Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura al Ankabut

Versetele 46 la 69

Revelată la Mecca

Versetul 46

Allah interzice discutarea cu Oamenii Cărții atunci când cel care discută nu are cunoașterea și înțelegerea necesare ori când discuția nu urmează reguli înțelepte. El poruncește ca dezbaterea cu ei să se desfășoare numai în felul cel mai frumos: cu o purtare bună, cuvinte blânde și respectuoase, chemarea la Adevăr și înfățișarea lui în cea mai bună formă, precum și respingerea falsității și arătarea urâțeniei ei pe calea cea mai directă și mai folositoare.

Scopul nu trebuie să fie simpla ceartă, biruirea adversarului ori plăcerea de a ieși învingător în dispută, ci lămurirea Adevărului și călăuzirea oamenilor. Dacă, însă, unul dintre Oamenii Cărții este nedrept, iar din scopul și purtarea lui se vede că nu dorește să afle Adevărul, ci se ceartă numai pentru a stârni tulburare și a câștiga discuția, nu există folos în continuarea disputei cu el, deoarece nu se poate atinge niciun scop bun prin aceasta.

„Spuneți: Noi credem în ceea ce ne-a fost coborât și în ceea ce v-a fost coborât vouă, iar Dumnezeul nostru și Dumnezeul vostru este Unul Singur.” Dezbaterea cu Oamenii Cărții trebuie să se întemeieze pe credința în ceea ce a fost coborât musulmanilor și în ceea ce le-a fost coborât lor, pe credința în Trimisul nostru și în trimișii lor și pe faptul că Dumnezeul este Unul. Nu trebuie purtată într-un fel care duce la criticarea vreuneia dintre Cărțile revelate ori a vreunuia dintre Trimiși, așa cum fac neștiutorii care resping tot ceea ce are adversarul, fie adevărat, fie fals.

O asemenea purtare este nedreaptă și se îndepărtează de buna-cuviință a dezbaterii. Trebuie respinsă falsitatea adversarului și primit adevărul aflat la el; adevărul nu se respinge numai pentru că a fost rostit de un necredincios. Dacă discuția cu Oamenii Cărții urmează aceste principii, ei sunt constrânși de propriile lor premise să primească Coranul și pe Trimisul care l-a adus.

Când temeliile religiei, asupra cărora au fost de acord Profeții și Cărțile, sunt recunoscute de amândoi cei care dezbat și adevărul lor este dovedit înaintea lor, urmează această concluzie: Cărțile și Trimișii de mai înainte, precum și Coranul și Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, au explicat, au vestit și au chemat la aceste temelii. Prin urmare, cel care crede cu adevărat în ele trebuie să creadă în toate Cărțile și în toți Trimișii. Aceasta este una dintre trăsăturile proprii Islamului.

A crede ceea ce spune o anumită Carte, dar a tăgădui o altă Carte care o confirmă pe cea dintâi, este nedrept și înseamnă urmarea poftelor și duce, în realitate, la tăgăduirea tuturor. Cel care respinge Coranul, deși acesta propovăduiește aceleași temelii și confirmă adevărul Torei, tăgăduiește chiar ceea ce pretinde că urmează.

Orice dovadă prin care este confirmată Profeția oricărui Profet confirmă, printr-o dovadă asemănătoare ori mai puternică, Profeția lui Muhammad. Orice îndoială falsă ridicată împotriva Profeției lui Muhammad se întoarce, prin una asemănătoare ori mai puternică, împotriva celorlalți Profeți. Dacă acea îndoială este neîntemeiată în cazul lor, cu atât mai mult este neîntemeiată în cazul Profetului nostru. „Iar noi Lui ne supunem”: ne supunem Poruncii Sale. Fericit este cel care crede în El, Îl ia drept singura divinitate, crede în Cărțile și Trimișii Săi, I se supune lui Allah și îi urmează pe Trimiși; pierdut este cel care părăsește această cale.

Versetele 47 la 48

Allah i-a coborât lui Muhammad această Carte nobilă, care vestește lucruri mărețe, cheamă la toate trăsăturile și purtările bune, poruncește tot ceea ce este desăvârșit, confirmă Scripturile de mai înainte și a fost vestită de Profeții anteriori.

Cei cărora li s-a dăruit Scriptura și care o cunosc așa cum trebuie, fără să fie stăpâniți de invidie ori pofte, cred în Coran. Ei sunt siguri că este Adevărul, deoarece văd armonia lui cu profețiile aflate la ei și, prin știința care îi deosebește, recunosc binele și răul, adevărul și falsitatea. „Iar dintre aceștia”, dintre cei prezenți, „sunt unii care cred în ea”: credința lor se întemeiază pe înțelegere limpede, nu pe urmărirea vreunui câștig ori pe teamă.

