Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura Luqman

Versetele 1 la 34

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 5

Allah arată măreția „versetelor Cărții pline de înțelepciune”. Versetele ei sunt desăvârșit rânduite și vin de la Cel Preaînțelept, Atotștiutorul.

Din desăvârșirea lor face parte faptul că au fost rostite prin cele mai mărețe, mai limpezi și mai elocvente cuvinte, care arată cele mai nobile și mai frumoase sensuri. Din desăvârșirea lor face parte și faptul că sunt păzite de schimbare, înlocuire, adăugare, lipsire și deformare.

Toate veștile pe care le cuprind despre cele trecute, cele viitoare și lucrurile nevăzute sunt conforme cu realitatea, iar realitatea le confirmă. Nicio Carte dumnezeiască nu le contrazice și niciun Profet nu a adus ceva împotriva lor. Nu a venit și nu va veni vreo cunoaștere întemeiată pe simțuri sau pe rațiunea sănătoasă care să se împotrivească celor arătate de ele.

Din desăvârșirea lor face parte că ele nu poruncesc nimic decât dacă binele acelui lucru este deplin ori precumpănitor și nu interzic nimic decât dacă răul lui este deplin ori precumpănitor. Adesea, porunca este însoțită de menționarea Înțelepciunii și folosului ei, iar interdicția de menționarea pricinii și a vătămării sale.

Din desăvârșirea lor face parte că ele îmbină încurajarea, avertizarea și îndemnul grăitor prin care sufletele bune se îndreaptă și urmează sfatul, împlinindu-l cu hotărâre.

Din desăvârșirea lor face parte că versetele repetate despre istorisiri și hotărâri și altele asemenea se potrivesc toate între ele și se află în deplină armonie. În ele nu există contradicție ori deosebire. Cu cât omul înzestrat cu vedere limpede cugetă mai mult și își pune mintea la lucru, cu atât se minunează mai mult de armonia lor, iar mintea lui rămâne uimită de acordul și concordanța lor. El dobândește certitudinea fără îndoială că aceasta este o revelație de la Cel Preaînțelept, Vrednic de toată lauda.

Cu toate că această Carte este plină de înțelepciune, cheamă la orice purtare nobilă și interzice orice purtare josnică, cei mai mulți oameni sunt lipsiți de Călăuzirea ei, se întorc de la credința în ea și de la lucrarea potrivit ei. Singurii exceptați sunt cei pe care Allah îi călăuzește și îi ocrotește. Aceștia sunt făcătorii de bine: împlinesc bine adorarea Domnului lor și fac bine făpturilor.

Cartea este pentru ei „călăuzire”: îi îndrumă spre Calea dreaptă și îi avertizează împotriva drumurilor Iadului. Este pentru ei „milă”: prin ea dobândesc fericirea lumii și a Vieții de Apoi, binele mult, răsplata îmbelșugată, bucuria și plăcerea, iar rătăcirea și nefericirea sunt îndepărtate de la ei.

Apoi Allah îi descrie pe făcătorii de bine prin știință deplină, adică prin certitudinea care îndeamnă la faptă și la teama de pedeapsa lui Allah, astfel încât ei părăsesc păcatele. Îi descrie și prin faptă și menționează în mod deosebit două lucrări alese.

Rugăciunea cuprinde sinceritatea, vorbirea tainică cu Allah, adorarea inimii, cuvântul limbii și lucrarea mădularelor și ajută la împlinirea celorlalte fapte. Zakah îl curăță pe cel care o dă de purtările josnice, îi aduce folos fratelui musulman, îi acoperă nevoia și arată limpede că robul pune dragostea lui Allah mai presus de dragostea averii: scoate din averea iubită pentru ceea ce îi este mai drag, anume căutarea Mulțumirii lui Allah.

„Aceștia” sunt făcătorii de bine care îmbină știința deplină cu fapta. Ei sunt „pe o călăuzire”, iar forma nehotărâtă a cuvântului arată măreția ei. Această călăuzire le-a venit de la Domnul lor, Cel care nu încetează să-i crească prin binefaceri și să îndepărteze de la ei nenorocirile.

Călăuzirea pe care El le-a dăruit-o face parte din grija Sa deosebită față de apropiații Săi, iar aceasta este cea mai înaltă formă de creștere și îngrijire. „Aceștia sunt cei izbăviți”: ei au dobândit Mulțumirea Domnului lor și răsplata Sa în această lume și în Viața de Apoi și au fost feriți de Mânia și pedeapsa Lui, pentru că au urmat singura cale care duce la izbăvire.

După ce Allah i-a menționat pe cei călăuziți prin Coran, care se îndreaptă spre el, îi menționează pe cei care se întorc de la el și nu-i acordă nicio importanță. Drept pedeapsă, ei se ocupă de toate vorbele false: părăsesc cele mai înalte cuvinte și cea mai frumoasă vorbire și le înlocuiesc cu vorbele cele mai josnice și mai urâte. De aceea, Allah spune:

Versetele 6 la 9

„Printre oameni este și acela” care este lipsit de bine și lăsat fără ajutor, „care cumpără”, adică alege și dorește asemenea celui care plătește prețul unui lucru, „vorbe deșarte”, adică vorbiri care distrag inimile și le împiedică să ajungă la cel mai nobil scop. Aici intră orice vorbă interzisă, orice lucru deșart, falsitate și vorbărie fără sens; cuvintele care îndeamnă la necredință, nelegiuire și păcat; vorbele celor care se împotrivesc Adevărului și se ceartă folosind falsitatea pentru a-l înlătura; bârfa, clevetirea, minciuna, ocara și insulta; cântecele, instrumentele lui Satana și istorisirile distractive care nu aduc folos nici Religiei, nici vieții lumești.

