Tafsir as-Saʿdī — Volumul 8

Sura az Zumar

Versetele 1 la 31

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 3

Allah Preaînaltul vestește măreția Coranului și slava Celui care l-a rostit și de la Care a fost pogorât. El a fost pogorât „de la Allah, Atotputernicul, Cel Înțelept”, Cel căruia I se cuvine adorarea făpturilor, datorită Măreției și Desăvârșirii Sale, Puterii prin care supune fiecare făptură, înaintea Căreia orice lucru se smerește, și Înțelepciunii Sale în creație și în poruncă. Coranul a fost pogorât de Cel care are aceste însușiri; cuvântul este o însușire a celui care vorbește, iar însușirea urmează pe cel care o posedă. După cum Allah Preaînaltul este desăvârșit din toate punctele de vedere și nu are seamăn, tot astfel Cuvântul Său este desăvârșit din toate punctele de vedere și nu are seamăn. Numai acest lucru este de ajuns pentru a descrie Coranul și a arăta treapta lui.

Pe lângă aceasta, El a adăugat lămuriri despre desăvârșirea lui, arătând cui i-a fost pogorât: lui Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, cea mai nobilă dintre făpturi. Astfel se cunoaște că el este cea mai nobilă dintre Cărți. A arătat și cu ce a fost pogorât: cu adevărul. A fost pogorât cu adevărul în care nu există nicio îndoială, pentru a scoate făpturile din întuneric la lumină; a fost pogorât cuprinzând adevărul în veștile sale adevărate și în hotărârile sale drepte. Tot ceea ce el arată este cel mai înalt fel de adevăr în toate cele ce țin de cunoaștere, iar după adevăr nu mai este decât rătăcirea.

Fiind pogorât de Cel Adevărat, cuprinzând adevărul, pentru călăuzirea făpturilor, asupra celei mai nobile dintre făpturi, binefacerea lui este măreață și înaltă și trebuie primită cu mulțumire. Aceasta se împlinește prin închinarea religiei numai Lui, cu sinceritate. De aceea a spus: „Așadar, adoră-L pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia!”, adică închină-I numai lui Allah Preaînaltul întreaga ta religie, atât rânduielile văzute, cât și cele lăuntrice: islamul, credința și ihsanul.⁵⁴ Să I le închini numai lui Allah și să cauți prin ele Fața Lui, fără vreun alt scop.

„Numai lui Allah I se cuvine religia curată!” Aceasta întărește porunca sincerității și arată că, după cum Lui Îi aparține întreaga desăvârșire și El revarsă bunătate asupra robilor Săi în toate privințele, tot astfel Lui I se cuvine religia curată, limpezită de toate amestecurile. Ea este religia pe care a ales-o pentru Sine, pe care a încuviințat-o pentru aleșii făpturilor Sale și pe care le-a poruncit-o. Ea cuprinde adorarea lui Allah prin iubire, teamă și speranță, întoarcerea către El în slujirea Lui și întoarcerea către El pentru împlinirea nevoilor robilor Săi. Aceasta îndreaptă inimile, le curățește și le purifică, fără să-I fie asociat nimic în vreo formă de adorare. Allah Se dezice de adorarea în care I se asociază ceva și nu are nicio parte în ea, fiindcă El este Cel mai lipsit de nevoie de asociați. Asocierea strică inimile și sufletele, viața lumească și Viața de Apoi și aduce sufletelor cea mai mare nefericire.

De aceea, după ce a poruncit unicitatea și sinceritatea în adorare, a oprit asocierea și a vestit mustrarea celui care o săvârșește, spunând: „Cei care și-au luat ocrotitori în afara Lui”, adică li se dedică prin adorare și îi cheamă în rugile lor, încercând să se dezvinovățească și spunând: „Noi nu-i adorăm decât ca să ne apropie de Allah”. Adică să-I înfățișeze lui Allah nevoile noastre și să mijlocească pentru noi la El; altfel, știm că ei nu creează, nu dăruiesc cele necesare și nu stăpânesc nimic din treburi. Aceștia au părăsit sinceritatea pe care Allah le-a poruncit-o și au îndrăznit să săvârșească cea mai mare dintre cele oprite, asocierea. L-au comparat pe Cel care nu are nimic asemenea Lui, Regele Cel Măreț, cu regii. Cu mințile lor stricate și judecata lor bolnavă, au pretins că, așa cum nu se ajunge la regi decât prin oameni de seamă, mijlocitori și miniștri care le înfățișează nevoile și stările supușilor, le cer bunăvoință față de ei și le înlesnesc rezolvarea treburilor, la fel ar fi și Allah Preaînaltul!

Această analogie este dintre cele mai stricate analogii, fiindcă implică punerea pe același plan a Creatorului și a făpturii, deși deosebirea uriașă dintre ei este statornicită prin rațiune, revelație și firea înnăscută. Regii au nevoie de mijlocitori între ei și supușii lor numai fiindcă nu le cunosc stările, așa că au nevoie de cineva care să-i înștiințeze despre ele. Uneori, inimile lor nu au milă față de cel aflat în nevoie, astfel că au nevoie de cineva care să le trezească bunăvoința față de el și să le ceară îndurare. Ei au nevoie de mijlocitori și miniștri și se tem de ei; de aceea le împlinesc nevoile celor pentru care aceștia mijlocesc, din considerație pentru ei și pentru a le face pe plac. Mai mult, și regii sunt nevoiași: uneori nu dau, fiindcă se tem de sărăcie.