Nimeni nu tăgăduiește Semnele lui Allah în afară de necredincioșii care resping Adevărul cu încăpățânare. Tăgăduirea nu vine de la cel al cărui scop este urmărirea Adevărului. Omul cu intenție bună va ajunge să creadă în el datorită dovezilor limpezi pe care le cuprinde pentru cel cu minte sănătoasă și pentru cel care ascultă cu atenție.

Una dintre dovezile adevărului său este că a fost adus de acest Profet vrednic de încredere, cunoscut de poporul său pentru sinceritate și cinste. Ei îi cunoșteau toate drumurile, împrejurările și întreaga viață. Știau că era neștiutor de carte, că nu citea și nu scria. Faptul că a adus Coranul în această stare este una dintre cele mai limpezi dovezi că el vine de la Allah, Atotputernicul, Vrednicul de toată lauda.

„Tu nu ai citit înainte de ea nicio carte și nu ai scris-o cu mâna ta dreaptă.” Dacă ar fi știut să citească și să scrie, cei care urmează falsitatea ar fi putut pretinde că a învățat Coranul din Scripturile de mai înainte ori l-a copiat din ele. Însă lui i-a fost revelată o Carte nobilă prin care i-a provocat pe cei mai elocvenți și mai înverșunați dușmani să aducă ceva asemenea ei ori măcar o singură sură. Ei au rămas cu totul neputincioși și nici nu s-au gândit cu adevărat să răspundă provocării, fiindcă știau că elocvența Coranului nu poate fi egalată de vorbirea omenească.

Versetul 49

Coranul este alcătuit din Semne limpezi, lipsite de confuzie, păstrate în inimile celor cărora li s-a dăruit știința. Aceștia sunt conducătorii oamenilor, cei dintâi în gândirea dreaptă, oamenii cu rațiune sănătoasă și cei desăvârșiți dintre ei. Faptul că Semnele lui sunt limpezi și păstrate în inimile unor asemenea oameni este o dovadă împotriva celorlalți, iar tăgăduirea altora nu are nicio greutate și nu poate fi decât nedreptate.

Nimeni nu le tăgăduiește decât cel neștiutor, care vorbește fără știință și nu-i urmează pe oamenii științei, deși poate să cunoască adevărata natură a Coranului, ori cel care se preface neștiutor: știe că este Adevărul, dar i se împotrivește; îi cunoaște sinceritatea, dar o contrazice.

Versetele 50 la 52

Acești nedrepți, care nu au crezut în Trimis și în ceea ce a adus el, au obiectat și au cerut să-i fie coborâte anumite minuni alese de ei, asemenea celor care au spus că nu vor crede până când nu va face să țâșnească pentru ei un izvor din pământ. Alegerea unui anumit Semn nu le aparține lor și nici Trimisului; o asemenea cerere înseamnă amestec în ceea ce Îi aparține numai lui Allah. El trimite ori reține Semnele după Voia Sa, iar Trimisul nu este decât un avertizator limpede; nu are o însărcinare mai presus de aceasta.

Dacă scopul este deosebirea Adevărului de falsitate, iar acest scop a fost deja atins prin orice dovadă valabilă, cererea unor Semne anume după aceea este nedreptate, depășire a limitelor și trufie față de Allah și față de Adevăr. Chiar dacă Semnele cerute ar fi trimise, iar în inimile lor ar exista hotărârea de a nu crede decât datorită acelor Semne, aceasta nu ar fi credința în Adevăr ca Adevăr, ci numai o urmare a poftelor lor. Ce folos ar mai aduce trimiterea lor?

Deoarece ținta este arătarea Adevărului, Allah indică drumul care duce la el: „Oare nu le este de ajuns că ți-am coborât Cartea, care le este recitată?” Aceste cuvinte puține cuprind multe Semne și dovezi. Faptul că Profetul a adus Cartea deși era neștiutor de carte este una dintre cele mai mari dovezi ale sincerității sale; neputința dușmanilor de a aduce ceva asemenea ei și provocarea Coranului sunt o altă dovadă.

Coranul a fost vestit și recitat pe față, fiind prezentat oamenilor ca fiind Cuvântul lui Allah într-o vreme în care Trimisul avea puțini sprijinitori și mulți dușmani. Aceasta nu i-a slăbit hotărârea. L-a vestit tuturor, locuitorilor orașelor și beduinilor, spunând: „Acesta este Cuvântul Domnului meu!” Oare poate cineva să i se împotrivească, să rostească ceva deopotrivă cu el ori să-i egaleze valoarea?

