Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura an Naml

Versetele 1 la 55

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 6

Allah atrage atenția robilor Săi asupra măreției Coranului: „Acestea sunt versetele Coranului și ale unei Cărți limpezi”, cele mai înalte și mai limpezi versete, care arată în chipul cel mai clar cele mai nobile scopuri, cele mai bune ținte, cele mai bune fapte și cele mai curate purtări. Ele cuprind relatări adevărate, porunci frumoase și interzic orice faptă rea și orice însușire vrednică de mustrare.

Pentru oamenii cu vedere lăuntrică, ele sunt limpezi precum lumina zilei. Cheamă la credință și la treapta certitudinii. Vestesc lucruri nevăzute din trecut și din viitor întocmai cum s-au petrecut ori se vor petrece. Cheamă la cunoașterea Domnului Atotputernic prin Numele Sale frumoase, Însușirile Sale înalte și Faptele Sale desăvârșite. Îi prezintă pe Trimișii și aliații Săi astfel încât pare că îi vedem cu ochii noștri.

Cu toate acestea, mulți oameni nu trag folos din Coran și niciun încăpățânat nu se lasă călăuzit prin el. Allah păzește astfel versetele de oamenii în care nu se află bine și ale căror inimi nu au curăție. Prin ele sunt călăuziți numai cei pe care Allah i-a ales pentru credință, ale căror inimi sunt luminate și curățite de aceste versete.

De aceea spune: „călăuzire și bună vestire pentru credincioși”. Coranul îi călăuzește pe Calea cea dreaptă, le arată ce să urmeze și de ce să se ferească și le vestește răsplata lui Allah, care este rodul călăuzirii pe această Cale.

Mulți pretind credința. Oare este primită pretenția fiecăruia fără dovadă? Nu; de aceea Allah descrie însușirile credincioșilor: „cei care împlinesc Rugăciunea”, atât pe cea obligatorie, cât și pe cea voluntară. Ei o împlinesc cu toate faptele văzute, stâlpii, condițiile, obligațiile și lucrurile recomandate ale ei. Împlinesc și lăuntrul Rugăciunii: smerenia, care este sufletul ei, conștiința apropierii de Allah și cugetarea la cuvintele și mișcările Rugăciunii.

Ei „dau Zakah”, așa cum este obligatoriu, celor îndreptățiți să o primească, „și cred cu certitudine în Viața de Apoi”. Credința lor a ajuns la certitudine: o cunoaștere deplină care a intrat în inimă și îl împinge pe om la faptă. Certitudinea Vieții de Apoi îi face să se străduiască deplin pentru ea și îi avertizează împotriva cauzelor pedepsei. Aceasta este temelia oricărui bine.

„Cât despre cei care nu cred în Viața de Apoi”, o tăgăduiesc și îl resping pe cel trimis să le-o confirme, „Noi le-am înfrumusețat faptele, iar ei rătăcesc orbește”. Ei sunt nedumeriți și aleg ceea ce atrage Mânia lui Allah în locul a ceea ce aduce Mulțumirea Lui. Au răsturnat adevărurile: văd falsitatea drept adevăr și adevărul drept falsitate.

„Aceștia sunt cei care vor avea cea mai rea pedeapsă”, cea mai grea și mai înspăimântătoare, „iar în Viața de Apoi ei vor fi cei mai pierduți”. Pierderea va fi deplină pentru ei, căci în Ziua Învierii își vor pierde sufletele și familiile și vor pierde credința la care i-au chemat Trimișii.

„Cu adevărat, tu primești Coranul de la Cel Înțelept, Atotștiutor.¹⁹” Coranul care coboară asupra ta, pe care îl primești și îl înveți, vine de la Cel Înțelept, care pune toate lucrurile la locurile lor și le așează la treapta potrivită, și de la Cel Bineinformat, care cunoaște tainele stărilor și lăuntrul lor la fel ca exteriorul lor. Fiind de la Înțeleptul, Bineinformatul, întregul Coran este înțelepciune și bine pentru robi, căci nimeni nu cunoaște mai bine decât El ceea ce le este de folos.

Versetele 7 la 14

Amintește această istorisire frumoasă și nobilă despre starea lui Musa ibn 'Imran și începutul Revelației către el, când Allah l-a ales pentru Mesajul Său și i-a vorbit în mod direct. După ce Musa rămăsese mai mulți ani în Madyan, a plecat împreună cu familia sa spre Egipt. Pe drum s-a rătăcit într-o noapte rece și întunecată.

El le-a spus familiei sale: „Am zărit un foc”, am văzut de departe un foc. „Vă voi aduce de acolo o veste” despre drum „sau vă voi aduce un tăciune aprins, ca să vă încălziți”. Aceasta arată că el și familia lui se rătăciseră și erau cuprinși de frig.

