Text coranic arab: Tanzil Quran Text, versiunea 1.1, Uthmani. Copyright © 2007–2026 Tanzil Project. Licența Creative Commons Attribution 3.0. Reproducerea și distribuirea identică sunt permise; modificarea textului nu este permisă. Acest aviz și atribuirea Tanzil Project se păstrează în copii și în lucrările care conțin părți substanțiale ale textului. https://tanzil.net · Actualizări: https://tanzil.net/updates/

Caractere arabe Amiri și Amiri Quran, Khaled Hosny și colaboratorii. Licența SIL Open Font License.

Surse și drepturi

Volumul cuprinde comentariul juzurilor 19–21: Sura al Furqan de la versetul 21 la 77, surele ash Shuara, an Naml, al Qasas, al Ankabut, ar Rum, Luqman și aș Sajdah în întregime și Sura al Ahzab de la versetul 1 la 30. Sura al Furqan continuă din volumul 6. Juzul 20 începe cu an Naml 27:56, iar juzul 21 cu al Ankabut 29:46.

Pasajele Coranului sunt așezate pe mijlocul paginii, în limba arabă. Traducerea sensurilor în limba română este tipărită cu litere aldine, iar comentariul lui as Sadi cu litere obișnuite. Traducerea redă sensurile textului coranic și nu înlocuiește originalul arab.

O trimitere precum 25:21 indică Sura al Furqan, versetul 21. Notele de subsol oferă referințe pentru relatări, lămuriri de sens sau variante de traducere utile înțelegerii pasajului. Mențiunile „manuscrisul A”, „manuscrisul B” sau „cele două manuscrise” din unele note se referă la exemplarele manuscrise ale comentariului lui as-Saʿdī, comparate la pregătirea ediției arabe. Ele nu desemnează versiuni diferite ale Coranului. Un juz este una dintre cele treizeci de părți ale Coranului.

Cuprinsul indică surele și împărțirea pe juzuri. Repertoarul de la sfârșit permite găsirea fiecărui pasaj coranic comentat. Autorul grupează uneori mai multe versete înaintea comentariului; această ordine este păstrată și semnalată prin titluri distincte. Limitele juzurilor sunt marcate prin titluri distincte. Trimiterile sunt active în documentul electronic și indică paginile pentru exemplarul tipărit.

Ghid de lectură

Juzul 19

Revelată la Mecca, potrivit majorității învățaților

21. Cei care nu nădăjduiesc să Ne întâlnească spun: „De ce nu au fost coborâți îngerii asupra noastră sau de ce nu-L vedem pe Domnul nostru?” Cu adevărat, s-au socotit prea mari în sufletele lor și s-au semețit cu o semeție uriașă. 22. În Ziua în care îi vor vedea pe îngeri, în acea Zi nu va fi nicio veste bună pentru nelegiuiți, iar nelegiuiții vor spune: „Este oprit cu desăvârșire!” 23. Noi Ne vom îndrepta spre faptele pe care le-au făcut și le vom preface în pulbere împrăștiată.

Cei care îl tăgăduiesc pe Trimis și tăgăduiesc făgăduința și amenințarea lui Allah, în ale căror inimi nu se află frica de amenințare și nici speranța întâlnirii cu Creatorul, spun: „De ce nu au fost coborâți îngerii asupra noastră sau de ce nu-L vedem pe Domnul nostru?” De ce nu au coborât îngeri care să mărturisească faptul că tu ești Trimis și să te ajute în misiune, ori să vină ei înșiși ca trimiși? Sau de ce nu-L vedem pe Domnul nostru ca să ne vorbească și să ne spună: acesta este Trimisul Meu, urmați-l?

Această obiecție împotriva Trimisului este neîntemeiată și izvorăște din mândrie, semeție și împotrivire. „Cu adevărat, s-au socotit prea mari în sufletele lor” când au făcut aceste cereri îndrăznețe. Cine sunteți voi, oameni săraci și neputincioși, ca să cereți vederea lui Allah și să faceți dovada Mesajului dependentă de ea

„Și s-au semețit cu o semeție uriașă”, adică inimile lor s-au împietrit și încăpățânarea i-a făcut să refuze adevărul. Inimile le-au devenit mai tari decât piatra și fierul: nu se pleacă adevărului, nu se înmoaie la sfatul sincer și nu-l urmează. Îndemnurile și aducerile-aminte nu le-au folosit. Când le-a venit avertizarea, i-au răspuns celui mai sincer și mai binevoitor om și Semnelor limpezi ale lui Allah prin îndepărtare, tăgăduire și împotrivire. Ce semeție poate fi mai mare? De aceea faptele lor au devenit zadarnice și au pierdut în cel mai greu chip, fiind lipsiți cu totul de bine.

„În Ziua în care îi vor vedea pe îngeri”, aceia a căror coborâre au cerut-o, „în acea Zi nu va fi nicio veste bună pentru nelegiuiți”. Cât timp stăruie în păcat și împotrivire, vederea îngerilor nu poate fi decât începutul pedepsei. Mai întâi îi vor vedea la moarte, când îngerii vor coborî la ei. Allah spune: „Dacă i-ai vedea pe cei nedrepți în chinurile morții, iar îngerii întinzându-și mâinile: Dați-vă sufletele! Astăzi veți fi răsplătiți cu pedeapsa umilirii, pentru că spuneați despre Allah neadevărul și vă îngâmfați față de Semnele Sale” [al-An'am, 6:93].

, Munkar și Nakir îi vor întreba despre Domnul, Profetul și religia lor, dar ei nu vor putea da un răspuns care să-i salveze. Îngerii le vor aduce pedeapsa și vor îndepărta mila de la ei. În Ziua Învierii, îngerii îi vor mâna spre Foc și îi vor preda păzitorilor Iadului, care vor începe pedeapsa lor. Tocmai această coborâre au cerut-o. Dacă stăruie în răzvrătire, vor vedea pedeapsa și o vor gusta; atunci vor căuta adăpost față de îngeri și vor încerca să fugă, dar nu vor avea nicio scăpare. „Și vor spune: Este oprit cu desăvârșire!” Allah spune: „O, voi, adunare a jinnilor și a oamenilor, dacă puteți să treceți dincolo de hotarele cerurilor și ale pământului, treceți! Dar nu veți trece decât cu putere” [ar-Rahman, 55:33].

„Noi Ne vom îndrepta spre faptele pe care le-au făcut”, spre faptele pe care ei le socoteau bune și pentru care s-au ostenit, „și le vom preface în pulbere împrăștiată”, adică le vom face zadarnice și fără valoare. Le vor pierde, vor fi lipsiți de răsplata lor și vor fi pedepsiți, fiindcă acele fapte nu au fost întemeiate pe credință, ci au fost săvârșite de oameni care nu cred în Allah și în Trimișii Săi. Fapta bună primită de Allah este fapta credinciosului sincer, care crede în Trimiși și îi urmează.

24. Locuitorii Paradisului vor avea în acea Zi un mai bun loc de ședere și un mai frumos loc de odihnă.

În acea Zi înspăimântătoare, plină de tulburare, „locuitorii Paradisului”, cei care au crezut în Allah, au săvârșit fapte drepte și s-au temut de Domnul lor, „vor avea un mai bun loc de ședere”, mai bun decât locul oamenilor Focului, „și un mai frumos loc de odihnă”, adică locuința lor în Paradis. Ea este locul odihnei și al repausului desăvârșit, fiindcă este o desfătare deplină, neamestecată cu nicio tulburare. Prin contrast, Iadul este cel mai rău loc de ședere și cel mai rău loc de odihnă. Aici comparativul este folosit deși celălalt termen al comparației nu are deloc însușirea respectivă: în locul de odihnă și în sălașul oamenilor Focului nu se află niciun bine. Tot astfel Allah spune: „Este Allah mai bun sau ceea ce Îi asociază ei?” [an-Naml, 27:59].

25. În Ziua în care cerul se va despica prin nori, iar îngerii vor fi coborâți în cete, 26. stăpânirea adevărată va aparține în acea Zi Celui Milostiv, iar pentru necredincioși va fi o Zi grea. 27. În acea Zi, cel nedrept își va mușca mâinile și va spune: „O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul! 28. Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten! 29. El m-a abătut de la Pomenire după ce aceasta a venit la mine.” Iar Satana este întotdeauna trădător față de om.

Allah vestește Măreția Zilei Învierii și ceea ce se va afla în ea dintre greutăți, necazuri și lucruri care înspăimântă inimile. „În Ziua în care cerul se va despica prin nori”, aceia sunt norii în care Allah va coborî de deasupra cerurilor. Cerurile se vor despica și se vor deschide, iar îngerii fiecărui cer vor coborî în rânduri

: fie un rând va înconjura toate creaturile, fie îngerii fiecărui cer vor alcătui un rând, iar îngerii cerului următor un alt rând lângă el, și așa mai departe.

Sensul este că îngerii, în ciuda numărului și puterii lor, vor coborî și vor înconjura făpturile, supuși poruncii Domnului lor; niciunul nu va vorbi fără îngăduința lui Allah. Ce se poate spune atunci despre omul slab, mai ales despre acela care s-a împotrivit Stăpânului său prin păcate mari și prin fapte care Îi aduc Mânia, apoi vine la El cu păcate de care nu s-a căit? Stăpânul Creator

 îl va judeca fără nicio nedreptate, nici măcar cât un fir de praf.

De aceea Allah spune că Ziua aceea „pentru necredincioși va fi o Zi grea”, din pricina greutății și a nenorocirilor prin care vor trece. Pentru credincios, dimpotrivă, ea va fi ușoară, iar povara îi va fi ușurată: „În Ziua în care îi vom aduna pe cei cu frică de Allah înaintea Celui Milostiv ca pe o delegație cinstită și îi vom mâna pe nelegiuiți însetați către Iad” [Maryam, 19:85-86].

„Stăpânirea adevărată va aparține în acea Zi Celui Milostiv.” Niciunei creaturi nu-i va mai rămâne nici măcar înfățișarea stăpânirii pe care a avut-o în lume; regii și supușii, cei liberi și robii, nobilii și ceilalți vor fi cu toții egali. Ceea ce liniștește inima este că Allah a legat stăpânirea acelei Zile de Numele Său „Cel Milostiv”. Mila Lui cuprinde toate lucrurile; prin ea se mențin lumea aceasta și Viața de Apoi, se desăvârșește orice lipsă și se înlătură orice cusur.

Numele care arată Mila Lui predomină asupra celor care arată Mânia, iar Mila Sa întrece și biruiește Mânia Sa. Allah l-a creat pe om slab, apoi l-a onorat și l-a cinstit ca să-Și desăvârșească binefacerea față de el și să-l acopere cu Mila Sa. În Ziua Învierii oamenii vor sta smeriți și nemișcați de frică, așteptând judecata și ceea ce li se va întâmpla. Allah este însă mai milostiv față de ei decât părinții și chiar decât ei înșiși. Ce credeți, așadar, despre felul în care Se va purta cu ei? Nimeni nu va pieri sub această Milă decât acela căruia i s-a hotărât pierzarea, și nimeni nu va fi îndepărtat de ea decât acela pe care propria nenorocire l-a cuprins și asupra căruia pedeapsa a devenit inevitabilă.

„În acea Zi, cel nedrept”, care I-a făcut părtași lui Allah, nu a crezut și i-a tăgăduit pe Trimiși, „își va mușca mâinile” din părere de rău, tristețe și mâhnire, și va spune: „O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul!”, crezând în el și urmându-l. „Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten!” Cutare înseamnă orice diavol dintre oameni ori jinni pe care l-a luat prieten apropiat. L-a socotit vrăjmaș pe cel mai sincer și mai milostiv om față de el și s-a împrietenit cu cel mai aprig vrăjmaș; din această prietenie nu a dobândit decât nenorocire, pierdere, rușine și pieire.

