descrierea stării lor este mai limpede decât simpla afirmație.

„Spune”-le: „Nu veți fi întrebați despre fărădelegile noastre și nici noi nu vom fi întrebați despre ceea ce faceți voi.” Fiecare, noi și voi, își are faptele sale. Voi nu veți fi întrebați despre fărădelegile și păcatele noastre, dacă am păcătui, iar noi nu vom fi întrebați despre faptele voastre. Așadar, scopul nostru și al vostru să fie căutarea adevărului și judecarea cu imparțialitate. Lăsați deoparte faptele noastre, ca aceasta să nu vă împiedice să urmați adevărul. Judecățile din această lume se întemeiază pe ceea ce este văzut; în ele se urmează adevărul și se ocolește falsitatea. Cât despre fapte, ele au o altă lume, în care va judeca Cel mai drept dintre judecători și va hotărî între cei aflați în neînțelegere Cel mai drept dintre cei drepți.

De aceea a spus: „Spune: Domnul nostru ne va aduna pe toți, apoi va judeca între noi”, adică va da între noi o judecată prin care se va deosebi cel sincer de cel mincinos și cel care merită răsplata de cel care merită pedeapsa. El este Cel mai bun dintre judecători.

„Spune”-le, o, Trimisule, și tu, cel care îi urmezi în aceasta: „Arătați-mi-i pe cei pe care I i-ați alăturat ca parteneri!” Unde sunt ei? Cum pot fi cunoscuți? Sunt pe pământ ori în cer? Cunoscătorul celor nevăzute și al celor văzute ne-a vestit că nu există niciun partener al Său: „Ei adoră în afara lui Allah ceea ce nu le aduce nici vătămare, nici folos și spun: Aceștia sunt mijlocitorii noștri înaintea lui Allah. Spune: Oare Îi vestiți lui Allah ceea ce El nu știe...” până la sfârșitul versetului. „Cei care cheamă pe alții în afara lui Allah nu urmează nicidecum parteneri ai Lui. Ei nu urmează decât bănuiala și nu fac decât să mintă.” Tot astfel, aleșii făpturilor Sale, Profeții și Trimișii, nu cunosc vreun partener al Său. Așadar, o, politeiștilor, arătați-mi-i pe cei pe care, prin închipuirea voastră falsă, I i-ați alăturat lui Allah ca parteneri! Ei nu pot răspunde la această întrebare. De aceea a spus: „Nicidecum!”, adică El nu are nici partener, nici egal, nici ființă asemenea Lui, nici potrivnic.

„El este Allah”, Cel căruia I se cuvin dumnezeirea și adorarea, fără ca altcineva să le merite. „Cel Atotputernic”, Care supune toate lucrurile; tot ceea ce este în afara Lui este supus, pus în slujbă și cârmuit. „Preaînțeleptul”, Care a desăvârșit ceea ce a creat și a rânduit în chip bun ceea ce a legiuit. Chiar dacă înțelepciunea Legii Sale s-ar fi arătat numai prin faptul că a poruncit să-I fie recunoscută Unicitatea și să-I fie închinată religia cu devotament curat, a iubit aceasta și a făcut din ea o cale spre mântuire, iar apoi a oprit asocierea de parteneri și luarea altora alături de El și a făcut din aceasta o cale spre nefericire și pierzare, tot ar fi fost de ajuns ca dovadă a desăvârșitei Sale Înțelepciuni. Cu atât mai mult se arată această înțelepciune, când toate poruncile și interdicțiile Sale sunt pline de înțelepciune!

Versetele 28 la 30

Allah Preaînaltul spune că l-a trimis pe Trimisul Său, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, numai ca să le vestească tuturor oamenilor Răsplata lui Allah și faptele prin care se dobândește ea, să-i avertizeze despre Pedeapsa lui Allah și să le arate faptele care o atrag. Tu nu ai nicio putere asupra acestui lucru. Orice semn ți-ar cere oamenii tăgăduirii și ai încăpățânării, aducerea lui nu ține de îndatorirea ta; aceasta se află numai în Mâna lui Allah Preaînaltul. „Dar cei mai mulți oameni nu știu”: ei nu au știință dreaptă, ci sunt fie neștiutori, fie potrivnici care nu își pun știința în faptă. Sunt astfel ca și cum nu ar avea știință. Din lipsa lor de știință, au socotit faptul că Trimisul nu răspunde cererilor lor de semne un motiv pentru a-i respinge chemarea.