„Când a ajuns la el, a fost chemat: Binecuvântat este cel aflat la foc și cei din jurul lui.” Allah l-a chemat și l-a înștiințat că acela era un loc sfânt și binecuvântat. Din binecuvântarea lui făcea parte faptul că Allah îl rânduise drept locul în care avea să-i vorbească lui Musa, să-l cheme și să-l trimită ca Trimis.

„Slavă lui Allah, Domnul lumilor!” El este mai presus de orice lipsă sau rău care I-ar putea fi atribuit; dimpotrivă, El este desăvârșit în Însușirile și Faptele Sale.

„O, Musa, cu adevărat, Eu sunt Allah, Atotputernicul, Înțeleptul.” Allah l-a înștiințat că El este Allah, singurul vrednic de adorare, fără partener, așa cum spune în celălalt verset: „Cu adevărat, Eu sunt Allah; nu există nicio divinitate în afară de Mine. Așadar, adoră-Mă și împlinește Rugăciunea pentru pomenirea Mea” [Ta-Ha, 20:14]. „Atotputernicul” este Cel care a supus toate lucrurile, iar toate făpturile I s-au plecat. „Înțeleptul” este Cel desăvârșit în Porunca și Creația Sa. Din Înțelepciunea Lui face parte faptul că l-a trimis pe robul Său Musa ibn 'Imran, despre care Allah știa că era vrednic de Mesajul, Revelația și Vorbirea Sa. Din Puterea Lui face parte și faptul că trebuie să te bizui pe El, fără să te înspăimânte faptul că ești singur, numărul mare al dușmanilor tăi și puterea lor tiranică, căci frunțile lor se află în Mâna lui Allah, iar mișcările și repausul lor sunt sub Cârmuirea Lui.

„Aruncă-ți toiagul!” Musa l-a aruncat, iar „când l-a văzut mișcându-se ca un șarpe”, adică un șarpe mascul care se mișcă foarte repede, „s-a întors fugind, fără să privească înapoi”, din pricina fricii firești omenești pe care o avea față de șerpi. Allah i-a spus: „O, Musa, nu te teme!” și, în celălalt verset: „Vino înainte și nu te teme; tu ești dintre cei aflați în siguranță” [al-Qasas, 28:31]. „Trimișii nu se tem înaintea Mea”, deoarece toate lucrurile de care oamenii se tem se află sub Hotărârea, Puterea și Porunca Lui. Cei pe care Allah i-a ales pentru Mesajul și Comunicarea Sa nu trebuie să se teamă de altcineva decât de El, mai ales când le dăruiește apropierea și le vorbește.

„În afară de cel care a făcut o nedreptate, apoi a schimbat răul cu binele.” Acesta este cel care poate avea motiv de teamă și neliniște, din pricina nedreptății săvârșite și a păcatului comis. Cât despre Trimiși, de ce s-ar teme și s-ar neliniști ei? Totuși, oricine și-a nedreptățit sufletul prin neascultarea lui Allah, apoi s-a căit, s-a întors la El și și-a schimbat faptele rele cu fapte bune și neascultarea cu ascultarea, să știe că „Allah este Atoateiertător, Îndurător”. Nimeni să nu deznădăjduiască de Mila și Iertarea Lui: El iartă toate păcatele și este mai Milostiv față de robii Săi decât este o mamă față de copilul ei.

„Introdu-ți mâna în deschizătura veșmântului și ea va ieși albă, fără vreun rău”, adică fără lepră sau altă boală; albul ei strălucitor îi va uimi pe cei care o privesc. Aceste două Semne - prefacerea toiagului într-un șarpe care se mișcă și ieșirea mâinii albe din veșmânt - fac parte „dintre cele nouă Semne către Faraon și poporul lui”. Mergi cu ele, cheamă-i pe Faraon și pe poporul său și arată-le Semnele, „căci ei sunt un popor nelegiuit”: s-au îndepărtat de ascultarea lui Allah prin asociere, răzvrătire, trufie față de robii Săi și aroganță pe pământ fără drept.

Musa a mers la Faraon și la căpeteniile lui, i-a chemat la Allah și le-a arătat Semnele. „Când Semnele Noastre limpezi au venit la ei”, dovezi care arătau adevărul și îl făceau limpede precum soarele, „ei au spus: Aceasta este o vrăjitorie vădită.” Nu s-au mulțumit să le numească vrăjitorie, ci au pretins că aceasta era limpede pentru oricine. Cât de uimitor este ca dovezile văzute și luminile strălucitoare să fie socotite dintre cele mai evidente înșelătorii și vrăjitorii! Oare aceasta este altceva decât cea mai mare trufie și cea mai îndrăzneață falsificare?