„El m-a abătut de la Pomenire după ce aceasta a venit la mine”, înfrumusețându-mi prin înșelăciune și șoapte rătăcirea pe care o urma. „Iar Satana este întotdeauna trădător față de om”: îi împodobește falsitatea, îi urâțește adevărul și îi dă făgăduințe mincinoase, apoi îl părăsește și se dezice de el, așa cum le va spune tuturor urmașilor săi după încheierea judecății: „Cu adevărat, Allah v-a făcut o făgăduință adevărată, iar eu v-am făgăduit și v-am înșelat. Nu am avut nicio putere asupra voastră, decât că v-am chemat, iar voi mi-ați răspuns. Nu mă mustrați pe mine, ci mustrați-vă pe voi înșivă. Eu nu vă pot ajuta și nici voi nu mă puteți ajuta. Eu mă dezic de faptul că m-ați făcut părtaș lui Allah mai înainte” [Ibrahim, 14:22].

Așadar, robul să privească spre sine cât timp mai există posibilitatea, să prindă ocazia de a îndrepta ceea ce mai poate fi îndreptat

 înainte ca aceasta să nu mai fie cu putință, să-i ia drept aliați pe aceia a căror alianță îi aduce fericirea și să-i socotească vrăjmași pe aceia a căror dușmănie îi este de folos, iar prietenia lor îi este vătămătoare. Allah este Cel care dăruiește izbânda.

30. Trimisul a spus: „O, Domnul meu, poporul meu a luat acest Coran drept ceva părăsit.” 31. Astfel am rânduit pentru fiecare Profet câte un vrăjmaș dintre nelegiuiți. Domnul tău este de ajuns drept Călăuzitor și Ajutător.

„Trimisul a spus”, chemându-L pe Domnul său și plângându-I-se, mâhnit de îndepărtarea poporului său de ceea ce le-a adus: „O, Domnul meu, poporul meu”, la care m-ai trimis ca să-i călăuzesc și să le vestesc Mesajul, „a luat acest Coran drept ceva părăsit.” Ei s-au îndepărtat de el, l-au părăsit și l-au lăsat deoparte, deși aveau datoria să se supună hotărârii lui, să primească poruncile lui și să le urmeze.

Allah i-a adus apoi mângâiere Trimisului Său și i-a arătat că acești oameni au avut înaintea lor semeni care au procedat la fel: „Astfel am rânduit pentru fiecare Profet câte un vrăjmaș dintre nelegiuiți”, adică dintre cei care nu sunt potriviți pentru bine și nu se lasă îndreptați. Ei îi vrăjmășesc pe Trimiși, le răspund și se ceartă cu ei prin falsitate.

Printre foloasele acestei opoziții se află faptul că adevărul biruiește falsitatea și se arată într-o limpezime deplină. Când falsitatea se ridică împotriva adevărului, adevărul se vădește și mai limpede, iar dovezile lui se întăresc. Tot astfel se arată cinstirea pe care Allah le-o dăruiește oamenilor adevărului și pedeapsa cu care îi lovește pe oamenii falsității. Așadar, nu te mâhni pentru ei și nu te pierde din pricina mâhnirii.

„Domnul tău este de ajuns drept Călăuzitor”: El te va călăuzi către ceea ce urmărești și către binele religiei și al vieții tale. El este de ajuns și drept „Ajutător”: te va sprijini împotriva vrăjmașilor tăi și va îndepărta de la tine orice rău în treburile religiei și ale lumii. Mulțumește-te deci cu El și pune-ți încrederea în El.

32. Cei care nu cred spun: „De ce nu i-a fost coborât Coranul dintr-odată?” Așa a fost, pentru ca prin el să-ți întărim inima; Noi ți l-am recitat treptat, cu o rânduială desăvârșită. 33. Ei nu-ți aduc nicio pildă fără ca Noi să-ți aducem adevărul și cea mai bună tâlcuire. 34. Cei care vor fi târâți pe fețele lor către Iad se află în cel mai rău loc și sunt cei mai rătăciți de la Cale.

Aceasta face parte dintre propunerile pe care necredincioșii le născociseră și le îndreptau împotriva Profetului. Ei spuneau: „De ce nu i-a fost coborât Coranul dintr-odată?”, așa cum cărțile de mai înainte fuseseră coborâte deodată. Dar ce neajuns ar fi în faptul că a fost coborât în acest fel? Dimpotrivă, această formă de coborâre este mai deplină și mai bună.

De aceea Allah spune: „Așa a fost”, adică l-am coborât treptat, „pentru ca prin el să-ți întărim inima”. Ori de câte ori se cobora o parte din Coran, liniștea și statornicia lui sporeau, mai ales atunci când apăreau împrejurări care puteau aduce neliniște. Coborârea Coranului în chiar momentul ivirii unei împrejurări avea un efect deosebit și întărea inima mai mult decât dacă pasajul ar fi fost coborât mai înainte și apoi doar amintit când se ivea pricina.

„Noi ți l-am recitat treptat, cu o rânduială desăvârșită”, adică l-am făcut să ajungă la tine încet și în trepte. Toate acestea arată grija lui Allah pentru Cartea Sa, Coranul, și pentru Trimisul Său Muhammad: El a făcut coborârea Cărții Sale potrivită cu stările Trimisului și cu trebuințele religioase ale acestuia.

„Ei nu-ți aduc nicio pildă”, nicio obiecție prin care să se împotrivească adevărului și să încerce să-ți respingă Mesajul, „fără ca Noi să-ți aducem adevărul și cea mai bună tâlcuire.” Allah ți-a coborât un Coran care cuprinde tot ce este necesar pentru adevăr, cu o limpezime deplină în cuvinte. Toate înțelesurile lui sunt adevărate și curate de falsitate și îndoială, iar cuvintele lui arată hotarele lucrurilor în cea mai limpede formă și tâlcuiesc înțelesurile pe deplin.

Acest verset arată că învățatul care vorbește despre cunoaștere, fie el învățat al hadithului, profesor ori predicator, trebuie să urmeze pilda Domnului său în felul în care El a cârmuit treburile Trimisului. El trebuie să privească la stările oamenilor: ori de câte ori se ivește un eveniment ori o împrejurare, să aducă versetele coranice, hadithurile profetice și îndemnurile potrivite acelei situații.

Versetul este și un răspuns împotriva celor care forțează interpretarea textelor, precum Jahmiyyah și cei asemenea lor, care socotesc că multe texte ale Coranului trebuie interpretate cu alte înțelesuri decât cele arătate de sensul lor limpede. După părerea lor, Coranul nu ar oferi cea mai bună tâlcuire, ci cea mai bună tâlcuire ar fi explicația prin care ei au răstălmăcit înțelesurile. Această pretenție este ea însăși o denaturare.

Allah vestește apoi starea politeiștilor care l-au tăgăduit pe Trimisul Său și sfârșitul nenorocit care îi așteaptă: „Cei care vor fi târâți pe fețele lor”, târâți și împinși de îngerii pedepsei într-o priveliște cumplită, „către Iad”, locul care strânge toate felurile de chin și pedeapsă, „se află în cel mai rău loc și sunt cei mai rătăciți de la Cale”. Comparația nu înseamnă că și credincioșii ar fi rătăciți, dar într-un grad mai mic. Credincioșii au cea mai bună stare și cel mai bun sfârșit: în lume au fost călăuziți pe Calea cea dreaptă, iar în Viața de Apoi vor ajunge în Grădinile Desfătării.

35. I-am dat lui Musa Cartea și l-am rânduit alături de el pe fratele său Harun drept ajutor. 36. Am spus: „Mergeți amândoi la poporul care a tăgăduit Semnele Noastre.” Apoi i-am nimicit cu desăvârșire. 37. Iar pe poporul lui Nuh, când i-a tăgăduit pe Trimiși, l-am înecat și l-am făcut un semn pentru oameni; iar pentru nelegiuiți am pregătit o pedeapsă dureroasă. 38. La fel pe 'Ad, pe Thamud, pe oamenii fântânii și multe generații între acestea. 39. Fiecăruia i-am dat pilde, iar pe fiecare l-am nimicit cu desăvârșire. 40. Ei au trecut pe lângă cetatea asupra căreia a fost trimisă ploaia răului. Oare nu au văzut-o? Ba ei nu nădăjduiesc în Înviere.

Allah face aici trimitere la aceste istorisiri, pe care le-a desfășurat în alte locuri, pentru a-i avertiza pe cei cărora li se adresează să nu stăruie în tăgăduirea Trimisului lor. Altfel, i-ar putea lovi ceea ce a lovit popoarele dinainte, care se aflau aproape de ei

 și ale căror povestiri le cunoșteau, fiind răspândite și vestite.

Ei vedeau cu ochii lor urmele unora dintre acele popoare, precum locuințele poporului lui Salih din al-Hijr și cetatea asupra căreia a fost trimisă

 „ploaia răului”, pietre din lut ars. Trec prin apropierea ei dimineața și noaptea, în călătoriile lor. Acele popoare nu erau mai rele decât ei, iar Trimișii lor nu erau mai buni decât Trimisul acestora. Allah spune: „Oare necredincioșii voștri sunt mai buni decât aceia? Sau aveți voi vreo scutire în Scripturi?” [al-Qamar, 54:43].

Ceea ce i-a împiedicat să creadă, cu toate Semnele văzute, a fost faptul că nu nădăjduiau în Înviere, nu așteptau întâlnirea cu Domnul lor și nu se temeau de pedeapsa Lui. Din această pricină au stăruit în încăpățânare. Altfel, la ei veniseră Semne după care nu mai rămânea îndoială, nelămurire ori șovăială.

41. Când te văd, ei nu fac decât să te ia în batjocură, spunând: „Acesta este cel pe care Allah l-a trimis ca Trimis? 42. Aproape că ne-ar fi abătut de la zeii noștri, dacă noi nu am fi stăruit cu răbdare în adorarea lor.” Însă vor afla, când vor vedea pedeapsa, cine este mai rătăcit de la Cale. 43. L-ai văzut pe acela care și-a luat pofta drept dumnezeu? Vei fi tu oare păzitor asupra lui? 44. Ori crezi că cei mai mulți dintre ei aud sau pricep? Ei nu sunt decât asemenea vitelor; ba sunt și mai rătăciți de la Cale.

Când acești oameni, care te tăgăduiesc, se împotrivesc Semnelor lui Allah și se poartă cu trufie pe pământ, te văd, ei te iau în batjocură, te disprețuiesc și spun cu ironie: „Acesta este cel pe care Allah l-a trimis ca Trimis?” Adică nu s-ar potrivi ca Allah să-l trimită pe acest om. Cuvintele lor izvorăsc din nedreptate, încăpățânare și răsturnarea adevărului.

Vorbele lor pot însemna că Trimisul - Allah să ne ferească de o asemenea gândire - ar fi fost neînsemnat și vrednic de dispreț și că, dacă Mesajul ar fi fost dat altcuiva, acel lucru ar fi fost mai potrivit. Ei spuneau: „De ce nu a fost coborât acest Coran asupra unui om de seamă din cele două cetăți?” [az-Zukhruf, 43:31]. Asemenea cuvinte nu pot ieși decât de la cel mai ignorant și mai rătăcit om ori de la cel mai încăpățânat, care îmbracă haina ignoranței ca să răspândească falsitatea pe care o urmează și să ponegrească adevărul și pe cel care l-a adus.