Coranul relatează istorisirile și veștile celor de mai înainte și dezvăluie lucruri neștiute din trecut și din viitor, toate fiind în acord cu realitatea. El veghează asupra Scripturilor anterioare, confirmă adevărul lor și respinge deformările introduse. În porunci și interdicții îi călăuzește pe oameni pe Calea dreaptă: nu poruncește nimic despre care rațiunea dreaptă să poată spune că ar fi fost mai bine să nu fie poruncit și nu interzice nimic despre care rațiunea să poată spune că ar fi fost mai bine să nu fie interzis.

Călăuzirea lui este în armonie cu dreptatea, buna rânduială și înțelepciunea oamenilor înzestrați cu vedere limpede. Îndrumările și hotărârile sale se dovedesc cele mai bune pentru orice stare și orice vreme; treburile oamenilor nu pot fi îndreptate fără el. Toate acestea sunt dovezi îndeajuns pentru cel care dorește sincer să creadă în Adevăr și se străduiește să-l caute. Allah să nu-i fie de ajuns celui căruia Coranul nu-i este de ajuns și să nu-l vindece pe cel pe care al-Furqan nu-l vindecă! Pentru cel care se lasă călăuzit de el și îl socotește de ajuns, Coranul este milă și bine.

În Coran se află milă și aducere-aminte pentru credincioși, prin știința bogată, binele mult, curățirea inimilor și sufletelor, îndreptarea credinței, desăvârșirea purtării și înțelegerile dăruite de Allah și tainele dumnezeiești.

„Allah este de ajuns ca Martor între mine și voi.” Profetul Îl cheamă pe Allah drept Martor: dacă ar fi mincinos, Allah ar face să se abată asupra lui ceea ce ar fi o pildă pentru oameni. Dacă însă Allah îl întărește, îl sprijină și îi înlesnește treburile, această mărturie măreață a lui Allah ar trebui să le fie de ajuns. Dacă li se pare că mărturia Lui, pe Care ei nu L-au auzit și nu L-au văzut, nu este o dovadă suficientă, atunci El „știe ceea ce se află în ceruri și pe pământ”. Între cele pe care le știe se află starea Trimisului, starea lor și cuvintele pe care Trimisul li le adresează.

Dacă Trimisul I-ar fi atribuit minciuni lui Allah, deși Allah știa aceasta și putea să-l pedepsească, lăsarea lui nesancționată ar fi fost incompatibilă cu Știința, Puterea și Înțelepciunea Sa. Allah spune: „Dacă Ne-ar fi atribuit unele cuvinte, l-am fi apucat cu putere, apoi i-am fi tăiat aorta” [al-Haqqah, 69:44–46].

Cei care cred în falsitate și nu cred în Allah sunt cei pierduți. Ei au pierdut credința în Allah, îngerii Săi, Cărțile Sale, Trimișii Săi și Ziua de Apoi și vor pierde fericirea veșnică. În locul Adevărului drept ei cred în tot ceea ce este fals și respingător, iar în locul fericirii vor avea pedeapsă dureroasă. În Ziua Învierii își vor pierde sufletele și familiile.

Versetele 53 la 55

Allah arată neștiința celor care nu cred în Trimis și în Mesajul său. Ei cereau să fie grăbită pedeapsa, întărindu-și astfel necredința și spunând: „Când se va împlini această făgăduință, dacă spuneți adevărul?” Dacă Allah nu ar fi stabilit pentru pedeapsă un termen care încă nu sosise, atitudinea lor, încercarea de a-L sfida și respingerea Adevărului ar fi făcut ca ea să vină imediat.

Cu toate acestea, să nu creadă că pedeapsa întârzie³⁵. Ea va veni pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama. Așa s-a întâmplat la Badr: au venit cu trufie și laudă, crezând că își vor atinge ținta, dar Allah i-a nimicit³⁶, ucigându-le căpeteniile și pe mulți dintre cei mai răi dintre ei. Nu a rămas casă care să nu fie lovită de nenorocire. Pedeapsa a venit din locul din care nu se așteptau și i-a cuprins fără să-și dea seama.

Chiar dacă o pedeapsă lumească nu i-ar lovi, înaintea lor se află pedeapsa Vieții de Apoi, de care nimeni dintre ei nu va scăpa, fie că a fost grăbită pentru el pedeapsa lumii acesteia, fie că i s-a dat răgaz. Iadul îi va înconjura din toate părțile, așa cum necredința, păcatele și faptele rele i-au înconjurat în lume. Pedeapsa îi va acoperi de deasupra și de sub picioare, iar lor li se va spune să guste rodul faptelor lor. Faptele lor se vor fi prefăcut în pedeapsă împotriva lor, iar pedeapsa îi va învălui așa cum necredința și păcatul îi învăluiau.