Printre cele pe care le-au cerut se află și grăbirea pedepsei despre care îi avertizase. De aceea a spus: „Ei spun: Când se va împlini această făgăduință, dacă spuneți adevărul?” Aceasta este o nedreptate din partea lor. Ce legătură necesară există între sinceritatea lui și vestirea timpului în care se va împlini? Nu este aceasta doar respingere a adevărului și lipsă de judecată?

Dacă, într-o chestiune a acestei lumi, un avertizator ar veni la niște oameni care îi cunosc sinceritatea și bunăvoința, iar ei ar avea un vrăjmaș care așteaptă prilejul de a-i lovi și se pregătește pentru aceasta, și le-ar spune: „L-am văzut pe vrăjmașul vostru pornind spre voi, ca să vă atace și să vă nimicească”, iar unul dintre ei ar răspunde: „Dacă spui adevărul, spune-ne la ce ceas va ajunge la noi și unde se află acum!”, ar mai fi socotit cu judecată cel care a spus astfel? Sau ar fi socotit nechibzuit și nebun? Și aceasta, deși o asemenea veste ar putea fi adevărată ori mincinoasă: poate că vrăjmașul se va răzgândi și va alege o altă țintă, poate că hotărârea acestuia slăbește ori poate că oamenii au puterea să se apere. Atunci, cum este cu cel care îl tăgăduiește pe cel mai sincer dintre făpturi, ferit de greșeală în vestirea sa, care nu vorbește din poftă, atunci când îi vestește pedeapsa sigură, pe care nu o poate îndepărta nimeni și împotriva căreia nu există ajutor? Nu este respingerea vestirii lui, pe motiv că nu a precizat timpul împlinirii ei, una dintre cele mai mari nechibzuințe?

„Spune”-le, vestindu-le timpul împlinirii ei, de care nu este nicio îndoială: „Aveți sorocul unei Zile pe care nu o veți putea întârzia nici măcar un ceas și nici nu o veți putea grăbi.” Feriți-vă, așadar, de Ziua aceea și pregătiți-vă pentru ea!

Versetele 31 la 33

După ce Allah Preaînaltul a arătat că pedeapsa cerută în grabă are un soroc și că ea se va împlini negreșit la vremea ei, a amintit aici starea lor din Ziua aceea. Dacă le-ai vedea starea când vor sta înaintea Domnului lor, iar căpeteniile și cei care le-au urmat în necredință și rătăcire vor fi adunați laolaltă, ai vedea un lucru măreț și o spaimă cumplită. Ai vedea cum își răspund și cum „își aruncă unii altora reproșuri”. „Cei socotiți slabi”, adică adepții, „le vor spune celor trufași”, adică celor care i-au condus: „Dacă nu ați fi fost voi, am fi fost credincioși.” Dar voi v-ați așezat între noi și credință, ne-ați înfrumusețat necredința, iar noi v-am urmat în aceasta. Prin aceste vorbe vor urmări ca pedeapsa să cadă numai asupra căpeteniilor, nu și asupra lor.

„Cei trufași le vor spune celor socotiți slabi”, întrebându-i și arătându-le că toți sunt părtași la nelegiuire: „Oare noi v-am îndepărtat de călăuzire după ce a venit la voi?”, adică prin forța noastră și prin constrângere? „Dimpotrivă, voi ați fost nelegiuiți”: ați ales nelegiuirea, nu ați fost siliți la ea. Chiar dacă v-am înfrumusețat-o, nu aveam nicio putere de constrângere asupra voastră.

