Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura al Furqan

Versetele 21 la 77

Revelată la Mecca, potrivit majorității învățaților

Versetele 21 la 23

Cei care îl tăgăduiesc pe Trimis și tăgăduiesc făgăduința și amenințarea lui Allah, în ale căror inimi nu se află frica de amenințare și nici speranța întâlnirii cu Creatorul, spun: „De ce nu au fost coborâți îngerii asupra noastră sau de ce nu-L vedem pe Domnul nostru?” De ce nu au coborât îngeri care să mărturisească faptul că tu ești Trimis și să te ajute în misiune, ori să vină ei înșiși ca trimiși? Sau de ce nu-L vedem pe Domnul nostru ca să ne vorbească și să ne spună: acesta este Trimisul Meu, urmați-l?

Această obiecție împotriva Trimisului este neîntemeiată și izvorăște din mândrie, semeție și împotrivire. „Cu adevărat, s-au socotit prea mari în sufletele lor” când au făcut aceste cereri îndrăznețe. Cine sunteți voi, oameni săraci și neputincioși, ca să cereți vederea lui Allah și să faceți dovada Mesajului dependentă de ea? Ce mândrie poate fi mai mare?

„Și s-au semețit cu o semeție uriașă”, adică inimile lor s-au împietrit și încăpățânarea i-a făcut să refuze adevărul. Inimile le-au devenit mai tari decât piatra și fierul: nu se pleacă adevărului, nu se înmoaie la sfatul sincer și nu-l urmează. Îndemnurile și aducerile-aminte nu le-au folosit. Când le-a venit avertizarea, i-au răspuns celui mai sincer și mai binevoitor om și Semnelor limpezi ale lui Allah prin îndepărtare, tăgăduire și împotrivire. Ce semeție poate fi mai mare? De aceea faptele lor au devenit zadarnice și au pierdut în cel mai greu chip, fiind lipsiți cu totul de bine.

„În Ziua în care îi vor vedea pe îngeri”, aceia a căror coborâre au cerut-o, „în acea Zi nu va fi nicio veste bună pentru nelegiuiți”. Cât timp stăruie în păcat și împotrivire, vederea îngerilor nu poate fi decât începutul pedepsei. Mai întâi îi vor vedea la moarte, când îngerii vor coborî la ei. Allah spune: „Dacă i-ai vedea pe cei nedrepți în chinurile morții, iar îngerii întinzându-și mâinile: Dați-vă sufletele! Astăzi veți fi răsplătiți cu pedeapsa umilirii, pentru că spuneați despre Allah neadevărul și vă îngâmfați față de Semnele Sale” [al-An'am, 6:93].

Apoi, în mormânt, Munkar și Nakir îi vor întreba despre Domnul, Profetul și religia lor, dar ei nu vor putea da un răspuns care să-i salveze. Îngerii le vor aduce pedeapsa și vor îndepărta mila de la ei. În Ziua Învierii, îngerii îi vor mâna spre Foc și îi vor preda păzitorilor Iadului, care vor începe pedeapsa lor. Tocmai această coborâre au cerut-o. Dacă stăruie în răzvrătire, vor vedea pedeapsa și o vor gusta; atunci vor căuta adăpost față de îngeri și vor încerca să fugă, dar nu vor avea nicio scăpare. „Și vor spune: Este oprit cu desăvârșire!” Allah spune: „O, voi, adunare a jinnilor și a oamenilor, dacă puteți să treceți dincolo de hotarele cerurilor și ale pământului, treceți! Dar nu veți trece decât cu putere” [ar-Rahman, 55:33].

„Noi Ne vom îndrepta spre faptele pe care le-au făcut”, spre faptele pe care ei le socoteau bune și pentru care s-au ostenit, „și le vom preface în pulbere împrăștiată”, adică le vom face zadarnice și fără valoare. Le vor pierde, vor fi lipsiți de răsplata lor și vor fi pedepsiți, fiindcă acele fapte nu au fost întemeiate pe credință, ci au fost săvârșite de oameni care nu cred în Allah și în Trimișii Săi. Fapta bună primită de Allah este fapta credinciosului sincer, care crede în Trimiși și îi urmează.

Versetul 24

În acea Zi înspăimântătoare, plină de tulburare, „locuitorii Paradisului”, cei care au crezut în Allah, au săvârșit fapte drepte și s-au temut de Domnul lor, „vor avea un mai bun loc de ședere”, mai bun decât locul oamenilor Focului, „și un mai frumos loc de odihnă”, adică locuința lor în Paradis. Ea este locul odihnei și al repausului desăvârșit, fiindcă este o desfătare deplină, neamestecată cu nicio tulburare. Prin contrast, Iadul este cel mai rău loc de ședere și cel mai rău loc de odihnă. Aici comparativul este folosit deși celălalt termen al comparației nu are deloc însușirea respectivă: în locul de odihnă și în sălașul oamenilor Focului nu se află niciun bine. Tot astfel Allah spune: „Este Allah mai bun sau ceea ce Îi asociază ei?” [an-Naml, 27:59].

Versetele 25 la 29

Allah vestește Măreția Zilei Învierii și ceea ce se va afla în ea dintre greutăți, necazuri și lucruri care înspăimântă inimile. „În Ziua în care cerul se va despica prin nori”, aceia sunt norii în care Allah va coborî de deasupra cerurilor. Cerurile se vor despica și se vor deschide, iar îngerii fiecărui cer vor coborî în rânduri: fie un rând va înconjura toate creaturile, fie îngerii fiecărui cer vor alcătui un rând, iar îngerii cerului următor un alt rând lângă el, și așa mai departe.¹

Sensul este că îngerii, în ciuda numărului și puterii lor, vor coborî și vor înconjura făpturile, supuși poruncii Domnului lor; niciunul nu va vorbi fără îngăduința lui Allah. Ce se poate spune atunci despre omul slab, mai ales despre acela care s-a împotrivit Stăpânului său prin păcate mari și prin fapte care Îi aduc Mânia, apoi vine la El cu păcate de care nu s-a căit? Stăpânul Creator îl va judeca fără nicio nedreptate, nici măcar cât un fir de praf.

De aceea Allah spune că Ziua aceea „pentru necredincioși va fi o Zi grea”, din pricina greutății și a nenorocirilor prin care vor trece. Pentru credincios, dimpotrivă, ea va fi ușoară, iar povara îi va fi ușurată: „În Ziua în care îi vom aduna pe cei cu frică de Allah înaintea Celui Milostiv ca pe o delegație cinstită și îi vom mâna pe nelegiuiți însetați către Iad” [Maryam, 19:85-86].