Versetele 56 la 59

Allah li se adresează robilor care cred în El și în Trimisul Său: pământul Lui este larg. Dacă nu-și pot adora Domnul într-un ținut, să-l părăsească și să meargă într-altul unde adorarea Îi este închinată numai lui Allah. Locurile în care Allah poate fi adorat sunt multe și întinse, iar Domnul este Unul.

Moartea va ajunge fără îndoială la fiecare, apoi toți vor fi întorși la Domnul lor. El îi va răsplăti pe cei care L-au adorat așa cum se cuvine și au unit credința cu faptele drepte: îi va așeza în locuințe înalte ce cuprind tot ceea ce inimile doresc și ochii se bucură să privească, în Grădini pe sub care curg râuri, unde vor rămâne veșnic.

Ce minunate vor fi acele locuințe din Grădinile Fericirii, ca răsplată pentru cei care lucrează pentru Allah! Ei rabdă în strădania lor. Răbdarea în adorarea lui Allah cere ca omul să-și dea toată silința, să-și pună puterea în aceasta și să lupte cu tărie împotriva lui Satana, care îl cheamă să neglijeze ceva din această adorare.

Încrederea în Allah cere ca ei să se sprijine pe El, să aibă o părere bună despre El și să creadă că El îi va ajuta să ducă la capăt binele pe care s-au hotărât să-l facă. Allah menționează încrederea separat, deși ea face parte din răbdare, pentru că este necesară în fiecare faptă și în hotărârea de a părăsi tot ceea ce li s-a poruncit să părăsească. Împlinirea poruncilor și păzirea interdicțiilor nu sunt desăvârșite fără această încredere.

Versetul 60

Creatorul a garantat înzestrarea tuturor viețuitoarelor, celor puternice și celor neputincioase. Câte făpturi de pe pământ sunt slabe la trup și lipsite de pricepere, nu poartă nimic și nu păstrează provizii, iar Allah le trimite neîncetat hrană la timpul potrivit!

Allah le înzestrează pe ele și pe voi. Toți depindeți de Allah, Care poartă grija înzestrării voastre așa cum v-a creat și vă stăpânește. El aude totul și știe totul; nicio făptură nu-I este ascunsă și niciuna nu moare din lipsa hranei pentru că ar fi fost ascunsă de El. Nu există viețuitoare pe pământ a cărei înzestrare să nu fie garantată de Allah; El îi cunoaște locul de ședere și locul de odihnă, iar toate sunt într-o Carte limpede [Hud, 11:6].

Versetele 61 la 63

Aceste versete aduc dovada împotriva politeiștilor care Îi fac lui Allah asociați în adorare, obligându-i să accepte ceea ce decurge din propria lor recunoaștere a Unicității Stăpânirii Sale. Dacă sunt întrebați cine a creat cerurile și pământul, cine a supus soarele și luna, cine coboară ploaia prin care reînvie pământul și în Mâna cui se află stăpânirea tuturor lucrurilor, ei spun că Allah singur.

Ei recunosc astfel că idolii și cei adorați în afara lui Allah nu pot face nimic din toate acestea. Cât de uimitoare sunt minciuna și născocirea lor și întoarcerea către cei despre care mărturisesc că sunt neputincioși și nu stăpânesc nimic! Nu există om mai lipsit de minte și vedere limpede decât cel care vine la o piatră, la un mormânt ori la ceva asemănător, știind că nu poate aduce folos ori vătămare, nu poate crea și nu poate dărui înzestrare, apoi îi arată cea mai deplină supunere și îi închină adorarea, făcându-l asociat cu Domnul Creator și Înzestrător, singurul Care aduce folosul și vătămarea.

Spune: toată lauda Îi aparține lui Allah, Care a despărțit Călăuzirea de rătăcire și a lămurit falsitatea căii politeiștilor, pentru ca cei călăuziți să se ferească de ea. Lauda Îi aparține lui Allah, Care a creat lumea de sus și lumea de jos, le cârmuiește, le înzestrează, lărgește înzestrarea pentru cine voiește și o restrânge pentru cine voiește, potrivit Înțelepciunii și Științei Sale despre ceea ce li se potrivește robilor.

