Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura aș Sajdah

Versetele 1 la 30

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 3

Allah Preaînaltul vestește că această Carte nobilă este o Revelație coborâtă de la Domnul lumilor, Cel care Se îngrijește de ele prin Binefacerea Sa. Printre cele mai mari mijloace prin care Se îngrijește de ele se află această Carte, în care se găsește tot ceea ce le îndreaptă stările și le desăvârșește purtările. Asupra ei nu există îndoială, dubiu ori nesiguranță.

Cu toate acestea, cei care îl tăgăduiesc pe Trimis și se nedreptățesc prin aceasta spun: Muhammad a născocit-o și a inventat-o de la sine. Aceasta este una dintre cele mai îndrăznețe tăgăduiri ale Cuvântului lui Allah, o acuzație împotriva lui Muhammad că ar fi rostit cea mai mare minciună și pretenția că o făptură poate aduce un cuvânt asemenea Cuvântului Creatorului. Fiecare dintre acestea este un lucru cumplit.

Allah îi răspunde celui care spune că a născocit-o: „Ba ea este Adevărul”, la care falsitatea nu poate ajunge nici din față, nici din spate, o Revelație de la Cel Preaînțelept, Vrednic de laudă, „de la Domnul tău”, Care a coborât-o ca Milă pentru robi.

El a coborât-o „ca să avertizezi un popor la care nu a venit niciun avertizator înaintea ta”. Ei aveau mare nevoie de trimiterea Trimisului și de pogorârea Cărții, fiindcă nu venise la ei un avertizator. Rătăceau orbește în neștiință și se frământau în întunericul rătăcirii. De aceea, Noi ți-am coborât Cartea, „poate că vor fi călăuziți” din rătăcirea lor, vor cunoaște Adevărul și îl vor pune mai presus de orice.

Toate lucrurile menționate de Allah contrazic tăgăduirea lor și le cer să creadă în ea pe deplin și să o confirme: ea vine de la Domnul lumilor, este Adevărul, iar Adevărul trebuie primit în orice situație. Asupra ei nu există îndoială din nicio privință. Nu conține vreo relatare care să nu corespundă realității și nici sensuri ascunse ori neclare care să dea naștere îndoielii. Ei au nevoie de Mesaj, iar în această Carte se află Călăuzire spre orice bine și ihsan.

Versetele 4 la 9

Allah Preaînaltul vestește despre desăvârșirea Puterii Sale prin crearea cerurilor și pământului în șase zile, prima fiind duminică, iar ultima vineri, deși avea puterea să le creeze într-o singură clipă. El, Preaînaltul, este Blând și Preaînțelept. „Apoi S-a înălțat deasupra Tronului”, care este acoperișul făpturilor, cu o Înălțare care se potrivește Măreției Sale. „Nu aveți în afara Lui niciun ocrotitor” care să se îngrijească de treburile voastre și să vă aducă folos, „și niciun mijlocitor” care să mijlocească pentru voi dacă pedeapsa se îndreaptă asupra voastră. „Oare nu vă amintiți?”, ca să înțelegeți că Acela care a creat pământul și cerurile, S-a înălțat deasupra Tronului măreț, este Singurul care vă cârmuiește și Se îngrijește de voi și deține întreaga mijlocire, este Singurul care merită toate felurile de adorare.

„El cârmuiește lucrul”, atât hotărârea Sa universală, cât și porunca Sa religioasă. El Singur le cârmuiește pe toate. Aceste hotărâri coboară de la Stăpânitorul Atotputernic „din cer către pământ”; prin ele îi face fericiți pe unii și nefericiți pe alții, îi îmbogățește pe unii și îi sărăcește pe alții, îi întărește ori îi smerește, îi cinstește ori îi umilește, ridică popoare și coboară altele și trimite înzestrarea.

„Apoi acesta se ridică la El”, adică lucrul coboară de la El și se ridică la El „într-o Zi a cărei măsură este o mie de ani după socoteala voastră”; el se ridică la El și ajunge la El într-o clipă.