Cât despre Domnul Preaînalt, Cunoașterea Lui cuprinde cele văzute și cele ascunse ale lucrurilor. El nu are nevoie de cineva care să-L înștiințeze despre stările supușilor și robilor Săi. El este Cel mai Milostiv dintre cei milostivi și Cel mai Generos dintre cei generoși; nu are nevoie de nicio făptură care să-L facă milostiv față de robii Săi. Dimpotrivă, El are mai multă milă de ei decât au ei înșiși și părinții lor. El este Cel care îi îndeamnă și îi cheamă la mijloacele prin care vor dobândi Îndurarea Sa și le dorește binele pe care ei nu și-l doresc singuri. El este Cel lipsit de orice nevoie, Care are bogăția desăvârșită și absolută. Dacă toate făpturile, de la cele dintâi până la cele din urmă, s-ar aduna într-un singur loc și I-ar cere, iar El i-ar da fiecăruia tot ceea ce a cerut și și-a dorit, nu I-ar micșora cu nimic bogăția și nu ar scădea din ceea ce se află la El decât așa cum scade marea când se cufundă în ea un ac. Toți mijlocitorii se tem de El și niciunul nu mijlocește decât cu îngăduința Lui; întreaga mijlocire Îi aparține Lui.

Prin aceste deosebiri se cunoaște neștiința celor care Îi asociază parteneri, nechibzuința lor mare și îndrăzneala lor puternică față de El. Se cunoaște și înțelepciunea faptului că Allah Preaînaltul nu iartă asocierea: aceasta cuprinde o defăimare a lui Allah Preaînaltul. De aceea a spus, judecând între cele două grupuri, cei sinceri și cei care Îi asociază parteneri, cu o amenințare cuprinsă în cuvinte pentru cei din urmă: „Allah va judeca între ei asupra celor în care se deosebesc”. Se știe că hotărârea Lui este că oamenii credincioși și sinceri vor fi în grădinile desfătărilor, iar celui care Îi asociază ceva lui Allah, Allah i-a oprit Paradisul, iar sălașul său va fi Focul.

„Allah nu-l călăuzește”, adică nu-i dăruiește reușita de a urma călăuzirea către calea cea dreaptă, „pe cel mincinos și stăruitor în necredință”, adică pe cel a cărui însușire este minciună sau necredință⁵⁵: îndemnurile și semnele ajung la el, dar însușirea sa nu-l părăsește; Allah îi arată semnele, însă el le neagă, nu crede în ele și le socotește mincinoase. Cum să aibă acesta parte de călăuzire, când singur și-a închis ușa? El a fost pedepsit prin pecetluirea inimii sale de către Allah, astfel încât nu crede.

Versetul 4

„Dacă Allah ar fi voit să-Și ia un copil”, așa cum au pretins unii dintre nechibzuiții făpturilor, „ar fi ales dintre cele pe care le creează ceea ce ar fi voit”, adică ar fi ales una dintre făpturile Sale pe care ar fi voit să o aleagă, ar fi deosebit-o pentru Sine și ar fi pus-o în locul unui copil. Nu ar fi fost nevoie să-Și ia o soție.

„Slavă Lui!”, mai presus de ceea ce necredincioșii cred despre El și de ceea ce Îi atribuie cei abătuți de la adevăr. „El este Allah, Unicul, Cel care supune totul”: Unicul în Ființa Sa, în Numele Sale, în Atributele Sale și în Faptele Sale; nu are în niciuna dintre acestea pe cineva asemenea Lui sau egal cu El. Dacă ar avea un copil, aceasta ar cere să aibă pe cineva asemenea Lui în Unicitatea Sa, fiindcă acel copil ar fi o parte din El. El supune întreaga lume de sus și cea de jos; dacă ar avea un copil, acesta nu ar fi supus, ci ar avea trecere pe lângă tatăl său și i s-ar asemăna. Unicitatea lui Allah Preaînaltul și faptul că supune totul sunt de nedespărțit: Unicul nu poate fi decât Cel care supune totul, iar Cel care supune totul nu poate fi decât Unul. Aceasta exclude în orice privință existența vreunui partener al Său.

Versetele 5 la 7

Allah Preaînaltul vestește că „a creat cerurile și pământul întru adevăr”, adică cu înțelepciune și folos, pentru a le da porunci și interdicții robilor Săi, pentru a-i răsplăti și pentru a-i pedepsi. „El înfășoară noaptea peste zi și înfășoară ziua peste noapte”, adică o introduce pe fiecare peste cealaltă și o pune în locul ei, astfel încât cele două nu se adună; când vine una, cealaltă își pierde stăpânirea. „El a supus soarele și luna”, într-o supunere rânduită și într-un mers bine întocmit. „Fiecare” dintre cele două astre „își urmează cursul”, potrivit supunerii sale față de Allah Preaînaltul, „până la un termen hotărât”: sfârșitul acestei lumi și ruinarea ei. Atunci Allah va nimici mijloacele ei de viață, soarele și luna ei, și va crea făpturile din nou, ca să se statornicească în sălașul șederii, în Paradis sau în Foc.