„Stăpânirea adevărată va aparține în acea Zi Celui Milostiv.” Niciunei creaturi nu-i va mai rămâne nici măcar înfățișarea stăpânirii pe care a avut-o în lume; regii și supușii, cei liberi și robii, nobilii și ceilalți vor fi cu toții egali. Ceea ce liniștește inima este că Allah a legat stăpânirea acelei Zile de Numele Său „Cel Milostiv”. Mila Lui cuprinde toate lucrurile; prin ea se mențin lumea aceasta și Viața de Apoi, se desăvârșește orice lipsă și se înlătură orice cusur.

Numele care arată Mila Lui predomină asupra celor care arată Mânia, iar Mila Sa întrece și biruiește Mânia Sa. Allah l-a creat pe om slab, apoi l-a onorat și l-a cinstit ca să-Și desăvârșească binefacerea față de el și să-l acopere cu Mila Sa. În Ziua Învierii oamenii vor sta smeriți și nemișcați de frică, așteptând judecata și ceea ce li se va întâmpla. Allah este însă mai milostiv față de ei decât părinții și chiar decât ei înșiși. Ce credeți, așadar, despre felul în care Se va purta cu ei? Nimeni nu va pieri sub această Milă decât acela căruia i s-a hotărât pierzarea, și nimeni nu va fi îndepărtat de ea decât acela pe care propria nenorocire l-a cuprins și asupra căruia pedeapsa a devenit inevitabilă.

„În acea Zi, cel nedrept”, care I-a făcut părtași lui Allah, nu a crezut și i-a tăgăduit pe Trimiși, „își va mușca mâinile” din părere de rău, tristețe și mâhnire, și va spune: „O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul!”, crezând în el și urmându-l. „Vai mie! De nu l-aș fi luat pe cutare drept prieten!” Cutare înseamnă orice diavol dintre oameni ori jinni pe care l-a luat prieten apropiat. L-a socotit vrăjmaș pe cel mai sincer și mai milostiv om față de el și s-a împrietenit cu cel mai aprig vrăjmaș; din această prietenie nu a dobândit decât nenorocire, pierdere, rușine și pieire.

„El m-a abătut de la Pomenire după ce aceasta a venit la mine”, înfrumusețându-mi prin înșelăciune și șoapte rătăcirea pe care o urma. „Iar Satana este întotdeauna trădător față de om”: îi împodobește falsitatea, îi urâțește adevărul și îi dă făgăduințe mincinoase, apoi îl părăsește și se dezice de el, așa cum le va spune tuturor urmașilor săi după încheierea judecății: „Cu adevărat, Allah v-a făcut o făgăduință adevărată, iar eu v-am făgăduit și v-am înșelat. Nu am avut nicio putere asupra voastră, decât că v-am chemat, iar voi mi-ați răspuns. Nu mă mustrați pe mine, ci mustrați-vă pe voi înșivă. Eu nu vă pot ajuta și nici voi nu mă puteți ajuta. Eu mă dezic de faptul că m-ați făcut părtaș lui Allah mai înainte” [Ibrahim, 14:22].

Așadar, robul să privească spre sine cât timp mai există posibilitatea, să prindă ocazia de a îndrepta ceea ce mai poate fi îndreptat înainte ca aceasta să nu mai fie cu putință, să-i ia drept aliați pe aceia a căror alianță îi aduce fericirea și să-i socotească vrăjmași pe aceia a căror dușmănie îi este de folos, iar prietenia lor îi este vătămătoare. Allah este Cel care dăruiește izbânda.

Versetele 30 la 31

„Trimisul a spus”, chemându-L pe Domnul său și plângându-I-se, mâhnit de îndepărtarea poporului său de ceea ce le-a adus: „O, Domnul meu, poporul meu”, la care m-ai trimis ca să-i călăuzesc și să le vestesc Mesajul, „a luat acest Coran drept ceva părăsit.” Ei s-au îndepărtat de el, l-au părăsit și l-au lăsat deoparte, deși aveau datoria să se supună hotărârii lui, să primească poruncile lui și să le urmeze.

Allah i-a adus apoi mângâiere Trimisului Său și i-a arătat că acești oameni au avut înaintea lor semeni care au procedat la fel: „Astfel am rânduit pentru fiecare Profet câte un vrăjmaș dintre nelegiuiți”, adică dintre cei care nu sunt potriviți pentru bine și nu se lasă îndreptați. Ei îi vrăjmășesc pe Trimiși, le răspund și se ceartă cu ei prin falsitate.

Printre foloasele acestei opoziții se află faptul că adevărul biruiește falsitatea și se arată într-o limpezime deplină. Când falsitatea se ridică împotriva adevărului, adevărul se vădește și mai limpede, iar dovezile lui se întăresc. Tot astfel se arată cinstirea pe care Allah le-o dăruiește oamenilor adevărului și pedeapsa cu care îi lovește pe oamenii falsității. Așadar, nu te mâhni pentru ei și nu te pierde din pricina mâhnirii.

„Domnul tău este de ajuns drept Călăuzitor”: El te va călăuzi către ceea ce urmărești și către binele religiei și al vieții tale. El este de ajuns și drept „Ajutător”: te va sprijini împotriva vrăjmașilor tăi și va îndepărta de la tine orice rău în treburile religiei și ale lumii. Mulțumește-te deci cu El și pune-ți încrederea în El.

Versetele 32 la 34

Aceasta face parte dintre propunerile pe care necredincioșii le născociseră și le îndreptau împotriva Profetului. Ei spuneau: „De ce nu i-a fost coborât Coranul dintr-odată?”, așa cum cărțile de mai înainte fuseseră coborâte deodată. Dar ce neajuns ar fi în faptul că a fost coborât în acest fel? Dimpotrivă, această formă de coborâre este mai deplină și mai bună.

De aceea Allah spune: „Așa a fost”, adică l-am coborât treptat, „pentru ca prin el să-ți întărim inima”. Ori de câte ori se cobora o parte din Coran, liniștea și statornicia lui sporeau, mai ales atunci când apăreau împrejurări care puteau aduce neliniște. Coborârea Coranului în chiar momentul ivirii unei împrejurări avea un efect deosebit și întărea inima mai mult decât dacă pasajul ar fi fost coborât mai înainte și apoi doar amintit când se ivea pricina.