„Acesta”, Cel care a creat aceste făpturi uriașe, S-a înălțat deasupra Tronului măreț și Singur cârmuiește stăpânirea, este „Cunoscătorul nevăzutului și văzutului, Atotputernicul, Îndurătorul”. Prin vastitatea Științei Sale, desăvârșirea Puterii Sale și cuprinderea Milei Sale le-a adus la existență și a așezat în ele toate foloasele pe care le-a așezat, iar cârmuirea lor nu-I este grea.

„Cel care a făcut frumos tot ceea ce a creat”, adică orice făptură a creat Allah, El a creat-o bine, dându-i o alcătuire potrivită și în armonie cu scopul pentru care a fost creată. Acesta este un sens general, care cuprinde toate făpturile.

Apoi îl menționează în mod deosebit pe om, datorită cinstei și virtuții sale: „și a început crearea omului din lut”. Aceasta se referă la crearea lui Adam, pacea fie asupra lui, tatăl omenirii.

„Apoi a făcut urmașii lui”, adică urmașii lui Adam, să ia naștere „dintr-o picătură dintr-un lichid neînsemnat”: picătură de spermă socotită murdară și slabă.

„Apoi l-a alcătuit” cu carnea, mădularele, nervii și vasele sale de sânge, i-a făcut alcătuirea frumoasă și a așezat fiecare organ în locul cel mai potrivit, fără ca un alt loc să i se potrivească mai bine. „Și a suflat în el din duhul creat de El”, trimițând îngerul care suflă duhul în el; astfel, cu Îngăduința lui Allah, a devenit viu după ce fusese neînsuflețit.

„Și v-a dat auzul și vederea”, adică nu a încetat să vă dăruiască treptat foloasele și tot ceea ce vă este necesar, până când v-a dăruit auzul, vederea „și inimile. Puțină mulțumire arătați” Celui care v-a creat și v-a dat chip.

Versetele 10 la 11

Cei care tăgăduiesc Învierea spun, socotind-o cu totul improbabilă: „Când ne vom pierde în pământ”, adică după ce ne vom descompune, rămășițele noastre se vor împrăștia și se vor risipi în locuri necunoscute, „vom fi noi oare într-o creație nouă?”, adică vom fi înviați din nou? Ei pretind că aceasta este cu totul de neconceput, deoarece măsoară Puterea Creatorului după puterea lor.

Aceste cuvinte nu izvorăsc din căutarea Adevărului, ci din nedreptate, încăpățânare, necredința în întâlnirea cu Domnul lor și tăgăduire. De aceea, Allah spune: „Ba ei nu cred în întâlnirea cu Domnul lor”. Astfel, izvorul și ținta vorbirii lor au devenit cunoscute. Dacă scopul lor ar fi fost lămurirea Adevărului, li s-ar fi înfățișat dovezile hotărâtoare ale Învierii, care ar fi făcut-o vădită pentru privirea lăuntrică așa cum este soarele pentru vedere.

Le este de ajuns să știe că au fost aduși la existență din nimic, iar repetarea creației este mai ușoară decât începerea ei. La fel este pământul mort: Allah trimite asupra lui ploaia, îl readuce la viață după moarte și face să răsară semințele lui împrăștiate.

„Spune: Îngerul morții, căruia i-ați fost încredințați, vă va lua sufletele”, adică Allah l-a însărcinat să ia sufletele, iar el are ajutoare. „Apoi veți fi aduși înapoi la Domnul vostru”, iar El vă va răsplăti după faptele voastre. Voi ați tăgăduit Învierea; priviți, așadar, ce va face Allah cu voi.

Versetele 12 la 14

După ce Allah Preaînaltul a menționat întoarcerea lor la El în Ziua Învierii, arată starea lor când vor sta înaintea Sa: „Dacă i-ai vedea pe cei vinovați”, cei care au stăruit în păcatele cele mari, ai vedea un lucru înfricoșător și o stare tulburătoare: oameni pierduți, o cerere care nu primește răspuns, fiindcă vremea răgazului a trecut.

Ei vor avea „capetele plecate înaintea Domnului lor”, smeriți, supuși și umiliți, recunoscându-și vina și cerând întoarcerea. Vor spune: „Domnul nostru! Am văzut și am auzit”, adică lucrul ni s-a lămurit, l-am văzut cu ochii noștri și am ajuns la certitudine.

„Întoarce-ne, ca să săvârșim fapte drepte. Acum avem certitudine”, adică acum avem certitudine despre ceea ce obișnuiam să tăgăduim.

