Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura ash Shuara

Versetele 1 la 227

Această sură este meccană, potrivit majorității învățaților.

Versetele 1 la 9

Creatorul Preaînalt arată măreția versetelor Cărții celei limpezi, care indică toate cerințele divine și scopurile Legii, astfel încât celui care o cercetează nu-i rămâne nicio îndoială sau neclaritate cu privire la ceea ce vestește ori la hotărârile pe care le cuprinde. Aceasta se datorează limpezimii ei, faptului că ea indică cele mai nobile înțelesuri și legăturii dintre hotărâri, înțelepciunile și cauzele lor. Trimisul lui Allah îi avertiza pe oameni prin ea și îi călăuzea prin ea pe Calea cea dreaptă. Prin ea se călăuzesc robii cu frică de Allah, iar cei asupra cărora a fost scrisă nenorocirea se îndepărtează de ea. Din pricina marii lui dorințe de bine și a sincerității față de ei, Profetul se întrista foarte mult când ei nu credeau.

De aceea Allah i-a spus: „Poate că îți vei distruge sufletul”, adică te vei nimici și te vei istovi, „de mâhnire pentru că ei nu cred”. Nu face aceasta și nu-ți pierde sufletul din regret pentru ei, fiindcă numai Allah dăruiește călăuzirea, iar tu ți-ai îndeplinit datoria de a vesti Mesajul. Nu există un Semn mai mare decât acest Coran limpede, care să fie coborât pentru ca ei să creadă în el; acesta îi este de ajuns celui care caută cu adevărat călăuzirea.

„Dacă am voi, am coborî asupra lor un Semn din cer”, unul dintre Semnele constrângătoare pe care le cer, „înaintea căruia grumazurile lor s-ar pleca smerite”. Nu este însă nevoie de aceasta și nu se află niciun folos în ea, fiindcă în acel moment credința nu le-ar mai folosi. Credința folositoare este credința în cele nevăzute. Allah spune: „Oare așteaptă ei altceva decât să vină la ei îngerii, să vină Domnul tău ori să vină unele dintre Semnele Domnului tău? În Ziua când vor veni unele dintre Semnele Domnului tău, credința nu-i va mai folosi niciunui suflet care nu crezuse înainte sau care nu dobândise vreun bine prin credința sa” [al-An'am, 6:158].

„Nu le vine nicio pomenire nouă de la Cel Milostiv”, cu porunci și interdicții care le amintesc ceea ce le folosește ori le vatămă, „fără ca ei să se îndepărteze de ea” cu totul. Dacă s-au îndepărtat chiar de pomenirea nouă, care de obicei are un efect mai puternic, atunci cu atât mai mult se vor îndepărta de orice altă mustrare. Aceasta se întâmplă fiindcă nu se află niciun bine în ei, iar povățuirea nu le folosește.

De aceea Allah spune: „Ei au tăgăduit”, adică au tăgăduit adevărul, iar această trăsătură s-a înrădăcinat în ei și nu se mai schimbă, „însă le vor veni veștile despre ceea ce au luat în batjocură”. Pedeapsa îi va ajunge și asupra lor va veni lucrul pe care l-au tăgăduit, căci pedeapsa le-a devenit de neocolit.

Allah arată apoi felul de cugetare care aduce folos: „Oare nu privesc ei pământul și câte soiuri alese am făcut să crească pe el?”, adică felurite plante frumoase și folositoare. „Cu adevărat, în aceasta este un Semn” că Allah îi va readuce la viață pe cei morți după moartea lor, așa cum dă viață pământului după ce a fost mort, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”. Allah spune și: „Dar cei mai mulți dintre oameni nu vor crede, oricât de mult ai dori aceasta” [Yusuf, 12:103].

„Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul”, Cel care a supus toate făpturile și Căruia I s-au supus lumile de sus și de jos, „Îndurătorul”, a Cărui Milă cuprinde toate lucrurile și a Cărui Bunătate ajunge la toate viețuitoarele. El este Atotputernicul care i-a nimicit pe cei nenorociți prin diferite pedepse și Îndurătorul față de cei fericiți, pe care i-a izbăvit de orice rău și nenorocire.

Versetele 10 la 17

Allah Preaînaltul reia istorisirea lui Musa și o repetă în Coran într-un fel în care nu repetă nicio altă istorisire, fiindcă ea cuprinde înțelepciuni mari și învățăminte multe. În ea se află felul în care Musa s-a purtat cu nelegiuiții și cu cei credincioși. El a fost aducătorul unei Legi mărețe și al Torei, cea mai bună dintre Cărțile coborâte după Coran.

„Și amintește-ți când Domnul tău l-a chemat pe Musa”: amintește starea virtuoasă a lui Musa atunci când Allah l-a chemat, i-a vorbit în mod direct și l-a trimis ca Profet și Trimis. El i-a spus: „Mergi la poporul nelegiuit”, cei care s-au semețit pe pământ, i-au asuprit pe locuitorii lui, iar conducătorul lor a pretins domnia divină. „Poporul lui Faraon! Oare nu se vor teme?” Spune-le cu blândețe și cuvinte bune: oare nu se tem de Allah, Cel care i-a creat și le-a dăruit hrană, și nu părăsesc necredința în care se află?

Musa s-a scuzat, arătându-I Domnului său slăbiciunea lui și cerându-I ajutor pentru a purta această povară grea: „O, Domnul meu, mă tem că mă vor tăgădui, pieptul mi se va strânge, iar limba mea nu se va dezlega.” El a spus și: „O, Domnul meu, deschide-mi pieptul, înlesnește-mi lucrarea, dezleagă nodul limbii mele, ca ei să priceapă vorbele mele, și rânduiește-mi un ajutor dintre ai mei: pe Harun, fratele meu” [Ta Ha, 20:25-30].

„Trimite deci după Harun.” Allah i-a răspuns cererii și l-a făcut Profet pe fratele său Harun, așa cum îl făcuse pe el: „Trimite-l împreună cu mine ca sprijin, ca să întărească vorbele mele” [al-Qasas, 28:34], adică trimite-l cu mine ca ajutor în misiunea mea. „Ei au împotriva mea o vină”, uciderea egipteanului, „și mă tem că mă vor ucide.”

Allah a spus: „Nicidecum!”, ei nu te vor putea ucide, căci Noi vă vom da putere amândurora: „Ei nu vor putea ajunge la voi. Prin Semnele Noastre, voi și cei care vă urmează veți fi biruitori” [al-Qasas, 28:35]. Faraon nu l-a putut ucide pe Musa, deși Musa i s-a împotrivit, i-a socotit părerile nechibzuite și i-a declarat pe el și pe poporul lui rătăciți.

„Mergeți amândoi cu Semnele Noastre”, care arată adevărul vostru și autenticitatea Mesajului pe care îl aduceți. „Noi suntem cu voi și ascultăm”, vă păzim și avem grijă de voi. „Mergeți amândoi la Faraon și spuneți: Noi suntem Trimiși ai Domnului lumilor”, El ne-a trimis la tine ca să crezi în El și în noi, să te supui adorării Sale și să mărturisești Unicitatea Lui. „Lasă-i pe fiii lui Israel să plece împreună cu noi”: încetează să-i chinuiești și lasă-i să-L adore pe Domnul lor și să-și împlinească religia.

Versetele 18 la 22

Când Musa și Harun au venit la Faraon și i-au spus ceea ce Allah le poruncise, Faraon nu a crezut și nu s-a înmuiat, ci a început să se certe cu Musa. „Oare nu te-am crescut printre noi când erai copil?”, adică nu ți-am făcut bine crescându-te de când erai prunc în leagăn? „Și nu ai petrecut printre noi mulți ani din viața ta? Totuși ai săvârșit fapta pe care ai săvârșit-o”, uciderea egipteanului, atunci când un om din poporul lui Musa i-a cerut ajutor împotriva dușmanului său, iar „Musa l-a lovit cu pumnul și l-a ucis” [al-Qasas, 28:15].

„Iar atunci erai dintre necredincioși”, adică, după pretenția lui Faraon, urmai calea lor de necredință. Prin aceasta Faraon a mărturisit despre propria necredință fără să-și dea seama. Musa a răspuns: „Am săvârșit-o atunci când eram dintre cei neștiutori”, nu fiindcă aș fi fost necredincios, ci fapta a izvorât din rătăcire și nechibzuință; I-am cerut iertare Domnului meu, iar El m-a iertat.

„Am fugit de voi fiindcă m-am temut de voi”, atunci când ați hotărât să mă ucideți. Am plecat la Madyan, am rămas acolo mulți ani, apoi m-am întors, căci „Domnul meu mi-a dăruit înțelepciune și m-a făcut dintre Trimiși”.

Obiecția lui Faraon față de Musa era obiecția unui om neștiutor ori a unuia care se preface neștiutor. El socotea că Musa nu putea fi Trimis fiindcă omorâse un om. Musa i-a explicat că uciderea fusese o greșeală și că nu intenționase să omoare. Harul lui Allah nu este oprit de la nimeni; atunci de ce voia Faraon să-l oprească de la înțelepciunea și Mesajul pe care Allah i le dăruise?

Nu-i mai rămânea lui Faraon decât să spună: „Oare nu te-am crescut printre noi când erai copil?” Dar, cercetat cu dreptate, acest lucru nu fusese o binefacere a lui⁵. De aceea Musa a spus: „Iar binefacerea pe care mi-o reproșezi este că i-ai înrobit pe fiii lui Israel?” Adică îmi amintești că m-ai cruțat pe mine, după ce i-ai asuprit și i-ai înrobit pe fiii lui Israel, iar apoi socotești aceasta o binefacere față de mine? Adevărul este că ai nedreptățit acest popor ales, l-ai chinuit și l-ai supus muncilor grele, în vreme ce Allah m-a izbăvit de răul tău, iar răul tău continuă să-i lovească pe cei din neamul meu. Ce fel de binefacere este aceea pe care mi-o reproșezi?