„Noi ți l-am recitat treptat, cu o rânduială desăvârșită”, adică l-am făcut să ajungă la tine încet și în trepte. Toate acestea arată grija lui Allah pentru Cartea Sa, Coranul, și pentru Trimisul Său Muhammad: El a făcut coborârea Cărții Sale potrivită cu stările Trimisului și cu trebuințele religioase ale acestuia.

„Ei nu-ți aduc nicio pildă”, nicio obiecție prin care să se împotrivească adevărului și să încerce să-ți respingă Mesajul, „fără ca Noi să-ți aducem adevărul și cea mai bună tâlcuire.” Allah ți-a coborât un Coran care cuprinde tot ce este necesar pentru adevăr, cu o limpezime deplină în cuvinte. Toate înțelesurile lui sunt adevărate și curate de falsitate și îndoială, iar cuvintele lui arată hotarele lucrurilor în cea mai limpede formă și tâlcuiesc înțelesurile pe deplin.

Acest verset arată că învățatul care vorbește despre cunoaștere, fie el învățat al hadithului, profesor ori predicator, trebuie să urmeze pilda Domnului său în felul în care El a cârmuit treburile Trimisului. El trebuie să privească la stările oamenilor: ori de câte ori se ivește un eveniment ori o împrejurare, să aducă versetele coranice, hadithurile profetice și îndemnurile potrivite acelei situații.

Versetul este și un răspuns împotriva celor care forțează interpretarea textelor, precum Jahmiyyah și cei asemenea lor, care socotesc că multe texte ale Coranului trebuie interpretate cu alte înțelesuri decât cele arătate de sensul lor limpede. După părerea lor, Coranul nu ar oferi cea mai bună tâlcuire, ci cea mai bună tâlcuire ar fi explicația prin care ei au răstălmăcit înțelesurile. Această pretenție este ea însăși o denaturare.

Allah vestește apoi starea politeiștilor care l-au tăgăduit pe Trimisul Său și sfârșitul nenorocit care îi așteaptă: „Cei care vor fi târâți pe fețele lor”, târâți și împinși de îngerii pedepsei într-o priveliște cumplită, „către Iad”, locul care strânge toate felurile de chin și pedeapsă, „se află în cel mai rău loc și sunt cei mai rătăciți de la Cale”. Comparația nu înseamnă că și credincioșii ar fi rătăciți, dar într-un grad mai mic. Credincioșii au cea mai bună stare și cel mai bun sfârșit: în lume au fost călăuziți pe Calea cea dreaptă, iar în Viața de Apoi vor ajunge în Grădinile Desfătării.

Versetele 35 la 40

Allah face aici trimitere la aceste istorisiri, pe care le-a desfășurat în alte locuri, pentru a-i avertiza pe cei cărora li se adresează să nu stăruie în tăgăduirea Trimisului lor. Altfel, i-ar putea lovi ceea ce a lovit popoarele dinainte, care se aflau aproape de ei și ale căror povestiri le cunoșteau, fiind răspândite și vestite.

Ei vedeau cu ochii lor urmele unora dintre acele popoare, precum locuințele poporului lui Salih din al-Hijr și cetatea asupra căreia a fost trimisă „ploaia răului”, pietre din lut ars. Trec prin apropierea ei dimineața și noaptea, în călătoriile lor. Acele popoare nu erau mai rele decât ei, iar Trimișii lor nu erau mai buni decât Trimisul acestora. Allah spune: „Oare necredincioșii voștri sunt mai buni decât aceia? Sau aveți voi vreo scutire în Scripturi?” [al-Qamar, 54:43].

Ceea ce i-a împiedicat să creadă, cu toate Semnele văzute, a fost faptul că nu nădăjduiau în Înviere, nu așteptau întâlnirea cu Domnul lor și nu se temeau de pedeapsa Lui. Din această pricină au stăruit în încăpățânare. Altfel, la ei veniseră Semne după care nu mai rămânea îndoială, nelămurire ori șovăială.

Versetele 41 la 44

Când acești oameni, care te tăgăduiesc, se împotrivesc Semnelor lui Allah și se poartă cu trufie pe pământ, te văd, ei te iau în batjocură, te disprețuiesc și spun cu ironie: „Acesta este cel pe care Allah l-a trimis ca Trimis?” Adică nu s-ar potrivi ca Allah să-l trimită pe acest om. Cuvintele lor izvorăsc din nedreptate, încăpățânare și răsturnarea adevărului.

Vorbele lor pot însemna că Trimisul - Allah să ne ferească de o asemenea gândire - ar fi fost neînsemnat și vrednic de dispreț și că, dacă Mesajul ar fi fost dat altcuiva, acel lucru ar fi fost mai potrivit. Ei spuneau: „De ce nu a fost coborât acest Coran asupra unui om de seamă din cele două cetăți?” [az-Zukhruf, 43:31]. Asemenea cuvinte nu pot ieși decât de la cel mai ignorant și mai rătăcit om ori de la cel mai încăpățânat, care îmbracă haina ignoranței ca să răspândească falsitatea pe care o urmează și să ponegrească adevărul și pe cel care l-a adus.

Cine privește viața lui Muhammad ibn 'Abdullah află că el era cel mai bun și mai de seamă dintre oameni, cel mai înaintat în rațiune, cunoaștere și judecată dreaptă, în statornicie și demnitate, în noblețea caracterului și frumusețea purtării, în curăție, curaj, generozitate și orice însușire aleasă. Cel care îl disprețuiește și îl defăimează a adunat prostia, ignoranța, rătăcirea, contradicția, nedreptatea și agresiunea într-un chip pe care altul nu l-a adunat. Este de ajuns ca dovadă a ignoranței sale faptul că îl defăimează pe acest Trimis măreț și nobil.

Ceea ce i-a împins să-l ponegrească și să-l ia în batjocură a fost alipirea lor încăpățânată de falsitate și dorința de a-i înșela pe cei slabi la minte. De aceea au spus: „Aproape că ne-ar fi abătut de la zeii noștri”, făcând din divinitățile lor o singură Divinitate, „dacă noi nu am fi stăruit cu răbdare în adorarea lor.” Ei pretindeau că Tawhidul este rătăcire, deși rătăcirea adevărată era politeismul lor, și se îndemnau unii pe alții să stăruie în el: „Mai-marii lor au plecat, spunând: Mergeți și rămâneți statornici lângă zeii voștri” [Sad, 38:6].