Cine privește viața lui Muhammad ibn 'Abdullah află că el era cel mai bun și mai de seamă dintre oameni, cel mai înaintat în rațiune, cunoaștere și judecată dreaptă, în statornicie și demnitate, în noblețea caracterului și frumusețea purtării, în curăție, curaj, generozitate și orice însușire aleasă. Cel care îl disprețuiește și îl defăimează a adunat prostia, ignoranța, rătăcirea, contradicția, nedreptatea și agresiunea într-un chip pe care altul nu l-a adunat. Este de ajuns ca dovadă a ignoranței sale faptul că îl defăimează pe acest Trimis măreț și nobil.

Ceea ce i-a împins să-l ponegrească și să-l ia în batjocură a fost alipirea lor încăpățânată de falsitate și dorința de a-i înșela pe cei slabi la minte. De aceea au spus: „Aproape că ne-ar fi abătut de la zeii noștri”, făcând din divinitățile lor o singură Divinitate, „dacă noi nu am fi stăruit cu răbdare în adorarea lor.” Ei pretindeau că Tawhidul este rătăcire, deși rătăcirea adevărată era politeismul lor, și se îndemnau unii pe alții să stăruie în el: „Mai-marii lor au plecat, spunând: Mergeți și rămâneți statornici lângă zeii voștri” [Sad, 38:6].

Răbdarea este lăudată în toate situațiile, mai puțin atunci când omul stăruie în ceva ce atrage Mânia lui Allah și sporește combustibilul Focului. Credincioșii sunt cei despre care Allah spune: „și se îndeamnă unii pe alții la adevăr și se îndeamnă unii pe alții la răbdare” [al-'Asr, 103:3]. Fiindcă politeiștii se socoteau călăuziți și îl numeau rătăcit pe Trimis, iar faptul că nu era chip să fie înduplecați devenise limpede, Allah i-a amenințat: atunci când „vor vedea pedeapsa”, vor afla cu o cunoaștere sigură „cine este mai rătăcit de la Cale”. „În acea Zi, cel nedrept își va mușca mâinile și va spune: O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul!” [al-Furqan, 25:27 și versetele următoare].

Există oare o rătăcire mai mare decât a celui care și-a luat propria poftă drept dumnezeu

 și face tot ceea ce dorește? De aceea Allah spune: „L-ai văzut pe acela care și-a luat pofta drept dumnezeu?” Nu te uimesc starea lui și rătăcirea în care se află, în vreme ce el se socotește pe cele mai înalte trepte? „Vei fi tu oare păzitor asupra lui?” Tu nu ai putere și stăpânire asupra lui; ești numai un prevenitor, ți-ai împlinit datoria

Allah arată apoi cât de adâncă este rătăcirea lor: „Ori crezi că cei mai mulți dintre ei aud sau pricep?” El arată că sunt lipsiți de înțelegere și de auzul care aduce folos. „Ei nu sunt decât asemenea vitelor”, care nu aud decât strigăte și chemări: „Surzi, muți și orbi, ei nu pricep” [al-Baqarah, 2:171]. Ba vitele sunt mai bine călăuzite

: urmează păstorul care le conduce, cunosc drumul pieirii și se feresc de el. Sfârșitul lor este mai sigur decât al acestor oameni. Prin urmare, cel care îl defăimează pe Trimis prin această descriere este el însuși cel mai vrednic de ea, iar orice animal necuvântător este mai bine călăuzit decât el.

45. Nu ai văzut cum Domnul tău întinde umbra? Dacă ar fi voit, ar fi făcut-o nemișcată. Apoi am făcut soarele un îndrumător pentru ea. 46. După aceea o strângem treptat spre Noi.

Nu ai văzut, cu ochii și cu judecata ta, desăvârșirea Puterii Domnului tău și lărgimea Milei Sale? El întinde umbra peste robi, iar aceasta este umbra dinaintea răsăritului soarelui. „Apoi am făcut soarele un îndrumător pentru ea”, adică un semn după care umbra este cunoscută; dacă nu ar exista soarele, umbra nu ar fi cunoscută, căci lucrurile se cunosc prin contrariile lor.

„După aceea o strângem treptat spre Noi.” Cu cât soarele se înalță, cu atât umbra se micșorează puțin câte puțin, până dispare cu totul. Umbra și soarele se succed astfel înaintea oamenilor care le văd cu ochii lor. Din aceasta se nasc alternarea nopții și zilei, schimbarea anotimpurilor și numeroase alte foloase. Toate sunt dintre cele mai mari dovezi ale Puterii și Măreției lui Allah, ale desăvârșirii Milei și grijii Sale pentru robii Săi. Ele arată că numai El merită adorarea, lauda, iubirea și cinstirea, căci El este Stăpânul Măreției și al Cinstirii.

47. El este Cel care v-a făcut noaptea veșmânt, somnul odihnă și ziua timp de trezire și răspândire.

Prin Mila și Bunătatea Sa, Allah a făcut noaptea asemenea unui veșmânt care vă acoperă, pentru ca în ea să vă liniștiți, să vă odihniți prin somn și să vă opriți mișcările. Dacă nu ar fi noaptea, robii nu s-ar odihni și ar continua să se miște, ceea ce le-ar pricinui cea mai mare vătămare. Iar dacă întunericul ar rămâne neîncetat, mijloacele lor de trai și interesele lor ar fi împiedicate. De aceea Allah a făcut ziua timp al răspândirii: în ea oamenii pleacă la negoț, călătorie și muncă și dobândesc ceea ce le este de folos.

48. El este Cel care trimite vânturile ca vestitoare înaintea Milei Sale și Noi coborâm din cer o apă curată, 49. ca prin ea să dăm viață unui ținut mort și să potolim setea multor vite și oameni dintre cei pe care i-am creat. 50. Noi am împărțit-o între ei, pentru ca ei să-și amintească, însă cei mai mulți oameni nu fac decât să tăgăduiască.

El singur este Cel care are milă de robii Săi și le dăruiește mijloace de trai îmbelșugate. Trimite vânturile ca vestitoare ale Milei Sale, adică ale ploii; prin ele ridică norii, îi adună, îi alcătuiește în mase și îi fecundează, apoi îi cârmuiește prin porunca Sa, astfel încât robii să primească vestea ploii înainte ca ea să cadă și să se poată pregăti, înainte ca ploaia să vină dintr-odată.

„Noi coborâm din cer o apă curată”, apă care curăță de necurăția rituală mică și mare și îndepărtează murdăria văzută. Printre binefacerile ploii se află faptul că Allah dă viață prin ea unui ținut mort. Din pământ ies felurite plante și arbori din care mănâncă oamenii și animalele. „Și să potolim setea multor vite și oameni dintre cei pe care i-am creat”, adică vă dăm să beți din ea vouă și vitelor voastre.

Cel care trimite vânturile vestitoare, le pune la slujiri diferite și coboară din cer apă curată și binecuvântată, făcând din ea hrană pentru oameni și animale, nu este oare singurul care merită să fie adorat, fără să I se pună niciun părtaș? Allah a răspândit aceste Semne văzute și le-a îndreptat către robi pentru ca ei să-L cunoască, să-I mulțumească și să-și amintească de El. Cu toate acestea, cei mai mulți oameni stăruie în necredință, din pricina firii și caracterelor lor stricate.

51. Dacă am fi voit, am fi trimis în fiecare cetate câte un prevenitor. 52. Nu asculta deci de necredincioși, ci luptă împotriva lor prin el cu o luptă mare.

Allah vestește că Voința Sa pătrunde totul și că, dacă ar fi voit, ar fi trimis în fiecare cetate câte un prevenitor, un Trimis care să-i avertizeze. Voința Sa nu este neputincioasă în fața acestui lucru. Însă Înțelepciunea și Mila Lui față de tine și față de ceilalți, O, Muhammad, au cerut să te trimită la toți: la cei roșii și negri, la arabi și nearabi, la oameni și jinni.

„Nu asculta deci de necredincioși” lăsând ceva din ceea ce ți-a fost trimis. Dimpotrivă, depune-ți toată puterea în vestirea întregului Mesaj. „Ci luptă împotriva lor prin el”, prin Coran, „cu o luptă mare”: nu cruța niciun efort în sprijinirea adevărului și în nimicirea falsității. Chiar dacă vezi că te tăgăduiesc și se poartă aspru, stăruie în efortul tău și nu deznădăjdui că vor fi călăuziți și nu înceta să le vestești numai fiindcă Mesajul nu se potrivește poftelor lor.

53. El este Cel care a lăsat să se întâlnească cele două mări: aceasta este dulce și plăcută, iar cealaltă este sărată și amară. El a pus între ele o stavilă și o opreliște de netrecut.

El singur este Cel care a lăsat să curgă și să se întâlnească cele două mări: apa dulce și plăcută, adică râurile care curg pe fața pământului, și marea sărată și amară. El a făcut ca fiecare să le aducă robilor folosul ei. „El a pus între ele o stavilă”, care împiedică una să se amestece cu cealaltă, ca să nu dispară folosul urmărit din fiecare, „și o opreliște de netrecut”, adică un hotar puternic și ocrotitor.

54. El este Cel care a creat omul din apă, apoi i-a rânduit legături de sânge și legături prin căsătorie. Domnul tău este Atotputernic.

Allah singur, fără părtaș, l-a creat pe om dintr-o apă neînsemnată, apoi a răspândit din el urmași mulți și i-a făcut oameni legați prin înrudire și prin căsătorie, risipiți ori adunați laolaltă. Toți provin din acea apă neînsemnată. Aceasta arată desăvârșirea Puterii Sale: „Domnul tău este Atotputernic.” Tot ea dovedește că adorarea Lui este adevărul, iar adorarea altuia este falsitate.

55. Ei adoră în afara lui Allah ceea ce nu le aduce nici folos și nici vătămare, iar necredinciosul este mereu sprijinitor împotriva Domnului său.

Ei adoră idoli și morți care nu pot nici vătăma, nici folosi și îi fac rivali Celui care stăpânește folosul și vătămarea, dăruirea și oprirea. Deși datoria lor era să urmeze călăuzirea Domnului lor și să-I sprijine religia, ei au făcut tocmai contrariul.

„Necredinciosul este mereu sprijinitor împotriva Domnului său”: el sprijină falsitatea - idolii și rivalii care sunt vrăjmași ai lui Allah - împotriva Domnului său. Astfel, se ridică împotriva Lui, arătându-I vrăjmășie și război, deși Domnul lui este Cel care l-a creat, l-a hrănit și l-a acoperit cu binefaceri văzute și nevăzute. El nu poate ieși din Stăpânirea, Autoritatea și Hotărârea lui Allah. Allah nu încetează să-i arate Bunătate și Binefacere, iar el stăruie, din ignoranță, în dușmănie și împotrivire.

56. Noi nu te-am trimis decât ca binevestitor și prevenitor. 57. Spune: „Nu vă cer pentru aceasta nicio răsplată, ci numai ca acela care voiește să urmeze o cale spre Domnul său.” 58. Pune-ți încrederea în Cel Viu, care nu moare, și preamărește-L cu laudă. El este de ajuns ca să cunoască păcatele robilor Săi. 59. El este Cel care a creat cerurile și pământul și ceea ce este între ele în șase zile, apoi S-a ridicat deasupra Tronului. El este Cel Milostiv; întreabă despre El pe Cel Binecunoscător. 60. Când li se spune: „Prosternați-vă înaintea Celui Milostiv”, ei spun: „Și ce este Cel Milostiv? Să ne prosternăm noi la ceea ce ne poruncești?” Iar aceasta le sporește îndepărtarea.

Allah arată că nu l-a trimis pe Muhammad ca stăpânitor asupra creației, nu l-a făcut înger și nu i-a dat vistieriile lucrurilor. L-a trimis „ca binevestitor”, ca să-i vestească celui care I se supune lui Allah răsplata din această lume și din Viața de Apoi, și „prevenitor”, ca să-l avertizeze pe cel care nu I se supune despre pedeapsa din această lume și din Viața de Apoi. Aceasta cere să fie lămurite faptele care aduc răsplata și cele care atrag pedeapsa, prin porunci și interdicții.