Acest fel de om alege vorbele deșarte în locul Călăuzirii „pentru a-i rătăci” pe oameni „de la Calea lui Allah, fără știință”. După ce el însuși s-a rătăcit prin fapta sa, îi rătăcește și pe alții, deoarece rătăcirea altora se naște din propria rătăcire. Prin asemenea vorbe îi abate de la cuvântul folositor, de la fapta folositoare, de la Adevărul limpede și de la Calea dreaptă.

El nu-și poate împlini scopul până când nu ponegrește Călăuzirea și Adevărul, nu ia versetele lui Allah în batjocură și nu râde de ele și de cel care le-a adus. Când îmbină lăudarea falsității și îndemnul spre ea cu ponegrirea Adevărului și batjocorirea lui și a oamenilor săi, îl rătăcește pe cel lipsit de știință. Îl amăgește prin vorbele insuflate lui, ale căror falsitate și adevărată natură acel om rătăcit nu le poate deosebi.

„Aceștia vor avea o pedeapsă umilitoare” pentru că s-au rătăcit, i-au rătăcit pe alții, au batjocorit versetele lui Allah și au tăgăduit Adevărul limpede.

„Când i se recită versetele Noastre”, ca să creadă în ele și să li se supună, „el se întoarce cu trufie”: se retrage de la ele asemenea celui mândru, le respinge, iar ele nu pătrund în inima lui și nu-l influențează. Se întoarce „ca și cum nu le-ar fi auzit”, ba chiar „ca și cum în urechile lui ar fi surzenie”, astfel încât sunetele nu ajung la ele. Pentru un asemenea om nu mai există cale de călăuzire.

„Vestește-i” o veste care îi va umple inima de tristețe și mâhnire, iar înfățișarea de rău, întuneric și praf: „o pedeapsă dureroasă”, care îi va chinui inima și trupul, a cărei măsură nu poate fi cuprinsă și a cărei grozăvie nu poate fi cunoscută. Aceasta este vestea oamenilor răului. Cât de rea este această veste!

În ceea ce privește vestea oamenilor binelui, Allah spune: „Cei care cred și săvârșesc fapte drepte”, îmbinând adorarea lăuntrică prin credință cu adorarea văzută prin Islam și fapta dreaptă, „vor avea Grădinile Desfătării”. Aceasta este vestea pentru ceea ce au trimis înainte și ospățul pregătit pentru faptele lor.

Ei vor rămâne veșnic în Grădinile Desfătării, unde se vor bucura inimile, sufletele și trupurile. Aceasta este „Făgăduința adevărată a lui Allah”, care nu poate fi încălcată, schimbată ori înlocuită. „El este Atotputernicul, Preaînțeleptul”, desăvârșit în Putere și în Înțelepciune. Prin Puterea și Înțelepciunea Sa îi călăuzește pe unii și îi lasă pe alții fără ajutor, potrivit celor cerute de Știința și Înțelepciunea Sa cu privire la ei.

Versetele 10 la 11

Allah le înfățișează robilor Săi semne ale Puterii Sale, minunății ale Înțelepciunii Sale desăvârșite și binefaceri care arată Mila Sa. „El a creat cerurile”, cele șapte ceruri, cu toată măreția, vastitatea, grosimea și înălțimea lor uriașă, „fără stâlpi pe care să-i vedeți”. Ele nu au stâlpi, căci, dacă ar avea, aceștia s-ar vedea. Cerurile au rămas statornice și sunt menținute numai prin Puterea lui Allah Preaînaltul.

El „a așezat pe pământ munți trainici”, munți uriași pe care i-a fixat în regiunile și marginile sale, „ca să nu se clatine cu voi”. Fără munții bine înfipți, pământul s-ar mișca și nu ar rămâne stabil pentru locuitorii săi.

El „a răspândit pe el viețuitoare de toate felurile”: a răspândit pe întinsul pământului toate soiurile de viețuitoare puse în slujba fiilor lui Adam, pentru interesele și folosul lor. Răspândindu-le pe pământ, Allah știa că ele au nevoie de hrană pentru a trăi. De aceea, a coborât din cer apă binecuvântată și a făcut să crească „plante folositoare de toate felurile”, frumoase la vedere, folositoare și binecuvântate. Viețuitoarele răspândite pasc din ele, iar fiecare animal găsește la ele hrană și adăpost.

„Aceasta”, adică lumea de sus și lumea de jos, lucrurile neînsuflețite și viețuitoarele, precum și aducerea hranei la făpturi, „este creația lui Allah”, a Lui Singur, fără asociat. Toți recunosc acest lucru, chiar și voi, o, politeiștilor.

„Arătați-Mi, așadar, ce au creat cei pe care îi adorați în afara Lui”, cei pe care i-ați făcut asociați ai Săi, îi chemați și îi adorați. Pretenția voastră ar cere ca ei să aibă o creație asemenea Creației Lui și să ofere hrană asemenea Lui. Dacă au ceva din acestea, arătați-Mi, pentru ca pretenția voastră că ei merită adorarea să poată fi dovedită.

Este cunoscut însă că ei nu pot arăta nimic creat de aceia, deoarece au recunoscut că toate cele menționate au fost create numai de Allah și nu cunosc nimic altceva. Astfel, s-a dovedit neputința lor de a stabili pentru zeii lor vreun lucru creat de ei prin care să merite adorarea.