Toate acestea se petrec prin Hotărârea și Predestinarea lui Allah, căci El i-a lăsat să urmeze necredința și păcatele. De aceea spune: „Dacă am fi voit, i-am fi dat fiecărui suflet călăuzirea sa”, adică i-am fi călăuzit pe toți oamenii și i-am fi unit pe Călăuzire, fiindcă Voința Noastră poate înfăptui aceasta. Însă Înțelepciunea nu îngăduie ca toți să fie pe Călăuzire.

De aceea spune: „însă Cuvântul Meu s-a împlinit”, adică s-a cuvenit și s-a statornicit fără schimbare: „Voi umple Gheena cu djinni și oameni, toți împreună”. Aceasta este o Făgăduință care trebuie să se împlinească și de la care nu există scăpare; de aceea trebuie să fie hotărâte și cauzele ei, necredința și păcatele.

„Gustați, așadar, pentru că ați uitat întâlnirea acestei Zile.” Aceste cuvinte le vor fi spuse celor vinovați, copleșiți de umilire, care cer să se întoarcă în lume ca să îndrepte ceea ce au lăsat neîmplinit. Vremea întoarcerii a trecut și nu a mai rămas decât pedeapsa. Gustați pedeapsa dureroasă fiindcă ați uitat întâlnirea acestei Zile.

Această uitare înseamnă neglijare: v-ați întors de la ea și ați neglijat faptele prin care vă pregăteați pentru ea, ca și cum nu ați fi venit la ea și nu ați fi întâlnit-o. „Și Noi v-am lăsat uitării”, adică vă lăsăm în pedeapsă, ca răsplată de același fel cu fapta voastră; după cum ați uitat, veți fi uitați.

„Gustați pedeapsa veșnică”, adică pedeapsa care nu se întrerupe. Dacă pedeapsa ar avea un termen și un capăt, în ea ar exista o anumită ușurare. Pedeapsa Gheenei - Allah să ne apere de ea - nu are odihnă, răgaz ori sfârșit, „pentru ceea ce ați făcut” din necredință, ieșire din ascultare și păcate.

Versetele 15 la 17

După ce i-a menționat pe cei care tăgăduiesc Semnele Sale și pedeapsa pe care le-a pregătit-o, Allah îi menționează pe cei care cred în ele, le descrie însușirile și arată răsplata pregătită pentru ei.

„Numai aceia cred cu adevărat în Semnele Noastre”, adică au o credință adevărată, cei la care se văd dovezile credinței. Când li se amintește prin Semnele Domnului lor, li se recită versetele Coranului, sfaturile ajung la ei prin Trimișii lui Allah și sunt chemați să ia aminte, ei ascultă, primesc, se supun și „cad în prosternare”, adică se supun lor cu smerenie, pomenindu-L pe Allah și bucurându-se de cunoașterea Lui.

„Îl preamăresc și Îl laudă pe Domnul lor și nu sunt trufași”, nici în inimile, nici în trupurile lor. Ei nu se opresc de la supunerea smerită față de Semne, ci le primesc, se supun lor, se deschid și se predau lor. Prin ele ajung la Mulțumirea Domnului Îndurător și sunt călăuziți spre Calea cea dreaptă.

„Coastele lor se ridică de pe așternuturi”, adică se îndepărtează de așternuturile plăcute pentru ceva mai plăcut și mai iubit de ei: Rugăciunea de noapte și vorbirea tainică cu Allah Preaînaltul.

De aceea spune: „Îl cheamă pe Domnul lor”, pentru a dobândi foloasele Religiei și ale vieții lumești și pentru a îndepărta vătămările lor, „cu teamă și speranță”, îmbinând cele două însușiri: teama că faptele lor vor fi respinse și speranța că vor fi primite, teama de pedeapsa lui Allah și speranța în Răsplata Sa.

„Și dăruiesc din ceea ce le-am oferit”, din înzestrare puțină ori multă. Allah nu a limitat nici cantitatea cheltuielii, nici pe cel asupra căruia se cheltuiește, pentru ca formularea să fie generală. Ea cuprinde cheltuiala obligatorie, precum zakah, ispășirile și întreținerea soțiilor și rudelor, precum și cheltuiala recomandată pe căile binelui. Cheltuiala și binefacerea prin avere sunt un bine în toate împrejurările, fie față de un sărac, fie față de un bogat, apropiat ori îndepărtat. Răsplata se deosebește după folosul adus. Aceasta este fapta lor.