O, Muhammad, tu nu le ceri nicio plată pentru vestirea Coranului și a călăuzirii, încât aceasta să le ofere o scuză să nu te urmeze ori să le îngreuneze ascultarea. „Ci numai ca acela care voiește să urmeze o cale spre Domnul său”, adică oricine voiește să cheltuiască în ceea ce aduce Mulțumirea Domnului său și pe Calea Lui poate face aceasta. Chiar dacă îl îndemni la aceasta, tu nu îl constrângi să o facă și nu iei acea cheltuială drept plată pentru tine; ea se întoarce spre propriul lui folos și îl conduce pe calea care ajunge la Domnul său.

Apoi Allah îi poruncește să se încreadă în El și să-I ceară ajutorul: „Pune-ți încrederea în Cel Viu”, Cel a cărui Viață este deplină și desăvârșită, „care nu moare, și preamărește-L cu laudă”. Adoră-L, laudă-L și sprijină-te pe El în toate treburile care te privesc pe tine și pe ceilalți. „El este de ajuns ca să cunoască păcatele robilor Săi”: El le cunoaște și îi va răsplăti pentru ele. Tu nu ești însărcinat să-i călăuzești, nici să le păstrezi faptele; toate acestea sunt numai în Mâna lui Allah.

„El este Cel care a creat cerurile și pământul și ceea ce este între ele în șase zile, apoi S-a ridicat deasupra Tronului”, care este acoperișul creației, cea mai înaltă, mai vastă și mai frumoasă dintre creaturile Sale. „El este Cel Milostiv”: S-a ridicat deasupra Tronului Său care cuprinde cerurile și pământul, iar Mila Lui cuprinde toate lucrurile. El este deasupra celei mai vaste creaturi prin Însușirea Sa cea mai cuprinzătoare.

Sura al Furqan

Această sură este meccană, potrivit majorității învățaților.

În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

1. Ta. Sin. Mim. 2. Acestea sunt versetele Cărții celei limpezi. 3. Poate că îți vei distruge sufletul de mâhnire pentru că ei nu cred. 4. Dacă am voi, am coborî asupra lor un Semn din cer, înaintea căruia grumazurile lor s-ar pleca smerite. 5. Nu le vine nicio pomenire nouă de la Cel Milostiv fără ca ei să se îndepărteze de ea. 6. Ei au tăgăduit, însă le vor veni veștile despre ceea ce au luat în batjocură. 7. Oare nu privesc ei pământul și câte soiuri alese am făcut să crească pe el? 8. Cu adevărat, în aceasta este un Semn, dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși. 9. Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul.

Creatorul Preaînalt arată măreția versetelor Cărții celei limpezi, care indică toate cerințele divine și scopurile Legii, astfel încât celui care o cercetează nu-i rămâne nicio îndoială sau neclaritate cu privire la ceea ce vestește ori la hotărârile pe care le cuprinde. Aceasta se datorează limpezimii ei, faptului că ea indică cele mai nobile înțelesuri și legăturii dintre hotărâri, înțelepciunile și cauzele lor. Trimisul lui Allah îi avertiza pe oameni prin ea și îi călăuzea prin ea pe Calea cea dreaptă. Prin ea se călăuzesc robii cu frică de Allah, iar cei asupra cărora a fost scrisă nenorocirea se îndepărtează de ea. Din pricina marii lui dorințe de bine și a sincerității față de ei, Profetul se întrista foarte mult când ei nu credeau.

De aceea Allah i-a spus: „Poate că îți vei distruge sufletul”, adică te vei nimici și te vei istovi, „de mâhnire pentru că ei nu cred”. Nu face aceasta și nu-ți pierde sufletul din regret pentru ei, fiindcă numai Allah dăruiește călăuzirea, iar tu ți-ai îndeplinit datoria de a vesti Mesajul. Nu există un Semn mai mare decât acest Coran limpede, care să fie coborât pentru ca ei să creadă în el; acesta îi este de ajuns celui care caută cu adevărat călăuzirea.

„Dacă am voi, am coborî asupra lor un Semn din cer”, unul dintre Semnele constrângătoare pe care le cer, „înaintea căruia grumazurile lor s-ar pleca smerite”. Nu este însă nevoie de aceasta și nu se află niciun folos în ea, fiindcă în acel moment credința nu le-ar mai folosi. Credința folositoare este credința în cele nevăzute. Allah spune: „Oare așteaptă ei altceva decât să vină la ei îngerii, să vină Domnul tău ori să vină unele dintre Semnele Domnului tău? În Ziua când vor veni unele dintre Semnele Domnului tău, credința nu-i va mai folosi niciunui suflet care nu crezuse înainte sau care nu dobândise vreun bine prin credința sa” [al-An'am, 6:158].

„Nu le vine nicio pomenire nouă de la Cel Milostiv”, cu porunci și interdicții care le amintesc ceea ce le folosește ori le vatămă, „fără ca ei să se îndepărteze de ea” cu totul. Dacă s-au îndepărtat chiar de pomenirea nouă, care de obicei are un efect mai puternic, atunci cu atât mai mult se vor îndepărta de orice altă mustrare. Aceasta se întâmplă fiindcă nu se află niciun bine în ei, iar povățuirea nu le folosește.

De aceea Allah spune: „Ei au tăgăduit”, adică au tăgăduit adevărul, iar această trăsătură s-a înrădăcinat în ei și nu se mai schimbă, „însă le vor veni veștile despre ceea ce au luat în batjocură”. Pedeapsa îi va ajunge și asupra lor va veni lucrul pe care l-au tăgăduit, căci pedeapsa le-a devenit de neocolit.

Allah arată apoi felul de cugetare care aduce folos: „Oare nu privesc ei pământul și câte soiuri alese am făcut să crească pe el?”, adică felurite plante frumoase și folositoare. „Cu adevărat, în aceasta este un Semn” că Allah îi va readuce la viață pe cei morți după moartea lor, așa cum dă viață pământului după ce a fost mort, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”. Allah spune și: „Dar cei mai mulți dintre oameni nu vor crede, oricât de mult ai dori aceasta” [Yusuf, 12:103].

„Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul”, Cel care a supus toate făpturile și Căruia I s-au supus lumile de sus și de jos, „Îndurătorul”, a Cărui Milă cuprinde toate lucrurile și a Cărui Bunătate ajunge la toate viețuitoarele. El este Atotputernicul care i-a nimicit pe cei nenorociți prin diferite pedepse și Îndurătorul față de cei fericiți, pe care i-a izbăvit de orice rău și nenorocire.

10. Și amintește-ți când Domnul tău l-a chemat pe Musa, spunându-i: „Mergi la poporul nelegiuit

, 11. poporul lui Faraon! Oare nu se vor teme?” 12. Musa a spus: „O, Domnul meu, mă tem că mă vor tăgădui, 13. pieptul mi se va strânge, iar limba mea nu se va dezlega. Trimite deci după Harun. 14. Ei au împotriva mea o vină și mă tem că mă vor ucide.” 15. El a spus: „Nicidecum! Mergeți amândoi cu Semnele Noastre. Noi suntem cu voi și ascultăm. 16. Mergeți amândoi la Faraon și spuneți: Noi suntem Trimiși ai Domnului lumilor. 17. Lasă-i pe fiii lui Israel să plece împreună cu noi.”

Allah Preaînaltul reia istorisirea lui Musa și o repetă în Coran într-un fel în care nu repetă nicio altă istorisire, fiindcă ea cuprinde înțelepciuni mari și învățăminte multe. În ea se află felul în care Musa s-a purtat cu nelegiuiții și cu cei credincioși. El a fost aducătorul unei Legi mărețe și al Torei, cea mai bună dintre Cărțile coborâte după Coran.

„Și amintește-ți când Domnul tău l-a chemat pe Musa”: amintește starea virtuoasă a lui Musa atunci când Allah l-a chemat, i-a vorbit în mod direct și l-a trimis ca Profet și Trimis. El i-a spus: „Mergi la poporul nelegiuit”, cei care s-au semețit pe pământ, i-au asuprit pe locuitorii lui, iar conducătorul lor a pretins domnia divină. „Poporul lui Faraon! Oare nu se vor teme?” Spune-le cu blândețe și cuvinte bune: oare nu se tem de Allah, Cel care i-a creat și le-a dăruit hrană, și nu părăsesc necredința în care se află?

Musa s-a scuzat, arătându-I Domnului său slăbiciunea lui și cerându-I ajutor pentru a purta această povară grea: „O, Domnul meu, mă tem că mă vor tăgădui, pieptul mi se va strânge, iar limba mea nu se va dezlega.” El a spus și: „O, Domnul meu, deschide-mi pieptul, înlesnește-mi lucrarea, dezleagă nodul limbii mele, ca ei să priceapă vorbele mele, și rânduiește-mi un ajutor dintre ai mei: pe Harun, fratele meu” [Ta Ha, 20:25-30].

„Trimite deci după Harun.” Allah i-a răspuns cererii și l-a făcut Profet pe fratele său Harun, așa cum îl făcuse pe el: „Trimite-l împreună cu mine ca sprijin, ca să întărească vorbele mele” [al-Qasas, 28:34], adică trimite-l cu mine ca ajutor în misiunea mea. „Ei au împotriva mea o vină”, uciderea egipteanului, „și mă tem că mă vor ucide.”

Allah a spus: „Nicidecum!”, ei nu te vor putea ucide, căci Noi vă vom da putere amândurora: „Ei nu vor putea ajunge la voi. Prin Semnele Noastre, voi și cei care vă urmează veți fi biruitori” [al-Qasas, 28:35]. Faraon nu l-a putut ucide pe Musa, deși Musa i s-a împotrivit, i-a socotit părerile nechibzuite și i-a declarat pe el și pe poporul lui rătăciți.

„Mergeți amândoi cu Semnele Noastre”, care arată adevărul vostru și autenticitatea Mesajului pe care îl aduceți. „Noi suntem cu voi și ascultăm”, vă păzim și avem grijă de voi. „Mergeți amândoi la Faraon și spuneți: Noi suntem Trimiși ai Domnului lumilor”, El ne-a trimis la tine ca să crezi în El și în noi, să te supui adorării Sale și să mărturisești Unicitatea Lui. „Lasă-i pe fiii lui Israel să plece împreună cu noi”: încetează să-i chinuiești și lasă-i să-L adore pe Domnul lor și să-și împlinească religia.

18. Faraon a spus: „Oare nu te-am crescut printre noi când erai copil și nu ai petrecut printre noi mulți ani din viața ta? 19. Totuși ai săvârșit fapta pe care ai săvârșit-o, iar atunci erai dintre necredincioși.” 20. Musa a spus: „Am săvârșit-o atunci când eram dintre cei neștiutori. 21. Am fugit de voi fiindcă m-am temut de voi. Apoi Domnul meu mi-a dăruit înțelepciune și m-a făcut dintre Trimiși. 22. Iar binefacerea pe care mi-o reproșezi este că i-ai înrobit pe fiii lui Israel?”

Când Musa și Harun au venit la Faraon și i-au spus ceea ce Allah le poruncise, Faraon nu a crezut și nu s-a înmuiat, ci a început să se certe cu Musa. „Oare nu te-am crescut printre noi când erai copil?”, adică nu ți-am făcut bine crescându-te de când erai prunc în leagăn? „Și nu ai petrecut printre noi mulți ani din viața ta? Totuși ai săvârșit fapta pe care ai săvârșit-o”, uciderea egipteanului, atunci când un om din poporul lui Musa i-a cerut ajutor împotriva dușmanului său, iar „Musa l-a lovit cu pumnul și l-a ucis” [al-Qasas, 28:15].