„Cei socotiți slabi le vor spune celor trufași: Ba uneltirile voastre de noapte și de zi, când ne porunceați să nu credem în Allah și să-I facem egali!” Adică nenorocirea care ne-a lovit din pricina voastră și rătăcirea la care ne-ați adus au fost urmarea uneltirilor voastre de noapte și de zi. Ne înfrumusețați necredința, ne chemați la ea și spuneați că ea este adevărul. Defăimați adevărul, îl înfățișați ca pe un lucru urât și pretindeați că este fals. Nu ați încetat să uneltiți și să ne înșelați până când ne-ați rătăcit și ne-ați amăgit.

Acest schimb de vorbe nu le va aduce niciun folos, ci numai dezicerea unora de alții și un regret uriaș. De aceea a spus: „Își vor ascunde regretul când vor vedea pedeapsa.” Adică vor înțelege că argumentele pe care le aduceau unii împotriva altora ca să scape de pedeapsă s-au dovedit zadarnice și că fiecare dintre ei este nedrept și o merită. Fiecare va simți cel mai adânc regret și își va dori să fi urmat adevărul și să fi părăsit falsitatea care l-a adus la această pedeapsă. Vor păstra aceasta în taină, în sufletele lor, de teama rușinii de a-și recunoaște vina.

În unele dintre momentele Zilei Învierii și atunci când vor intra în Foc, își vor arăta însă regretul în văzul tuturor: „În Ziua când nedreptul își va mușca mâinile, spunând: O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul! Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten apropiat...” și celelalte versete. „Ei vor spune: Dacă am fi ascultat ori am fi avut judecată, nu am fi fost printre oamenii Focului aprins. Își vor recunoaște păcatul. Departe, așadar, cu oamenii Focului aprins!”

„Vom pune lanțuri la gâtul celor care nu au crezut”: vor fi înlănțuiți așa cum este înlănțuit un întemnițat umilit în închisoarea sa. Este precum cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Când vor avea lanțurile la gât și vor fi târâți în legături prin apă clocotită, apoi vor fi arși în Foc...” și celelalte versete. „Oare vor fi răsplătiți”, prin această pedeapsă și prin aceste lanțuri grele, „pentru altceva decât pentru ceea ce făceau”, din necredință, nelegiuire și neascultare?

Versetele 34 la 39

Allah Preaînaltul vestește despre starea neamurilor trecute care i-au tăgăduit pe Trimiși: ea este asemenea stării acestor oameni de față, care îl tăgăduiesc pe Trimisul lor Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Când Allah trimitea un Trimis într-o cetate, cei îndestulați din ea nu credeau în el, binefacerile îi făceau să treacă măsura și deveneau trufași din pricina lor.

„Ei spun: Noi avem mai multe averi și mai mulți copii”, decât cei care urmează adevărul, „și nu vom fi pedepsiți”. Adică, mai întâi, noi nu vom fi înviați; iar dacă vom fi înviați, Cel care ne-a dăruit averi și copii în această lume ne va dărui mai mult în Viața de Apoi și nu ne va pedepsi.

Allah Preaînaltul le-a răspuns că lărgirea ori restrângerea înzestrării nu dovedește ceea ce susțin ei. Înzestrarea se află sub Voința lui Allah: dacă voiește, o lărgește pentru robul Său, iar dacă voiește, i-o restrânge.

Averile și copiii nu sunt cele care vă apropie de Allah și vă aduc mai aproape de El. Ceea ce apropie este credința în cele aduse de Trimiși și fapta dreaptă, care este o urmare necesară a credinței. Aceștia vor avea la Allah Preaînaltul răsplată înmulțită, fapta bună fiind răsplătită de zece ori, până la șapte sute de ori și până la înmulțiri numeroase, pe care numai Allah le cunoaște. „Și ei se vor afla în siguranță în încăperile înalte”, adică în locuințele foarte înalte, așezați acolo în liniște, feriți de orice tulburare și neplăcere care le-ar putea umbri desfătările și feluritele lucruri dorite. Vor fi în siguranță, fără teamă de a ieși din ele și fără a fi cuprinși de tristețe.