Răbdarea este lăudată în toate situațiile, mai puțin atunci când omul stăruie în ceva ce atrage Mânia lui Allah și sporește combustibilul Focului. Credincioșii sunt cei despre care Allah spune: „și se îndeamnă unii pe alții la adevăr și se îndeamnă unii pe alții la răbdare” [al-'Asr, 103:3]. Fiindcă politeiștii se socoteau călăuziți și îl numeau rătăcit pe Trimis, iar faptul că nu era chip să fie înduplecați devenise limpede, Allah i-a amenințat: atunci când „vor vedea pedeapsa”, vor afla cu o cunoaștere sigură „cine este mai rătăcit de la Cale”. „În acea Zi, cel nedrept își va mușca mâinile și va spune: O, de-aș fi urmat o cale împreună cu Trimisul!” [al-Furqan, 25:27 și versetele următoare].

Există oare o rătăcire mai mare decât a celui care și-a luat propria poftă drept dumnezeu și face tot ceea ce dorește? De aceea Allah spune: „L-ai văzut pe acela care și-a luat pofta drept dumnezeu?” Nu te uimesc starea lui și rătăcirea în care se află, în vreme ce el se socotește pe cele mai înalte trepte? „Vei fi tu oare păzitor asupra lui?” Tu nu ai putere și stăpânire asupra lui; ești numai un prevenitor, ți-ai împlinit datoria, iar socoteala lui este la Allah.

Allah arată apoi cât de adâncă este rătăcirea lor: „Ori crezi că cei mai mulți dintre ei aud sau pricep?” El arată că sunt lipsiți de înțelegere și de auzul care aduce folos. „Ei nu sunt decât asemenea vitelor”, care nu aud decât strigăte și chemări: „Surzi, muți și orbi, ei nu pricep” [al-Baqarah, 2:171]. Ba vitele sunt mai bine călăuzite: urmează păstorul care le conduce, cunosc drumul pieirii și se feresc de el. Sfârșitul lor este mai sigur decât al acestor oameni. Prin urmare, cel care îl defăimează pe Trimis prin această descriere este el însuși cel mai vrednic de ea, iar orice animal necuvântător este mai bine călăuzit decât el.

Versetele 45 la 46

Nu ai văzut, cu ochii și cu judecata ta, desăvârșirea Puterii Domnului tău și lărgimea Milei Sale? El întinde umbra peste robi, iar aceasta este umbra dinaintea răsăritului soarelui. „Apoi am făcut soarele un îndrumător pentru ea”, adică un semn după care umbra este cunoscută; dacă nu ar exista soarele, umbra nu ar fi cunoscută, căci lucrurile se cunosc prin contrariile lor.

„După aceea o strângem treptat spre Noi.” Cu cât soarele se înalță, cu atât umbra se micșorează puțin câte puțin, până dispare cu totul. Umbra și soarele se succed astfel înaintea oamenilor care le văd cu ochii lor. Din aceasta se nasc alternarea nopții și zilei, schimbarea anotimpurilor și numeroase alte foloase. Toate sunt dintre cele mai mari dovezi ale Puterii și Măreției lui Allah, ale desăvârșirii Milei și grijii Sale pentru robii Săi. Ele arată că numai El merită adorarea, lauda, iubirea și cinstirea, căci El este Stăpânul Măreției și al Cinstirii.

Versetul 47

Prin Mila și Bunătatea Sa, Allah a făcut noaptea asemenea unui veșmânt care vă acoperă, pentru ca în ea să vă liniștiți, să vă odihniți prin somn și să vă opriți mișcările. Dacă nu ar fi noaptea, robii nu s-ar odihni și ar continua să se miște, ceea ce le-ar pricinui cea mai mare vătămare. Iar dacă întunericul ar rămâne neîncetat, mijloacele lor de trai și interesele lor ar fi împiedicate. De aceea Allah a făcut ziua timp al răspândirii: în ea oamenii pleacă la negoț, călătorie și muncă și dobândesc ceea ce le este de folos.

Versetele 48 la 50

El singur este Cel care are milă de robii Săi și le dăruiește mijloace de trai îmbelșugate. Trimite vânturile ca vestitoare ale Milei Sale, adică ale ploii; prin ele ridică norii, îi adună, îi alcătuiește în mase și îi fecundează, apoi îi cârmuiește prin porunca Sa, astfel încât robii să primească vestea ploii înainte ca ea să cadă și să se poată pregăti, înainte ca ploaia să vină dintr-odată.

„Noi coborâm din cer o apă curată”, apă care curăță de necurăția rituală mică și mare și îndepărtează murdăria văzută. Printre binefacerile ploii se află faptul că Allah dă viață prin ea unui ținut mort. Din pământ ies felurite plante și arbori din care mănâncă oamenii și animalele. „Și să potolim setea multor vite și oameni dintre cei pe care i-am creat”, adică vă dăm să beți din ea vouă și vitelor voastre.

Cel care trimite vânturile vestitoare, le pune la slujiri diferite și coboară din cer apă curată și binecuvântată, făcând din ea hrană pentru oameni și animale, nu este oare singurul care merită să fie adorat, fără să I se pună niciun părtaș? Allah a răspândit aceste Semne văzute și le-a îndreptat către robi pentru ca ei să-L cunoască, să-I mulțumească și să-și amintească de El. Cu toate acestea, cei mai mulți oameni stăruie în necredință, din pricina firii și caracterelor lor stricate.

Versetele 51 la 52

Allah vestește că Voința Sa pătrunde totul și că, dacă ar fi voit, ar fi trimis în fiecare cetate câte un prevenitor, un Trimis care să-i avertizeze. Voința Sa nu este neputincioasă în fața acestui lucru. Însă Înțelepciunea și Mila Lui față de tine și față de ceilalți, O, Muhammad, au cerut să te trimită la toți: la cei roșii și negri, la arabi și nearabi, la oameni și jinni.

„Nu asculta deci de necredincioși” lăsând ceva din ceea ce ți-a fost trimis. Dimpotrivă, depune-ți toată puterea în vestirea întregului Mesaj. „Ci luptă împotriva lor prin el”, prin Coran, „cu o luptă mare”: nu cruța niciun efort în sprijinirea adevărului și în nimicirea falsității. Chiar dacă vezi că te tăgăduiesc și se poartă aspru, stăruie în efortul tău și nu deznădăjdui că vor fi călăuziți și nu înceta să le vestești numai fiindcă Mesajul nu se potrivește poftelor lor.