Versetele 23 la 31

Faraon a spus: „Și ce este Domnul lumilor?”, tăgăduindu-L pe Domnul său prin nedreptate și semeție, deși era convins de adevărul chemării lui Musa. Musa a răspuns: „Domnul cerurilor și al pământului și al celor dintre ele”, Cel care a creat lumea de sus și lumea de jos, le cârmuiește și le îngrijește în toate felurile. Și voi, cei cărora vă vorbesc, faceți parte din creația Lui. Cum puteți tăgădui Creatorul tuturor făpturilor, Făcătorul pământului și al cerurilor, „dacă aveți certitudine”?

Faraon le-a spus celor din jur, mirându-se și încercând să-i facă să se mire: „Nu auziți?” Musa a continuat: „El este Domnul vostru și Domnul strămoșilor voștri”, fie că vă mirați sau nu, fie că vă purtați cu trufie ori vă supuneți.

Faraon a tăgăduit adevărul cu încăpățânare și l-a insultat pe cel care îl adusese: „Cu adevărat, trimisul vostru care v-a fost trimis este nebun!” El spune altceva decât urmăm noi și se deosebește de calea noastră. După socoteala lui Faraon și a celor cu o rațiune asemenea lui, ar fi rațional să creadă că nu au fost creați, că cerurile și pământul sunt veșnice fără Creator, că ei au apărut fără un creator și că adorarea unei făpturi neputincioase din toate punctele de vedere este rațională. În schimb, mărturisirea Domnului și Creatorului lumii de sus și de jos, Cel care dăruiește binefaceri văzute și nevăzute și cheamă la adorarea Lui singur, ar fi nebunie.

Faraon a înfrumusețat această părere poporului său, iar ei erau nechibzuiți și lipsiți de rațiune: „El și-a făcut poporul nechibzuit, iar ei i s-au supus. Ei erau un popor nelegiuit” [az-Zukhruf, 43:54].

Musa a răspuns tăgăduirii Domnului lumilor: „Domnul răsăritului și al apusului și al celor dintre ele”, Domnul întregii creații, „dacă pricepeți”. V-am adus o lămurire pe care o înțelege oricine are măcar o fărâmă de rațiune. De ce vă prefaceți că nu înțelegeți? În aceste cuvinte se află și o aluzie că nebunia de care îl acuză Faraon pe Musa se găsea chiar în Faraon. El îl numea nebun pe omul cel mai înțelept, mai rațional și mai cunoscător, în timp ce nebuni erau ei, fiindcă tăgăduiau Ființa a cărei existență este cea mai vădită: Creatorul cerurilor, al pământului și al celor dintre ele.

Dacă Îl tăgăduiți pe El, atunci ce anume mărturisiți? Dacă nu-L cunoașteți pe El, atunci ce cunoașteți? Dacă nu credeți în El și în Semnele Lui, atunci în ce cuvânt după Allah și Semnele Lui veți crede? Pe Allah, nebunii care sunt asemenea animalelor sunt mai raționali decât voi, iar vitele care pasc sunt mai bine călăuzite decât voi.

Când Musa l-a biruit pe Faraon prin dovadă, iar Faraon nu a mai putut răspunde, l-a amenințat bizuindu-se pe puterea lui: „Dacă îți iei alt dumnezeu în afară de mine, te voi arunca negreșit printre cei întemnițați.” Allah să-l facă de rușine: el își închipuia că îl putea rătăci pe Musa și îl putea împiedica să ia alt dumnezeu în afară de el. Însă Musa și cei împreună cu el cunoșteau temeinic credința lor și erau pătrunși de ea.

Musa i-a spus: „Chiar dacă îți aduc o dovadă limpede?”, adică un Semn vădit, care dovedește adevărul Mesajului adus de mine printr-o minune ce depășește obișnuitul. Faraon a spus: „Adu-o, dacă ești dintre cei sinceri!”

Versetele 32 la 37

Musa și-a aruncat toiagul și deodată acesta a devenit un șarpe mascul, viu și vădit pentru fiecare om, nu o închipuire și nu ceva făcut să pară șarpe. „Și-a scos mâna” din deschizătura veșmântului, „iar ea s-a arătat albă privitorilor”: strălucea fără vreo boală sau meteahnă, așa cum puteau vedea cei de față.

Faraon le-a spus căpeteniilor din jurul său, împotrivindu-se adevărului și celui care îl adusese: „Acesta este cu adevărat un vrăjitor învățat! El vrea să vă scoată din pământul vostru prin vrăjitoria lui.” Le-a încurcat judecata fiindcă știa cât de slabă le era mintea și le-a spus că această faptă era de felul vrăjitoriilor. Ei cunoșteau faptul că vrăjitorii puteau face lucruri uimitoare pe care oamenii obișnuiți nu le puteau face. Apoi i-a înspăimântat, pretinzând că Musa voia să-i alunge din țara lor prin această vrăjitorie, pentru ca ei să se străduiască să-l învingă pe cel care, după spusele lui, voia să-i scoată din casele lor.

„Ce porunciți?”, ce credeți că trebuie făcut? Ei au răspuns: „Amână-i pe el și pe fratele lui”, întârzie hotărârea asupra lor, „și trimite prin cetăți oameni care să-i adune și să-ți aducă orice vrăjitor învățat”. Trimite în toate cetățile care sunt centre ale științei și izvoare ale vrăjitoriei și strânge orice vrăjitor iscusit și cunoscător, căci vrăjitoriei i se opune vrăjitorie de același fel.

Din Bunătatea lui Allah față de robii Săi face parte faptul că El a arătat falsitatea argumentului lui Faraon, cel neștiutor, rătăcit și rătăcitor. Când Faraon a pretins că ceea ce adusese Musa era vrăjitorie, Allah a rânduit ca ei să-i adune pe toți vrăjitorii iscusiți și să organizeze o adunare în fața unui număr mare de oameni. Astfel adevărul avea să biruiască, iar oamenii științei și cei mai iscusiți în vrăjitorie aveau să confirme adevărul Mesajului lui Musa și faptul că minunile sale nu erau vrăjitorie. Faraon a urmat sfatul căpeteniilor, a trimis oameni prin cetăți și s-a străduit să-i adune pe vrăjitori.

Versetele 38 la 51

Vrăjitorii au fost adunați la timpul stabilit cu Musa, în ziua sărbătorii, când oamenii erau liberi de muncă. S-a făcut chemarea către tot poporul: „Vă veți aduna și voi?” Adunați-vă ca să-i vedeți pe vrăjitori învingându-l pe Musa, fiindcă ei sunt iscusiți în meșteșugul lor; „poate că îi vom urma pe vrăjitori dacă ei vor fi biruitori”, îi vom urma în religia lor, îi vom cinsti și vom vedea virtutea științei vrăjitoriei. Dacă ar fi căutat adevărul, ar fi spus: poate îl vom urma pe cel care are dreptate și vom afla care cale trebuie urmată. Din această pricină, întrecerea nu a făcut decât să ridice dovada împotriva lor.

Când vrăjitorii au venit la Faraon, au spus: „Vom avea oare o răsplată dacă noi vom fi biruitorii?” El le-a spus: „Da”, veți avea răsplată, „iar atunci veți fi dintre cei apropiați mie”. Le-a promis plata și apropierea de el, ca să le sporească râvna de a se împotrivi Mesajului adus de Musa prin toate mijloacele de care erau în stare.

Când Musa, vrăjitorii și poporul Egiptului s-au întâlnit la timpul stabilit, Musa i-a povățuit și i-a avertizat: „Vai vouă! Nu născociți minciuni împotriva lui Allah, căci El vă va nimici printr-o pedeapsă. Cel care născocește minciuni este pierdut” [Ta Ha, 20:61]. Ei s-au certat și s-au sfătuit, apoi Faraon i-a încurajat, iar ei s-au îndemnat unii pe alții.

Musa le-a spus: „Aruncați ceea ce aveți de aruncat”, tot ceea ce socotiți că vreți să aruncați. Nu le-a pus nicio limită, fiindcă era convins că tot ceea ce aduseseră împotriva adevărului era fals. Ei și-au aruncat funiile și toiegele, iar acestea au părut niște șerpi care se mișcau repede, fiindcă au vrăjit ochii oamenilor. Au spus: „Pe puterea lui Faraon, noi vom fi negreșit biruitorii!” Au cerut ajutor prin puterea unui rob slab și neputincios în toate privințele, dar care se semețise și purta înfățișarea unui rege cu oști. Au fost înșelați de strălucirea lui și nu au văzut adevărul. Cuvintele lor pot însemna și că au jurat pe puterea lui Faraon că ei vor birui.

Atunci Musa și-a aruncat toiagul și acesta a înghițit tot ceea ce plăsmuiseră din funii și toiege. Plăsmuirile lor erau minciună și falsitate, iar falsitatea nu poate sta înaintea adevărului și nu i se poate împotrivi.

Când vrăjitorii au văzut acest Semn măreț, au dobândit certitudine că nu era vrăjitorie, ci un Semn al lui Allah și o minune mare care arată sinceritatea lui Musa și adevărul Mesajului său. Au căzut în prosternare înaintea Domnului lor și au spus: „Credem în Domnul lumilor, Domnul lui Musa și al lui Harun.” Falsitatea a fost înfrântă în acea adunare, iar căpeteniile ei au mărturisit zădărnicia ei. Adevărul s-a arătat și a biruit, până când toți cei de față l-au văzut cu propriii ochi.