Ei îi adoră fără știință și vedere limpede, numai din neștiință și rătăcire. De aceea, Allah spune: „Ba cei nedrepți se află într-o rătăcire vădită”, limpede și evidentă, fiindcă adoră ceea ce nu stăpânește nici folos, nici vătămare, nici moarte, nici viață și nici înviere, iar ei părăsesc sinceritatea față de Creatorul, Înzestrătorul și Stăpânitorul tuturor lucrurilor.

Versetele 12 la 19

Allah vestește despre binefacerea făcută robului Său virtuos, Luqman, căruia i-a dăruit înțelepciunea. Ea înseamnă cunoașterea Adevărului așa cum este și înțelegerea înțelepciunii sale. Cuprinde știința hotărârilor și cunoașterea tainelor și a înțelepciunilor din ele. Omul poate avea știință fără să fie înțelept, însă înțelepciunea cere știință și faptă. De aceea, ea a fost tâlcuită drept știință folositoare și faptă dreaptă.

După ce Allah i-a dăruit această mare binefacere, i-a poruncit să-I mulțumească pentru ceea ce primise, ca El să-i binecuvânteze darul și să-i sporească din Harul Său. L-a înștiințat că folosul mulțumirii se întoarce asupra celor mulțumitori, iar cel care este nerecunoscător și nu-I mulțumește lui Allah își atrage singur urmarea rea. Allah nu are nevoie de el și este Vrednic de laudă în tot ceea ce hotărăște și rânduiește pentru cel care se împotrivește Poruncii Sale.

Independența Sa față de toate făpturile ține de Esența Sa, iar faptul că este Vrednic de laudă în Însușirile Sale desăvârșite și în frumusețea Faptelor Sale ține tot de Esența Sa. Fiecare dintre aceste două Însușiri este o Însușire a desăvârșirii, iar unirea lor înseamnă desăvârșire adăugată desăvârșirii.

Comentatorii Coranului au avut păreri diferite dacă Luqman a fost Profet sau rob drept³⁹. Allah Preaînaltul nu a menționat despre el decât că i-a dăruit înțelepciunea și a relatat o parte din sfatul dat fiului său, care arată înțelepciunea lui. El a menționat temeliile și marile principii ale înțelepciunii.

„Când Luqman l-a sfătuit pe fiul său”, sau: i-a spus cuvinte prin care îl sfătuia. Sfatul înseamnă porunca și interdicția însoțite de încurajare și avertizare. El i-a poruncit sinceritatea adorării față de Allah și i-a interzis asocierea, apoi i-a arătat pricina: „Asocierea este cu adevărat o mare nedreptate.”

Este o nedreptate atât de mare pentru că nu există o nedreptate mai îngrozitoare și mai urâtă decât aceea a celui care pune pe aceeași treaptă făptura din țărână și Stăpânul tuturor robilor; pe cel care nu stăpânește nimic și pe Stăpânul întregii rânduieli; pe cel neputincios și sărac din toate privințele și pe Domnul desăvârșit și Independent din toate privințele; pe cel care nu a dăruit nici măcar greutatea unui fir de praf din binefaceri și pe Cel de la Care vin toate binefacerile făpturilor în Religia, viața lumească și Viața de Apoi, în inimile și trupurile lor și Care Singur îndepărtează răul. Poate exista o nedreptate mai mare?

Poate fi cineva mai nedrept decât acela pe care Allah l-a creat ca să-L adore și să-I afirme Unicitatea, iar el își coboară sufletul nobil la cea mai joasă treaptă și îl face robul a ceea ce nu valorează nimic, nedreptățindu-se astfel pe sine cu o mare nedreptate?

După ce a poruncit împlinirea Dreptului Său prin părăsirea asocierii, ceea ce presupune afirmarea Unicității, Allah a poruncit împlinirea dreptului părinților: „Noi i-am poruncit omului cu privire la părinții săi”, adică i-am dat această îndatorire și am făcut din ea un legământ despre care îl vom întreba: a păzit-o sau nu?

I-am spus: „Fii mulțumitor Mie” prin adorarea Mea, împlinirea Drepturilor Mele și nefolosirea binefacerilor Mele în neascultarea Mea, „și părinților tăi” prin bunătate față de ei, cuvinte blânde, vorbire plăcută, fapte frumoase, smerenie, cinstire, respect, îngrijirea nevoilor lor și evitarea oricărei vătămări prin cuvânt ori faptă.

I-am dat această poruncă și l-am înștiințat că „la Mine este întoarcerea”: o, omule, te vei întoarce la Cel care ți-a poruncit și ți-a încredințat aceste drepturi. El te va întreba dacă le-ai împlinit, ca să-ți dea o răsplată mare, sau dacă le-ai pierdut, ca să te pedepsească aspru.

Apoi, Allah a menționat motivul deosebit care cere bunătate față de mamă: „Mama lui l-a purtat, slăbiciune peste slăbiciune”, adică greutate peste greutate. Din clipa în care copilul este o picătură, ea trece prin pofte, boală, slăbiciune, greutate și schimbarea stării, apoi prin durerea puternică a nașterii. „Iar înțărcarea lui este în doi ani”: în acest timp copilul rămâne sub ocrotirea, îngrijirea și alăptarea mamei. Nu se cuvine oare ca acela pentru care ea a îndurat toate aceste greutăți, cu toată iubirea ei puternică pentru el, să primească o poruncă stăruitoare de a-i face bine pe deplin?