Versetul 53

El singur este Cel care a lăsat să curgă și să se întâlnească cele două mări: apa dulce și plăcută, adică râurile care curg pe fața pământului, și marea sărată și amară. El a făcut ca fiecare să le aducă robilor folosul ei. „El a pus între ele o stavilă”, care împiedică una să se amestece cu cealaltă, ca să nu dispară folosul urmărit din fiecare, „și o opreliște de netrecut”, adică un hotar puternic și ocrotitor.

Versetul 54

Allah singur, fără părtaș, l-a creat pe om dintr-o apă neînsemnată, apoi a răspândit din el urmași mulți și i-a făcut oameni legați prin înrudire și prin căsătorie, risipiți ori adunați laolaltă. Toți provin din acea apă neînsemnată. Aceasta arată desăvârșirea Puterii Sale: „Domnul tău este Atotputernic.” Tot ea dovedește că adorarea Lui este adevărul, iar adorarea altuia este falsitate.

Versetul 55

Ei adoră idoli și morți care nu pot nici vătăma, nici folosi și îi fac rivali Celui care stăpânește folosul și vătămarea, dăruirea și oprirea. Deși datoria lor era să urmeze călăuzirea Domnului lor și să-I sprijine religia, ei au făcut tocmai contrariul.

„Necredinciosul este mereu sprijinitor împotriva Domnului său”: el sprijină falsitatea - idolii și rivalii care sunt vrăjmași ai lui Allah - împotriva Domnului său. Astfel, se ridică împotriva Lui, arătându-I vrăjmășie și război, deși Domnul lui este Cel care l-a creat, l-a hrănit și l-a acoperit cu binefaceri văzute și nevăzute. El nu poate ieși din Stăpânirea, Autoritatea și Hotărârea lui Allah. Allah nu încetează să-i arate Bunătate și Binefacere, iar el stăruie, din ignoranță, în dușmănie și împotrivire.

Versetele 56 la 60

Allah arată că nu l-a trimis pe Muhammad ca stăpânitor asupra creației, nu l-a făcut înger și nu i-a dat vistieriile lucrurilor. L-a trimis „ca binevestitor”, ca să-i vestească celui care I se supune lui Allah răsplata din această lume și din Viața de Apoi, și „prevenitor”, ca să-l avertizeze pe cel care nu I se supune despre pedeapsa din această lume și din Viața de Apoi. Aceasta cere să fie lămurite faptele care aduc răsplata și cele care atrag pedeapsa, prin porunci și interdicții.

O, Muhammad, tu nu le ceri nicio plată pentru vestirea Coranului și a călăuzirii, încât aceasta să le ofere o scuză să nu te urmeze ori să le îngreuneze ascultarea. „Ci numai ca acela care voiește să urmeze o cale spre Domnul său”, adică oricine voiește să cheltuiască în ceea ce aduce Mulțumirea Domnului său și pe Calea Lui poate face aceasta. Chiar dacă îl îndemni la aceasta, tu nu îl constrângi să o facă și nu iei acea cheltuială drept plată pentru tine; ea se întoarce spre propriul lui folos și îl conduce pe calea care ajunge la Domnul său.

Apoi Allah îi poruncește să se încreadă în El și să-I ceară ajutorul: „Pune-ți încrederea în Cel Viu”, Cel a cărui Viață este deplină și desăvârșită, „care nu moare, și preamărește-L cu laudă”. Adoră-L, laudă-L și sprijină-te pe El în toate treburile care te privesc pe tine și pe ceilalți. „El este de ajuns ca să cunoască păcatele robilor Săi”: El le cunoaște și îi va răsplăti pentru ele. Tu nu ești însărcinat să-i călăuzești, nici să le păstrezi faptele; toate acestea sunt numai în Mâna lui Allah.

„El este Cel care a creat cerurile și pământul și ceea ce este între ele în șase zile, apoi S-a ridicat deasupra Tronului”, care este acoperișul creației, cea mai înaltă, mai vastă și mai frumoasă dintre creaturile Sale. „El este Cel Milostiv”: S-a ridicat deasupra Tronului Său care cuprinde cerurile și pământul, iar Mila Lui cuprinde toate lucrurile. El este deasupra celei mai vaste creaturi prin Însușirea Sa cea mai cuprinzătoare.

Versetul afirmă că Allah a creat toate făpturile, că le cunoaște înfățișarea și lăuntrul și că este deasupra Tronului, despărțit de creația Sa. „Întreabă despre El pe Cel Binecunoscător”: Cel avut în vedere este Allah Însuși, căci El Își cunoaște Însușirile, Măreția și Slava și v-a vestit despre ele, lămurind din Măreția Sa ceea ce vă aduce fericirea prin cunoașterea Lui². Unii L-au cunoscut și s-au smerit înaintea Măreției Sale, dar necredincioșii s-au trufit față de adorarea Lui și au refuzat-o.

De aceea Allah spune: „Când li se spune: Prosternați-vă înaintea Celui Milostiv”, înaintea Celui care singur v-a dăruit toate binefacerile și a îndepărtat de la voi toate necazurile, ei spun cu tăgăduire: „Și ce este Cel Milostiv?” Ei pretind în chip stricat că nu-L cunosc pe Cel Milostiv și fac din aceasta un motiv de critică împotriva Trimisului. Spun: el ne oprește să luăm alte divinități alături de Allah, apoi cheamă o altă divinitate și zice „O, Cel Milostiv”³.

Allah spune însă: „Spune: Chemați-L Allah sau chemați-L Cel Milostiv. Oricum L-ați chema, ale Lui sunt Numele cele mai frumoase” [al-Isra', 17:110]. Numele Sale sunt multe fiindcă Însușirile Sale sunt multe, iar desăvârșirea Lui are numeroase aspecte; fiecare Nume arată o Însușire desăvârșită.

„Să ne prosternăm noi la ceea ce ne poruncești?”, adică numai pentru că tu ne poruncești aceasta? Cuvintele lor izvorau din tăgăduirea Trimisului și din trufia față de ascultarea lui. Chemarea la prosternare înaintea Celui Milostiv „le sporește îndepărtarea”: ei fug de la adevăr spre falsitate și sporesc în necredință și nenorocire.