Faraon a stăruit însă în încăpățânare și rătăcire și a spus: „Ați crezut în el înainte ca eu să vă dau voie?” El se miră și caută să stârnească mirarea poporului său față de îndrăzneala lor de a crede fără îngăduința și porunca lui. „El este cu siguranță maestrul vostru, cel care v-a învățat vrăjitoria.” Totuși Faraon fusese cel care îi adunase, iar căpeteniile lui îl sfătuiseră să-i aducă din toate cetățile. Ei știau că vrăjitorii nu-l întâlniseră și nu-l văzuseră pe Musa înainte de acea zi și că săvârșiseră vrăjitorii care uimiseră privirile și înspăimântaseră oamenii. Cu toate acestea au primit cuvintele lui Faraon, deși știau că sunt mincinoase. Nu este de mirare că oamenii cu o asemenea gândire nu cred în adevărul limpede și în Semnele vădite: dacă Faraon le spunea despre un lucru că este altfel decât în realitate, ei îl credeau.

Faraon i-a amenințat: „Vă voi tăia mâinile și picioarele din părți opuse”, mâna dreaptă și piciorul stâng, așa cum li se face celor care răspândesc stricăciunea pe pământ, „și vă voi răstigni pe toți”, ca să fiți umiliți și înjosiți.

Vrăjitorii, după ce gustaseră dulceața credinței, au spus: „Nu este nicio pagubă”, nu ne pasă de amenințarea ta, „la Domnul nostru ne vom întoarce. Nădăjduim că Domnul nostru ne va ierta păcatele”, necredința, vrăjitoria și celelalte, „fiindcă noi suntem cei dintâi credincioși”, cei dintâi dintre aceste oști care au crezut în Musa. Allah i-a întărit și le-a dăruit răbdare.

Este cu putință ca Faraon să-și fi dus amenințarea la îndeplinire, fiindcă avea puterea să o facă, și este cu putință ca Allah să-i fi ocrotit de el. Faraon și poporul lui au stăruit apoi în necredință, iar Musa le-a adus în continuare Semnele limpezi. De fiecare dată când un Semn îi lovea puternic, ei îi promiteau lui Musa că, dacă Allah îndepărtează nenorocirea, vor crede și îi vor lăsa pe fiii lui Israel să plece împreună cu el. Când Allah îndepărta pedeapsa, ei își călcau făgăduința.

Când Musa și-a pierdut nădejdea că ei vor crede, pedeapsa li s-a cuvenit, iar timpul eliberării fiilor lui Israel din robie și al așezării lor pe pământ a sosit, Allah i-a revelat lui Musa porunca următoare.

Versetele 52 la 60

„Pleacă noaptea cu robii Mei”, pornește cu fiii lui Israel la începutul nopții, ca să aibă timp îndeajuns să iasă, „veți fi urmăriți”, Faraon și oștile lui vor veni după voi. Lucrurile s-au petrecut așa cum spusese Allah. Când s-a făcut dimineață, toți fiii lui Israel plecaseră deja noaptea împreună cu Musa.

„Faraon a trimis prin cetăți oameni care să adune oștile”, ca să-și mobilizeze poporul și să-i îndemne să-i prindă pe fiii lui Israel. El le-a spus pentru a-i încuraja: „Aceștia sunt doar o ceată mică. Ei ne-au mâniat”, iar noi vrem să ne vărsăm mânia asupra acestor robi care s-au răzvrătit împotriva noastră. „Iar noi suntem cu toții pregătiți” împotriva lor; ei sunt dușmanii noștri ai tuturor și avem un interes comun.

Faraon și oștile lui au plecat după o mobilizare generală, într-o armată uriașă. Nu a rămas în urmă decât cel care avea o scuză și fusese împiedicat de neputință. „Astfel i-am scos din grădini și izvoare”, grădinile minunate ale Egiptului, izvoarele curgătoare și ogoarele care umpleau pământul lor, lucrate de oamenii orașelor și de cei din pustiu. „Din comori și locuințe alese”, care îi uimeau pe privitori. Se bucuraseră mult timp de ele și își petrecuseră viața în plăceri și pofte, în necredință, încăpățânare, semeție față de robi și trufie mare.

„Așa a fost, iar Noi i-am făcut pe fiii lui Israel să le moștenească”, pe cei pe care îi înrobiseră și îi supuseseră muncilor grele. Ei au moștenit grădinile, izvoarele, ogoarele și locuințele alese. Slavă Celui care dă stăpânirea cui voiește și o ia de la cine voiește, îl înalță pe cine voiește pentru ascultarea față de El și îl umilește pe cine voiește pentru neascultarea față de El.

„Ei i-au urmărit la răsăritul soarelui.” Poporul lui Faraon a urmărit poporul lui Musa la răsăritul soarelui. Îi urmăreau cu îndârjire, mânie și ură și aveau puterea să le facă rău.

Versetele 61 la 68

„Când cele două cete s-au văzut una pe alta”, când fiecare a putut-o vedea pe cealaltă, „însoțitorii lui Musa au spus”, plângându-se lui Musa și fiind mâhniți: „Vom fi ajunși cu siguranță!” Musa i-a liniștit și le-a vestit făgăduința adevărată a Domnului său: „Nicidecum!”, lucrurile nu sunt așa cum spuneți și nu veți fi ajunși, „Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi” spre ceea ce mă va salva pe mine și pe voi.

„Atunci i-am revelat lui Musa: Lovește marea cu toiagul tău.” Musa a lovit-o și ea s-a despărțit în douăsprezece căi, iar fiecare parte a apei era asemenea unui munte uriaș. Musa și poporul lui au intrat în mare. „I-am apropiat acolo pe ceilalți”, pe Faraon și poporul lui, făcându-i să intre pe drumul urmat de Musa și de oamenii lui. „I-am salvat pe Musa și pe toți cei împreună cu el”; au ieșit cu toții și niciunul nu a rămas în urmă. „Apoi i-am înecat pe ceilalți” și niciunul dintre ei nu a scăpat.

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn” măreț al adevărului Mesajului lui Musa și al falsității căii lui Faraon și a poporului său, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”, în ciuda acestor Semne care cer credința, din pricina stricăciunii inimilor lor. „Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul”: prin Puterea Sa i-a nimicit pe necredincioșii care l-au tăgăduit pe Trimisul Său, iar prin Mila Sa i-a salvat pe Musa și pe toți cei împreună cu el.

Versetele 69 la 74

O, Muhammad, povestește-le oamenilor istorisirea lui Ibrahim al-Khalil, alesul și iubitul apropiat al lui Allah. Aici este urmărit acest episod deosebit din viața lui, deși întâmplările vieții sale sunt multe, fiindcă această istorisire este dintre cele mai uimitoare și mai alese: ea cuprinde Mesajul lui, chemarea poporului său, argumentarea împotriva lor și arată falsitatea stării în care se aflau.

El le-a spus tatălui și poporului său: „Ce adorați?” Ei au răspuns, lăudându-se cu adorarea lor: „Adorăm idoli”, pe care îi cioplim și îi facem cu propriile mâini, „și rămânem stăruitori în slujirea lor”, petrecând mult timp în adorarea lor.

Ibrahim le-a arătat de ce idolii nu meritau adorarea: „Vă aud ei când îi chemați?”, răspund chemării voastre, vă ușurează necazul și îndepărtează ceea ce vă vatămă? „Ori vă aduc folos sau vă fac vreun rău?” Ei au recunoscut că nimic din toate acestea nu se întâmplă. Idolii nu aud rugăciunea, nu aduc nici folos și nici vătămare. De aceea, când Ibrahim i-a sfărâmat, a spus: „Ba cel mai mare dintre ei a făcut aceasta. Întrebați-i, dacă pot vorbi!” [al-Anbiya', 21:63], iar ei au răspuns: „Știi bine că aceștia nu vorbesc” [al-Anbiya', 21:65]. Aceasta era o stare cunoscută, fără loc pentru îndoială ori neclaritate.

Ei s-au refugiat atunci în imitarea părinților lor rătăciți și au spus: „Dar i-am găsit pe părinții noștri făcând astfel.” I-am urmat în aceasta, am mers pe calea lor și ne-am păstrat obiceiurile.

Versetele 75 la 82

Ibrahim le-a spus: voi și părinții voștri sunteți cu toții adversari în această chestiune, iar răspunsul meu este același pentru toți. „Ați văzut ceea ce adorați, voi și părinții voștri din vechime? Ei sunt cu adevărat vrăjmașii mei.” Să-mi facă ei cel mai mic rău și să uneltească împotriva mea, fiindcă nu pot face nimic.

„Afară de Domnul lumilor, Cel care m-a creat și mă călăuzește.” El singur dăruiește binefacerea creației și a călăuzirii oamenilor spre ceea ce le aduce folos în religie și în viața lumească. Ibrahim a menționat apoi câteva dintre trebuințele fără de care viața nu este cu putință: „Cel care mă hrănește și îmi dă să beau, iar când sunt bolnav El mă vindecă, Cel care mă va face să mor și apoi îmi va reda viața și despre care nădăjduiesc că îmi va ierta păcatele în Ziua Judecății.”

Numai El poate face toate acestea; de aceea numai El trebuie deosebit prin adorare și ascultare. Acești idoli trebuie părăsiți, căci nu creează, nu călăuzesc, nu îmbolnăvesc, nu vindecă, nu hrănesc, nu dau de băut, nu dau moartea, nu dau viață, nu le aduc folos adoratorilor lor prin înlăturarea necazurilor și nu le iartă păcatele.

Aceasta este o dovadă hotărâtoare și un argument limpede pe care nici voi, nici părinții voștri nu le puteți respinge. Ele arată că sunteți cu toții rătăciți și ați părăsit calea călăuzirii. Allah spune: „Poporul lui s-a certat cu el. El a spus: Vă certați cu mine despre Allah, când El m-a călăuzit? Nu mă tem de ceea ce Îi asociați, decât dacă Domnul meu voiește ceva. Domnul meu cuprinde toate lucrurile prin Știința Sa. Oare nu vă veți aminti?” [al-An'am, 6:80].