Cât despre cei care se străduiesc împotriva Versetelor Noastre, căutând să Ne atribuie neputința Nouă și Trimișilor Noștri și tăgăduindu-le, „aceia vor fi aduși la pedeapsă”.

Apoi Allah Preaînaltul a repetat că El „lărgește înzestrarea cui voiește dintre robii Săi și i-o restrânge”, pentru a lega de aceasta Cuvintele Sale: „Și orice cheltuiți”, fie că este o cheltuială obligatorie, fie una recomandată, pentru o rudă, un vecin, un nevoiaș, un orfan sau altcineva, „El va pune altceva în locul ei”. Să nu vă închipuiți, așadar, că această cheltuială micșorează înzestrarea. Dimpotrivă, Cel care lărgește înzestrarea cui voiește și o restrânge i-a făgăduit celui care cheltuiește că îi va da în schimb. „Și El este Cel mai bun dintre cei care dăruiesc înzestrare”: cereți, așadar, înzestrarea de la El și străduiți-vă să folosiți mijloacele pe care vi le-a poruncit.

Versetele 40 la 42

„În Ziua în care îi va aduna pe toți”, adică pe cei care se închinau altcuiva decât lui Allah și pe îngerii cărora li se închinau în locul Lui, „le va spune”, Allah, „îngerilor”, mustrându-i astfel pe cei care li se închinau: „Aceștia vi se închinau vouă?” Îngerii se vor dezice de închinarea lor și „vor spune: Slavă Ție!”, adică Te declarăm Preasfânt și mai presus de a avea vreun partener sau vreun egal. „Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei”: noi avem nevoie de Ocrotirea Ta și suntem cu totul dependenți de ea. Cum am putea să chemăm pe altcineva să ni se închine nouă? Cum am putea fi potriviți să fim luați drept ocrotitori și parteneri în locul Tău?

Dar acești politeiști „se închinau djinnilor”, adică diavolilor. Aceștia le porunceau să ni se închine nouă sau altora, iar ei le dădeau ascultare. Ascultarea lor era închinarea pe care le-o aduceau, fiindcă închinarea înseamnă ascultare. Așa cum a spus Allah Preaînaltul, adresându-Se tuturor celor care au luat alături de El alte zeități: „Oare nu v-am poruncit, o, fii ai lui Adam, să nu vă închinați lui Satana, căci el vă este un dușman vădit, și să vă închinați Mie? Aceasta este o cale dreaptă.” „Cei mai mulți dintre ei credeau în aceștia”: îi credeau pe djinni și li se supuneau, căci credința este adeverirea care atrage supunerea.

După ce îngerii se vor dezice de ei, Allah Preaînaltul li Se va adresa: „Astăzi niciunul dintre voi nu le poate aduce celorlalți nici folos, nici pagubă”. Legăturile dintre voi s-au rupt și v-ați despărțit unii de alții. „Și le vom spune celor care au fost nedrepți”, prin necredință și păcate, după ce vor intra în Foc: „Gustați pedeapsa Focului pe care o tăgăduiați!” Astăzi ați văzut-o cu ochii voștri și ați intrat în ea, ca răsplată pentru tăgăduirea voastră și ca pedeapsă pentru urmările acelei tăgăduiri: faptul că nu v-ați ferit de cauzele care duc la această pedeapsă.

Versetele 43 la 45

Allah Preaînaltul vestește starea politeiștilor atunci când li se recită Versetele Sale limpezi, dovezile Sale vădite și argumentele Sale hotărâtoare, care arată orice bine și opresc orice rău. Acestea sunt cea mai mare binefacere care a venit la ei și cel mai mare dar care le-a fost făcut, cerând din partea lor credință, adeverire, ascultare și supunere. Ei însă le întâmpină tocmai cu ceea ce se împotrivește purtării cuvenite și îl socotesc mincinos pe cel care le-a adus. Spun: „Acesta nu este decât un om care vrea să vă îndepărteze de cele cărora li se închinau părinții voștri”. Adică acesta ar fi scopul lui atunci când vă poruncește să vă închinați cu devotament curat numai lui Allah: să părăsiți obiceiurile părinților voștri, pe care îi cinstiți și în urma cărora mergeți.