„El este Atotputernicul”, Cel care nu poate fi biruit, Care supune orice lucru și Căruia nimic nu I se poate împotrivi. Din Puterea Lui se arată faptul că a adus la existență aceste făpturi mărețe și le-a supus să meargă la porunca Sa. „Cel Mult-Iertător”, Care iartă păcatele robilor Săi credincioși care se căiesc, după cum Allah Preaînaltul a spus: „Eu sunt Mult-Iertător cu cel care se căiește, crede și face fapte bune, apoi urmează călăuzirea” [Ta-Ha 20:82]. El îl iartă pe cel care I-a asociat ceva, după ce acesta a văzut semnele Sale mărețe, apoi s-a căit și s-a întors la El.

Din Puterea Sa este și faptul că „v-a creat dintr-un singur suflet”, în pofida numărului vostru mare și a răspândirii voastre în toate părțile pământului. „Apoi i-a făcut din el perechea”, ca el să-și găsească liniștea alături de ea, iar ea să-și găsească liniștea alături de el, împlinindu-se astfel binefacerea. „Și a pogorât pentru voi dintre vite”, adică le-a creat printr-o hotărâre pogorâtă de la El, ca îndurare pentru voi, „opt animale, în perechi”. Acestea sunt cele amintite în Sura al-An'am: „opt animale, în perechi: două dintre oi și două dintre capre”, „două dintre cămile și două dintre bovine” [al-An'am 6:143-144]. El le-a amintit în mod aparte, deși a pogorât pentru folosul robilor Săi și alte animale, datorită folosului lor mare, a întinderii foloaselor lor și a cinstei lor, precum și fiindcă le-a destinat unor lucruri pentru care altele nu sunt potrivite: jertfa de Sărbătoare, jertfa pelerinajului, jertfa pentru nou-născut, obligația zakahului asupra lor și folosirea lor la plata despăgubirii pentru sânge.

După ce a amintit crearea tatălui și a mamei noastre, a arătat începutul creării noastre, spunând: „El vă creează în pântecele mamelor voastre, zidire după zidire”, adică treaptă după treaptă, într-o stare în care nicio mână de om nu vă atinge și niciun ochi nu vă vede, iar El vă îngrijește în acel loc strâmt. „În trei întunecimi”: întunericul pântecelui, apoi întunericul uterului, apoi întunericul placentei.

„Acesta”, Cel care a creat cerurile și pământul, a supus soarele și luna, v-a creat pe voi și a creat pentru voi vitele și celelalte binefaceri, este „Allah, Domnul vostru”, Divinitatea căreia I se cuvine adorarea, Cel care vă îngrijește și vă cârmuiește. După cum El singur creează și îngrijește, fără niciun partener în aceasta, tot El singur are dreptul la adorare, fără niciun partener. De aceea a spus: „Nu există altă divinitate în afara Lui. Cum de sunteți întorși de la El?” După această lămurire, care arată că numai Lui I se cuvine închinarea sinceră, cum vă întoarceți la adorarea idolilor care nu cârmuiesc nimic și nu au nicio putere asupra vreunui lucru?

„Dacă nu credeți, Allah este lipsit de orice nevoie de voi”. Necredința voastră nu-L vatămă, după cum ascultarea voastră nu-I aduce folos. Poruncile și interdicțiile Sale sunt numai har și binefacere pentru voi. „Însă nu încuviințează necredința pentru robii Săi”, datorită desăvârșirii binefacerii Sale față de ei și a Cunoașterii Sale că necredința le aduce o nenorocire după care nu vor mai avea fericire. De asemenea, El i-a creat pentru adorarea Sa; acesta este scopul pentru care a creat făpturile, astfel încât nu încuviințează ca ele să părăsească lucrul pentru care le-a creat.

„Dacă sunteți mulțumitori” lui Allah Preaînaltul, afirmându-I Unicitatea și închinându-I religia cu sinceritate, „El încuviințează aceasta pentru voi”, din îndurare față de voi, pentru că iubește să vă facă bine și pentru că voi împliniți lucrul pentru care v-a creat. După cum asocierea voastră nu-L vatămă, iar faptele voastre și mărturisirea Unicității Sale nu-I aduc folos, tot astfel fiecare dintre voi are fapta sa, bună sau rea. „Niciun purtător de povară nu va purta povara altuia. Apoi la Domnul vostru va fi întoarcerea voastră”, în Ziua Învierii. „Și El vă va înștiința despre ceea ce făceați”, vestindu-vă ceea ce Cunoașterea Lui a cuprins, ceea ce condeiul Său a consemnat, ceea ce îngerii cei nobili păzitori au scris despre voi și pentru care mădularele voastre vor mărturisi împotriva voastră. El îl va răsplăti pe fiecare dintre voi după ceea ce merită. „El cunoaște ceea ce se află în piepturi”, adică inimile înseși și însușirile lor de dreptate sau nelegiuire. Scopul acestor cuvinte este vestirea răsplătirii cu dreptate deplină.