Versetele 83 la 85

Ibrahim L-a chemat apoi pe Domnul său: „O, Domnul meu, dăruiește-mi înțelepciune”, multă știință prin care să cunosc hotărârile, ceea ce este permis și ceea ce este interzis și prin care să judec între oameni. „Și alătură-mă celor drepți”, frații săi dintre Profeți și Trimiși.

„Rânduiește-mi o pomenire adevărată printre generațiile de mai târziu”, fă să fiu lăudat cu adevăr până la sfârșitul veacurilor. Allah i-a răspuns rugăciunii: i-a dăruit știința și înțelepciunea prin care a devenit dintre cei mai buni Trimiși, l-a alăturat fraților săi dintre Trimiși și l-a făcut iubit, primit, cinstit și lăudat printre urmașii tuturor religiilor, în toate vremurile. Allah spune: „Am lăsat pentru el o pomenire printre cei de mai târziu: Pace asupra lui Ibrahim! Astfel îi răsplătim pe cei care fac bine. El era dintre robii Noștri credincioși” [as-Saffat, 37:108–111].

„Și fă-mă dintre moștenitorii Grădinii Desfătării”, dintre oamenii Paradisului cărora Allah le dăruiește Grădina ca moștenire. Allah i-a răspuns rugăciunii și i-a înălțat locul în Grădinile Desfătării.

Versetele 86 la 89

„Iartă-l pe tatăl meu, fiindcă el este dintre cei rătăciți.” Această rugăciune se datora făgăduinței pe care Ibrahim i-o făcuse tatălui său: „Voi cere iertare pentru tine de la Domnul meu; El a fost întotdeauna Binevoitor față de mine” [Maryam, 19:47]. Allah spune: „Rugăciunea lui Ibrahim pentru iertarea tatălui său s-a datorat numai unei făgăduințe pe care i-o făcuse. Dar când i-a devenit limpede că el era un vrăjmaș al lui Allah, s-a dezis de el. Ibrahim era smerit în rugăciune și îngăduitor” [at-Tawbah, 9:114].

„Nu mă rușina în Ziua când vor fi înviați”, mustrându-mă pentru vreun păcat, pedepsindu-mă ori dezvăluindu-mi greșelile. Cinstește-mă în acea Zi, „Ziua când nici averea și nici fiii nu vor folosi, afară de cel care vine la Allah cu o inimă curată”. O astfel de inimă îi va folosi robului înaintea Ta, îl va salva de pedeapsă și îl va face vrednic de răsplata mare.

Inima curată este cea izbăvită de politeism, îndoială, iubirea răului și stăruința în inovație și păcat. Curăția de aceste lucruri presupune existența contrariilor lor: sinceritate numai pentru Allah, știință, certitudine, iubirea binelui și împodobirea inimii cu el. Voința și iubirea omului urmează ceea ce iubește Allah, iar dorințele lui urmează ceea ce a adus Allah.

Versetele 90 la 95

Allah arată starea acelei Zile mărețe și ceea ce va avea loc în ea din răsplată și pedeapsă. „Grădina va fi apropiată de cei cu frică de Allah”, adusă aproape de cei care s-au temut de Domnul lor, au împlinit poruncile Sale, s-au ferit de interdicțiile Sale și s-au temut de Mânia și pedeapsa Lui.

„Iar Iadul va fi arătat limpede celor rătăciți”, adus înainte cu toate pedepsele pregătite în el pentru cei care s-au cufundat în neascultarea lui Allah, I-au încălcat limitele sfinte, i-au tăgăduit pe Trimișii Săi și adevărul pe care aceștia l-au adus.

Li se va spune: „Unde sunt cei pe care îi adorați în afara lui Allah? Vă pot ei ajuta ori se pot ajuta pe ei înșiși?” Nimic din toate acestea nu se va putea întâmpla. Minciuna și rușinea lor vor deveni vădite, pierderea și dezonoarea lor vor ieși la iveală, regretul li se va arăta, iar strădaniile lor se vor risipi.

„Apoi vor fi aruncați cu capul înainte în el, ei și cei rătăciți”, atât cei adorați, cât și adoratorii lor, „împreună cu toate oștile lui Iblis”: oamenii și jinnii pe care el i-a îndemnat la păcat și asupra cărora a dobândit putere prin politeismul și lipsa lor de credință. Ei au devenit propovăduitorii lui și cei care se străduiesc să-i facă pe plac: unii cheamă la ascultarea lui, alții răspund chemării, iar alții îi imită în politeism.

Versetele 96 la 104

Oștile rătăcite ale lui Iblis le vor spune idolilor și chipurilor pe care le adoraseră: „Pe Allah, am fost într-o rătăcire vădită când v-am socotit egali cu Domnul lumilor”, în adorare, iubire, teamă și speranță, și v-am chemat așa cum L-am chemat pe El. Atunci rătăcirea lor le va deveni limpede, iar ei vor recunoaște că Allah este drept când îi pedepsește și că pedeapsa li se potrivește.

Ei nu i-au socotit pe idoli egali cu Domnul lumilor în privința creației, ci numai în adorare. Dovada este că vor spune „Domnul lumilor”, recunoscând că Allah este Domnul tuturor lumilor, inclusiv al idolilor și chipurilor lor.

„Numai răufăcătorii ne-au rătăcit”, căpeteniile care i-au chemat spre Foc, i-au abătut de la calea călăuzirii și i-au chemat pe drumul rătăcirii și al nelegiuirii. „Acum nu avem niciun mijlocitor” care să ne scape de pedeapsa lui Allah „și niciun prieten apropiat”, sincer, care să ne aducă vreun folos, așa cum se întâmplă de obicei în viața lumească.

Ei își vor pierde orice speranță de bine din pricina faptelor lor și vor dori să se întoarcă în lume ca să săvârșească fapte drepte: „Dacă am mai avea o întoarcere” în lumea de dinainte, „am fi dintre credincioși”, pentru a fi salvați de pedeapsă și a merita răsplată. Dar aceasta nu mai este cu putință; vor fi împiedicați de la ceea ce doresc și nu vor avea nicio cale de răscumpărare.

„Cu adevărat, în aceasta”, în ceea ce v-am pomenit și descris, „este un Semn” pentru voi, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”, chiar după coborârea acestor Semne.

Versetele 105 la 110

Allah Preaînaltul amintește felul în care poporul lui Nuh l-a tăgăduit pe Trimisul lor, răspunsul lui către ei, răspunsul lor către el și sfârșitul tuturor. „Poporul lui Nuh i-a tăgăduit pe Trimiși”, adică i-a tăgăduit pe toți. Tăgăduirea lui Nuh este asemenea tăgăduirii tuturor Trimișilor, fiindcă toți au adus aceeași chemare, aceeași credință și aceleași vestiri; cine îl tăgăduiește pe unul, tăgăduiește tot adevărul pe care l-au adus.

„Fratele lor Nuh le-a spus.” Allah i-a trimis pe Trimiși din neamul poporului către care au fost trimiși, pentru ca oamenii să nu se ferească de supunerea față de ei și fiindcă le cunoșteau adevărata stare și nu mai aveau nevoie să cerceteze cine erau. Nuh li s-a adresat prin cuvintele cele mai blânde, după calea tuturor Trimișilor, binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lor: „Oare nu vă temeți?” Oare nu vă temeți de Allah, părăsind adorarea idolilor în care stăruiți și dăruindu-I numai Lui adorarea?

„Eu sunt pentru voi un Trimis vrednic de încredere.” Faptul că fusese trimis în mod deosebit la ei cerea să primească Mesajul, să creadă în el și să-I mulțumească lui Allah pentru binefacerea acestui Trimis nobil. Faptul că era vrednic de încredere însemna că nu putea născoci minciuni asupra lui Allah, nu putea adăuga și nu putea scoate nimic din Revelație. Aceasta cerea să creadă veștile lui și să asculte poruncile sale.

„Temeți-vă deci de Allah și ascultați de mine” în ceea ce v-a poruncit și v-a interzis. Acest lucru decurge din faptul că el era Trimisul lor și vrednic de încredere. De aceea porunca începe prin particula care arată cauza: s-a pomenit mai întâi motivul, apoi ceea ce decurge din el.

Nuh le-a arătat apoi că nu există nicio piedică pentru a-l urma: „Nu vă cer nicio răsplată pentru aceasta”, ca să aveți de suportat o povară financiară grea, „răsplata mea este numai la Domnul lumilor” și prin aceasta nădăjduiesc apropierea de El și răsplata mare. Tot ceea ce doresc de la voi este să vă sfătuiesc cu sinceritate și să urmați Calea cea dreaptă.

„Temeți-vă deci de Allah și ascultați de mine.” El a repetat aceste cuvinte fiindcă și-a repetat chemarea către popor timp îndelungat. Allah spune: „El a rămas printre ei o mie de ani fără cincizeci” [al-'Ankabut, 29:14] și: „Nuh a spus: O, Domnul meu, mi-am chemat poporul noaptea și ziua, dar chemarea mea nu le-a sporit decât fuga” [Nuh, 71:5-6].

Versetele 111 la 122

Ei au respins chemarea lui printr-un argument neîntemeiat: „Să credem în tine când te urmează doar cei mai de jos oameni?”, cum să te urmăm când vedem că urmașii tăi sunt numai oamenii de jos și gloata? Prin aceasta s-au arătat prea trufași ca să primească adevărul și neștiutori ai realităților. Dacă ar fi urmărit cunoașterea adevărului, atunci când ar fi avut vreo îndoială ori nelămurire despre Mesaj, ar fi spus: dovedește-ne adevărul a ceea ce ai adus prin argumente și dovezi corecte.