„Dar dacă se străduiesc”, adică dacă părinții tăi depun toate eforturile „să-Mi faci asociat ceva despre care nu ai nicio știință, nu le da ascultare”. Să nu socotești că ascultarea lor în această privință face parte din bunătatea față de ei, deoarece Dreptul lui Allah are întâietate asupra dreptului oricui și nu există ascultare față de o făptură în neascultarea Creatorului.

Allah nu a spus: dacă se străduiesc să-Mi faci asociat ceea ce nu cunoști, poartă-te rău cu ei, ci a spus: „nu le da ascultare”, adică în asociere. Cât despre bunătatea față de ei, aceasta trebuie continuată. „Însoțește-i în lume cu bunătate”, adică păstrează cu ei o însoțire dreaptă și binevoitoare. Nu-i urma însă atunci când se află în necredință și păcat.

„Urmează calea celui care se întoarce către Mine”, adică a celor care cred în Allah, în îngerii, Cărțile și Trimișii Săi, care se supun Domnului lor și se întorc către El. A le urma calea înseamnă a merge pe drumul lor în întoarcerea către Allah: dorințele și voința inimii se îndreaptă spre El, apoi trupul lucrează ceea ce Îl mulțumește și apropie de El.

„Apoi la Mine este întoarcerea voastră”, a celui ascultător și a celui neascultător, a celui care se întoarce și a celui care nu se întoarce, „și vă voi vesti ceea ce ați făcut”. Nicio faptă a lor nu-I rămâne ascunsă lui Allah.

„O, fiul meu! Chiar dacă ar fi ceva cât greutatea unui bob de muștar”, cel mai mic și mai neînsemnat dintre lucruri, „ascuns într-o stâncă”, în mijlocul ei, „în ceruri ori în pământ”, în orice parte a lor, „Allah îl va aduce”, datorită vastității Științei Sale, deplinătății Cunoașterii Sale și desăvârșirii Puterii Sale.

De aceea, El spune: „Allah este Blând și Atotștiutor.” Știința și Cunoașterea Sa pătrund până în cele mai fine amănunte, astfel încât El cunoaște cele lăuntrice, tainele și lucrurile ascunse în pustietăți și mări. Scopul este îndemnul de a ști că Allah veghează, de a lucra în ascultarea Lui cât este cu putință și de a se teme de faptă urâtă, fie ea mică ori mare.

„O, fiul meu! Împlinește Rugăciunea.” El l-a îndemnat la ea și a menționat-o în mod deosebit, deoarece este cea mai mare dintre adorațiile trupului. „Poruncește ceea ce este drept și oprește ceea ce este rău.” Aceasta cere cunoașterea binelui, pentru a-l porunci, și cunoașterea răului, pentru a-l opri. Cere și tot ceea ce face cu putință poruncirea binelui și oprirea răului, precum blândețea și răbdarea, pe care Allah a menționat-o limpede: „și rabdă ceea ce te lovește”.

Cel care poruncește trebuie să împlinească ceea ce poruncește și să se oprească de la ceea ce interzice. Astfel, el se desăvârșește pe sine prin săvârșirea binelui și părăsirea răului și îi ajută pe alții să se îndrepte prin porunca și interdicția sa.

Pentru că omul care poruncește binele și oprește răul va fi încercat în mod inevitabil, iar această lucrare este grea pentru suflete, Luqman i-a poruncit răbdarea: „Rabdă ceea ce te lovește; acestea sunt dintre lucrurile care cer hotărâre”, adică dintre lucrurile asupra cărora omul trebuie să fie ferm, de care trebuie să se îngrijească și pe care nu le pot împlini decât oamenii cu voință puternică.

„Nu-ți întoarce obrazul de la oameni”, adică nu-l înclina și nu te încrunta la ei din trufie și dispreț. „Nu umbla pe pământ cu îngâmfare”, mândru de binefaceri, uitându-L pe Dăruitor și admirându-te pe tine însuți. „Allah nu iubește pe niciun om îngâmfat” în felul în care se privește și se poartă „și lăudăros” în cuvintele sale.

„Fii cumpătat în mersul tău”, adică umblă smerit și liniștit, nici cu mersul celui obraznic și trufaș, nici cu mersul celui prefăcut slab și lipsit de vlagă. „Coboară-ți glasul” din bună purtare față de oameni și față de Allah. „Cel mai urât dintre glasuri este glasul măgarului.” Dacă ridicarea puternică a glasului ar fi avut folos, acest animal cunoscut prin josnicie și prostie nu ar fi fost ales ca pildă.

Aceste sfaturi date de Luqman fiului său cuprind temeliile înțelepciunii și le presupun pe cele care nu au fost menționate. Fiecare poruncă este însoțită de un motiv care îndeamnă la împlinirea ei, iar fiecare interdicție de un motiv care îndeamnă la părăsirea ei. Aceasta confirmă că înțelepciunea înseamnă cunoașterea hotărârilor, a înțelepciunilor și a potrivirii lor.

Luqman i-a poruncit temelia Religiei, Unicitatea lui Allah, i-a interzis asocierea și i-a arătat motivul părăsirii ei. I-a poruncit bunătatea față de părinți și i-a arătat pricina ei, i-a poruncit mulțumirea față de Allah și față de ei, apoi a arătat că ascultarea poruncilor lor se aplică numai dacă nu poruncesc păcatul. Chiar și atunci nu trebuie să se poarte rău cu ei, ci să le facă bine, deși nu-i ascultă atunci când îl cheamă la asociere.