Despre răsplata lor, Allah spune: „Niciun suflet nu știe”. Formularea cuprinde toate sufletele, deoarece substantivul „suflet” este nehotărât într-un enunț negativ: nimeni nu știe „ce bucurii ale ochilor le-au fost ascunse” din binele mult, desfătarea îmbelșugată, bucuria, veselia, plăcerea și încântarea.

Allah Preaînaltul a spus prin Trimisul Său: „Am pregătit pentru robii Mei drepți ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nu i-a trecut prin inima vreunui om⁴².” După cum ei s-au rugat noaptea, L-au chemat și și-au ascuns fapta, El i-a răsplătit cu ceva de același fel și le-a ascuns răsplata. De aceea spune: „ca răsplată pentru ceea ce au făcut”.

Versetele 18 la 20

Allah atrage atenția minților asupra unui adevăr statornicit în ele: două lucruri deosebite și opuse nu pot fi egale, iar Înțelepciunea Sa cere să nu fie egale. „Oare cel care este credincios”, a cărui inimă este plină de credință, ale cărui mădulare se supun deplin Legii lui Allah și a cărui credință își arată urmările prin părăsirea lucrurilor care Îl mânie pe Allah și vatămă credința, este „asemenea celui nelegiuit”, a cărui inimă este ruinată și lipsită de credință, în care nu există nicio opreliște izvorâtă din credință, astfel încât mădularele lui se grăbesc spre orice păcat și neascultare din neștiință și nedreptate, iar prin nelegiuirea sa iese din ascultarea Domnului său?

Oare acești doi oameni pot fi egali? „Ei nu sunt egali”, nici potrivit rațiunii, nici potrivit Legii, așa cum nu sunt egale noaptea și ziua, lumina și întunericul. Tot astfel, nici răsplata lor în Viața de Apoi nu este egală.

„Cei care cred și săvârșesc fapte drepte”, obligatorii și recomandate, „vor avea Grădinile adăpostului”, Grădinile care sunt adăpostul desfătărilor, izvorul binefacerilor, locul bucuriilor și al desfătării inimilor, sufletelor și duhurilor, locul veșniciei, al vecinătății Stăpânitorului adorat, al bucuriei apropierii de El, al privirii Feței Sale și al auzirii Cuvântului Său.

Ele le vor fi „ca ospitalitate”, adică drept găzduire și dar de bun venit, „pentru ceea ce au făcut”. Faptele lor, pe care Allah le-a dăruit prin Harul Său, i-au condus la acele lăcașuri înalte și alese, la care nu se poate ajunge prin cheltuirea averilor, nici prin oștiri și slujitori, nici prin copii, nici măcar prin sacrificarea sufletelor și duhurilor. La ele nu se poate ajunge prin nimic altceva decât prin credință și faptă dreaptă.

„Iar cei care au ieșit din ascultare vor avea ca adăpost Focul”, adică sălașul și locul șederii lor veșnice va fi Focul care cuprinde orice chin și nenorocire. Pedeapsa nu le va fi ușurată nicio clipă.

„Ori de câte ori vor voi să iasă din el, vor fi întorși în el.” Ori de câte ori, din pricina chinului ajuns la culme, vor dori să iasă, vor fi întorși acolo. Speranța ușurării va dispărea și strâmtorarea li se va înteți. „Și li se va spune: Gustați pedeapsa Focului pe care o tăgăduiați.”

Aceasta este pedeapsa Focului, care va fi sălașul și adăpostul lor. Cât despre pedeapsa care o precedă și îi este pregătire, adică pedeapsa din barzakh, ea este menționată în versetul următor.

Versetul 21

Adică îi vom face pe cei nelegiuiți și tăgăduitori să guste o parte din pedeapsa mai apropiată, care este pedeapsa din barzakh. Îi vom face să guste o parte din ea înainte să moară: fie prin ucidere și altele asemenea, cum li s-a întâmplat politeiștilor de la Badr, fie în clipa morții, așa cum spune Allah Preaînaltul: „Dacă i-ai vedea pe cei nedrepți în chinurile morții, iar îngerii își întind mâinile: Scoateți-vă sufletele! Astăzi veți fi răsplătiți cu pedeapsa umilirii...” (al-An'am 6:93). Apoi pedeapsa mai apropiată va continua pentru ei în barzakh.