„Iar atunci erai dintre necredincioși”, adică, după pretenția lui Faraon, urmai calea lor de necredință. Prin aceasta Faraon a mărturisit despre propria necredință fără să-și dea seama. Musa a răspuns: „Am săvârșit-o atunci când eram dintre cei neștiutori”, nu fiindcă aș fi fost necredincios, ci fapta a izvorât din rătăcire și nechibzuință; I-am cerut iertare Domnului meu, iar El m-a iertat.

„Am fugit de voi fiindcă m-am temut de voi”, atunci când ați hotărât să mă ucideți. Am plecat la Madyan, am rămas acolo mulți ani, apoi m-am întors, căci „Domnul meu mi-a dăruit înțelepciune și m-a făcut dintre Trimiși”.

Obiecția lui Faraon față de Musa era obiecția unui om neștiutor ori a unuia care se preface neștiutor. El socotea că Musa nu putea fi Trimis fiindcă omorâse un om. Musa i-a explicat că uciderea fusese o greșeală și că nu intenționase să omoare. Harul lui Allah nu este oprit de la nimeni; atunci de ce voia Faraon să-l oprească de la înțelepciunea și Mesajul pe care Allah i le dăruise?

Nu-i mai rămânea lui Faraon decât să spună: „Oare nu te-am crescut printre noi când erai copil?” Dar, cercetat cu dreptate, acest lucru nu fusese o binefacere a lui

. De aceea Musa a spus: „Iar binefacerea pe care mi-o reproșezi este că i-ai înrobit pe fiii lui Israel?” Adică îmi amintești că m-ai cruțat pe mine, după ce i-ai asuprit și i-ai înrobit pe fiii lui Israel, iar apoi socotești aceasta o binefacere față de mine? Adevărul este că ai nedreptățit acest popor ales, l-ai chinuit și l-ai supus muncilor grele, în vreme ce Allah m-a izbăvit de răul tău, iar răul tău continuă să-i lovească pe cei din neamul meu. Ce fel de binefacere este aceea pe care mi-o reproșezi?

23. Faraon a spus: „Și ce este Domnul lumilor?” 24. Musa a spus: „Domnul cerurilor și al pământului și al celor dintre ele, dacă aveți certitudine.” 25. Faraon le-a spus celor din jurul său: „Nu auziți?” 26. Musa a spus: „El este Domnul vostru și Domnul strămoșilor voștri.” 27. Faraon a spus: „Cu adevărat, trimisul vostru care v-a fost trimis este nebun!” 28. Musa a spus: „Domnul răsăritului și al apusului și al celor dintre ele, dacă pricepeți.” 29. Faraon a spus: „Dacă îți iei alt dumnezeu în afară de mine, te voi arunca negreșit printre cei întemnițați.” 30. Musa a spus: „Chiar dacă îți aduc o dovadă limpede?” 31. Faraon a spus: „Adu-o, dacă ești dintre cei sinceri!”

Faraon a spus: „Și ce este Domnul lumilor?”, tăgăduindu-L pe Domnul său prin nedreptate și semeție, deși era convins de adevărul chemării lui Musa. Musa a răspuns: „Domnul cerurilor și al pământului și al celor dintre ele”, Cel care a creat lumea de sus și lumea de jos, le cârmuiește și le îngrijește în toate felurile. Și voi, cei cărora vă vorbesc, faceți parte din creația Lui. Cum puteți tăgădui Creatorul tuturor făpturilor, Făcătorul pământului și al cerurilor, „dacă aveți certitudine”?

Faraon le-a spus celor din jur, mirându-se și încercând să-i facă să se mire: „Nu auziți?” Musa a continuat: „El este Domnul vostru și Domnul strămoșilor voștri”, fie că vă mirați sau nu, fie că vă purtați cu trufie ori vă supuneți.

Faraon a tăgăduit adevărul cu încăpățânare și l-a insultat pe cel care îl adusese: „Cu adevărat, trimisul vostru care v-a fost trimis este nebun!” El spune altceva decât urmăm noi și se deosebește de calea noastră. După socoteala lui Faraon și a celor cu o rațiune asemenea lui, ar fi rațional să creadă că nu au fost creați, că cerurile și pământul sunt veșnice fără Creator, că ei au apărut fără un creator și că adorarea unei făpturi neputincioase din toate punctele de vedere este rațională. În schimb, mărturisirea Domnului și Creatorului lumii de sus și de jos, Cel care dăruiește binefaceri văzute și nevăzute și cheamă la adorarea Lui singur, ar fi nebunie.

Faraon a înfrumusețat această părere poporului său, iar ei erau nechibzuiți și lipsiți de rațiune: „El și-a făcut poporul nechibzuit, iar ei i s-au supus. Ei erau un popor nelegiuit” [az-Zukhruf, 43:54].

Musa a răspuns tăgăduirii Domnului lumilor: „Domnul răsăritului și al apusului și al celor dintre ele”, Domnul întregii creații, „dacă pricepeți”. V-am adus o lămurire pe care o înțelege oricine are măcar o fărâmă de rațiune. De ce vă prefaceți că nu înțelegeți? În aceste cuvinte se află și o aluzie că nebunia de care îl acuză Faraon pe Musa se găsea chiar în Faraon. El îl numea nebun pe omul cel mai înțelept, mai rațional și mai cunoscător, în timp ce nebuni erau ei, fiindcă tăgăduiau Ființa a cărei existență este cea mai vădită: Creatorul cerurilor, al pământului și al celor dintre ele.

Dacă Îl tăgăduiți pe El, atunci ce anume mărturisiți? Dacă nu-L cunoașteți pe El, atunci ce cunoașteți? Dacă nu credeți în El și în Semnele Lui, atunci în ce cuvânt după Allah și Semnele Lui veți crede? Pe Allah, nebunii care sunt asemenea animalelor sunt mai raționali decât voi, iar vitele care pasc sunt mai bine călăuzite decât voi.

Când Musa l-a biruit pe Faraon prin dovadă, iar Faraon nu a mai putut răspunde, l-a amenințat bizuindu-se pe puterea lui: „Dacă îți iei alt dumnezeu în afară de mine, te voi arunca negreșit printre cei întemnițați.” Allah să-l facă de rușine: el își închipuia că îl putea rătăci pe Musa și îl putea împiedica să ia alt dumnezeu în afară de el. Însă Musa și cei împreună cu el cunoșteau temeinic credința lor și erau pătrunși de ea.

Musa i-a spus: „Chiar dacă îți aduc o dovadă limpede?”, adică un Semn vădit, care dovedește adevărul Mesajului adus de mine printr-o minune ce depășește obișnuitul. Faraon a spus: „Adu-o, dacă ești dintre cei sinceri!”

32. Musa și-a aruncat toiagul și deodată acesta a devenit un șarpe vădit. 33. Și-a scos mâna, iar ea s-a arătat albă privitorilor. 34. Faraon le-a spus căpeteniilor din jurul său: „Acesta este cu adevărat un vrăjitor învățat! 35. El vrea să vă scoată din pământul vostru prin vrăjitoria lui. Ce porunciți?” 36. Ei au spus: „Amână-i pe el și pe fratele lui și trimite prin cetăți oameni care să-i adune 37. și să-ți aducă orice vrăjitor învățat.”

Musa și-a aruncat toiagul și deodată acesta a devenit un șarpe mascul, viu și vădit pentru fiecare om, nu o închipuire și nu ceva făcut să pară șarpe. „Și-a scos mâna” din deschizătura veșmântului, „iar ea s-a arătat albă privitorilor”: strălucea fără vreo boală sau meteahnă, așa cum puteau vedea cei de față.

Faraon le-a spus căpeteniilor din jurul său, împotrivindu-se adevărului și celui care îl adusese: „Acesta este cu adevărat un vrăjitor învățat! El vrea să vă scoată din pământul vostru prin vrăjitoria lui.” Le-a încurcat judecata fiindcă știa cât de slabă le era mintea și le-a spus că această faptă era de felul vrăjitoriilor. Ei cunoșteau faptul că vrăjitorii puteau face lucruri uimitoare pe care oamenii obișnuiți nu le puteau face. Apoi i-a înspăimântat, pretinzând că Musa voia să-i alunge din țara lor prin această vrăjitorie, pentru ca ei să se străduiască să-l învingă pe cel care, după spusele lui, voia să-i scoată din casele lor.

„Ce porunciți?”, ce credeți că trebuie făcut? Ei au răspuns: „Amână-i pe el și pe fratele lui”, întârzie hotărârea asupra lor, „și trimite prin cetăți oameni care să-i adune și să-ți aducă orice vrăjitor învățat”. Trimite în toate cetățile care sunt centre ale științei și izvoare ale vrăjitoriei și strânge orice vrăjitor iscusit și cunoscător, căci vrăjitoriei i se opune vrăjitorie de același fel.

Din Bunătatea lui Allah față de robii Săi face parte faptul că El a arătat falsitatea argumentului lui Faraon, cel neștiutor, rătăcit și rătăcitor. Când Faraon a pretins că ceea ce adusese Musa era vrăjitorie, Allah a rânduit ca ei să-i adune pe toți vrăjitorii iscusiți și să organizeze o adunare în fața unui număr mare de oameni. Astfel adevărul avea să biruiască, iar oamenii științei și cei mai iscusiți în vrăjitorie aveau să confirme adevărul Mesajului lui Musa și faptul că minunile sale nu erau vrăjitorie. Faraon a urmat sfatul căpeteniilor, a trimis oameni prin cetăți și s-a străduit să-i adune pe vrăjitori.

38. Vrăjitorii au fost adunați la timpul rânduit, într-o zi cunoscută. 39. Li s-a spus oamenilor: „Vă veți aduna și voi, 40. poate că îi vom urma pe vrăjitori dacă ei vor fi biruitori?” 41. Când vrăjitorii au venit, i-au spus lui Faraon: „Vom avea oare o răsplată dacă noi vom fi biruitorii?” 42. El a spus: „Da, iar atunci veți fi dintre cei apropiați mie.” 43. Musa le-a spus: „Aruncați ceea ce aveți de aruncat.” 44. Ei și-au aruncat funiile și toiegele și au spus: „Pe puterea lui Faraon, noi vom fi negreșit biruitorii!” 45. Atunci Musa și-a aruncat toiagul și deodată el a înghițit ceea ce plăsmuiseră ei. 46. Vrăjitorii au căzut în prosternare. 47. Ei au spus: „Credem în Domnul lumilor, 48. Domnul lui Musa și al lui Harun.” 49. Faraon a spus: „Ați crezut în el înainte ca eu să vă dau voie? El este cu siguranță maestrul vostru, cel care v-a învățat vrăjitoria. Veți afla curând! Vă voi tăia mâinile și picioarele din părți opuse și vă voi răstigni pe toți.” 50. Ei au spus: „Nu este nicio pagubă

; la Domnul nostru ne vom întoarce. 51. Nădăjduim că Domnul nostru ne va ierta păcatele, fiindcă noi suntem cei dintâi credincioși.”

Vrăjitorii au fost adunați la timpul stabilit cu Musa, în ziua sărbătorii, când oamenii erau liberi de muncă. S-a făcut chemarea către tot poporul: „Vă veți aduna și voi?” Adunați-vă ca să-i vedeți pe vrăjitori învingându-l pe Musa, fiindcă ei sunt iscusiți în meșteșugul lor; „poate că îi vom urma pe vrăjitori dacă ei vor fi biruitori”, îi vom urma în religia lor, îi vom cinsti și vom vedea virtutea științei vrăjitoriei. Dacă ar fi căutat adevărul, ar fi spus: poate îl vom urma pe cel care are dreptate și vom afla care cale trebuie urmată. Din această pricină, întrecerea nu a făcut decât să ridice dovada împotriva lor.