Versetul 8

Allah Preaînaltul vestește generozitatea, bunătatea și binefacerea Sa față de robul Său, precum și puțina mulțumire a robului față de El. Când îl lovește o nenorocire, precum boala sau sărăcia, ori când cade într-o primejdie pe mare sau în altă parte, omul știe că nimeni nu-l poate salva din acea stare în afară de Allah. Atunci Îl cheamă smerit și întorcându-se către El, Îi cere ajutorul pentru îndepărtarea suferințelor care l-au lovit și stăruie în aceasta. „Apoi, când El”, adică Allah, „îi dăruiește o binefacere din partea Sa”, îndepărtându-i suferința și strâmtorarea, „uită nenorocirea pentru care Îl chema mai înainte”: uită nenorocirea pentru care L-a chemat pe Allah și se poartă ca și cum nu l-ar fi lovit nimic, stăruind în asocierea sa.

„Și Îi face lui Allah semeni, ca să-i rătăcească pe alții de la calea Lui”, adică să rătăcească el însuși și să-i rătăcească pe alții. Rătăcirea altora decurge din propria rătăcire; de aceea a menționat consecința pentru a arăta ceea ce ea presupune. „Spune” acestui răzvrătit care a schimbat binefacerea lui Allah în necredință: „Bucură-te puțin de necredința ta! Tu ești dintre locuitorii Focului”. Cele de care te-ai bucurat nu-ți vor folosi, dacă destinația ta este Focul. „Ai văzut? Dacă i-am lăsa să se bucure ani de-a rândul, apoi ar veni asupra lor ceea ce li se promitea, nu le-ar folosi cele de care s-au bucurat” [ash-Shu'ara 26:205-207].

Versetul 9

Aceasta este o comparație între cel care lucrează în ascultare de Allah și cel care nu face aceasta, între cel învățat și cel neștiutor. Deosebirea lor este statornicită în minți și cunoscută cu certitudine. Cel care se întoarce de la ascultarea Domnului său și își urmează patima nu este asemenea celui care ascultă cu smerenie, adică I se supune prin cea mai bună dintre adorări, Rugăciunea, și în cel mai bun dintre timpuri, ceasurile nopții. El l-a descris prin mulțimea faptelor și prin alegerea celor mai bune dintre ele, apoi l-a descris prin teamă și speranță. A arătat că teama se leagă de chinul Vieții de Apoi pentru păcatele săvârșite mai înainte, iar speranța se leagă de Îndurarea lui Allah. Astfel l-a descris prin lucrarea văzută și cea lăuntrică.

„Spune: Sunt oare egali cei care știu”, care Îl cunosc pe Domnul lor, cunosc religia Lui, cu poruncile ei și cu răsplătirea ei, precum și tainele și înțelepciunile cuprinse în acestea, „și cei care nu știu” nimic din ele? Aceștia nu sunt egali cu ceilalți, după cum nu sunt egale noaptea și ziua, lumina și întunericul, apa și focul. „Numai cei înzestrați cu înțelegere iau aminte”, atunci când li se amintește: oamenii cu minți curate și agere. Ei pun ceea ce este mai înalt mai presus de ceea ce este mai prejos, aleg cunoașterea în locul neștiinței și ascultarea de Allah în locul nesupunerii față de El. Au minți care îi îndrumă să privească urmările, spre deosebire de cel care nu are pricepere și nici judecată: acesta își face din patimă propria divinitate.

Versetul 10

Adică adresează-te celor mai nobile dintre făpturi, credincioșilor, și poruncește-le cel mai bun dintre lucruri: evlavia. Amintește-le pricina care cere evlavia: Stăpânirea lui Allah asupra lor și binefacerile Sale față de ei, care le cer să se teamă de El. Printre acestea se află și credința pe care Allah le-a dăruit-o, fiindcă ea cere evlavie. Este ca și cum ai spune: „O, om generos, dă milostenie!” sau „O, om viteaz, luptă!”

El le-a amintit răsplata care trezește râvna în această lume și a spus: „Pentru cei care fac bine în această lume”, adorându-L pe Domnul lor, „este un bine”: o înzestrare îmbelșugată, un suflet liniștit și o inimă deschisă, după cum Allah Preaînaltul a spus: „Celui care face o faptă bună, bărbat sau femeie, fiind credincios, îi vom dărui o viață bună” [an-Nahl 16:97]. „Pământul lui Allah este întins”: dacă sunteți împiedicați într-un ținut să-L adorați, plecați în alt ținut, unde să-L adorați pe Domnul vostru și unde să vă puteți împlini religia.

Când El a spus: „Pentru cei care fac bine în această lume este un bine”, unii ar putea avea aici o nedumerire: textul este general și arată că oricine face bine are parte de bine în această lume; ce se întâmplă atunci cu cel care crede într-un ținut unde este asuprit și înjosit și nu dobândește acel bine? El a îndepărtat această părere prin Cuvintele Sale: „Pământul lui Allah este întins”. Aici se află o veste bună, pe care Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a arătat-o limpede prin cuvintele sale: „Nu va înceta să existe un grup din comunitatea mea care va urma adevărul și va fi biruitor. Nu le vor face rău cei care îi părăsesc și nici cei care li se împotrivesc, până când va veni porunca lui Allah, iar ei vor fi în această stare”.⁵⁶

Acest verset face aluzie la această veste bună și se leagă îndeaproape de ea. Allah Preaînaltul a vestit că pământul Său este întins; ori de câte ori sunteți împiedicați să-L adorați într-un loc, emigrați în altul. Aceasta este o regulă generală, valabilă în orice vreme și în orice loc. Fiecare emigrant va găsi, negreșit, adăpost printre musulmani, la care să poată merge, și un loc în care să-și poată practica religia.