Acest verset este una dintre dovezile care confirmă pedeapsa mormântului, iar indicația lui este limpede. Allah spune: „Le vom face negreșit să guste din pedeapsa mai apropiată”, adică o parte și un fragment din ea. Aceasta arată că există o pedeapsă mai apropiată înaintea pedepsei celei mari, pedeapsa Focului.

Deoarece gustarea pedepsei mai apropiate în această lume poate să nu fie urmată imediat de moarte, Allah arată că îi face să guste din ea „poate că se vor întoarce” la El și se vor căi de păcate. El spune: „Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina celor pe care le-au agonisit mâinile oamenilor, pentru ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au săvârșit, poate că se vor întoarce” (ar-Rum 30:41).

Versetul 22

Nimeni nu este mai nedrept și mai mare în fărădelege decât acela căruia i se amintește prin Semnele Domnului său. Domnul lui i le-a făcut să ajungă prin Trimișii Săi, voind să Se îngrijească de el și să-Și desăvârșească binefacerea asupra lui. Ele îi poruncesc, îi amintesc foloasele Religiei și ale vieții lumești și îl opresc de la vătămările Religiei și ale vieții lumești. Ele cer să fie întâmpinate prin credință, supunere, ascultare și mulțumire.

Însă acest nedrept le răspunde cu opusul purtării cuvenite: nu crede în ele, nu le urmează, ci se întoarce de la ele și le aruncă în spatele său. Acesta este dintre cei mai mari vinovați, care merită cea mai aspră răzbunare. De aceea spune: „Noi Ne vom răzbuna negreșit pe cei vinovați.”

Versetele 23 la 25

După ce Allah a menționat Semnele prin care le-a amintit robilor Săi, adică acest Coran coborât lui Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, arată că el nu este ceva nou între Cărțile revelate, iar cel care l-a adus nu este fără precedent printre Trimiși.

Allah i-a dat lui Moise Cartea, Torah, care confirmă Coranul și pe care Coranul o confirmă. Astfel, adevărul lor se potrivește și dovada amândurora este statornicită. „Așa că nu te îndoi de primirea ei”, fiindcă dovezile Adevărului și lămuririle lui s-au adunat, iar îndoiala nu mai are loc.

„Și am făcut-o”, adică acea Carte dată lui Moise, „călăuzire pentru fiii lui Israel”. Prin ea erau călăuziți în temeliile și ramurile Religiei lor, iar Legile ei erau potrivite vremii fiilor lui Israel. Cât despre acest Coran nobil, Allah l-a făcut Călăuzire pentru toți oamenii până în Ziua Învierii, în lucrurile Religiei și ale vieții lumești, datorită desăvârșirii și măreției lui: „El se află în Mama Cărții, la Noi, înalt și plin de înțelepciune” (az-Zukhruf 43:4).

„Dintre ei am făcut”, dintre fiii lui Israel, „conducători care călăuzeau prin Porunca Noastră”: învățați ai Legii și ai căilor Călăuzirii, călăuziți ei înșiși și călăuzindu-i pe alții prin acea Călăuzire. Cartea coborâtă lor era Călăuzire, iar credincioșii dintre ei erau de două feluri: conducători care călăuzeau prin Porunca lui Allah și oameni care îi urmau, călăuziți prin ei.

Prima categorie se află pe cea mai înaltă treaptă după Profeție și Mesaj: treapta celor deplin sinceri. Ei au ajuns la această treaptă înaltă „când au răbdat”: au răbdat în învățare, predare, chemarea la Allah și îndurarea suferințelor pe Calea Sa; și-au oprit sufletele de la pornirea spre păcate și de la lăsarea liberă în pofte.

„Și au avut certitudine în Semnele Noastre”, adică în credința în Semnele lui Allah au ajuns la treapta certitudinii, știința deplină care cere faptă. Au ajuns la certitudine fiindcă au învățat în chip corect și au luat fiecare chestiune din dovezile care dau certitudine. Au continuat să învețe chestiunile și să aducă pentru ele multe dovezi până au ajuns la acea treaptă. Prin răbdare și certitudine se dobândește conducerea în Religie.