Dacă ar fi cugetat cu adevărat, ar fi cunoscut că urmașii lui erau cei mai aleși oameni, stăpânii minților limpezi și ai purtărilor virtuoase. Cel cu adevărat de jos este acela care și-a pierdut rațiunea, până când a socotit potrivit să adore pietre, s-a mulțumit să se prosterneze înaintea lor și să le cheme, dar a refuzat să se supună chemării Trimișilor desăvârșiți.

De îndată ce unul dintre cei doi adversari începe să rostească neadevăruri, devine limpede că el nu are decât un argument neîntemeiat, indiferent de puterea dovezii celuilalt. Când auzim cuvintele poporului lui Nuh, care i-a respins chemarea spunând „Să credem în tine când te urmează doar cei mai de jos oameni?”, și vedem că și-au clădit împotrivirea pe un temei despre care fiecare om știe că este neîntemeiat, cunoaștem că ei erau rătăciți și greșiți chiar dacă nu am vedea Semnele lui Nuh și nu am auzi marea lui chemare. Cu atât mai mult, Semnele și chemarea lui ne dau certitudine asupra adevărului Mesajului său.

Nuh a spus: „Ce știu eu despre ceea ce fac ei? Socoteala lor este numai la Domnul meu, dacă ați pricepe.” Faptele și socoteala lor sunt la Allah; datoria mea este doar vestirea Mesajului, iar voi nu trebuie să vă preocupați de ei. Dacă ceea ce am adus este adevăr, supuneți-vă, căci fiecare om răspunde pentru fapta lui.

„Eu nu-i voi alunga pe cei credincioși.” Se pare că ei — Allah să-i facă de rușine — îi ceruseră să-i alunge, din trufie și tiranie, pentru ca apoi să creadă. El a răspuns că nu-i va alunga, fiindcă ei nu merită să fie îndepărtați și umiliți, ci cinstiți prin cuvânt și faptă. Allah spune: „Când vin la tine cei care cred în Semnele Noastre, spune: Pace vouă! Domnul vostru Și-a prescris Mila” [al-An'am, 6:54].

„Eu nu sunt decât un prevenitor limpede”, un prevenitor care vestește Mesajul de la Allah și își dă toată silința să-i sfătuiască pe oameni cu sinceritate. Eu nu stăpânesc nimic din poruncă, fiindcă porunca este numai a lui Allah.

Nuh a continuat să-i cheme noaptea și ziua, în ascuns și în public, dar aceasta nu le-a sporit decât îndepărtarea. Ei i-au spus: „Dacă nu încetezi, O, Nuh”, dacă nu încetezi să ne chemi la adorarea lui Allah singur, „vei fi negreșit ucis cu pietre”. Te vom ucide în cel mai rău fel, lapidându-te așa cum sunt uciși câinii. Să fie ei nimiciți! Cât de urât au răspuns unui om sincer și vrednic de încredere, căruia îi pasă mai mult de ei decât le păsa lor de propriile suflete!

Nu este de mirare că, atunci când nedreptatea lor a ajuns la această măsură și tăgăduirea lor s-a înăsprit, Profetul lor a făcut împotriva lor o rugăciune care i-a cuprins pe toți: „O, Domnul meu, nu lăsa pe pământ niciun locuitor dintre necredincioși” [Nuh, 71:26].

El a spus: „O, Domnul meu, poporul meu m-a tăgăduit. Judecă deci hotărâtor între mine și ei”, nimicește-i pe nelegiuiții dintre noi. El știa că ei erau cei nedrepți și nelegiuiți, de aceea a spus: „Și salvează-mă pe mine și pe credincioșii care sunt cu mine.”

„Noi l-am salvat pe el și pe cei împreună cu el în corabia încărcată”, corabia plină cu oameni și animale. „Apoi”, după salvarea lui Nuh și a credincioșilor împreună cu el, „i-am înecat pe ceilalți”, întregul lui popor.

„Cu adevărat, în aceasta”, în salvarea lui Nuh și a urmașilor săi și în nimicirea celor care l-au tăgăduit, „este un Semn” care arată adevărul Trimișilor Noștri, autenticitatea Mesajului lor și falsitatea căii dușmanilor care i-au tăgăduit. „Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul”, Cel care Și-a supus dușmanii prin Puterea Sa și i-a înecat în potop, „Îndurătorul” față de aliații Săi, căci i-a salvat pe Nuh și pe credincioșii care erau împreună cu el.

Versetele 123 la 140

Poporul 'Ad, căruia îi fusese trimis Hud, i-a tăgăduit pe Trimiși. Tăgăduirea unuia dintre ei era tăgăduirea tuturor, fiindcă chemarea lor era una singură. Fratele lor de neam, Hud, le-a vorbit cu blândețe și bunătate: „Oare nu vă temeți?”, adică oare nu vă temeți de Allah și nu părăsiți asocierea de parteneri cu El și adorarea altora în afara Lui?

„Eu sunt pentru voi un Trimis vrednic de încredere.” Allah mă trimite la voi din Mila și Grija Sa față de voi, iar voi îmi cunoașteți sinceritatea și cinstea. „Temeți-vă deci de Allah și ascultați de mine”: împliniți dreptul lui Allah, temându-vă de El, și dreptul meu, ascultându-mă în ceea ce vă poruncesc și vă interzic. Urmați-mă, căci nimic nu vă împiedică să credeți: eu nu vă cer plată pentru vestirea Mesajului și sfătuirea voastră, ca aceasta să vă fie o povară; „răsplata mea este numai la Domnul lumilor”, Cel care le dăruiește robilor Săi binefaceri, generozitate și har, iar aliaților și Profeților Săi le dăruiește o Grijă deosebită.

„Oare ridicați pe fiecare loc înalt câte un semn, numai pentru joacă?”, prin loc înalt fiind înțeleasă aici o trecătoare între munți, iar prin semn, un reper. Faceți aceasta fără vreun folos pentru religia ori viața voastră lumească. „Și vă faceți construcții mărețe”, precum bazine și rezervoare puternice, „nădăjduind să trăiți veșnic?”, deși nimeni nu poate rămâne veșnic în această lume.

„Iar când loviți, loviți ca niște tirani”, omorându-i și lovindu-i pe oameni și luându-le averile. Allah le dăruise o putere mare, iar ei ar fi trebuit să o folosească în ascultarea Lui. În schimb, s-au trufit și au spus: „Cine este mai puternic decât noi?” [Fussilat, 41:15], folosindu-și puterea pentru neascultare, deșertăciune și nechibzuință. De aceea Profetul lor i-a oprit de la aceasta și le-a spus din nou: „Temeți-vă deci de Allah”, părăsind asocierea și tirania, „și ascultați de mine”, căci știți că sunt Trimisul lui Allah către voi, sincer și vrednic de încredere.

„Temeți-vă de Cel care v-a dăruit ceea ce cunoașteți”, binefaceri pe care nu le puteți tăgădui: „v-a dăruit turme” de cămile, vite și oi, „și fii”, înmulțindu-vă averile și copiii, îndeosebi băieții, partea mai aleasă dintre cele două sexe, „grădini și izvoare”. După ce le-a amintit aceste binefaceri, Hud i-a avertizat asupra pedepsei la care se expuneau: „Cu adevărat, mă tem pentru voi de pedeapsa unei Zile cumplite.” Din milă și grijă față de ei, se temea că o pedeapsă grea, care nu mai putea fi înlăturată după venirea ei, avea să-i lovească dacă stăruiau în necredință și încălcare.

Ei au răspuns cu încăpățânare: „Este totuna pentru noi dacă ne povățuiești sau nu.” Aceasta era culmea trufiei: îndemnurile lui Allah, care pot topi munții tari și pot despica inimile oamenilor înțelepți, nu mai aveau niciun efect asupra lor. Nedreptatea lor ajunsese la capăt, nenorocirea lor era deplină și nu mai exista nădejde că se vor lăsa călăuziți.

Ei au spus: „Aceasta nu este decât obiceiul celor de odinioară”, adică starea aceasta de belșug și viața tihnită au existat și la generațiile dinainte: uneori oamenii trăiesc în bunăstare, alteori în lipsuri; așa ar fi viața, nu necazuri și daruri de la Allah, prin care El îi pune la încercare. „Iar noi nu vom fi pedepsiți.” Prin aceasta tăgăduiau Învierea sau îl luau în batjocură pe Profetul lor, pretinzând că, dacă ar fi înviați, binefacerile lumii de aici ar continua pentru ei și atunci.

„Astfel l-au tăgăduit, iar Noi i-am nimicit.” Tăgăduirea devenise firea lor statornică și nimic nu-i mai oprea de la ea. Allah spune: „Cât despre 'Ad, ei au fost nimiciți printr-un vânt năprasnic și rece, pe care El l-a dezlănțuit asupra lor șapte nopți și opt zile necurmate; ai fi văzut oamenii căzuți acolo ca niște trunchiuri de palmieri prăbușiți” [al-Haqqah, 69:6-7].

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn” al sincerității lui Hud, al adevărului Mesajului său și al falsității căii asocierii și tiraniei urmate de poporul lui, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”, în pofida Semnelor care cer credința. „Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul”, Cel care i-a nimicit prin Puterea Sa, deși erau puternici, „Îndurătorul” față de Hud și credincioșii împreună cu el, pe care i-a salvat.