„Cei răbdători vor primi răsplata lor pe deplin, fără socoteală.” Aceasta este o regulă generală pentru toate felurile răbdării: răbdarea față de hotărârile dureroase ale lui Allah, fără nemulțumire; răbdarea de a se opri de la păcat, fără a-l săvârși; și răbdarea în ascultarea lui Allah, până la împlinirea ei. Allah le-a făgăduit celor răbdători răsplata fără socoteală, adică fără hotar și fără măsură. Aceasta se datorează numai virtuții răbdării și rangului ei înaintea lui Allah, precum și faptului că ea este un ajutor în orice lucru.

Versetele 11 la 16

„Spune”, o, Trimisule, oamenilor: „Mi s-a poruncit să-L ador pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia”, după cum a spus la începutul surei: „Așadar, adoră-L pe Allah, închinându-I cu sinceritate religia!”

„Și mi s-a poruncit să fiu primul dintre musulmani”, fiindcă eu sunt cel care îi cheamă pe oameni la Domnul lor și îi călăuzește. Prin urmare, trebuie să fiu primul care împlinește ceea ce poruncește și primul care se supune. Acest lucru este obligatoriu pentru Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și pentru cei care pretind că îl urmează: respectarea vizibilă a învățăturilor Islamului și sinceritatea față de Allah în toate faptele, văzute și ascunse.

„Mă tem, dacă nu mă supun Domnului meu” în ceea ce mi-a poruncit cu privire la sinceritate și islam, „de pedeapsa unei Zile mărețe”. În această pedeapsă vor rămâne veșnic cei care Îi asociază parteneri, iar cei neascultători vor fi pedepsiți.

„Spune: Pe Allah Îl ador, închinându-I cu sinceritate religia mea. Voi adorați ceea ce voiți în afara Lui!” Este asemenea Cuvintelor Sale: „Spune: O, necredincioșilor! Eu nu ador ceea ce adorați voi, iar voi nu adorați ceea ce ador eu. Nici eu nu voi adora ceea ce adorați voi, nici voi nu veți adora ceea ce ador eu. Voi aveți religia voastră, iar eu am religia mea.”

„Cei cu adevărat pierduți sunt cei care își pierd sufletele”, lipsindu-le de răsplată și aruncându-le în cea mai aspră pedeapsă, „și familiile în Ziua Învierii”, fiind despărțiți de ele, întristându-se pentru ele și simțind durerea unei pierderi cumplite.

„Aceasta este, cu adevărat, pierderea vădită”, cu care nu se poate asemăna nicio altă pierdere, fiindcă este o pierdere necontenită, după care nu mai există niciun câștig și nicio izbăvire.

Apoi Allah a arătat asprimea nenorocirii și a chinului lor: „Deasupra lor vor fi straturi de Foc”, adică bucăți de Foc asemenea unor nori uriași, „și sub ei vor fi straturi”.

„Prin aceasta”, adică prin descrierea pedepsei oamenilor Focului, cu care Allah îi mână pe robii Săi spre Îndurarea Sa, „Allah îi înspăimântă pe robii Săi: O, robii Mei, temeți-vă de Mine!” El face din ceea ce a pregătit pentru oamenii nenorocirii un îndemn pentru robii Săi de a se teme de El și un mijloc de a-i opri de la ceea ce atrage pedeapsa.

Slavă Celui care are milă de robii Săi în toate lucrurile! El le-a ușurat căile care duc la El, i-a îndemnat să le urmeze și i-a încurajat prin tot ceea ce sufletele doresc și prin care inimile se liniștesc. Totodată, i-a prevenit în chip desăvârșit împotriva lucrării pentru altcineva decât El și le-a amintit pricinile care îi opresc de la aceasta.

Versetele 17 la 18

După ce Allah Preaînaltul a amintit starea păcătoșilor, a amintit starea și răsplata celor care se întorc la El: „Cei care se feresc de taghut, ca să nu-l adore”. Prin taghut se înțelege aici adorarea a orice altceva în afara lui Allah, iar ei se feresc de această adorare. Această precizare a Celui Atotînțelept, Atotștiutor, este deosebit de potrivită, deoarece lauda îi privește numai pe cei care se feresc să adore taghutul. „Și se întorc la Allah”, adorându-L și închinându-I cu sinceritate religia. Ei au trecut de la adorarea idolilor la adorarea Stăpânului Atotștiutor și de la asociere și păcate la unicitate și ascultare.