I-a poruncit să știe că Allah îl veghează și să se teamă de înfățișarea înaintea Lui, pentru că El nu va lăsa nicio faptă mică ori mare, bună ori rea, fără să o aducă. I-a interzis trufia, îngâmfarea, veselia arogantă și admirația de sine, i-a poruncit smerenia și cumpătarea în mișcări și glas și i-a interzis contrariul.

I-a poruncit să îndemne la bine, să oprească răul, să împlinească Rugăciunea și să rabde, deoarece prin răbdare și Rugăciune orice lucru devine ușor, după cum Allah spune: „Căutați ajutor prin răbdare și Rugăciune.” Se cuvine ca omul care a dat aceste sfaturi să fi primit în mod deosebit înțelepciunea și să fi fost cunoscut prin ea. Printre binefacerile lui Allah asupra lui și asupra celorlalți robi este că le-a relatat din înțelepciunea lui, pentru ca el să le fie un exemplu frumos.

Versetele 20 la 21

Allah le amintește robilor binefacerile Sale, îi cheamă să le vadă și să-I mulțumească și le interzice să fie nepăsători față de ele. „Nu vedeți”, adică nu priviți cu ochii și cu inimile, „că Allah v-a supus tot ceea ce este în ceruri”: soarele, luna și stelele, toate puse în slujba și folosul robilor?

El v-a supus și ceea ce este pe pământ: animalele, copacii, culturile, râurile, mineralele și cele asemenea, după cum spune: „El este Cel care a creat pentru voi tot ceea ce se află pe pământ.”

„Și-a revărsat asupra voastră binefacerile Sale văzute și ascunse”, adică v-a cuprins și v-a acoperit cu binefaceri pe care le cunoașteți și cu altele care vă sunt ascunse, binefaceri lumești și religioase, dobândirea folosului și îndepărtarea vătămării. Îndatorirea voastră este să-I mulțumiți prin iubirea Dăruitorului, smerenia față de El și folosirea lor în ascultarea Lui, fără a folosi vreuna în neascultarea Sa.

Cu toate acestea și în ciuda revărsării neîncetate a binefacerilor, printre oameni sunt unii care nu mulțumesc, ci sunt nerecunoscători față de ele și nu cred în Cel care le-a dăruit. Ei tăgăduiesc Adevărul pogorât în Cărțile Sale și adus de Trimișii Săi și „se ceartă despre Allah” prin falsitate, ca să înlăture Adevărul și să respingă porunca Trimisului de a-L adora numai pe Allah.

Acest om se ceartă fără vedere limpede. Disputa lui nu se sprijină pe știință, ca să poată fi lăsat să vorbească, nici pe o călăuzire pe care să o urmeze de la cei călăuziți, nici pe o Carte luminoasă care să arate Adevărul. Nu are dovadă rațională, dovadă transmisă și nici urmarea celor călăuziți. Disputa lui despre Allah se întemeiază numai pe imitarea unor părinți lipsiți de călăuzire, rătăciți și rătăcitori.

De aceea, când li se spune: „Urmați ceea ce Allah a pogorât” prin Trimișii Săi, fiindcă acesta este Adevărul, și li se arată dovezile lui limpezi, ei se împotrivesc: „Ba noi urmăm calea pe care i-am găsit pe părinții noștri. Nu vom părăsi calea lor pentru cuvântul nimănui, oricine ar fi.”

Allah le răspunde lor și părinților lor: „Chiar dacă Satana îi cheamă la pedeapsa Focului aprins?” Părinții lor au răspuns chemării lui Satana, au mers în urma lui, au devenit ucenicii săi, iar nedumerirea i-a cuprins. Oare aceasta cere să-i urmeze și să meargă pe calea lor? Dimpotrivă, ar trebui să-i înspăimânte de drumul lor și să arate rătăcirea lor și a celor care îi urmează.

Chemarea lui Satana către părinții lor și către ei nu pornește din iubire ori prietenie, ci din dușmănie și viclenie. În realitate, urmașii săi se numără printre dușmanii pe care a izbutit să-i stăpânească și să-i biruiască, iar el s-a bucurat pentru că, primindu-i chemarea, au meritat pedeapsa Focului aprins.

Versetele 22 la 24

„Cel care își supune fața lui Allah” se smerește înaintea Lui, I se supune prin împlinirea Legii și Îi consacră Religia numai Lui, „și este făcător de bine” în această supunere, adică fapta lui este legiuită, iar prin ea el urmează exemplul Trimisului. Sensul poate fi și: își supune fața lui Allah prin toate adorațiile și le împlinește cu ihsan, adorându-L pe Allah ca și cum L-ar vedea, iar dacă nu-L vede, știind că El îl vede.

Poate însemna și: își supune fața lui Allah prin împlinirea Drepturilor Lui și face bine robilor lui Allah, împlinindu-le drepturile. Aceste sensuri sunt legate între ele și nu există deosebire reală decât prin locul în care se aplică cele două expresii. Toate arată împlinirea întregii Legi a Religiei într-un fel care este primit și desăvârșit.

Cel care face aceasta „s-a prins de toarta cea mai trainică”, adică de acea toartă de care, dacă se prinde, dobândește siguranța, este izbăvit de pieire și câștigă tot binele. Cel care nu-și supune fața lui Allah ori nu face bine nu s-a prins de ea; iar dacă nu s-a prins de toarta cea mai trainică, nu-i rămâne decât pieirea și nimicirea.

„La Allah este sfârșitul tuturor lucrurilor”: toate se întorc la El, la El ajung și la El își află sfârșitul. El va judeca între robii Săi și îi va răsplăti potrivit faptelor lor și urmărilor la care acestea au ajuns. Să se pregătească, așadar, pentru acel lucru.