Versetele 141 la 159

Thamud, tribul bine cunoscut din ținutul al-Hijr, i-a tăgăduit pe Trimiși. Ei l-au tăgăduit pe Salih, care le-a adus chemarea la Unicitatea lui Allah, aceeași chemare la care au chemat toți Trimișii. Prin urmare, tăgăduirea lui însemna tăgăduirea tuturor. Fratele lor de neam, Salih, le-a spus cu blândețe și bunătate: „Oare nu vă temeți?” de Allah, părăsind asocierea și păcatul?

„Eu sunt pentru voi un Trimis vrednic de încredere” de la Allah, Domnul vostru. El m-a trimis din Bunătate și Milă față de voi, așa că primiți Mila Lui și răspundeți-i cu supunere. Voi îmi cunoașteți sinceritatea și cinstea, iar aceasta cere să credeți în mine și în Mesajul pe care l-am adus. „Nu vă cer nicio răsplată pentru aceasta”, ca să puteți spune că dorința de a lua din averile voastre vă împiedică să mă urmați; „răsplata mea este numai la Domnul lumilor”, de la El singur caut răsplată.

„Oare veți fi lăsați în siguranță printre cele pe care le aveți aici, printre grădini și izvoare, semănături și palmieri cu roade fragede?”, adică roade multe, așezate unele peste altele. Oare credeți că veți fi lăsați fără rost între aceste bunătăți și binefaceri, bucurându-vă de plăceri trupești asemenea animalelor, fără porunci, fără interdicții și folosind aceste binefaceri în neascultarea lui Allah?

„Cioplind cu iscusință case în munți?” Priceperea și meșteșugul vostru au ajuns atât de departe încât faceți locuințe în stânca tare. „Temeți-vă deci de Allah și ascultați de mine și nu ascultați porunca celor care întrec măsura”, depășind limitele. Aceștia „răspândesc stricăciunea pe pământ și nu îndreaptă nimic”: însușirea și preocuparea lor sunt să săvârșească păcate și să-i cheme pe oameni la ele. Ei aduc stricăciune fără nicio îndreptare, iar aceasta este cea mai vătămătoare stare, fiind rău curat.

Se pare că între ei se aflau oameni care hotărâseră să se împotrivească Profetului și se grăbeau să-i cheme pe alții pe calea rătăcirii. Salih și-a avertizat poporul să nu se lase amăgit de ei. Poate că aceștia sunt cei despre care Allah spune: „În cetate erau nouă bărbați care răspândeau stricăciunea pe pământ și nu îndreptau nimic” [an-Naml, 27:48].

Interdicția și povățuirea nu le-au folosit. Ei i-au spus: „Tu ești doar unul dintre cei vrăjiți”, adică vraja te-a cuprins și rostești vorbe fără noimă. „Nu ești decât un om asemenea nouă”; ce te face mai bun decât noi, ca să ne chemi să te urmăm? „Adu-ne un Semn, dacă ești dintre cei sinceri.” Totuși, cugetarea la persoana lui și la Mesajul adus era ea însăși dintre cele mai mari Semne limpezi ale sincerității sale. Din pricina împietririi inimilor lor, au cerut un anumit Semn; de obicei, cel care cere astfel nu are folos de pe urma Semnului, fiindcă cererea lui izvorăște din încăpățânare, nu din căutarea călăuzirii.

Salih a spus: „Aceasta este o cămilă”, ieșită dintr-o stâncă tare și netedă, după cum au menționat mulți comentatori, fără să existe vreun motiv care să împiedice primirea acestei relatări; toți aveau să o vadă. „Ea are o zi rânduită pentru băut, iar voi aveți o zi rânduită pentru băut”: într-o zi ea bea apa fântânii, iar ei beau din laptele ei; în ziua următoare ea se îndepărta și ei beau din fântână.

„Nu o atingeți cu vreun rău”, nici prin tăierea tendoanelor, nici prin altceva, „ca să nu vă cuprindă pedeapsa unei Zile cumplite”. Cămila a rămas printre ei potrivit acestei rânduieli, dar ei nu au crezut și au stăruit în încălcare. „Dar ei au tăiat tendoanele cămilei, iar apoi au ajuns să regrete. Pedeapsa i-a cuprins”: strigătul năprasnic s-a abătut asupra lor și i-a nimicit pe toți.

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn” al adevărului adus de Trimișii Noștri și al falsității cuvintelor celor care li s-au împotrivit, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși. Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul.”

Versetele 160 la 175

Lut i-a chemat pe oamenii săi, iar ei au răspuns așa cum răspunseseră popoarele dinaintea lor. Necredința le făcuse mințile asemănătoare, de aceea și cuvintele lor s-au asemănat. Pe lângă asocierea de parteneri cu Allah, ei săvârșeau o nelegiuire nemaîntâlnită înaintea lor: preferau relațiile intime cu bărbații, o faptă murdară și respingătoare, și părăseau ceea ce Allah crease pentru ei dintre soțiile lor, din pricina excesului și încălcării lor.

Lut a continuat să-i oprească până când i-au spus: „Dacă nu încetezi, O, Lut, vei fi negreșit dintre cei alungați” din cetate. Când a văzut stăruința lor în păcat, el a spus: „Eu sunt dintre cei care urăsc fapta voastră”, o urăsc, o interzic și avertizez împotriva ei. Apoi s-a rugat: „O, Domnul meu, salvează-mă pe mine și familia mea de ceea ce fac ei”, salvează-ne de fapta lor și de pedeapsa care o urmează.

Allah i-a primit rugăciunea: „Noi l-am salvat pe el și întreaga lui familie, în afară de o bătrână dintre cei rămași în urmă.” Ea a rămas cu cei pedepsiți; era soția lui Lut. „Apoi i-am nimicit pe ceilalți și am făcut să plouă asupra lor o ploaie” de pietre din lut ars. „Cât de rea a fost ploaia celor preveniți!”, căci i-a nimicit până la ultimul.

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn, dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși. Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul.”

Versetele 176 la 191

Cuvântul al-Aykah desemnează grădini în care ramurile copacilor se împletesc. Locuitorii din al-Aykah erau oamenii din Madyan. Ei l-au tăgăduit pe Profetul lor Shu'ayb, care le-a adus același Mesaj ca toți ceilalți Trimiși. El le-a spus: „Oare nu vă temeți?” de Allah și nu părăsiți ceea ce Îl mânie și ceea ce El urăște, adică necredința și păcatul? „Eu sunt pentru voi un Trimis vrednic de încredere”, iar aceasta cere să vă temeți de Allah și să mă ascultați.

Pe lângă asociere, ei obișnuiau să înșele la măsură și cântar. De aceea le-a spus: „Dați măsura deplină”, dați întreaga cantitate, „și nu fiți dintre cei care dau mai puțin”, furând din averile oamenilor prin măsură și cântar nedrept. „Cântăriți cu balanța dreaptă”, cu un cântar care arată greutatea corectă.

„Temeți-vă de Cel care v-a creat pe voi și generațiile dinainte”, oamenii celor dintâi vremuri. El singur v-a creat pe voi și pe cei dinainte, fără ca altcineva să aibă vreo parte în aceasta; de aceea adorați-L singur și mărturisiți Unicitatea Lui. Așa cum v-a binecuvântat aducându-vă la existență și dăruindu-vă binefaceri, răspundeți-I prin mulțumire.

Ei l-au respins pe el și Mesajul lui: „Tu ești doar unul dintre cei vrăjiți”, vorbești fără noimă asemenea unui om vrăjit, care, în cel mai bun caz, nu poate fi tras la răspundere pentru vorbele sale. „Nu ești decât un om asemenea nouă”, nu ai nimic care să te ridice deasupra noastră și să-ți dea dreptul să ne chemi să te urmăm. Așa au obiectat cei de dinainte și cei de după ei; aceleași argumente amăgitoare se repetă, fiindcă oamenii necredinței au aceeași înțelegere. Trimișii le-au răspuns: „Noi nu suntem decât oameni asemenea vouă, dar Allah dăruiește Harul Său cui voiește dintre robii Săi” [Ibrahim, 14:11].

„Și te socotim dintre mincinoși.” Aceasta era îndrăzneală, nedreptate și o afirmație despre care știau că este falsă. Niciun Trimis nu a venit la poporul său, chemându-l și aducându-i dovezi, fără ca Allah să arate prin mâinile lui Semne care dovedeau sinceritatea și cinstea sa. Cu atât mai mult Shu'ayb, numit predicatorul elocvent al Profeților pentru frumusețea discuției sale și pentru felul cel mai bun în care aducea argumente poporului său. Oamenii lui cunoșteau sinceritatea lui și adevărul Mesajului, iar pretenția că îl socoteau mincinos era ea însăși o minciună.

„Fă să cadă peste noi bucăți din cer”, bucăți ale pedepsei care să ne nimicească, „dacă ești dintre cei sinceri”. Ei au spus asemenea celor de un fel cu ei: „O, Allah, dacă acesta este adevărul de la Tine, fă să plouă asupra noastră pietre din cer sau adu-ne o pedeapsă dureroasă” [al-Anfal, 8:32]. Sau cereau anumite Semne alese de ei, fără ca îndeplinirea cererii celui care le solicită să fie obligatorie.

Shu'ayb a spus: „Domnul meu cunoaște cel mai bine ceea ce faceți.” Coborârea pedepsei și aducerea Semnelor cerute nu se aflau în mâna lui. Datoria lui era să le vestească Mesajul și să-i sfătuiască, iar el făcuse aceasta. Domnul său, care le cunoștea faptele și starea, avea să-i răsplătească și să-i tragă la socoteală.

„Ei l-au tăgăduit”: tăgăduirea devenise firea lor statornică; Semnele nu le mai foloseau și nu mai rămânea pentru ei decât coborârea pedepsei. „Iar pedeapsa Zilei Norului i-a cuprins.” Un nor i-a umbrit, iar ei s-au strâns sub umbra lui, bucurându-se de răcoarea care nu era răcoare. Atunci pedeapsa i-a ars și i-a lăsat fără viață sub el; și-au părăsit locuințele și au intrat în locașul nenorocirii și pedepsei.