Versetele 61 la 62

În această sură, Allah repetă de trei ori cuvintele „Binecuvântat este”. Înțelesul lor, așa cum s-a arătat, dovedește Măreția Creatorului, mulțimea Însușirilor Sale și belșugul Binelui și al Binefacerilor Sale. Sura arată Măreția Lui, vastitatea Stăpânirii Sale, pătrunderea Voinței Lui, cuprinderea Științei și Puterii Sale, Stăpânirea Sa cuprinzătoare în porunci și în răsplătire și desăvârșirea Înțelepciunii Lui. Ea arată lărgimea Milei Sale, generozitatea și binefacerile Sale religioase și lumești; toate acestea cer repetarea acestei descrieri frumoase.

„Binecuvântat este Cel care a așezat în cer mari constelații.” Sunt stelele în general ori locurile pe care soarele și luna le străbat treaptă cu treaptă. Ele seamănă cu turnurile și fortărețele prin care cetățile sunt păzite. Tot astfel stelele sunt așezate pentru păzirea cerului și din ele sunt aruncate flăcări împotriva diavolilor.

„A pus în el o candelă”, adică soarele, în care se află lumină și căldură, „și o lună luminoasă”, care are lumină, dar nu căldură. Acesta este unul dintre Semnele Măreției Sale și ale belșugului Binefacerii Sale: creația strălucitoare, rânduiala desăvârșită și frumusețea măreață a cerului arată Măreția Creatorului în toate Însușirile Sale, iar foloasele pe care le află creaturile în el arată generozitatea Sa nemărginită.

„El este Cel care a făcut noaptea și ziua să se urmeze una pe alta”: una pleacă și cealaltă îi ia locul, fără ca ele să se adune vreodată și fără ca amândouă să lipsească. Aceasta este pentru „cel care voiește să-și amintească sau să mulțumească”, adică pentru cel care voiește să cugete, să ia învățătură și să le folosească drept dovezi pentru cerințele dumnezeiești, ori să-I mulțumească lui Allah pentru ele.

Cel care are o parte statornică de Pomenire în timpul nopții ori al zilei și pierde partea unuia dintre aceste două timpuri o poate împlini în celălalt. Stările inimilor se schimbă odată cu ceasurile nopții și ale zilei: ele trec de la activitate la lene, de la pomenire la nepăsare, de la lărgire la strângere și de la apropiere la îndepărtare. Allah a făcut ca noaptea și ziua să se succeadă și momentele actelor de adorare să revină iar și iar, astfel încât pomenirea și râvna să se nască din nou în alt timp. Ori de câte ori adorarea se repetă, omul capătă o dorință nouă, iar ceea ce slăbise mai înainte se întărește. Astfel, faptele de ascultare sunt asemenea apei care udă răsadul credinței; dacă nu ar exista ele, răsadul s-ar ofili și s-ar usca. Lui Allah I se cuvine cea mai deplină și mai desăvârșită laudă pentru aceasta.

Apoi Allah amintește, dintre numeroasele Sale binefaceri, Harul pe care l-a dăruit robilor Săi drepți și ajutorul prin care i-a făcut să împlinească faptele bune ce le-au câștigat încăperile înalte din Paradis.

Versetele 63 la 77

Robia față de Allah este de două feluri. Primul este robia față de Stăpânirea, Grija și Cârma Sa, la care participă toate creaturile: musulmanii și necredincioșii, cei drepți și cei păcătoși. Toți sunt robi aflați sub Stăpânirea și Cârma Lui: „Nu este nimeni în ceruri și pe pământ care să nu vină la Cel Milostiv ca rob” [Maryam, 19:93].

Al doilea fel este robia adorării și a Milei Sale. Aceasta este robia Profeților și a aleșilor Săi și ea este avută în vedere aici. Allah a legat-o de Numele Său „Cel Milostiv” ca să arate că ei au ajuns la această stare numai prin Mila Lui. El arată că însușirile și caracterele lor sunt cele mai desăvârșite și spune că „umblă cu smerenie pe pământ”, liniștiți și umili față de Allah și față de creaturi. Demnitatea, liniștea și smerenia sunt purtarea lor față de Domnul lor și față de robii Săi.

„Iar când cei ignoranți li se adresează” cu vorbirea ignoranței, „ei spun cuvinte de pace”, adică răspund într-un fel prin care rămân curați de păcat și nu întorc ignoranța prin ignoranță. Aceasta este o laudă pentru marea lor blândețe, pentru răspunsul dat răului prin bine, pentru iertarea celui ignorant și pentru judecata cumpătată care i-a adus la această stare.

„Aceia care își petrec noaptea prosternându-se și stând în picioare înaintea Domnului lor” se roagă mult noaptea, cu sinceritate față de Domnul lor și cu smerenie înaintea Lui. Allah spune: „Coastele lor se desprind de așternuturi; Îl cheamă pe Domnul lor cu teamă și speranță și cheltuiesc din ceea ce le-am dăruit. Niciun suflet nu știe ce bucurie a ochilor le este ascunsă drept răsplată pentru ceea ce făceau” [as-Sajdah, 32:16-17].

„Aceia care spun: O, Domnul nostru, îndepărtează de la noi pedeapsa Iadului”, adică păzește-ne de cauzele ei și iartă-ne faptele care cer pedeapsă. „Căci pedeapsa lui este necurmată”, lipită de oamenii ei asemenea creditorului care nu-și lasă datornicul. „Cu adevărat, el este un rău loc de ședere și un rău sălaș.” Ei Îl roagă astfel pe Domnul lor, arătându-I nevoia lor cea mare, deoarece nu au puterea să poarte acel chin. Totodată își amintesc binefacerea lui Allah asupra lor, căci îndepărtarea unei nenorociri atât de mari aduce o bucurie pe măsură.

„Aceia care, atunci când cheltuiesc”, în cheltuieli obligatorii ori recomandate, „nu risipesc”, trecând peste măsură și intrând în risipă, „și nici nu sunt zgârciți”, intrând în zgârcenie, lăcomie și neglijarea drepturilor obligatorii. Cheltuiala lor „urmează între acestea o cale cumpătată”: dau zakah, ispășirile și celelalte obligații și cheltuiesc cât se cuvine, în felul cuvenit, fără vătămare și fără strâmtorare. Aceasta vine din dreptatea și cumpătarea lor.