Când vrăjitorii au venit la Faraon, au spus: „Vom avea oare o răsplată dacă noi vom fi biruitorii?” El le-a spus: „Da”, veți avea răsplată, „iar atunci veți fi dintre cei apropiați mie”. Le-a promis plata și apropierea de el, ca să le sporească râvna de a se împotrivi Mesajului adus de Musa prin toate mijloacele de care erau în stare.

Când Musa, vrăjitorii și poporul Egiptului s-au întâlnit la timpul stabilit, Musa i-a povățuit și i-a avertizat: „Vai vouă! Nu născociți minciuni împotriva lui Allah, căci El vă va nimici printr-o pedeapsă. Cel care născocește minciuni este pierdut” [Ta Ha, 20:61]. Ei s-au certat și s-au sfătuit, apoi Faraon i-a încurajat, iar ei s-au îndemnat unii pe alții.

Musa le-a spus: „Aruncați ceea ce aveți de aruncat”, tot ceea ce socotiți că vreți să aruncați. Nu le-a pus nicio limită, fiindcă era convins că tot ceea ce aduseseră împotriva adevărului era fals. Ei și-au aruncat funiile și toiegele, iar acestea au părut niște șerpi care se mișcau repede, fiindcă au vrăjit ochii oamenilor. Au spus: „Pe puterea lui Faraon, noi vom fi negreșit biruitorii!” Au cerut ajutor prin puterea unui rob slab și neputincios în toate privințele, dar care se semețise și purta înfățișarea unui rege cu oști. Au fost înșelați de strălucirea lui și nu au văzut adevărul. Cuvintele lor pot însemna și că au jurat pe puterea lui Faraon că ei vor birui.

Atunci Musa și-a aruncat toiagul și acesta a înghițit tot ceea ce plăsmuiseră din funii și toiege. Plăsmuirile lor erau minciună și falsitate, iar falsitatea nu poate sta înaintea adevărului și nu i se poate împotrivi.

Când vrăjitorii au văzut acest Semn măreț, au dobândit certitudine că nu era vrăjitorie, ci un Semn al lui Allah și o minune mare care arată sinceritatea lui Musa și adevărul Mesajului său. Au căzut în prosternare înaintea Domnului lor și au spus: „Credem în Domnul lumilor, Domnul lui Musa și al lui Harun.” Falsitatea a fost înfrântă în acea adunare, iar căpeteniile ei au mărturisit zădărnicia ei. Adevărul s-a arătat și a biruit, până când toți cei de față l-au văzut cu propriii ochi.

Faraon a stăruit însă în încăpățânare și rătăcire și a spus: „Ați crezut în el înainte ca eu să vă dau voie?” El se miră și caută să stârnească mirarea poporului său față de îndrăzneala lor de a crede fără îngăduința și porunca lui. „El este cu siguranță maestrul vostru, cel care v-a învățat vrăjitoria.” Totuși Faraon fusese cel care îi adunase, iar căpeteniile lui îl sfătuiseră să-i aducă din toate cetățile. Ei știau că vrăjitorii nu-l întâlniseră și nu-l văzuseră pe Musa înainte de acea zi și că săvârșiseră vrăjitorii care uimiseră privirile și înspăimântaseră oamenii. Cu toate acestea au primit cuvintele lui Faraon, deși știau că sunt mincinoase. Nu este de mirare că oamenii cu o asemenea gândire nu cred în adevărul limpede și în Semnele vădite: dacă Faraon le spunea despre un lucru că este altfel decât în realitate, ei îl credeau.

Faraon i-a amenințat: „Vă voi tăia mâinile și picioarele din părți opuse”, mâna dreaptă și piciorul stâng, așa cum li se face celor care răspândesc stricăciunea pe pământ, „și vă voi răstigni pe toți”, ca să fiți umiliți și înjosiți.

Vrăjitorii, după ce gustaseră dulceața credinței, au spus: „Nu este nicio pagubă”, nu ne pasă de amenințarea ta, „la Domnul nostru ne vom întoarce. Nădăjduim că Domnul nostru ne va ierta păcatele”, necredința, vrăjitoria și celelalte, „fiindcă noi suntem cei dintâi credincioși”, cei dintâi dintre aceste oști care au crezut în Musa. Allah i-a întărit și le-a dăruit răbdare.

Este cu putință ca Faraon să-și fi dus amenințarea la îndeplinire, fiindcă avea puterea să o facă, și este cu putință ca Allah să-i fi ocrotit de el. Faraon și poporul lui au stăruit apoi în necredință, iar Musa le-a adus în continuare Semnele limpezi. De fiecare dată când un Semn îi lovea puternic, ei îi promiteau lui Musa că, dacă Allah îndepărtează nenorocirea, vor crede și îi vor lăsa pe fiii lui Israel să plece împreună cu el. Când Allah îndepărta pedeapsa, ei își călcau făgăduința.

Când Musa și-a pierdut nădejdea că ei vor crede, pedeapsa li s-a cuvenit, iar timpul eliberării fiilor lui Israel din robie și al așezării lor pe pământ a sosit, Allah i-a revelat lui Musa porunca următoare.

52. Noi i-am revelat lui Musa: „Pleacă noaptea cu robii Mei; veți fi urmăriți.” 53. Faraon a trimis prin cetăți oameni care să adune oștile, spunând: 54. „Aceștia sunt doar o ceată mică. 55. Ei ne-au mâniat, 56. iar noi suntem cu toții pregătiți.” 57. Astfel i-am scos din grădini și izvoare, 58. din comori și locuințe alese. 59. Așa a fost, iar Noi i-am făcut pe fiii lui Israel să le moștenească. 60. Ei i-au urmărit la răsăritul soarelui.

„Pleacă noaptea cu robii Mei”, pornește cu fiii lui Israel la începutul nopții, ca să aibă timp îndeajuns să iasă, „veți fi urmăriți”, Faraon și oștile lui vor veni după voi. Lucrurile s-au petrecut așa cum spusese Allah. Când s-a făcut dimineață, toți fiii lui Israel plecaseră deja noaptea împreună cu Musa.

„Faraon a trimis prin cetăți oameni care să adune oștile”, ca să-și mobilizeze poporul și să-i îndemne să-i prindă pe fiii lui Israel. El le-a spus pentru a-i încuraja: „Aceștia sunt doar o ceată mică. Ei ne-au mâniat”, iar noi vrem să ne vărsăm mânia asupra acestor robi care s-au răzvrătit împotriva noastră. „Iar noi suntem cu toții pregătiți” împotriva lor; ei sunt dușmanii noștri ai tuturor și avem un interes comun.

Faraon și oștile lui au plecat după o mobilizare generală, într-o armată uriașă. Nu a rămas în urmă decât cel care avea o scuză și fusese împiedicat de neputință. „Astfel i-am scos din grădini și izvoare”, grădinile minunate ale Egiptului, izvoarele curgătoare și ogoarele care umpleau pământul lor, lucrate de oamenii orașelor și de cei din pustiu. „Din comori și locuințe alese”, care îi uimeau pe privitori. Se bucuraseră mult timp de ele și își petrecuseră viața în plăceri și pofte, în necredință, încăpățânare, semeție față de robi și trufie mare.

„Așa a fost, iar Noi i-am făcut pe fiii lui Israel să le moștenească”, pe cei pe care îi înrobiseră și îi supuseseră muncilor grele. Ei au moștenit grădinile, izvoarele, ogoarele și locuințele alese. Slavă Celui care dă stăpânirea cui voiește și o ia de la cine voiește, îl înalță pe cine voiește pentru ascultarea față de El și îl umilește pe cine voiește pentru neascultarea față de El.

„Ei i-au urmărit la răsăritul soarelui.” Poporul lui Faraon a urmărit poporul lui Musa la răsăritul soarelui. Îi urmăreau cu îndârjire, mânie și ură și aveau puterea să le facă rău.

61. Când cele două cete s-au văzut una pe alta, însoțitorii lui Musa au spus: „Vom fi ajunși cu siguranță!” 62. Musa a spus: „Nicidecum! Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi.” 63. Atunci i-am revelat lui Musa: „Lovește marea cu toiagul tău.” Ea s-a despărțit și fiecare parte era asemenea unui munte uriaș

. 64. I-am apropiat acolo pe ceilalți. 65. I-am salvat pe Musa și pe toți cei împreună cu el, 66. apoi i-am înecat pe ceilalți. 67. Cu adevărat, în aceasta este un Semn, dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși. 68. Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul.

„Când cele două cete s-au văzut una pe alta”, când fiecare a putut-o vedea pe cealaltă, „însoțitorii lui Musa au spus”, plângându-se lui Musa și fiind mâhniți: „Vom fi ajunși cu siguranță!” Musa i-a liniștit și le-a vestit făgăduința adevărată a Domnului său: „Nicidecum!”, lucrurile nu sunt așa cum spuneți și nu veți fi ajunși, „Domnul meu este cu mine și El mă va călăuzi” spre ceea ce mă va salva pe mine și pe voi.

„Atunci i-am revelat lui Musa: Lovește marea cu toiagul tău.” Musa a lovit-o și ea s-a despărțit în douăsprezece căi, iar fiecare parte a apei era asemenea unui munte uriaș. Musa și poporul lui au intrat în mare. „I-am apropiat acolo pe ceilalți”, pe Faraon și poporul lui, făcându-i să intre pe drumul urmat de Musa și de oamenii lui. „I-am salvat pe Musa și pe toți cei împreună cu el”; au ieșit cu toții și niciunul nu a rămas în urmă. „Apoi i-am înecat pe ceilalți” și niciunul dintre ei nu a scăpat.

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn” măreț al adevărului Mesajului lui Musa și al falsității căii lui Faraon și a poporului său, „dar cei mai mulți dintre ei nu sunt credincioși”, în ciuda acestor Semne care cer credința, din pricina stricăciunii inimilor lor. „Cu adevărat, Domnul tău este Atotputernicul, Îndurătorul”: prin Puterea Sa i-a nimicit pe necredincioșii care l-au tăgăduit pe Trimisul Său, iar prin Mila Sa i-a salvat pe Musa și pe toți cei împreună cu el.

69. Povestește-le istorisirea lui Ibrahim

, 70. când le-a spus tatălui său și poporului său: „Ce adorați?” 71. Ei au spus: „Adorăm idoli și rămânem stăruitori în slujirea lor.” 72. El a spus: „Vă aud ei când îi chemați? 73. Ori vă aduc folos sau vă fac vreun rău?” 74. Ei au spus: „Nu, dar i-am găsit pe părinții noștri făcând astfel.”

O, Muhammad, povestește-le oamenilor istorisirea lui Ibrahim al-Khalil, alesul și iubitul apropiat al lui Allah. Aici este urmărit acest episod deosebit din viața lui, deși întâmplările vieții sale sunt multe, fiindcă această istorisire este dintre cele mai uimitoare și mai alese: ea cuprinde Mesajul lui, chemarea poporului său, argumentarea împotriva lor și arată falsitatea stării în care se aflau

El le-a spus tatălui și poporului său: „Ce adorați?” Ei au răspuns, lăudându-se cu adorarea lor: „Adorăm idoli”, pe care îi cioplim și îi facem cu propriile mâini, „și rămânem stăruitori în slujirea lor”, petrecând mult timp în adorarea lor.

Ibrahim le-a arătat de ce idolii nu meritau adorarea: „Vă aud ei când îi chemați?”, răspund chemării voastre, vă ușurează necazul și îndepărtează ceea ce vă vatămă? „Ori vă aduc folos sau vă fac vreun rău?” Ei au recunoscut că nimic din toate acestea nu se întâmplă. Idolii nu aud rugăciunea, nu aduc nici folos și nici vătămare. De aceea, când Ibrahim i-a sfărâmat, a spus: „Ba cel mai mare dintre ei a făcut aceasta. Întrebați-i, dacă pot vorbi!” [al-Anbiya', 21:63], iar ei au răspuns: „Știi bine că aceștia nu vorbesc” [al-Anbiya', 21:65]. Aceasta era o stare cunoscută, fără loc pentru îndoială ori neclaritate.