„Cu adevărat, a fost pedeapsa unei Zile cumplite.” Nu mai aveau să se întoarcă în lume pentru a începe din nou, pedeapsa nu le era ușurată nicio clipă și nu li se mai acorda răgaz. „Cu adevărat, în aceasta este un Semn” al sincerității lui Shu'ayb, al adevărului chemării sale și al falsității tăgăduirii poporului său, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”, în pofida faptului că au văzut Semnele, fiindcă nu se află în ei nici curăție, nici bine. „Cei mai mulți dintre oameni nu sunt credincioși, oricât de mult ți-ai dori” [Yusuf, 12:103]. „Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul”, Cel pe care nimeni nu-L poate ajunge datorită Puterii Sale și care supune toate făpturile, „Îndurătorul”, a Cărui Milă este o însușire statornică. Din urmările ei fac parte toate bunurile din această lume și din Viața de Apoi, din clipa în care Allah a adus lumea la existență și fără sfârșit. Prin Puterea Sa i-a nimicit pe dușmani când i-au tăgăduit pe Trimiși, iar prin Mila Sa i-a salvat pe aliații Săi și pe credincioșii care i-au urmat.

Versetele 192 la 203

După ce a pomenit istorisirile Profeților cu popoarele lor, chemarea lor, răspunsul oamenilor, nimicirea dușmanilor și biruința finală a Trimișilor, Allah îl pomenește aici pe acest Trimis nobil și Profet ales, precum și Cartea adusă de el, în care se află călăuzire pentru oamenii cu pricepere.

„Cu adevărat, acesta este o Revelație de la Domnul lumilor.” Cel care a coborât-o este Creatorul cerurilor și al pământului, Cel care îngrijește întregul univers, lumile de sus și cele de jos. Așa cum îi îngrijește pe oameni călăuzindu-i către ceea ce le îndreaptă viața lumească și trupurile, îi îngrijește și călăuzindu-i către binele religiei și al Vieții de Apoi. Dintre cele mai mari dovezi ale Grijii Sale este coborârea acestei Cărți nobile, plină de bine și binecuvântare, care cuprinde o călăuzire pentru binele lumii și al Vieții de Apoi și purtări drepte care nu se găsesc în altă carte.

Cuvintele „o Revelație de la Domnul lumilor” arată măreția ei și Grija deosebită acordată acestei Cărți: ea a coborât de la Allah, nu de la altcineva, pentru folosul și călăuzirea oamenilor. „Duhul cel vrednic de încredere a coborât cu el”: acesta este Jibril, cel mai ales și mai puternic dintre îngeri. El este vrednic de încredere, astfel încât nu adaugă nimic Revelației și nu scade nimic din ea.

El a coborât-o „asupra inimii tale”, O, Muhammad, „pentru ca tu să fii dintre prevenitori”, călăuzindu-i prin ea pe oameni către calea dreptei călăuziri și avertizându-i împotriva căii rătăcirii, „într-o limbă arabă limpede”, cea mai aleasă dintre limbi, limba oamenilor cărora le-a fost trimisă și care au fost primii chemați.

Cugetă la felul în care aceste virtuți înalte s-au adunat în Cartea nobilă: este cea mai bună Carte, adusă de cel mai ales înger, celei mai alese făpturi, asupra celei mai alese părți a ei, adică inima sa, către cea mai bună comunitate ridicată pentru oameni, în cea mai bogată, elocventă și aleasă limbă: araba limpede.

„Cu adevărat, el este pomenit în Scripturile celor dintâi”, vestit și confirmat în Cărțile anterioare. Când a fost coborât potrivit celor vestite, aceasta a confirmat Scripturile dinainte: „El a adus adevărul și i-a adeverit pe Trimiși” [as-Saffat, 37:37].

„Oare nu este un Semn pentru ei” al adevărului său și al faptului că vine de la Allah „faptul că învățații fiilor lui Israel îl cunosc?” La ei ajunsese cunoașterea, iar ei erau oamenii cei mai învățați. Când un lucru este nelămurit, el se întoarce la oamenii priceperii și cunoașterii, astfel încât cuvântul lor să fie dovada împotriva celorlalți. Tot astfel, vrăjitorii cei mai pricepuți au mărturisit că minunile lui Musa erau adevărate și nu erau vrăjitorie; după mărturia lor, cuvântul celor neștiutori nu mai are greutate.

„Chiar dacă l-am fi coborât asupra unuia dintre nearabi”, care nu înțelege araba și nu se poate exprima bine în ea, „iar el li l-ar fi recitat, tot nu ar fi crezut în el”, ci ar fi spus că nu înțeleg ce spune și la ce îi cheamă. Să-I mulțumească deci Domnului lor că Revelația le-a venit prin graiul celui mai elocvent dintre oameni, cel mai priceput să exprime înțelesurile prin cuvinte limpezi și cel mai sincer sfătuitor, și să se grăbească să creadă, să se supună și să o primească. Respingerea ei fără vreun motiv de îndoială este necredință curată și încăpățânare moștenită de la popoarele necredincioase.

„Astfel l-am făcut să pătrundă în inimile nelegiuiților”: am făcut tăgăduirea să intre și să se înrădăcineze în inimile lor așa cum firul este introdus în urechea acului, până când a devenit firea lor. Aceasta s-a întâmplat din pricina nedreptății și faptelor lor rele. De aceea, „ei nu vor crede în el până când nu vor vedea pedeapsa dureroasă” pentru necredința lor.

„Ea va veni asupra lor pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama”, îi va prinde când nu o așteaptă și nu știu de venirea ei, astfel încât pedeapsa să fie și mai cumplită. „Atunci vor spune: Oare ni se va da un răgaz?”, cerând prelungirea timpului, dar atunci va fi prea târziu și îi va cuprinde o pedeapsă care nu poate fi înlăturată sau ușurată nici măcar o clipă.

Versetele 204 la 207

„Oare caută ei să grăbească pedeapsa Noastră?”, pedeapsă uriașă și dureroasă, care nu poate fi privită ca ușoară sau neînsemnată. Ce i-a amăgit? Au ei puterea de a o răbda? Au puterea să o respingă sau să o ridice după ce îi lovește? Pot ei să scape de Noi ori cred că nu avem puterea de a-i pedepsi?

„Spune-Mi: dacă îi lăsăm să se bucure ani întregi”, dacă nu grăbim coborârea pedepsei și le dăm un răgaz de mai mulți ani în care se bucură de plăcerile lumii, „iar apoi vine asupra lor ceea ce li s-a făgăduit” din pedeapsă, „la ce le va folosi plăcerea de care s-au bucurat?”

Ce ajutor sau folos le-ar aduce acele plăceri, după ce au încetat și au dispărut, iar urmările lor s-au arătat și pedeapsa li s-a înmulțit odată cu prelungirea răgazului? Scopul este avertizarea împotriva faptelor care aduc pedeapsa și împotriva meritării ei. Nu este important dacă ea vine mai repede ori mai târziu; important este ca omul să se ferească de ea.

Versetele 208 la 212

Allah vestește Dreptatea Sa desăvârșită în nimicirea necredincioșilor. El nu trimite nimicirea și pedeapsa asupra vreunei cetăți până când nu le înlătură orice scuză, trimițându-le prevenitori cu Semne limpezi, care îi cheamă la dreapta călăuzire, îi avertizează împotriva pierzaniei și le amintesc Semnele și Revelațiile lui Allah, binefacerile Sale și felul în care popoarele anterioare au fost nimicite și au pierdut binefacerile lor.

Ei vin „ca aducere aminte” și pentru întemeierea dovezii împotriva oamenilor; „Noi nu suntem nedrepți”: nu nimicim cetățile înainte de avertizare și nu-i pedepsim pe oameni fără să cunoască avertizarea. Allah spune: „Noi nu pedepsim până când nu trimitem un Trimis” [al-Isra', 17:15] și: „Trimiși ca vestitori și prevenitori, pentru ca oamenii să nu mai aibă nicio dovadă împotriva lui Allah după venirea Trimișilor” [an-Nisa', 4:165].

După ce a arătat desăvârșirea și măreția Coranului, l-a curățit de orice lipsă și a vestit că îl păzește de diavolii dintre jinni și oameni, la coborârea și după coborârea lui, Allah spune: „Nu diavolii au coborât cu el. Nu li se potrivește”, nu se potrivește cu starea lor și nu li se cuvine, „și nici nu sunt în stare să o facă”.

„Cu adevărat, ei sunt ținuți departe de auzire.” Au fost îndepărtați, iar stelele arzătoare au fost pregătite împotriva lor pentru a păzi Revelația. Cu ea a coborât Jibril, cel mai puternic dintre îngeri, de al cărui loc niciun diavol nu se poate apropia. Allah spune: „Noi am coborât Pomenirea și Noi suntem păzitorii ei” [al-Hijr, 15:9].

Versetele 213 la 216

Allah îi interzice mai întâi Trimisului Său, iar comunității sale prin faptul că îl urmează, să cheme pe altcineva alături de Allah, oricine ar fi dintre făpturi. Asocierea aduce pedeapsă veșnică: „Cel care Îi asociază parteneri lui Allah, Allah îi interzice Paradisul, iar Focul îi va fi adăpost” [al-Ma'idah, 5:72].

Interzicerea unui lucru este porunca împlinirii opusului său. Interzicerea asocierii este, așadar, porunca de a-I dedica lui Allah singur întreaga adorare, fără partener, cu iubire, frică, nădejde și smerenie, întorcându-te spre El în fiecare vreme.