„Aceia care nu cheamă o altă divinitate alături de Allah”: Îl adoră numai pe El, cu religie sinceră, întorcându-se spre El și îndepărtându-se de tot ceea ce este în afara Lui. „Nu ucid sufletul a cărui ucidere Allah a oprit-o, decât pe drept”, fie sufletul musulmanului, fie al necredinciosului aflat sub legământ. Uciderea pe drept cuprinde pedepsirea ucigașului, a celui care săvârșește adulter după o căsătorie consumată și a necredinciosului a cărui ucidere este îngăduită de Lege. „Și nu săvârșesc desfrânare”, ci își păzesc părțile intime, așa cum Allah spune: „afară de soțiile lor ori cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte” [al-Mu'minun, 23:6].

„Iar cel care face acestea” - politeism, ucidere neîndreptățită ori desfrânare - „va afla pedeapsa”. Apoi Allah o lămurește: „chinul îi va fi îndoit în Ziua Învierii și va rămâne veșnic în el umilit”. Amenințarea cu veșnicia este pentru cel care le-a adunat pe toate ori pentru politeist, iar în privința ucigașului și a desfrânatului ea nu înseamnă veșnicie fără sfârșit. Textele Coranului și Sunnah arată că toți credincioșii vor fi scoși din Foc și că niciun credincios nu va rămâne veșnic în el, indiferent ce păcate a săvârșit.

Allah a adunat aceste trei fapte deoarece ele sunt dintre cele mai mari păcate majore: politeismul strică religia, uciderea strică trupurile, iar desfrânarea strică onoarea. Fiecare dintre ele merită amenințarea aspră; politeismul este necredința majoră, iar celelalte două sunt păcate majore.

„Afară de cel care se căiește” de aceste păcate și de altele, părăsindu-le pe loc, regretând ce a trecut și hotărând neclintit să nu revină, „crede” în Allah cu o credință dreaptă, care cere părăsirea păcatelor și împlinirea ascultării, „și săvârșește fapte drepte”, poruncite de Legiuitor și făcute pentru Fața lui Allah.

„Acestora Allah le va schimba faptele rele în fapte bune.” Cuvintele și faptele lor rele vor fi schimbate în cuvinte și fapte bune. Politeismul lor se schimbă în credință, neascultarea în ascultare, iar faptele rele de care s-au căit sincer vor fi schimbate în fapte bune, acesta fiind sensul vădit al versetului.

Despre aceasta a venit hadithul bărbatului pe care Allah l-a tras la socoteală pentru unele dintre păcatele lui și i le-a numărat, apoi a schimbat fiecare faptă rea într-o faptă bună. El a spus: „O, Domnul meu, mai am fapte rele pe care nu le văd aici.⁴”

Allah știe cel mai bine. „Allah este Atoateiertător” față de cel care se căiește și îi iartă păcatele mari; El este „Îndurător” față de robii Săi. Îi cheamă la căință după ce I s-au împotrivit prin păcate mari, îi călăuzește și le dă puterea să se căiască, apoi le primește căința.

„Cel care se căiește și săvârșește fapte drepte se întoarce cu adevărat la Allah.” El trebuie să știe că căința sa se află la culmea desăvârșirii, fiindcă îl întoarce la drumul care duce la Allah, iar în aceasta se află fericirea și izbânda omului. De aceea să fie sincer în căință și să o curețe de țelurile stricate. Îndemnul urmărește ca el să-și desăvârșească căința, pentru ca, atunci când ajunge la Cel spre care s-a întors, să primească răsplata deplină, după desăvârșirea căinței sale.

„Ei sunt aceia care nu iau parte la falsitate”, adică nu sunt de față la vorbele și faptele interzise. Ei se feresc de adunările în care se pătrunde în falsitate: batjocorirea Semnelor lui Allah, disputa nedreaptă, clevetirea, purtarea vorbelor, ocara, defăimarea, ridiculizarea, cântecele interzise, băutul vinului, așternuturile de mătase, imaginile și cele asemenea. Dacă nu sunt de față la falsitate, atunci cu atât mai mult nu o rostesc și nu o săvârșesc; aici intră și mărturia mincinoasă.

„Iar când trec pe lângă vorbirea deșartă”, vorba în care nu este niciun bine religios ori lumesc, precum vorbirea celor nechibzuiți, „trec cu demnitate”. Își țin sufletele prea sus pentru a se cufunda în ea și socotesc că, chiar atunci când nu cuprinde un păcat, participarea la ea este nechibzuință și lipsă de omenie. Se ridică deasupra ei ca să-și păzească demnitatea. Cuvintele versetului arată că ei nu au căutat adunarea și ascultarea acelei vorbe, ci au trecut pe lângă ea fără intenție și s-au îndepărtat cu cinste.

„Când li se amintesc Semnele Domnului lor”, cele pe care li s-a poruncit să le asculte și să se călăuzească prin ele, „nu cad înaintea lor surzi și orbi”. Ei nu le întâmpină prin îndepărtare, surzenie și închiderea ochilor și a inimii, așa cum fac aceia care nu cred. Dimpotrivă, starea lor atunci când le aud este aceea pe care Allah o descrie astfel: „Numai aceia cred în Semnele Noastre care, atunci când li se amintesc, cad prosternați și Îl preamăresc cu laudă pe Domnul lor, fără să se îngâmfe” [as-Sajdah, 32:15]. Le primesc, simt nevoia lor, se smeresc și se supun. Ascultă cu atenție, cugetă în inimile lor la înțelesuri, iar credința și certitudinea le sporesc; ele le trezesc râvna și le umplu de bucurie.

„Ei spun: O, Domnul nostru, dăruiește-ne în soțiile și urmașii noștri răcorirea ochilor noștri.” Cuvântul folosit pentru soții poate cuprinde tovarășii apropiați și prietenii, precum și soții. Oamenii aceștia au țeluri înalte și nu se mulțumesc până nu-și văd soțiile și urmașii supuși Domnului lor, cunoscând adevărul și lucrând după el. Când se roagă pentru îndreptarea lor, se roagă și pentru ei înșiși, fiindcă folosul se întoarce asupra lor. De aceea socotesc aceasta drept un dar primit de la Allah.

Rugăciunea lor se întoarce cu folos asupra tuturor musulmanilor: dacă soțiile și urmașii pomeniți sunt drepți, prin legăturile lor se pot îndrepta mulți alții și pot trage folos de la ei. „Și fă-ne pildă pentru cei cu frică de Allah”, adică du-ne la această treaptă înaltă, treapta celor statornici în adevăr și a robilor drepți desăvârșiți. Este treapta conducerii în religie: să fie pilde pentru cei cu frică de Allah în cuvinte și fapte, să le fie urmat exemplul și crezută vorba, iar oamenii binelui să meargă după ei, fiind astfel călăuziți și călăuzitori.