„Vor avea vestea cea bună”, a cărei măreție și însușire nu sunt cunoscute decât de Cel care îi cinstește cu ea. Ea cuprinde vestea cea bună în această lume, prin laudă frumoasă, visul bun și grija dumnezeiască prin care văd că Allah voiește să-i cinstească în această lume și în Viața de Apoi. Ea cuprinde și vestea cea bună din Viața de Apoi, la moarte, în mormânt și în Ziua Învierii. Desăvârșirea ei va fi atunci când Domnul Cel Generos îi va vesti cu mulțumirea Sa veșnică, cu bunătatea Sa, cu siguranța și cu liniștea din Paradis.

După ce a spus că ei vor avea vestea cea bună, Allah a poruncit să li se dea această veste și a amintit însușirea prin care au meritat-o: „Dă-le vestea cea bună robilor Mei, celor care ascultă cuvântul”. Aceasta cuprinde orice cuvânt. Ei ascultă toate cuvintele care ajung la ei, ca să deosebească ceea ce trebuie ales de ceea ce trebuie părăsit. Din înțelepciunea și cumpătarea lor face parte faptul că urmează ceea ce este mai bun.

Cel mai bun cuvânt este Cuvântul lui Allah și cuvântul Trimisului Său, după cum Allah a spus mai departe în această sură: „Allah a pogorât cea mai bună vestire: o Carte ale cărei părți se aseamănă...”

În acest verset se află un înțeles subtil. Când Allah i-a lăudat pentru că ascultă cuvântul și urmează ceea ce este mai bun din el, s-ar putea întreba: există oare o cale de a cunoaște ceea ce este mai bun, ca să dobândim însușirea celor înzestrați cu pricepere și să știm că cel care îl alege este dintre ei? Răspunsul este: da; cel mai bun este ceea ce Allah a amintit aici: „Allah a pogorât cea mai bună vestire: o Carte ale cărei părți se aseamănă...”

„Cei care ascultă cuvântul și urmează ceea ce este mai bun din el. Aceștia sunt cei pe care Allah i-a călăuzit” spre cele mai bune purtări și fapte, „și aceștia sunt cei înzestrați cu pricepere”, adică oamenii cu minți limpezi. Din priceperea și chibzuința lor face parte faptul că deosebesc binele de rău și aleg ceea ce trebuie ales mai presus de orice altceva.

Acesta este semnul minții sănătoase și nu există alt semn în afara lui. Cel care nu deosebește cuvântul bun de cel rău nu este dintre oamenii minții sănătoase. Iar cel care le deosebește, dar a cărui poftă îi biruie mintea, astfel încât mintea lui urmează pofta și nu alege ceea ce este mai bun, are o judecată deficitară.

Versetele 19 la 20

Oare îl poți salva pe cel asupra căruia cuvântul pedepsei s-a împlinit, din pricina stăruinței sale în rătăcire și necredință? Tu nu ai nicio cale să-l călăuzești și nici să-l scoți din Foc.

Însă câștigul deplin și izbânda deplină sunt ale celor evlavioși, cărora Allah le-a pregătit cinstea și toate felurile de desfătare, a căror măsură nu o poate cuprinde nimeni.

„Cei care se tem de Domnul lor vor avea încăperi înalte”, adică locuințe ridicate și împodobite. Din frumusețea, limpezimea și curăția lor, partea dinăuntru se vede din afară, iar cea din afară se vede dinăuntru. Datorită înălțimii lor sunt zărite de departe, asemenea stelei strălucitoare la orizontul răsăritean sau apusean.

De aceea a spus: „peste care se află alte încăperi zidite”, unele deasupra altora, din aur și argint, iar mortarul lor este moscul; „pe sub care curg râuri”, udând grădinile înfloritoare și pomii curați, care dau tot felul de roade gustoase și fructe coapte.

„Aceasta este făgăduința lui Allah; Allah nu-Și încalcă făgăduința.” El le-a făgăduit celor evlavioși această răsplată și, prin urmare, o va împlini negreșit. Să dobândească, așadar, însușirile evlaviei, pentru ca Allah să le dea răsplata pe deplin.

Versetul 21

Allah le amintește celor înzestrați cu pricepere despre apa pe care o pogoară din cer și o face să străbată pământul și să iasă la suprafață ca izvoare; adică o păstrează în pământ, de unde poate fi scoasă cu ușurință.

„Apoi scoate prin ea semănături de culori felurite”, precum grâul, porumbul, orzul, orezul și altele; „după aceea ele se usucă”, când ajung la deplinătate sau când le lovește o vătămare, „și le vezi îngălbenite, apoi le face fărâme”, sfărâmate și risipite.

„În aceasta este, negreșit, o aducere-aminte pentru cei înzestrați cu pricepere.” Ei își amintesc grija Domnului lor și Îndurarea Sa față de robii Săi, deoarece le-a pus această apă la îndemână și a păstrat-o în adâncurile pământului, potrivit nevoilor lor. Își amintesc desăvârșirea Puterii Sale și faptul că El îi învie pe cei morți așa cum învie pământul după moartea lui. Își amintesc și că Cel care face aceasta este Singurul vrednic de adorare.

O, Allah, fă-ne dintre cei înzestrați cu pricepere, pe care i-ai lăudat și i-ai călăuzit prin mintea pe care le-ai dăruit-o și cărora le-ai arătat dintre tainele Cărții Tale și frumusețea versetelor Tale ceea ce nu le-ai arătat altora. Tu ești Cel care dăruiește.