Fiii lui Israel s-au deosebit în anumite chestiuni. Unii au ajuns la Adevăr, iar alții s-au abătut de la el, fără intenție ori în mod deliberat. Allah Preaînaltul „va hotărî între ei în Ziua Învierii asupra lucrurilor în care se deosebeau”. Acest Coran le povestește fiilor lui Israel unele lucruri asupra cărora se deosebeau. În orice neînțelegere dintre ei, când Coranul confirmă una dintre cele două păreri, aceea este Adevărul, iar ceea ce i se împotrivește este fals.

Versetele 26 la 27

Oare nu le-a devenit limpede acestor tăgăduitori ai Trimisului, iar aceasta nu-i călăuzește spre ceea ce este drept, câte generații am nimicit înaintea lor, care au urmat aceeași cale? Ei „umblă prin locuințele lor” și le văd cu ochii lor: poporul lui Hud, al lui Salih și poporul lui Lot.

„În aceasta sunt Semne” care dovedesc adevărul Trimișilor veniți la ei, falsitatea politeismului și a răului în care se aflau, faptul că aceluia care face asemenea lor i se va face ceea ce li s-a făcut celor asemenea lui și că Allah îi va răsplăti pe robi și îi va învia pentru Adunare și Chemare.

„Oare nu aud?” Semnele lui Allah, ca să le înțeleagă și să tragă folos din ele? Dacă ar avea un auz sănătos și o minte dreaptă, nu ar rămâne într-o stare despre care se știe cu certitudine că duce la pierzanie.

„Oare nu văd?” cu ochii lor binefacerea Noastră și desăvârșirea Înțelepciunii Noastre: „Noi mânăm apa spre pământul sterp”, în care nu există plante. Allah trimite apă care nu se afla acolo înainte, aducând-o din nori ori din râuri, „și scoatem prin ea semănături”, plante de feluri diferite, „din care mănâncă vitele lor”, adică plantele pentru animale, „și ei înșiși”, adică hrana oamenilor.

„Oare nu văd?” această Binefacere prin care Allah readuce la viață ținuturile și robii, ca să cugete, iar prin vederea și priceperea lăuntrică să fie călăuziți spre Calea cea dreaptă? Orbirea i-a copleșit însă și nepăsarea a pus stăpânire pe ei. Nu privesc cu privirea unor oameni cu judecată, ci cu privirea nepăsării și a simplei obișnuințe, iar de aceea nu sunt călăuziți spre bine.

Versetele 28 la 30

Cei vinovați cer grăbirea pedepsei făgăduite pentru tăgăduirea lor, din neștiință și încăpățânare. „Ei spun: Când va fi această hotărâre”, care va despărți între noi și voi prin pedepsirea noastră, după cum pretindeți, „dacă spuneți adevărul?”

„Spune: În Ziua hotărârii”, când va veni pedeapsa voastră, nu veți câștiga nimic. Dacă, odată venită acea Zi, vi s-ar mai da răgaz ca să îndreptați ceea ce ați pierdut după ce lucrul v-a devenit cert, întrebarea voastră ar avea un rost. Însă când vine Ziua hotărârii, lucrul este încheiat și nu mai rămâne loc pentru încercare.

„Credința celor care nu au crezut nu le va folosi”, fiindcă va fi o credință silită, „și nu li se va da răgaz”, adică nu vor fi amânați și pedeapsa nu le va fi întârziată ca să-și îndrepte starea.

„Îndepărtează-te de ei”, fiindcă vorbirea și nedreptatea lor au ajuns la această treaptă de neștiință și de grăbire a pedepsei, „și așteaptă” lucrul care se va abate asupra lor. El trebuie să vină, dar are un termen care, odată sosit, nu poate fi grăbit ori amânat.

„Și ei așteaptă” să te lovească moartea și pândesc pentru voi întoarcerile răului, însă sfârșitul bun aparține oamenilor taqwa.

Aici se încheie, prin Ajutorul și Darul lui Allah, explicația Surei as-Sajdah. Lui Allah Îi aparțin lauda desăvârșită, preamărirea și slava.