Ei s-au refugiat atunci în imitarea părinților lor rătăciți și au spus: „Dar i-am găsit pe părinții noștri făcând astfel.” I-am urmat în aceasta, am mers pe calea lor și ne-am păstrat obiceiurile.

75. El a spus: „Ați văzut ceea ce adorați, 76. voi și părinții voștri din vechime? 77. Ei sunt cu adevărat vrăjmașii mei, afară de Domnul lumilor, 78. Cel care m-a creat și mă călăuzește, 79. Cel care mă hrănește și îmi dă să beau, 80. iar când sunt bolnav El mă vindecă, 81. Cel care mă va face să mor și apoi îmi va reda viața 82. și despre care nădăjduiesc că îmi va ierta păcatele în Ziua Judecății.”

Ibrahim le-a spus: voi și părinții voștri sunteți cu toții adversari în această chestiune, iar răspunsul meu este același pentru toți. „Ați văzut ceea ce adorați, voi și părinții voștri din vechime? Ei sunt cu adevărat vrăjmașii mei.” Să-mi facă ei cel mai mic rău și să uneltească împotriva mea, fiindcă nu pot face nimic.

„Afară de Domnul lumilor, Cel care m-a creat și mă călăuzește.” El singur

 dăruiește binefacerea creației și a călăuzirii oamenilor spre ceea ce le aduce folos în religie și în viața lumească. Ibrahim a menționat apoi câteva dintre trebuințele fără de care viața nu este cu putință: „Cel care mă hrănește și îmi dă să beau, iar când sunt bolnav El mă vindecă, Cel care mă va face să mor și apoi îmi va reda viața și despre care nădăjduiesc că îmi va ierta păcatele în Ziua Judecății.”

Numai El poate face toate acestea; de aceea numai El trebuie deosebit prin adorare și ascultare. Acești idoli trebuie părăsiți, căci nu creează, nu călăuzesc, nu îmbolnăvesc, nu vindecă, nu hrănesc, nu dau de băut, nu dau moartea, nu dau viață, nu le aduc folos adoratorilor lor prin înlăturarea necazurilor și nu le iartă păcatele.

Aceasta este o dovadă hotărâtoare și un argument limpede pe care nici voi, nici părinții voștri nu le puteți respinge. Ele arată că sunteți cu toții rătăciți și ați părăsit calea călăuzirii. Allah spune: „Poporul lui s-a certat cu el. El a spus: Vă certați cu mine despre Allah, când El m-a călăuzit? Nu mă tem de ceea ce Îi asociați, decât dacă Domnul meu voiește ceva. Domnul meu cuprinde toate lucrurile prin Știința Sa. Oare nu vă veți aminti?” [al-An'am, 6:80].

83. „O, Domnul meu, dăruiește-mi înțelepciune și alătură-mă celor drepți. 84. Rânduiește-mi o pomenire adevărată printre generațiile de mai târziu 85. și fă-mă dintre moștenitorii Grădinii Desfătării.”

Ibrahim L-a chemat apoi pe Domnul său: „O, Domnul meu, dăruiește-mi înțelepciune”, multă știință prin care să cunosc hotărârile, ceea ce este permis și ceea ce este interzis și prin care să judec între oameni. „Și alătură-mă celor drepți”, frații săi dintre Profeți și Trimiși.

„Rânduiește-mi o pomenire adevărată printre generațiile de mai târziu”, fă să fiu lăudat cu adevăr până la sfârșitul veacurilor. Allah i-a răspuns rugăciunii: i-a dăruit știința și înțelepciunea prin care a devenit dintre cei mai buni Trimiși, l-a alăturat fraților săi dintre Trimiși și l-a făcut iubit, primit, cinstit și lăudat printre urmașii tuturor religiilor, în toate vremurile. Allah spune: „Am lăsat pentru el o pomenire printre cei de mai târziu: Pace asupra lui Ibrahim! Astfel îi răsplătim pe cei care fac bine. El era dintre robii Noștri credincioși” [as-Saffat, 37:108–111].

„Și fă-mă dintre moștenitorii Grădinii Desfătării”, dintre oamenii Paradisului cărora Allah le dăruiește Grădina ca moștenire. Allah i-a răspuns rugăciunii și i-a înălțat locul în Grădinile Desfătării.

Sura ash Shuara

 Acestea sunt versetele Coranului și ale unei Cărți limpezi, 2. călăuzire și bună vestire pentru credincioși, 3. cei care împlinesc Rugăciunea, dau Zakah și cred cu certitudine în Viața de Apoi. 4. Cât despre cei care nu cred în Viața de Apoi, Noi le-am înfrumusețat faptele, iar ei rătăcesc orbește. 5. Aceștia sunt cei care vor avea cea mai rea pedeapsă, iar în Viața de Apoi ei vor fi cei mai pierduți. 6. Cu adevărat, tu primești Coranul de la Cel Înțelept, Atotștiutor.

Allah atrage atenția robilor Săi asupra măreției Coranului: „Acestea sunt versetele Coranului și ale unei Cărți limpezi”, cele mai înalte și mai limpezi versete, care arată în chipul cel mai clar cele mai nobile scopuri, cele mai bune ținte, cele mai bune fapte și cele mai curate purtări. Ele cuprind relatări adevărate, porunci frumoase și interzic orice faptă rea și orice însușire vrednică de mustrare.

Pentru oamenii cu vedere lăuntrică, ele sunt limpezi precum lumina zilei. Cheamă la credință și la treapta certitudinii. Vestesc lucruri nevăzute din trecut și din viitor întocmai cum s-au petrecut ori se vor petrece. Cheamă la cunoașterea Domnului Atotputernic prin Numele Sale frumoase, Însușirile Sale înalte și Faptele Sale desăvârșite. Îi prezintă pe Trimișii și aliații Săi astfel încât pare că îi vedem cu ochii noștri.

Cu toate acestea, mulți oameni nu trag folos din Coran și niciun încăpățânat nu se lasă călăuzit prin el. Allah păzește astfel versetele de oamenii în care nu se află bine și ale căror inimi nu au curăție. Prin ele sunt călăuziți numai cei pe care Allah i-a ales pentru credință, ale căror inimi sunt luminate și curățite de aceste versete.

De aceea spune: „călăuzire și bună vestire pentru credincioși”. Coranul îi călăuzește pe Calea cea dreaptă, le arată ce să urmeze și de ce să se ferească și le vestește răsplata lui Allah, care este rodul călăuzirii pe această Cale.

Mulți pretind credința. Oare este primită pretenția fiecăruia fără dovadă? Nu; de aceea Allah descrie însușirile credincioșilor: „cei care împlinesc Rugăciunea”, atât pe cea obligatorie, cât și pe cea voluntară. Ei o împlinesc cu toate faptele văzute, stâlpii, condițiile, obligațiile și lucrurile recomandate ale ei. Împlinesc și lăuntrul Rugăciunii: smerenia, care este sufletul ei, conștiința apropierii de Allah și cugetarea la cuvintele și mișcările Rugăciunii.

Ei „dau Zakah”, așa cum este obligatoriu, celor îndreptățiți să o primească, „și cred cu certitudine în Viața de Apoi”. Credința lor a ajuns la certitudine: o cunoaștere deplină care a intrat în inimă și îl împinge pe om la faptă. Certitudinea Vieții de Apoi îi face să se străduiască deplin pentru ea și îi avertizează împotriva cauzelor pedepsei. Aceasta este temelia oricărui bine.

„Cât despre cei care nu cred în Viața de Apoi”, o tăgăduiesc și îl resping pe cel trimis să le-o confirme, „Noi le-am înfrumusețat faptele, iar ei rătăcesc orbește”. Ei sunt nedumeriți și aleg ceea ce atrage Mânia lui Allah în locul a ceea ce aduce Mulțumirea Lui. Au răsturnat adevărurile: văd falsitatea drept adevăr și adevărul drept falsitate.

„Aceștia sunt cei care vor avea cea mai rea pedeapsă”, cea mai grea și mai înspăimântătoare, „iar în Viața de Apoi ei vor fi cei mai pierduți”. Pierderea va fi deplină pentru ei, căci în Ziua Învierii își vor pierde sufletele și familiile și vor pierde credința la care i-au chemat Trimișii.

„Cu adevărat, tu primești Coranul de la Cel Înțelept, Atotștiutor.

” Coranul care coboară asupra ta, pe care îl primești și îl înveți, vine de la Cel Înțelept, care pune toate lucrurile la locurile lor și le așează la treapta potrivită, și de la Cel Bineinformat, care cunoaște tainele stărilor

 și lăuntrul lor la fel ca exteriorul lor. Fiind de la Înțeleptul, Bineinformatul, întregul Coran este înțelepciune și bine pentru robi, căci nimeni nu cunoaște mai bine decât El ceea ce le este de folos.

7. Amintește-ți când Musa le-a spus familiei sale:

 „Am zărit un foc. Vă voi aduce de acolo o veste sau vă voi aduce un tăciune aprins, ca să vă încălziți.” 8. Când a ajuns la el, a fost chemat: „Binecuvântat este cel aflat la foc și cei din jurul lui.

 Slavă lui Allah, Domnul lumilor! 9. O, Musa, cu adevărat, Eu sunt Allah, Atotputernicul, Înțeleptul. 10. Aruncă-ți toiagul!” Când l-a văzut mișcându-se ca un șarpe, s-a întors fugind, fără să privească înapoi. „O, Musa, nu te teme! Trimișii nu se tem înaintea Mea. 11. Însă celui care a săvârșit o nedreptate, apoi a schimbat răul cu binele, Eu îi sunt Atoateiertător, Îndurător. 12. Introdu-ți mâna în deschizătura veșmântului și ea va ieși albă, fără vreun rău, între cele nouă Semne către Faraon și poporul lui; ei sunt un popor nelegiuit.” 13. Când Semnele Noastre limpezi au venit la ei, au spus: „Aceasta este o vrăjitorie vădită.” 14. Le-au tăgăduit din nedreptate și trufie, deși sufletele lor aveau certitudinea lor. Privește deci care a fost sfârșitul celor care răspândeau stricăciunea.

Amintește această istorisire frumoasă și nobilă despre starea lui Musa ibn 'Imran și începutul Revelației către el, când Allah l-a ales pentru Mesajul Său și i-a vorbit în mod direct. După ce Musa rămăsese mai mulți ani în Madyan, a plecat împreună cu familia sa spre Egipt. Pe drum s-a rătăcit într-o noapte rece și întunecată.

El le-a spus familiei sale: „Am zărit un foc”, am văzut de departe un foc. „Vă voi aduce de acolo o veste” despre drum „sau vă voi aduce un tăciune aprins, ca să vă încălziți”. Aceasta arată că el și familia lui se rătăciseră și erau cuprinși de frig.

„Când a ajuns la el, a fost chemat: Binecuvântat este cel aflat la foc și cei din jurul lui.” Allah l-a chemat și l-a înștiințat că acela era un loc sfânt și binecuvântat. Din binecuvântarea lui făcea parte faptul că Allah îl rânduise drept locul în care avea să-i vorbească lui Musa, să-l cheme și să-l trimită ca Trimis.

„Slavă lui Allah, Domnul lumilor!” El este mai presus de orice lipsă sau rău care I-ar putea fi atribuit; dimpotrivă, El este desăvârșit în Însușirile și Faptele Sale.