Versetul 22

Oare sunt deopotrivă cel căruia Allah i-a deschis pieptul pentru Islam, astfel încât primește cu inima deschisă poruncile lui Allah și le împlinește cu bucurie și deplină înțelegere - acesta este înțelesul Cuvintelor Sale: „și care urmează o lumină de la Domnul său” - și cel care nu este astfel?

Dovada că nu sunt egali este dată de Cuvintele Sale: „Vai celor ale căror inimi sunt împietrite față de pomenirea lui Allah!” Inimile lor nu se înmoaie pentru Cartea Lui, nu iau aminte la versetele ei și nu se liniștesc prin pomenirea Lui. Dimpotrivă, se întorc de la Domnul lor și se alipesc de altceva. Pe aceștia îi așteaptă o nenorocire cumplită și un rău imens.

„Aceștia se află într-o rătăcire vădită.” Ce rătăcire este mai mare decât rătăcirea celui care se întoarce de la Domnul său, deși toată fericirea se află în apropierea de El, a celui a cărui inimă s-a împietrit față de pomenirea Lui și s-a îndreptat spre tot ceea ce îi aduce rău?

Versetul 23

Allah Preaînaltul vestește despre Cartea pe care a pogorât-o că este „cea mai bună vestire” dintre toate. Cel mai bun cuvânt este Cuvântul lui Allah, iar cea mai bună dintre Cărțile pogorâte este acest Coran.

Fiind cea mai bună, se cunoaște că expresiile ei sunt cele mai elocvente și mai limpezi, iar înțelesurile ei sunt cele mai înalte. Ea este cea mai bună vestire în cuvinte și în înțeles; „ale cărei părți se aseamănă” în frumusețe și armonie, fără nicio contradicție din niciun punct de vedere. Cu cât cel care cugetă o cercetează mai mult, cu atât vede - chiar și în înțelesurile ei mai greu de pătruns - o potrivire care uimește mințile, iar el se încredințează că ea nu poate veni decât de la Cel Înțelept, Atotștiutorul.

Acesta este sensul asemănării în acest loc. Însă în Cuvintele lui Allah Preaînaltul: „El este Cel care ți-a pogorât Cartea. În ea sunt versete limpezi, care sunt temelia Cărții, și altele al căror înțeles nu este limpede”, se au în vedere versetele al căror sens este neclar pentru mulți oameni. Această neclaritate nu se înlătură decât prin raportarea lor la versetele limpezi. De aceea a spus: „În ea sunt versete limpezi, care sunt temelia Cărții, și altele al căror înțeles nu este limpede”, referindu-Se astfel numai la o parte dintre versete. Aici, în schimb, descrie întreaga Carte prin asemănarea părților sale, adică prin frumusețea lor, fiindcă a spus: „cea mai bună vestire”. Ea cuprinde sure și versete, iar toate se aseamănă unele cu altele, după cum am arătat.

„Și se repetă”: în ea se repetă istorisirile, hotărârile, făgăduințele, amenințările, însușirile oamenilor binelui și ale oamenilor răului, precum și Numele și Atributele lui Allah. Aceasta face parte din măreția și frumusețea ei. Allah a cunoscut nevoia făpturilor de înțelesurile ei, care curăță inimile și desăvârșesc purtările.

Aceste înțelesuri sunt pentru inimi asemenea apei pentru pomi. Când udarea lipsește multă vreme, pomii slăbesc și pot pieri; când udarea se repetă, ei se înfrumusețează și dau felurite roade folositoare. Tot astfel, inima are mereu nevoie de repetarea înțelesurilor Cuvântului lui Allah. Dacă un înțeles ar fi amintit o singură dată în întregul Coran, el nu ar avea același efect asupra inimii și nu și-ar aduce rodul.

De aceea am urmat în acest tafsir această cale dreaptă, luând drept pildă Cartea pe care o tâlcuiesc. Nu vei găsi în el trimiterea de la un loc la altul; dimpotrivă, fiecare pasaj își cuprinde tâlcuirea deplină, fără a presupune cunoașterea explicațiilor anterioare ale pasajelor asemănătoare. Chiar dacă unele explicații sunt mai ample decât altele și cuprind mai multe foloase, cititorul Coranului trebuie să cugete asupra tuturor locurilor lui și să nu lase niciun loc necercetat, căci astfel va dobândi mult bine și folos mare.

Datorită slavei și măreției sale, acest Coran are un efect profund asupra inimilor celor înzestrați cu pricepere și călăuziți. De aceea a spus: „Pielea celor care se tem de Domnul lor se înfioară din pricina ei”, din pricina înfricoșării și amenințării cuprinse în el; „apoi pielea și inimile lor se înmoaie la pomenirea lui Allah”, când aud cuvintele care le trezesc nădejdea și le îndeamnă spre bine.

Uneori el îi îndeamnă spre bine, iar alteori îi oprește de la rău. „Aceasta”, adică ceea ce Allah a pomenit despre influența Coranului asupra lor, „este călăuzirea lui Allah”, adică o călăuzire de la El pentru robii Săi și o parte din Harul și Bunătatea Sa față de ei. „Prin care El călăuzește pe cine voiește” dintre robii Săi.