„Cel care nu crede să nu te întristeze prin necredința lui”, fiindcă ți-ai împlinit îndatorirea chemării și transmiterii. Dacă el nu primește călăuzirea, răsplata ta este deja datorată de Allah și nu mai există motiv să te întristezi pentru lipsa călăuzirii lui. Dacă ar fi fost bine în el, Allah l-ar fi călăuzit.

Nu te întrista nici pentru îndrăzneala lor împotriva ta, dușmănia, lupta și stăruința lor în rătăcire și necredință și nu te mistui pentru că pedeapsa nu vine asupra lor mai repede. „La Noi este întoarcerea lor, iar Noi îi vom vesti despre ceea ce au făcut”, despre necredința, dușmănia, strădania de a stinge Lumina lui Allah și vătămarea Trimișilor Săi. El „cunoaște ceea ce ascund piepturile”, ceea ce nu este rostit; cu atât mai mult cunoaște ceea ce se arată și se vede.

„Le dăm să se bucure puțin” în această lume, ca să le sporească păcatul și pedeapsa, „apoi îi vom sili”, îi vom constrânge, „spre o pedeapsă aspră”, ajunsă la culmea grozăviei, mărimii, înspăimântării, durerii și asprimii.

Versetele 25 la 28

Dacă îi întrebi pe acești politeiști care tăgăduiesc Adevărul: „Cine a creat cerurile și pământul?”, ei vor ști că idolii lor nu au creat nimic din acestea și se vor grăbi să răspundă: „Allah” Singur le-a creat.

Spune-le, obligându-i să accepte urmarea mărturisirii lor și aducând împotriva tăgăduirii lor dovada pe care ei înșiși au recunoscut-o: „Lauda Îi aparține lui Allah”, Celui care a făcut Lumina limpede și a arătat împotriva voastră dovadă din propriile voastre cuvinte. Dacă ar înțelege, ar afirma hotărât că Cel unic în Creație și cârmuire trebuie să fie Singurul adorat.

„Însă cei mai mulți dintre ei nu știu.” De aceea, Îi fac asociați lui Allah și se mulțumesc cu contradicțiile credinței lor, pe baza nedumeririi și îndoielii, nu a unei vederi limpezi.

În următoarele două versete, Allah menționează pilde despre vastitatea Însușirilor Sale, pentru a-i chema pe robi să-L cunoască, să-L iubească și să-I consacre numai Lui Religia. El menționează cuprinderea deplină a Stăpânirii Sale: tot ceea ce se află în ceruri și pe pământ, întreaga lume de sus și de jos, Îi aparține.

El rânduiește toate acestea prin hotărârile Stăpânirii Sale universale, prin Poruncile Sale religioase și prin hotărârile răsplătirii. Toți sunt robi aflați în stăpânirea și cârmuirea Lui și nu dețin nimic din Stăpânire. El are o Independență nemărginită și nu are nevoie de nimic din cele de care au nevoie făpturile: „Nu voiesc de la ei nicio înzestrare și nu voiesc ca ei să Mă hrănească.”

Faptele Profeților, ale celor deplin sinceri, ale martirilor și ale celor drepți nu-I aduc niciun folos lui Allah; ele le folosesc numai celor care le săvârșesc. Allah nu are nevoie de ei și de faptele lor. Din Independența Sa face parte faptul că El îi îmbogățește și le dăruiește îndeajuns în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

Apoi, Allah vestește despre vastitatea Laudei Sale. Faptul că este Vrednic de laudă ține de Esența Sa, astfel încât El nu poate fi decât Lăudat din toate privințele. Este Vrednic de laudă în Esența Sa și în Însușirile Sale. Pentru fiecare Însușire I se cuvine cea mai deplină și desăvârșită laudă, fiindcă toate sunt Însușiri de Măreție și Desăvârșire.

El este lăudat pentru tot ceea ce face și creează, pentru tot ceea ce poruncește și interzice și pentru toate hotărârile pe care le rânduiește pentru robi și între robi, în această lume și în Viața de Apoi.

Apoi, Allah vestește despre vastitatea Cuvintelor Sale și Măreția Rostirii Sale printr-o explicație care pătrunde adânc în inimi, uimește mințile, nedumerește sufletele și îi face pe oamenii înțelegerii și ai vederii limpezi să se cufunde în cunoașterea ei: „Dacă toți copacii de pe pământ ar fi condeie” cu care să se scrie, „iar marea, sporită după ea cu alte șapte mări”, ar fi cerneală care să le alimenteze, condeiele s-ar frânge și cerneala s-ar isprăvi, însă „Cuvintele lui Allah nu s-ar isprăvi”.

Aceasta nu este o exagerare lipsită de realitate. Allah Preaînaltul știe că mințile nu pot cuprinde unele dintre Însușirile Sale și că, pentru robii Săi, cunoașterea Lui este cea mai mare binefacere și cea mai înaltă virtute, dar ei nu-L pot cunoaște pe deplin așa cum este. Totuși, ceea ce nu poate fi atins în întregime nu trebuie părăsit în întregime. De aceea, El le-a arătat o parte, pentru a le trezi inimile, a le deschide piepturile și a-i face să folosească ceea ce au înțeles drept dovadă pentru ceea ce nu au putut cuprinde.

Ei spun asemenea celui mai virtuos dintre ei și celui mai cunoscător al Domnului său: „Nu pot număra laudele Tale; Tu ești așa cum Te-ai lăudat pe Tine Însuți⁴⁰.” Lucrul este însă mai măreț decât această pildă.