„O, Musa, cu adevărat, Eu sunt Allah, Atotputernicul, Înțeleptul.” Allah l-a înștiințat că El este Allah, singurul vrednic de adorare, fără partener, așa cum spune în celălalt verset: „Cu adevărat, Eu sunt Allah; nu există nicio divinitate în afară de Mine. Așadar, adoră-Mă și împlinește Rugăciunea pentru pomenirea Mea” [Ta-Ha, 20:14]. „Atotputernicul” este Cel care a supus toate lucrurile, iar toate făpturile I s-au plecat. „Înțeleptul” este Cel desăvârșit în Porunca și Creația Sa. Din Înțelepciunea Lui face parte faptul că l-a trimis pe robul Său Musa ibn 'Imran, despre care Allah știa că era vrednic de Mesajul, Revelația și Vorbirea Sa. Din Puterea Lui face parte și faptul că trebuie să te bizui pe El, fără să te înspăimânte faptul că ești singur, numărul mare al dușmanilor tăi și puterea lor tiranică, căci frunțile lor se află în Mâna lui Allah, iar mișcările și repausul lor sunt sub Cârmuirea Lui.

„Aruncă-ți toiagul!” Musa l-a aruncat, iar „când l-a văzut mișcându-se ca un șarpe”, adică un șarpe mascul care se mișcă foarte repede, „s-a întors fugind, fără să privească înapoi”, din pricina fricii firești omenești pe care o avea față de șerpi. Allah i-a spus: „O, Musa, nu te teme!” și, în celălalt verset: „Vino înainte și nu te teme; tu ești dintre cei aflați în siguranță” [al-Qasas, 28:31]. „Trimișii nu se tem înaintea Mea”, deoarece toate lucrurile de care oamenii se tem se află sub Hotărârea, Puterea și Porunca Lui. Cei pe care Allah i-a ales pentru Mesajul și Comunicarea Sa nu trebuie să se teamă de altcineva decât de El, mai ales când le dăruiește apropierea și le vorbește.

„În afară de cel care a făcut o nedreptate, apoi a schimbat răul cu binele.” Acesta este cel care poate avea motiv de teamă și neliniște, din pricina nedreptății săvârșite și a păcatului comis. Cât despre Trimiși, de ce s-ar teme și s-ar neliniști ei? Totuși, oricine și-a nedreptățit sufletul prin neascultarea lui Allah, apoi s-a căit

, s-a întors la El și și-a schimbat faptele rele cu fapte bune și neascultarea cu ascultarea, să știe că „Allah este Atoateiertător, Îndurător”. Nimeni să nu deznădăjduiască de Mila și Iertarea Lui: El iartă toate păcatele și este mai Milostiv față de robii Săi decât este o mamă față de copilul ei.

„Introdu-ți mâna în deschizătura veșmântului și ea va ieși albă, fără vreun rău”, adică fără lepră sau altă boală; albul ei strălucitor îi va uimi pe cei care o privesc. Aceste două Semne - prefacerea toiagului într-un șarpe care se mișcă și ieșirea mâinii albe din veșmânt - fac parte „dintre cele nouă Semne către Faraon și poporul lui”. Mergi cu ele, cheamă-i pe Faraon și pe poporul său și arată-le Semnele, „căci ei sunt un popor nelegiuit”: s-au îndepărtat de ascultarea lui Allah prin asociere, răzvrătire, trufie față de robii Săi și aroganță pe pământ fără drept.

Musa a mers la Faraon și la căpeteniile lui, i-a chemat la Allah și le-a arătat Semnele. „Când Semnele Noastre limpezi au venit la ei”, dovezi care arătau adevărul și îl făceau limpede precum soarele, „ei au spus: Aceasta este o vrăjitorie vădită.” Nu s-au mulțumit să le numească vrăjitorie, ci au pretins că aceasta era limpede pentru oricine. Cât de uimitor este ca dovezile văzute și luminile strălucitoare să fie socotite dintre cele mai evidente înșelătorii și vrăjitorii! Oare aceasta este altceva decât cea mai mare trufie și cea mai îndrăzneață falsificare?

„Le-au tăgăduit”, adică au refuzat să creadă în Semnele lui Allah, „deși sufletele lor aveau certitudinea lor”. Tăgăduirea lor nu venea din îndoială sau nesiguranță, ci le respingeau deși erau convinși de adevărul lor, „din nedreptate” față de dreptul Domnului lor și față de ei înșiși „și din trufie” față de Adevăr și față de oameni. S-au socotit prea mari ca să se supună Trimișilor. „Privește deci care a fost sfârșitul celor care răspândeau stricăciunea”: a fost cel mai rău sfârșit. Allah i-a nimicit, i-a înecat în mare, i-a făcut de rușine și le-a lăsat locuințele moștenire robilor Săi slabi și asupriți.

15. Noi le-am dăruit știință lui Dawud și lui Sulayman

, iar ei au spus: „Toată lauda Îi aparține lui Allah, care ne-a favorizat față de mulți dintre robii Săi credincioși.” 16. Sulayman l-a moștenit pe Dawud și a spus: „O, oameni, am fost învățați graiul păsărilor și ni s-a dăruit din toate. Cu adevărat, acesta este Harul vădit.” 17. Oștirile lui Sulayman, alcătuite din djinni, oameni și păsări, au fost adunate înaintea lui și au fost ținute în rânduri. 18. Când au ajuns în Valea Furnicilor, o furnică a spus: „O, furnicilor, intrați în locuințele voastre, ca nu cumva Sulayman și oștirile lui să vă strivească fără să-și dea seama.” 19. El a zâmbit, amuzat de vorbele ei, și a spus: „O, Domnul meu, insuflă-mi să fiu recunoscător pentru Binefacerea Ta, pe care ai revărsat-o asupra mea și asupra părinților mei, să săvârșesc fapte drepte de care Tu să fii mulțumit și, prin Mila Ta, primește-mă printre robii Tăi drepți.”

În acest Coran, Allah menționează și laudă Binefacerea Sa față de Dawud și de fiul său Sulayman, cărora le-a dăruit o știință vastă, după cum arată folosirea formei nehotărâte a cuvântului arab pentru „știință”. El spune în altă parte: „Și amintește-i pe Dawud și pe Sulayman, când au judecat cu privire la ogorul în care turma unor oameni intrase noaptea, iar Noi am fost Martori la judecata lor. Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă hotărârea, iar fiecăruia i-am dăruit judecată și știință” [al-Anbiya, 21:78-79]. Amândoi I-au mulțumit Domnului lor pentru marea Binefacere a științei și au spus: „Toată lauda Îi aparține lui Allah, care ne-a favorizat față de mulți dintre robii Săi credincioși.” L-au lăudat pe Allah pentru că i-a făcut credincioși și oameni ai fericirii, fiind dintre aleșii lor.

Nu există îndoială că oamenii credinței au patru trepte: cei drepți; deasupra lor, martirii; deasupra acestora, cei cu credință deplină și adevărată; iar deasupra tuturor, Profeții. Dawud și Sulayman se numără printre aleșii Trimișilor. Deși treapta lor se află sub cea a celor cinci Trimiși înzestrați cu hotărâre neclintită, ei fac parte dintre Trimișii nobili și virtuoși, pe care Allah îi pomenește în Cartea Sa cu laudă și apreciere. De aceea L-au lăudat pentru această treaptă. Semnul fericirii robului este să-I mulțumească lui Allah pentru binefacerile religioase și lumești, să vadă că toate vin de la Domnul său și să nu se mândrească ori să se admire pe sine pentru ele, ci să înțeleagă că ele cer multă recunoștință.

După ce i-a lăudat pe amândoi împreună, Allah îl menționează în mod deosebit pe Sulayman și unele dintre Binefacerile care i-au fost dăruite numai lui. El a primit o putere și o stăpânire mare și lucruri pe care tatăl său nu le avusese. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra amândurora.

„Sulayman l-a moștenit pe Dawud”, adică i-a moștenit știința și Profeția și a adăugat la știința tatălui său ceea ce Allah îl învățase în mod deosebit. Se poate ca el să fi învățat de la tatăl său ceea ce acesta cunoștea, pe lângă știința pe care o avea deja în timpul vieții lui Dawud, după cum arată cuvintele: „Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă hotărârea.”

Sulayman a spus, mulțumindu-I lui Allah și vorbind despre Binefacerea Lui: „O, oameni, am fost învățați graiul păsărilor.” El înțelegea ceea ce spuneau păsările și le putea vorbi, așa cum a vorbit cu pupăza și aceasta i-a răspuns și așa cum a înțeles cuvântul furnicii către celelalte furnici. Nimeni în afara lui Sulayman nu a primit aceasta. „Și ni s-a dăruit din toate”, adică Allah ne-a dat numeroase binefaceri și mijloace de stăpânire, putere și autoritate, cum nu i-a dat nimănui dintre oameni. De aceea el L-a rugat pe Domnul său: „Dăruiește-mi o stăpânire cum nu va mai avea nimeni după mine” [Sad, 38:35]. Allah i-a supus diavolii, care săvârșeau pentru el lucrări pe care ceilalți nu le puteau face, și i-a supus vântul, a cărui călătorie de dimineață era cât o lună, iar cea de seară cât o lună. „Cu adevărat, acesta este Harul vădit”, o Binefacere limpede. Astfel, Sulayman a recunoscut pe deplin Binefacerea lui Allah.

„Oștirile lui Sulayman, alcătuite din djinni, oameni și păsări, au fost adunate înaintea lui și au fost ținute în rânduri.” Oștirile lui uriașe și felurite - dintre fiii lui Adam, djinni, diavoli și păsări - au fost strânse pentru el. Cei din frunte erau ținuți pe loc până îi ajungeau cei din urmă, iar oștirile erau rânduite și ținute în ordine la mers, la oprire, la plecare și la așezare. Sulayman pregătise totul și rânduise pentru fiecare locul său. Toate aceste oștiri ascultau porunca lui, nu se puteau răzvrăti împotriva lui și nici nu puteau refuza. Allah spune: „Acesta este darul Nostru; dăruiește ori oprește, fără socoteală” [Sad, 38:39]. Cu această mare oștire el a pornit într-una dintre călătoriile sale.

„Când au ajuns în Valea Furnicilor, o furnică a spus”, sfătuindu-și semenii: „O, furnicilor, intrați în locuințele voastre, ca nu cumva Sulayman și oștirile lui să vă strivească fără să-și dea seama.” Furnica le-a sfătuit și le-a făcut să audă. Se poate ca ea singură să le fi chemat pe toate, iar Allah să le fi dăruit furnicilor un auz neobișnuit, căci un singur glas a ajuns la furnicile care umpleau valea; aceasta ar fi una dintre minunile uimitoare. Sau poate le-a spus celor din jur, iar vestea a fost transmisă din unele în altele până a ajuns la toate. Le-a învățat și mijlocul de apărare: intrarea în locuințe. Le-a spus cine erau Sulayman și oștirile sale, cât de mare era stăpânirea lui, apoi i-a scuzat: dacă le-ar fi strivit, n-ar fi făcut-o intenționat și nici nu și-ar fi dat seama.

Sulayman a auzit vorbele furnicii și „a zâmbit, amuzat de vorbele ei”, uimit de sfatul, elocvența și buna ei exprimare. Așa erau Profeții: aveau purtare desăvârșită și se mirau atunci când exista motiv de mirare, dar nu treceau dincolo de zâmbet. Cel mai adesea, râsul Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, era un zâmbet.

Sura an Naml

Volumul 7 din comentariul complet al Coranului de al-Saʿdī cuprinde juzurile 19–21: Al-Furqān 25:21 — Al-Aḥzāb 33:30. Versetele arabe sunt însoțite de traducerea sensurilor în limba română și de comentariul autorului.