Astfel au respins adevărul prin vorbele unor oameni rătăciți, fără să aducă vreo dovadă și nici măcar un argument aparent. Ce argument ar putea fi acela că, atunci când Trimișii le poruncesc unor oameni rătăciți să urmeze adevărul, aceștia susțin că cei de aceeași credință cu ei au urmat neîncetat acea cale?! Aceasta este o nesăbuință și o respingere a adevărului prin vorbele celor rătăciți. Dacă cercetezi orice adevăr care a fost respins, vei vedea că până la urmă a fost respins tocmai în acest fel: prin vorbele celor rătăciți dintre politeiști, dintre cei care pun totul pe seama timpului, dintre filosofi, sabeeni și ereticii ieșiți din religia lui Allah. Ei sunt pilda tuturor celor care resping adevărul până în Ziua Învierii.

După ce au adus drept argument faptele părinților lor și le-au pus împotriva celor aduse de Trimiși, au atacat apoi adevărul: „Și spun: Aceasta nu este decât o minciună născocită”, adică o minciună inventată de omul care a adus-o. „Iar cei care nu cred spun despre Adevăr, atunci când vine la ei: Aceasta nu este decât vrăjitorie vădită!” Ei pretind că ar fi o vrăjitorie limpede, vădită oricui, tăgăduind astfel adevărul și căutând să-și facă spusele primite de cei fără judecată.

După ce a arătat cu ce au respins adevărul și că acestea sunt vorbe care nu ajung nici măcar la treapta unui argument aparent, cu atât mai puțin la cea a unei dovezi, Allah a amintit că, dacă cineva ar voi să aducă o dovadă în favoarea lor, ei nu au niciun temei și nimic pe care să se sprijine. A spus: „Noi nu le-am dat cărți pe care să le studieze”, astfel încât să le slujească drept sprijin, „și nu le-am trimis înaintea ta niciun prevenitor”, astfel încât să aibă din vorbele și din stările lui ceva cu care să respingă ceea ce le-ai adus. Ei nu au nici știință, nici vreo urmă de știință.

Apoi i-a înfricoșat cu ceea ce le-a făcut comunităților de dinaintea lor care tăgăduiseră, spunând: „Au tăgăduit și cei de dinaintea lor, iar aceștia nu au ajuns”, adică oamenii cărora li se adresează acum, „nici măcar la a zecea parte din ceea ce le-am dat acelora. Ei i-au socotit mincinoși”, adică acele comunități dinaintea lor, „pe Trimișii Mei. Și cum a fost pedeapsa Mea²⁹!” Adică mustrarea și pedeapsa Mea împotriva lor. Sunt cunoscute pedepsele pe care Allah le-a abătut asupra lor: pe unii i-a înecat, iar pe alții i-a nimicit prin vântul sterp, prin strigătul nimicitor, prin cutremur, prin scufundarea în pământ sau prin trimiterea unor pietre din cer. Feriți-vă, așadar, o, voi care tăgăduiți, să stăruiți în tăgăduire, ca nu cumva să vă pedepsească așa cum i-a pedepsit pe cei de dinaintea voastră și să vă lovească ceea ce i-a lovit pe ei!

Versetele 46 la 50

„Spune”, o, Trimisule, acestor oameni care tăgăduiesc, se împotrivesc și s-au hotărât să respingă adevărul, să-l socotească minciună și să-l defăimeze pe cel care l-a adus: „Vă îndemn la un singur lucru”. Vă sfătuiesc cu privire la o singură trăsătură și vă dau un sfat limpede ca să urmați această cale, care este o cale dreaptă și cinstită în judecată. Prin ea nu vă chem să-mi urmați vorbele și nici să vă părăsiți spusele fără să aveți un motiv pentru aceasta. Ea este: „Să vă ridicați pentru Allah, câte doi și câte unul”. Să vă ridicați cu hotărâre și râvnă, urmărind ceea ce este drept și având devotament curat față de Allah: împreună, discutând și cercetând unii cu alții, și câte unul, fiecare cercetând lucrul în sinea sa.