Pilda apropie de minți și înțelegeri un sens la care ele nu pot ajunge pe deplin. Chiar dacă numărul copacilor ar fi înmulțit de multe ori, iar mările s-ar întinde de multe ori mai mult, ele tot ar putea fi închipuite ca isprăvindu-se, fiind create. Cuvintele lui Allah Preaînaltul nu pot fi închipuite ca isprăvindu-se. Dovezile Revelației și ale rațiunii arată că nu au sfârșit și nicio limită. Toate se sfârșesc în afara Creatorului și a Însușirilor Sale: „La Domnul tău este sfârșitul.”

Când mintea înțelege că Allah este Cel Dintâi și Cel de pe Urmă, oricât de departe ar presupune timpuri trecute, El a existat înaintea lor, fără început; și oricât de departe ar presupune timpuri viitoare, oricât ar prelungi această presupunere și oricine i-ar veni în ajutor prin cuget și cuvânt, El va exista după ele, fără capăt și fără sfârșit.

În toate timpurile, Allah hotărăște, vorbește, spune și face cum voiește și când voiește. Nimic nu poate împiedica vreun Cuvânt ori vreo Faptă a Sa. Când mintea înțelege aceasta, află că pilda dată de Allah despre Cuvintele Sale este numai pentru ca robii să priceapă ceva din ele; realitatea este cu mult mai mare și mai măreață.

Apoi, Allah menționează Măreția Puterii Sale și desăvârșirea Înțelepciunii Sale: „Allah este Atotputernic, Preaînțelept.” Toată Puterea Îi aparține, iar orice putere din lumea de sus și de jos vine numai de la El, Care a dăruit-o făpturilor. Nu există schimbare și nici putere decât prin El. Prin Puterea Sa a supus toate făpturile, le cârmuiește și rânduiește treburile lor.

Prin Înțelepciunea Sa a creat făpturile, a început Creația cu înțelepciune și a făcut înțelepciunea scopul și finalitatea ei. Poruncile și interdicțiile au venit tot prin înțelepciune și au drept scop înțelepciunea. El este Preaînțelept în Creația și Porunca Sa.

Apoi, Allah menționează Măreția și desăvârșirea Puterii Sale, pe care mintea nu le poate închipui: „Crearea și învierea voastră sunt pentru El ca ale unui singur suflet.” Acest lucru uimește mințile: crearea tuturor făpturilor, în ciuda numărului lor, și învierea lor după moarte și după împrăștiere, într-o singură clipă, sunt asemenea creării unui singur suflet.

Nu există motiv pentru a socoti neverosimile Învierea și răsplătirea faptelor, în afara neștiinței despre Măreția lui Allah și Puterea Sa. Apoi, El menționează că Auzul Său cuprinde toate sunetele, iar Văzul Său toate lucrurile văzute: „Allah este Cel care Aude totul și Vede totul.”

Versetele 29 la 30

Aceste versete arată, de asemenea, că Allah este Unicul care rânduiește și cârmuiește. Vastitatea Rânduielii Sale se vede în faptul că face noaptea să intre în zi și ziua să intre în noapte, adică una pătrunde peste cealaltă; când una vine, cealaltă pleacă.

El a supus soarele și luna, care se mișcă potrivit Rânduielii Sale, după un sistem care nu s-a abătut de când le-a creat, pentru a împlini multe dintre interesele și folosurile robilor în Religie și în viața lumească, prin care ei pot lua aminte și trage folos.

Fiecare dintre ele „aleargă până la un termen hotărât”. Când acel termen vine, mișcarea lor încetează și stăpânirea lor se sfârșește. Aceasta se va petrece în Ziua Învierii, când soarele va fi înfășurat, luna își va pierde lumina, casa lumii se va sfârși și va începe Casa de Apoi.

„Allah cunoaște în amănunt ceea ce faceți”, bine sau rău. Nimic nu-I rămâne ascuns și vă va răsplăti pentru aceste fapte: pe cei ascultători cu răsplată și pe cei neascultători cu pedeapsă.

„Aceasta”, adică ceea ce v-a fost arătat despre Măreția și Însușirile Sale, este pentru că „Allah este Adevărul” în Esența și Însușirile Sale. Religia Lui este adevărată, Trimișii Săi sunt adevărați, Făgăduința și Avertismentul Său sunt adevărate și adorarea Lui este Adevărul.

„Ceea ce ei cheamă în afara Lui este falsitatea” în esența și însușirile sale. Dacă Allah nu i-ar fi dat existența, nu ar fi existat, iar dacă nu l-ar susține, nu ar rămâne. Dacă el însuși este fals, adorarea lui este cu atât mai falsă.

„Allah este Preaînaltul” în Esența Sa, deasupra tuturor făpturilor Sale. Însușirile Sale sunt prea înalte pentru a fi comparate cu ale vreunei făpturi. El este deasupra Creației și a supus-o. El este „Cel Mare”, Căruia Îi aparține Măreția în Esența și Însușirile Sale și a Cărui Măreție umple inimile locuitorilor cerurilor și pământului.

Versetele 31 la 32

Nu vezi că printre Semnele Puterii, Milei și Grijii Sale față de robi este faptul că a supus marea, iar corăbiile plutesc pe ea prin Porunca Sa universală, Blândețea și Bunătatea Sa, „ca El să vă arate dintre Semnele Sale”, în care se află folos și învățătură?