Versetele 64 la 69

Allah descrie această lume și Viața de Apoi într-un fel care îl face pe om să se desprindă de lume și să tânjească după Viața de Apoi. Viața lumii este, în realitate, joacă și distracție care ocupă inimile și trupurile. Allah a așezat în ea podoabe, plăceri și pofte care îi atrag pe cei ale căror inimi s-au îndepărtat de Adevăr, par frumoase ochilor celor nepăsători și bucură sufletele a căror preocupare este falsitatea. Apoi lumea trece repede, iar îndrăgostitul de ea rămâne numai cu tristețe, pierdere și regret.

Viața de Apoi este sălașul vieții depline. Această viață deplină cere ca trupurile locuitorilor săi să fie de o tărie desăvârșită și puterile lor să fie depline, fiindcă au fost create pentru viață, iar acolo se va găsi tot ceea ce desăvârșește viața și aduce plăcere, bucurie și împlinirea dorințelor: mâncare, băutură, soți și alte binefaceri pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și nicio inimă omenească nu și le-a închipuit. Dacă oamenii ar cunoaște această realitate, nu ar pune lumea înaintea Vieții de Apoi și nu ar părăsi sălașul vieții adevărate pentru sălașul jocului și distracției. Aceasta arată că oamenii care au știință vor pune negreșit Viața de Apoi înaintea acestei lumi, deoarece cunosc starea celor două sălașuri.

Apoi Allah arată falsitatea politeismului prin starea lor pe mare. Când valurile îi aruncă și se tem de moarte, ei părăsesc toți rivalii și Îl cheamă numai pe Allah cu sinceritate deplină. Când greutatea trece și Cel pe Care L-au chemat îi salvează pe uscat, Îi asociază din nou pe cei care nu i-au putut salva și nici ajuta în necaz. Ar fi trebuit să-I rămână sinceri lui Allah atât în ușurință, cât și în greutate, ca să fie credincioși adevărați, vrednici de răsplată și feriți de pedeapsă.

Asocierea de după salvare este nerecunoștință față de binefacerea lui Allah. Ei răspund binelui cu rău. Să se bucure de lume asemenea vitelor, preocupați numai de hrană și plăceri sexuale; curând, când vor trece în Viața de Apoi, vor cunoaște urmarea, regretul adânc și pedeapsa dureroasă.

Allah le amintește de sanctuarul sigur din Mecca. Ei se bucură de siguranță și înzestrare bogată, în vreme ce oamenii din jur sunt răpiți, uciși ori luați prizonieri și trăiesc în teamă. Oare nu trebuie să-L adore pe Cel care i-a hrănit împotriva foamei și i-a păzit de frică? În schimb, ei cred în falsitatea asocierii și a cuvintelor și faptelor mincinoase și sunt nerecunoscători pentru binefacerile lui Allah. Unde le-au dispărut mințile și priceperea, de au ales rătăcirea în locul Călăuzirii, falsitatea în locul Adevărului și nefericirea în locul fericirii, devenind astfel cei mai nedrepți dintre oameni?

Nimeni nu este mai nedrept decât cel care născocește minciuni despre Allah, atribuindu-I rătăcirea și falsitatea pe care le urmează, ori decât cel care tăgăduiește Adevărul adus de Trimisul lui Allah, Muhammad. Înaintea acestui nedrept încăpățânat se află Iadul, unde socoteala va fi încheiată cu el. Acolo va fi umilit și va rămâne veșnic.

„Pe cei care se străduiesc pentru Noi îi vom călăuzi cu siguranță pe Căile Noastre.” Aceștia sunt cei care emigrează pentru Allah, luptă împotriva dușmanilor și depun toată strădania pe drumul care duce la Mulțumirea Lui. Pentru că sunt făcători de bine, Allah îi călăuzește spre Căile care duc la El și este cu ei prin ajutor, sprijin și călăuzire.

Versetul arată că oamenii care depun strădanie sunt cei mai vrednici să ajungă la ceea ce este corect. Cel care împlinește bine ceea ce i s-a poruncit primește ajutorul lui Allah și mijloacele Călăuzirii. Cel care se străduiește să dobândească știința religioasă va primi călăuzire și sprijin dumnezeiesc dincolo de ceea ce ar putea dobândi doar prin efortul său, iar învățarea îi va fi ușurată.

Căutarea științei religioase face parte din lupta pe Calea lui Allah; mai mult, ea este una dintre cele două forme ale acestei lupte, pe care o pot duce numai oamenii aleși. Este lupta prin cuvânt și limbă împotriva necredincioșilor și ipocriților, precum și strădania de a-i învăța pe oameni lucrurile religiei și de a respinge obiecțiile celor care se împotrivesc Adevărului, chiar dacă sunt musulmani.

S-a încheiat explicația Surei al-'Ankabut, cu lauda lui Allah și cu ajutorul Său.