Când vă ridicați pentru Allah câte doi și câte unul, puneți-vă mintea la lucru, folosiți-o și cugetați la stările Trimisului vostru. Se află în el vreo nebunie? Are vorbirea, înfățișarea și purtarea nebunilor? Sau este un Profet sincer, care vă previne de ceea ce vă vatămă și de pedeapsa aspră aflată înaintea voastră? Dacă ar primi acest îndemn și l-ar pune în practică, li s-ar lămuri, mai mult decât altora, că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, nu este nicidecum nebun. Înfățișarea sa nu seamănă cu stările nebunilor, cu sufocarea, convulsiile și privirile lor. Dimpotrivă, înfățișarea sa este cea mai frumoasă, mișcările sale sunt cele mai nobile, iar el este cel mai desăvârșit dintre făpturi în bună purtare, liniște, smerenie și demnitate. Toate acestea nu se pot găsi decât la oamenii cu cea mai cumpănită judecată.

Apoi, dacă ar cugeta la vorbirea sa limpede, la exprimarea sa frumoasă și la cuvintele sale care umplu inimile de siguranță și credință, curăță sufletele, purifică inimile, îndeamnă la purtările nobile și la însușirile frumoase și îi țin pe oameni departe de purtările rele și josnice; dacă ar vedea cum, atunci când vorbește, ochii se îndreaptă spre el cu respect, cinstire și prețuire, oare ar putea aceasta să semene cu vorbăria fără noimă a nebunilor, cu strigătele și cu vorbele lor, asemenea stărilor în care se află?! Oricine cercetează starea sa cu scopul de a afla dacă este sau nu Trimisul lui Allah, fie că se gândește singur, fie că se gândește împreună cu altcineva, ajunge să fie încredințat că el este cu adevărat Trimisul lui Allah și un Profet sincer. Aceasta este cu atât mai limpede pentru cei cărora li se adresează, al căror tovarăș este și care îi cunosc viața de la început până la sfârșit.

Mai există un lucru care împiedică sufletele să-l urmeze pe cel care cheamă la adevăr: ca acesta să ia averile celor care îi răspund și să ceară o plată pentru chemarea sa. Allah Preaînaltul a arătat că Trimisul Său este cu totul curat de aceasta, spunând: „Spune: Orice răsplată v-aș fi cerut”, pentru urmarea adevărului, „ea este a voastră”. Adică vă iau drept martori că, presupunând că ar exista o asemenea răsplată, ea vă aparține. „Răsplata mea nu este decât la Allah, iar El este Martor peste toate”: Știința Sa cuprinde ceea ce vă chem să urmați. Dacă aș minți, m-ar pedepsi. El este de asemenea Martor asupra faptelor voastre, vi le va păstra și apoi vă va răsplăti pentru ele.

După ce a lămurit dovezile care arată temeinicia adevărului și netemeinicia falsului, Allah Preaînaltul a vestit că aceasta este rânduiala și obiceiul Său: aruncă adevărul împotriva falsului, îl zdrobește, iar falsul piere. Aici a lămurit adevărul și a respins prin el spusele tăgăduitorilor, aducând o învățătură pentru cei care iau aminte și un semn pentru cei care cugetă. Vezi astfel cum au pierit spusele tăgăduitorilor, cum au ieșit la iveală minciuna și încăpățânarea lor, cum adevărul s-a arătat și a strălucit, iar falsul s-a dovedit deșart și a fost înăbușit. Aceasta se datorează lămuririi aduse de „Cunoscătorul celor nevăzute”, Cel care știe ce ascund inimile din șoapte și îndoieli și cunoaște dovezile care li se opun și le înlătură. El îi învață aceste dovezi pe robii Săi și li le lămurește.