„În aceasta sunt Semne pentru orice om foarte răbdător și mulțumitor.” Aceștia sunt cei care trag folos din Semne: rabdă necazul și mulțumesc în vremuri bune; rabdă în ascultarea lui Allah, în părăsirea neascultării și în primirea Hotărârilor Sale și Îi mulțumesc pentru binefacerile religioase și lumești.

Allah menționează starea oamenilor când călătoresc pe mare și valurile se ridică deasupra lor asemenea unor umbrare. Atunci Îi consacră lui Allah chemarea și adorarea. „Dar după ce îi izbăvește la uscat”, ei se împart în două cete.

O ceată rămâne cumpătată, adică nu împlinește mulțumirea față de Allah în chip desăvârșit, ci săvârșește păcate și se nedreptățește. Cealaltă este nerecunoscătoare față de Binefacerea Lui și o tăgăduiește.

De aceea, Allah spune: „Nimeni nu tăgăduiește Semnele Noastre, afară de cel trădător”, adică unul care încalcă legământul. Trădarea lui se vede în faptul că I-a făgăduit Domnului său: dacă ne izbăvești de mare și de greutatea ei, vom fi dintre cei mulțumitori. Apoi a trădat și nu și-a împlinit făgăduința. El este și „nerecunoscător” față de binefacerile lui Allah. Se cuvine oare celui pe care Allah l-a izbăvit din asemenea greutate să facă altceva decât să-I mulțumească pe deplin?

Versetul 33

Allah le poruncește oamenilor taqwa, adică împlinirea Poruncilor Sale și ferirea de cele interzise, și îi cheamă să se teamă de Ziua Învierii. În acea Zi grea, nimeni nu va fi preocupat decât de sine. „Niciun părinte nu va putea folosi copilului său și niciun copil nu va putea folosi părintelui său cu nimic”: nu-i va putea spori faptele bune și nici micșora faptele rele. Lucrarea fiecărui rob va fi încheiată, iar răsplata lui va deveni obligatorie.

Îndreptarea privirii către această Zi înfricoșătoare îl întărește pe rob și îi ușurează taqwa față de Allah. Din Mila lui Allah față de robi face parte faptul că le poruncește taqwa, în care se află fericirea lor, le făgăduiește răsplata pentru ea, îi avertizează de pedeapsă și îi îndeamnă prin sfaturi și lucruri care trezesc teama. Toată lauda Ți se cuvine, o, Domn al lumilor!

„Făgăduința lui Allah este adevărată.” Nu vă îndoiți și nu lucrați asemenea celui care nu o crede. De aceea, Allah spune: „Să nu vă amăgească viața lumii” prin podoabele, plăcerile, ispitele și încercările ei.

„Să nu vă amăgească în privința lui Allah Amăgitorul”, adică Satana, care nu încetează să-l înșele pe om și nu este nepăsător față de el nicio clipă. Allah are un Drept asupra robilor Săi și le-a făgăduit un termen în care îi va răsplăti pentru fapte, după cum I-au împlinit Dreptul ori l-au neglijat.

Acesta este un lucru căruia robul trebuie să-i dea atenție, să-l țină înaintea ochilor și să-l facă capitalul negoțului său, spre al cărui câștig se străduiește. Printre cele mai mari piedici se află lumea ispititoare și Satana care șoptește și împodobește falsitatea. Allah le-a interzis robilor Săi să fie amăgiți de lume ori de Amăgitor în privința Lui: „El le făgăduiește și le umple inimile cu speranțe, dar Satana nu le făgăduiește decât amăgire.”

Versetul 34

Este stabilit că Știința lui Allah Preaînaltul cuprinde nevăzutul și văzutul, lucrurile exterioare și lăuntrice. Allah poate face cunoscute robilor Săi multe dintre lucrurile nevăzute, însă a ascuns de toate făpturile știința acestor cinci lucruri. Niciun Profet trimis și niciun înger apropiat nu le cunoaște, cu atât mai puțin altcineva.

„Numai la Allah este știința Ceasului”, adică numai El știe când va veni, după cum spune: „Ei te întreabă despre Ceas: când va sosi? Spune: Știința lui este numai la Domnul meu. Nimeni în afara Lui nu-l va descoperi la timpul său... El nu va veni asupra voastră decât pe neașteptate.”

„El coboară ploaia”: numai El o coboară și cunoaște timpul coborârii ei. „Știe ceea ce se află în pântece”: El a creat ceea ce se află acolo, știe ce este și dacă este bărbat ori femeie. De aceea, îngerul însărcinat cu pântecele Îl întreabă pe Domnul său: este bărbat ori femeie?⁴¹ Iar Allah hotărăște ceea ce voiește.

„Niciun suflet nu știe ce va câștiga mâine” în Religia ori în viața lui lumească. „Niciun suflet nu știe în ce pământ va muri.” Numai Allah Preaînaltul deține Știința deplină a tuturor acestor lucruri.

După ce a menționat aceste lucruri în mod deosebit, Allah a arătat că Știința Sa cuprinde totul: „Allah este Atotștiutor, Cunoscător al tuturor amănuntelor.” El cuprinde prin Știința Sa cele văzute și cele lăuntrice, lucrurile ascunse, tainele și secretele. Din Înțelepciunea Sa desăvârșită face parte faptul că le-a ascuns robilor știința acestor cinci lucruri, deoarece în aceasta se află folosuri limpezi pentru cel care cugetă.

Prin Harul și Ajutorul lui Allah s-a încheiat explicația Surei Luqman. Lauda Îi aparține lui Allah.