Se știe că rugăciunea pentru dobândirea unui lucru cuprinde și rugăciunea pentru mijloacele fără de care acel lucru nu poate fi atins. Treapta conducerii în religie nu se dobândește decât prin răbdare și certitudine: „Am făcut dintre ei conducători care călăuzeau prin porunca Noastră, pentru că au răbdat și au avut certitudine în Semnele Noastre” [as-Sajdah, 32:24]. Această rugăciune cere străduință în ascultarea lui Allah, răbdare în abținerea de la neascultare, primirea hotărârilor dureroase și dobândirea științei desăvârșite care îl ridică pe om la treapta certitudinii. Ea cuprinde un bine mult și un dar îmbelșugat: să ajungă la cele mai înalte trepte pe care le pot atinge făpturile după Trimiși.

Fiindcă țelurile și cererile lor au fost înalte, răsplata a fost de același fel cu fapta: „Aceștia vor fi răsplătiți cu încăperile înalte pentru că au răbdat”, cu locuințe înalte și frumoase, cuprinzând tot ceea ce poftește sufletul și bucură ochiul. Au ajuns la ele prin răbdare: „Îngerii vor intra la ei prin toate porțile, spunând: Pace vouă pentru că ați răbdat! Cât de minunat este sfârșitul Locuinței!” [ar-Ra'd, 13:23-24].

„Vor fi întâmpinați acolo cu salut și pace” din partea Domnului lor, a îngerilor Săi cinstiți și unii din partea altora. Ei vor fi feriți de tot ceea ce le-ar tulbura bucuria. „Vor rămâne veșnic în ele. Ce frumos loc de ședere și ce frumos sălaș!”

Allah i-a descris prin demnitate, liniște, smerenie față de El și față de robi, bune purtări, blândețe și largă răbdare; ei îi iartă pe ignoranți și se îndepărtează de ei, răspunzând răului prin bine. Se roagă noaptea cu sinceritate, se tem de Foc și Îl roagă pe Domnul lor să-i scape de el. Dau cheltuiala obligatorie și recomandată și sunt cumpătați, fără risipă ori zgârcenie. Dacă sunt cumpătați chiar în cheltuială, unde oamenii trec adesea dincolo de măsură, atunci cu atât mai mult sunt cumpătați în celelalte treburi.

Sunt curați de marile păcate, sinceri în adorarea lui Allah, nu vatămă trupurile și onoarea oamenilor, iar dacă săvârșesc ceva, se căiesc. Nu iau parte la adunări de rău și păcat și nu fac ei înșiși acele lucruri. Se ridică deasupra vorbirii deșarte și a faptelor josnice în care nu este bine; aceasta arată demnitatea, omenia și desăvârșirea lor. Primesc Semnele lui Allah, le înțeleg înțelesurile, lucrează după ele și se străduiesc să împlinească hotărârile lor.

Îl cheamă pe Allah cu cele mai desăvârșite rugăciuni, prin care se folosesc ei, cei legați de ei și musulmanii în general. Se roagă pentru îndreptarea soțiilor și urmașilor, iar aceasta cere să-i învețe, să-i îndemne și să-i sfătuiască, fiindcă cel care dorește un lucru și Îl roagă pe Allah pentru el trebuie să folosească mijloacele care duc la el. Se roagă și să atingă cea mai înaltă treaptă cu putință, conducerea în religie și treapta celor deplin statornici în adevăr. Cât de înalte sunt aceste însușiri, cât de nobile aceste țeluri, cât de curate aceste inimi și cât de cuvioși acești aleși!

Prin Harul, Mila și Bunătatea Sa, Allah i-a făcut să ajungă la aceste locuințe. Tot din Bunătatea Lui față de robii Săi a fost că le-a arătat însușirile, le-a zugrăvit purtarea și țelurile și le-a menționat răsplata, pentru ca oamenii să tânjească după ele și să se străduiască să le dobândească. Ei trebuie să-L roage pe Cel care i-a acoperit pe aceia cu Har și Cinstire, a cărui Binefacere ajunge în toate timpurile și locurile, să-i călăuzească precum i-a călăuzit pe ei și să-i cuprindă cu îngrijirea Sa deosebită, așa cum i-a cuprins pe aceia.

O, Allah, Ție Îți aparține toată lauda, Ție Îți aducem plângerea și Tu ești Cel de la care cerem ajutorul și la Tine strigăm după izbăvire. Nu există putere și nici tărie decât prin Tine. Noi nu putem să ne aducem folos ori să îndepărtăm răul de la noi și nu putem săvârși nici măcar cât greutatea unui fir de praf din bine, dacă Tu nu ni-l înlesnești. Suntem slabi și neputincioși din toate punctele de vedere. Mărturisim că, dacă ne-ai lăsa în seama noastră chiar și cât clipirea unui ochi, ne-ai lăsa în seama slăbiciunii, neputinței și greșelii.

O, Domnul nostru, nu ne încredem decât în Mila Ta, prin care ne-ai creat, ne-ai dăruit hrană, ne-ai acoperit cu binefaceri văzute și nevăzute și ai îndepărtat necazurile de la noi. Ai milă de noi cu o Milă care să ne facă să nu mai avem nevoie de mila nimănui altcuiva. Cel care Te roagă și nădăjduiește în Tine nu va fi dezamăgit.

Allah i-a cuprins pe acești robi în Mila Sa și i-a ales prin robia lor deosebită datorită cinstei și virtuții lor. Poate cineva să întrebe: oare și ceilalți nu sunt robi ai Lui? Allah arată că nu se îngrijește de ceilalți dacă ei nu Îl cheamă prin rugăciunea adorării și rugăciunea cererii: fără acestea, El nu S-ar îngriji de ei și nu i-ar iubi. „Spune: Domnul meu nu S-ar îngriji de voi dacă nu ar fi chemarea voastră. Dar ați tăgăduit, iar pedeapsa va fi de neocolit”, adică o pedeapsă lipită de voi, așa cum creditorul nu-și lasă datornicul. Allah va judeca între voi și robii Săi credincioși.

Aici se încheie tâlcuirea Surei al-Furqan. Lui Allah I se cuvin lauda, preamărirea și mulțumirea, pentru totdeauna.