De aceea a spus: „Spune: A venit Adevărul”, adică s-a arătat, a devenit limpede ca soarele și i s-a ivit puterea. „Iar falsul nu mai poate nici să înceapă, nici să repete”: a pierit, lucrarea lui s-a desființat și puterea i-a dispărut, astfel încât nu mai poate nici să înceapă, nici să repete.

După ce s-a lămurit adevărul la care cheamă Trimisul, iar tăgăduitorii îl învinuiau de rătăcire, Allah le-a vestit adevărul, li l-a lămurit și le-a arătat neputința lor de a i se împotrivi. Le-a spus că învinuirea lor de rătăcire nu vatămă cu nimic adevărul și nu respinge ceea ce a adus Trimisul. Dacă el ar rătăci — departe de el așa ceva, însă aceasta este o concesie făcută numai de dragul discuției —, atunci „rătăcesc numai împotriva mea însumi”: rătăcirea sa s-ar mărgini la el și nu s-ar întinde asupra altcuiva. „Iar dacă sunt călăuzit”, aceasta nu vine de la mine însumi, nici din puterea sau tăria mea, ci călăuzirea mea vine prin ceea ce „îmi revelează Domnul meu”. Aceasta este temelia călăuzirii mele, așa cum este și temelia călăuzirii altora. Domnul meu aude toate vorbele și toate sunetele și este Apropiat de cel care Îl cheamă, Îi cere și I se închină.

Versetele 51 la 54

Allah Preaînaltul spune: „Dacă ai vedea”, o, Trimisule, și oricine se află în locul tău, starea acestor tăgăduitori „când vor fi cuprinși de spaimă”, atunci când vor vedea pedeapsa și ceea ce le-au vestit Trimișii, iar ei au tăgăduit, ai vedea un lucru înspăimântător, o priveliște îngrozitoare, o stare cumplită și o mare strâmtorare. Aceasta se va petrece când pedeapsa se va adeveri asupra lor și nu vor mai avea nici refugiu, nici scăpare. „Și vor fi luați dintr-un loc apropiat”: nu vor fi departe de locul pedepsei, ci vor fi apucați și apoi aruncați în Foc.

„Ei vor spune”, în acea stare: „Credem în el”. Credem în Allah și adeverim ceea ce am tăgăduit. Dar „cum ar putea să ajungă la credință”, adică să o dobândească, „dintr-un loc atât de îndepărtat³⁰”? Între ei și ea a fost pusă o piedică, iar credința a ajuns să fie, în această stare, un lucru cu neputință.

Dacă ar fi crezut atunci când era cu putință, credința le-ar fi fost primită. Dar ei „mai înainte au tăgăduit-o” și „aruncau vorbe despre cele nevăzute dintr-un loc îndepărtat”: aruncau falsul lor pentru a nimici prin el adevărul, însă nu aveau cum să facă aceasta. Așa cum cel care trage de la mare depărtare nu are cum să nimerească ținta, tot astfel falsul nu poate să biruie adevărul ori să-l înlăture. El are doar o izbucnire de putere atunci când adevărul este neglijat; când însă adevărul se arată și i se împotrivește falsului, îl înăbușă.

„Între ei și ceea ce doresc va fi pusă o piedică”: între ei și dorințele, desfătările, copiii, averile, slujitorii și ostașii lor. Au rămas singuri cu faptele lor, au venit unul câte unul, așa cum au fost creați, și au lăsat în urma lor ceea ce le fusese dăruit. „Așa cum s-a făcut mai înainte cu cei asemenea lor”, dintre comunitățile de mai înainte, când a venit nimicirea asupra lor și au fost despărțiți de ceea ce doreau. „Ei se aflau într-o îndoială tulburătoare”, care năștea bănuială și neliniște în inimă. De aceea nu au crezut, iar atunci când au cerut să li se îngăduie să îndrepte lucrurile, nu li s-a îngăduit.

S-a încheiat tafsirul Surei Saba. Lui Allah Îi aparțin lauda, binefacerea și harul. De la El vine ajutorul, pe El ne bizuim și în El ne punem încrederea.