Se poate ca pronumele „aceasta” să se refere la Coranul pe care l-am descris. Atunci sensul este: Coranul este „călăuzirea lui Allah” și nu există drum spre Allah în afara lui; „prin care El călăuzește pe cine voiește” dintre robii Săi, pe cel care urmărește mulțumirea Lui, după cum Allah a spus: „Prin ea Allah îi călăuzește pe căile păcii pe cei care caută mulțumirea Lui.”

„Iar pe cel pe care Allah îl lasă în rătăcire nimeni nu-l poate călăuzi”, fiindcă nu există drum spre călăuzire în afara reușitei dăruite de El și a apropierii de Cartea Sa. Dacă acestea lipsesc, nu rămâne decât rătăcirea vădită și nenorocirea.

Versetele 24 la 26

Oare este deopotrivă cel pe care Allah l-a călăuzit și l-a ajutat să urmeze drumul ce duce la Casa cinstirii Sale cu cel care a rămas în rătăcire și a stăruit în împotrivire până a venit Ziua Învierii și pedeapsa cea mare?

Acesta va încerca să se apere de răul pedepsei cu fața sa, cel mai nobil dintre mădulare, pe care chiar și cea mai mică pedeapsă o vatămă, fiindcă mâinile și picioarele îi vor fi înlănțuite. „Li se va spune celor nedrepți”, care s-au nedreptățit prin necredință și păcate, spre mustrare și dojană: „Gustați ceea ce ați agonisit!”

„Au tăgăduit și cei dinaintea lor”, dintre națiunile trecute, așa cum tăgăduiesc aceștia, „iar pedeapsa a venit asupra lor de unde nu se așteptau”, venind peste ei în ceasul dimineții sau în timp ce se odihneau la amiază.

„Allah i-a făcut să guste rușinea în viața lumească”, iar ei s-au făcut de ocară înaintea lui Allah și a făpturilor Sale. „Iar pedeapsa Vieții de Apoi este mai mare, dacă ar ști.” Să se ferească aceștia de stăruință în tăgăduire, ca să nu-i lovească ceea ce i-a lovit pe cei dinaintea lor.

Versetele 27 la 31

Allah Preaînaltul vestește că a dat în Coran pilde de tot felul: pildele oamenilor binelui și ale oamenilor răului, pilde despre unicitate și asociere. Fiecare pildă face mai ușor de înțeles adevărata natură a lucrurilor. Înțelepciunea acestui fapt este „ca ei să-și aducă aminte” atunci când le lămurim adevărul, pentru ca astfel să-l cunoască și să acționeze potrivit lui.

„Un Coran arab”: Noi l-am făcut un Coran arab, limpede în cuvinte și ușor în înțeles, mai ales pentru arabi; „fără strâmbătate”, adică fără vreun defect sau vreo lipsă în cuvinte ori în înțelesuri. Aceasta cere ca el să fie pe deplin drept, după cum Allah a spus: „Laudă lui Allah, care i-a pogorât robului Său Cartea și nu a făcut în ea nicio strâmbătate, ci a făcut-o dreaptă.”

„Pentru ca ei să fie evlavioși”, fiindcă El le-a ușurat calea evlaviei în cunoaștere și în faptă, prin acest Coran arab, drept, în care Allah a dat pilde de tot felul.

Apoi a dat o pildă pentru asociere și unicitate: „Allah dă ca pildă un bărbat stăpânit de mai mulți asociați care se ceartă între ei”, adică este un rob asupra căruia mai mulți stăpâni au drept de proprietate, care nu se înțeleg în nicio privință. El nu poate afla liniște: ei se ceartă pentru el, iar fiecare are o cerere pe care vrea să o împlinească robul, în timp ce ceilalți cer altceva. Cum crezi că este starea acestui bărbat care aparține unor asociați aflați în ceartă?

„Și un bărbat care aparține pe deplin unui singur stăpân”, adică este în întregime numai al lui. El cunoaște ceea ce dorește stăpânul său și află liniște deplină. „Sunt ei oare egali?”, adică acești doi bărbați? Nu sunt egali.

Tot astfel este cel care Îi asociază parteneri lui Allah: slujește unor asociați care se ceartă, îl cheamă când pe unul, când pe altul, fără să-și găsească statornicie, fără să i se liniștească inima și fără să afle odihnă în vreo împrejurare. În schimb, monoteistul sincer față de Domnul său a fost izbăvit de asociere și are liniște deplină.

„Sunt ei oare egali? Laudă lui Allah!” pentru că a deosebit adevărul de fals și i-a călăuzit pe cei neștiutori. „Însă cei mai mulți dintre ei nu știu.”

„Tu vei muri, iar ei vor muri”, adică toți trebuie să gustați moartea: „Noi nu i-am dat niciunui om înaintea ta nemurirea; dacă tu mori, vor fi ei nemuritori?”

„Apoi, în Ziua Învierii, vă veți certa înaintea Domnului vostru” cu privire la lucrurile în care v-ați certat în această lume. El va judeca între voi cu dreptate și îl va răsplăti pe fiecare după fapta lui: „Allah le-a numărat, iar ei le-au uitat.”