După ce i-a poruncit ceea ce îi desăvârșește propria stare, Allah i-a poruncit să-i călăuzească pe ceilalți către calea desăvârșirii: „Avertizează-i pe cei mai apropiați dintre rudele tale”, pe oamenii cei mai apropiați de tine și cei mai îndreptățiți la bunătatea ta în religie și în viața lumească. Aceasta nu desființează porunca de a-i avertiza pe toți oamenii. Dacă unui om i se poruncește să fie bun cu toți, apoi i se spune să fie bun cu rudele lui, a doua poruncă subliniază dreptul lor deosebit.

Profetul a împlinit porunca divină: a chemat clanurile Quraysh, adresându-se lor în general și în mod deosebit fiecărui grup, aducându-le aminte și povățuindu-i. Nu a lăsat nicio sfătuire ori călăuzire pe care era în stare să o ofere fără să le-o spună. Unii s-au lăsat călăuziți, iar alții s-au îndepărtat.

„Și coboară-ți aripa cu blândețe față de credincioșii care te urmează”: poartă-te blând cu ei, vorbește-le cu vorbe line, fii apropiat și iubitor, arată-le o purtare bună și bunătate deplină. Așa s-a purtat Profetul. Allah spune: „Prin Mila lui Allah ai fost blând cu ei. Dacă ai fi fost aspru și cu inima împietrită, s-ar fi risipit din jurul tău. Iartă-i deci, cere iertare pentru ei și sfătuiește-te cu ei în treburi” [Al 'Imran, 3:159].

Această purtare a Profetului era cea mai desăvârșită; prin ea se dobândesc foloase mari și se resping rele mari. Se potrivește oare celui care crede în Allah și în Trimisul Său și pretinde că îl urmează să fie o povară pentru musulmani, rău la purtare, aspru, cu inimă tare, grosolan și cu vorbă urâtă? Iar când vede la ei un păcat sau o purtare rea, să-i părăsească, să-i urască și să le poarte ranchiună? Într-un astfel de om nu există blândețe, nici bună-cuviință, nici reușită dăruită de Allah. Din purtarea lui se nasc multe rele și se închid multe căi ale binelui.

Cu toate acestea, îl vezi uneori disprețuindu-i pe cei care au însușiri asemenea Trimisului nobil, acuzându-i de fățărnicie și compromis; se socotește desăvârșit, își dă un rang înalt și își admiră faptele. Oare aceasta vine din altceva decât din neștiința lui și din amăgirea lui Shaytan, care îi înfrumusețează purtarea?

De aceea Allah îi spune Trimisului Său: „Iar dacă ei nu te ascultă” în vreo chestiune, nu te dezice de persoanele lor și nu înceta să-i tratezi cu smerenie și blândețe. Dezice-te însă de faptele lor: mustră-i pentru acestea, sfătuiește-i, străduiește-te să-i oprești și îndeamnă-i să se căiască. Versetul înlătură astfel presupunerea greșită că porunca de a coborî aripa față de credincioși ar însemna aprobarea oricărei fapte a lor doar fiindcă sunt credincioși. Allah știe cel mai bine.

Versetele 217 la 220

Cel mai mare ajutor pentru rob în împlinirea celor poruncite este să se sprijine pe Domnul său și să-I ceară Stăpânului său ajutorul pentru a fi călăuzit spre împlinirea poruncilor. De aceea Allah a poruncit încrederea în El: „Încrede-te în Atotputernicul, Îndurătorul.” Încrederea înseamnă sprijinirea inimii pe Allah Preaînaltul pentru dobândirea binelui și îndepărtarea răului, cu deplină încredere în El și cu bună nădejde că va obține ceea ce caută. El este Atotputernicul, Îndurătorul: prin Puterea Sa poate să-i aducă robului binele și să îndepărteze răul de la el, iar prin Mila Sa față de rob face aceasta.

Apoi Allah îndeamnă la căutarea ajutorului prin conștientizarea apropierii Sale și prin atingerea treptei ihsanului¹⁴: El este „Cel care te vede când te ridici și mișcările tale printre cei care se prosternează”. El te vede în acest mare act de adorare, Rugăciunea, când stai în picioare și când te miști, plecându-te și prosternându-te. Rugăciunea este pomenită în mod deosebit datorită virtuții și cinstei ei. Cel care, în timpul ei, este conștient de apropierea Domnului său se smerește, se supune și o împlinește desăvârșit; prin desăvârșirea ei își desăvârșește și celelalte fapte și găsește în ea ajutor pentru toate treburile sale.

„Cu adevărat, El este Atoateauzitorul, Atotștiutorul”: aude toate glasurile, oricât de diferite, răspândite și felurite ar fi, iar Știința Sa cuprinde cele din afară și cele dinlăuntru, nevăzutul și văzutul. Conștiința că Allah îl vede în toate stările sale, aude tot ce rostește și cunoaște ceea ce inima lui ascunde din gânduri, hotărâri și intenții îl ajută pe rob să ajungă la treapta ihsanului.

Versetele 221 la 227

Acesta este răspunsul dat celor care l-au tăgăduit pe Trimis și au pretins că un diavol venea la el sau că era poet. „Să vă spun asupra cui coboară diavolii?”, adică să vă spun adevărul lipsit de îndoială despre oamenii asupra cărora coboară ei și să vă descriu starea lor?

„Ei coboară asupra fiecărui mincinos păcătos”: asupra celui care rostește multe minciuni și născocește, iar faptele sale sunt păcătoase. Diavolii coboară asupra lui fiindcă firea lui se potrivește cu firea lor și se înțeleg între ei. „Ei le transmit ceea ce au auzit”: diavolii îi transmit omului ceea ce ascultă pe ascuns în cer, „dar cei mai mulți dintre ei sunt mincinoși”: cele mai multe dintre veștile pe care le aduc sunt minciuni. Ei pot spune un singur lucru adevărat și îi adaugă o sută de minciuni; adevărul se amestecă atunci cu falsitatea și se pierde din pricina puținătății lui și a neștiinței celui care îl primește. Aceasta este descrierea celor asupra cărora coboară diavolii și a ceea ce le inspiră.

Muhammad este cu totul diferit: este sincer, vrednic de încredere, drept și înțelept; în el se unesc curăția inimii, sinceritatea cuvântului și faptele ferite de ceea ce este interzis. Revelația care coboară asupra lui este de la Allah, păzită și ocrotită, și cuprinde adevărul cel mare, fără nicio îndoială. Oare, voi, oameni cu rațiune, el și acei oameni sunt egali? Îi poate confunda altcineva decât un nebun, care nu deosebește lucrurile și nu vede diferența dintre ele?

După ce l-a curățit de orice legătură cu diavolii, Allah l-a curățit și de a fi poet: „Cât despre poeți”, să vă spun și trăsătura și starea lor obișnuită? „Pe ei îi urmează cei rătăciți” de la calea adevărului, care merg pe calea rătăcirii și pierzaniei. Poeții înșiși s-au rătăcit, iar pe ei îi urmează tot omul rătăcit și stricat.

„Oare nu vezi că ei rătăcesc prin fiecare vale?” Din pricina rătăcirii lor mari, trec de la un subiect deșert la altul: uneori laudă, alteori defăimă; uneori spun adevărul, alteori mint; uneori alcătuiesc poezie de dragoste, alteori satire; uneori arată bucurie, alteori întristare. Nu au statornicie și își schimbă repede stările.

„Și spun ceea ce nu fac.” Cuvintele și faptele lor nu se potrivesc. Când îl auzi pe poet rostind versuri gingașe de iubire, îl socotești mistuit de dragoste, deși inima lui este goală de ea. Când îl auzi lăudând ori defăimând, crezi că spune adevărul, dar el minte. Uneori se laudă cu fapte pe care nu le-a făcut, cu lucruri de la care nu s-a abținut, cu o generozitate de care este departe ori cu un curaj care i-ar întrece pe cei mai viteji, deși el este dintre cei mai lași.

Privește dacă această descriere se potrivește Trimisului Muhammad, înțelept și drept, urmat de orice om înțelept și bine călăuzit. El a urmat dreapta călăuzire, s-a îndepărtat de calea pierzaniei, faptele sale nu se contraziceau, iar cuvintele nu-i contraziceau faptele. Nu poruncea decât binele și nu interzicea decât răul; când vorbea spunea adevărul; când poruncea ceva, era primul care îl împlinea; când interzicea ceva, era primul care se îndepărta de el.

Se potrivește purtarea lui cu purtarea poeților ori se apropie măcar de ea? Dimpotrivă, el se deosebește de ei din toate punctele de vedere. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra acestui Trimis desăvârșit, celui mai ales dintre oamenii de seamă, pentru totdeauna, în vecii vecilor! El nu era poet, vrăjitor sau nebun; lui nu i se potrivește decât desăvârșirea deplină.

După această descriere a poeților, Allah i-a exceptat pe cei dintre ei care cred în Allah și în Trimisul Său, săvârșesc fapte drepte, Îl pomenesc mult pe Allah și se apără prin poezie de dușmanii politeiști după ce aceștia i-au nedreptățit. Poezia lor devine astfel o faptă dreaptă și un rod al credinței: îi laudă pe credincioși, îi apără împotriva politeiștilor și necredincioșilor, sprijină Religia lui Allah, răspândește știința folositoare și îndeamnă la purtări alese.

„În afară de cei care cred, săvârșesc fapte drepte, Îl pomenesc mult pe Allah și se apără după ce au fost nedreptățiți. Cei care fac nedreptate vor afla curând la ce întoarcere se vor întoarce”, atunci când vor ajunge la locul opririi și socotelii, unde nicio faptă mică sau mare nu va rămâne neînregistrată și fiecare drept va fi dat deplin. Toată lauda Îi aparține lui Allah, Domnul lumilor.