„Le-au tăgăduit”, adică au refuzat să creadă în Semnele lui Allah, „deși sufletele lor aveau certitudinea lor”. Tăgăduirea lor nu venea din îndoială sau nesiguranță, ci le respingeau deși erau convinși de adevărul lor, „din nedreptate” față de dreptul Domnului lor și față de ei înșiși „și din trufie” față de Adevăr și față de oameni. S-au socotit prea mari ca să se supună Trimișilor. „Privește deci care a fost sfârșitul celor care răspândeau stricăciunea”: a fost cel mai rău sfârșit. Allah i-a nimicit, i-a înecat în mare, i-a făcut de rușine și le-a lăsat locuințele moștenire robilor Săi slabi și asupriți.

Versetele 15 la 19

În acest Coran, Allah menționează și laudă Binefacerea Sa față de Dawud și de fiul său Sulayman, cărora le-a dăruit o știință vastă, după cum arată folosirea formei nehotărâte a cuvântului arab pentru „știință”. El spune în altă parte: „Și amintește-i pe Dawud și pe Sulayman, când au judecat cu privire la ogorul în care turma unor oameni intrase noaptea, iar Noi am fost Martori la judecata lor. Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă hotărârea, iar fiecăruia i-am dăruit judecată și știință” [al-Anbiya, 21:78-79]. Amândoi I-au mulțumit Domnului lor pentru marea Binefacere a științei și au spus: „Toată lauda Îi aparține lui Allah, care ne-a favorizat față de mulți dintre robii Săi credincioși.” L-au lăudat pe Allah pentru că i-a făcut credincioși și oameni ai fericirii, fiind dintre aleșii lor.

Nu există îndoială că oamenii credinței au patru trepte: cei drepți; deasupra lor, martirii; deasupra acestora, cei cu credință deplină și adevărată; iar deasupra tuturor, Profeții. Dawud și Sulayman se numără printre aleșii Trimișilor. Deși treapta lor se află sub cea a celor cinci Trimiși înzestrați cu hotărâre neclintită, ei fac parte dintre Trimișii nobili și virtuoși, pe care Allah îi pomenește în Cartea Sa cu laudă și apreciere. De aceea L-au lăudat pentru această treaptă. Semnul fericirii robului este să-I mulțumească lui Allah pentru binefacerile religioase și lumești, să vadă că toate vin de la Domnul său și să nu se mândrească ori să se admire pe sine pentru ele, ci să înțeleagă că ele cer multă recunoștință.

După ce i-a lăudat pe amândoi împreună, Allah îl menționează în mod deosebit pe Sulayman și unele dintre Binefacerile care i-au fost dăruite numai lui. El a primit o putere și o stăpânire mare și lucruri pe care tatăl său nu le avusese. Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra amândurora.

„Sulayman l-a moștenit pe Dawud”, adică i-a moștenit știința și Profeția și a adăugat la știința tatălui său ceea ce Allah îl învățase în mod deosebit. Se poate ca el să fi învățat de la tatăl său ceea ce acesta cunoștea, pe lângă știința pe care o avea deja în timpul vieții lui Dawud, după cum arată cuvintele: „Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă hotărârea.”

Sulayman a spus, mulțumindu-I lui Allah și vorbind despre Binefacerea Lui: „O, oameni, am fost învățați graiul păsărilor.” El înțelegea ceea ce spuneau păsările și le putea vorbi, așa cum a vorbit cu pupăza și aceasta i-a răspuns și așa cum a înțeles cuvântul furnicii către celelalte furnici. Nimeni în afara lui Sulayman nu a primit aceasta. „Și ni s-a dăruit din toate”, adică Allah ne-a dat numeroase binefaceri și mijloace de stăpânire, putere și autoritate, cum nu i-a dat nimănui dintre oameni. De aceea el L-a rugat pe Domnul său: „Dăruiește-mi o stăpânire cum nu va mai avea nimeni după mine” [Sad, 38:35]. Allah i-a supus diavolii, care săvârșeau pentru el lucrări pe care ceilalți nu le puteau face, și i-a supus vântul, a cărui călătorie de dimineață era cât o lună, iar cea de seară cât o lună. „Cu adevărat, acesta este Harul vădit”, o Binefacere limpede. Astfel, Sulayman a recunoscut pe deplin Binefacerea lui Allah.

„Oștirile lui Sulayman, alcătuite din djinni, oameni și păsări, au fost adunate înaintea lui și au fost ținute în rânduri.” Oștirile lui uriașe și felurite - dintre fiii lui Adam, djinni, diavoli și păsări - au fost strânse pentru el. Cei din frunte erau ținuți pe loc până îi ajungeau cei din urmă, iar oștirile erau rânduite și ținute în ordine la mers, la oprire, la plecare și la așezare. Sulayman pregătise totul și rânduise pentru fiecare locul său. Toate aceste oștiri ascultau porunca lui, nu se puteau răzvrăti împotriva lui și nici nu puteau refuza. Allah spune: „Acesta este darul Nostru; dăruiește ori oprește, fără socoteală” [Sad, 38:39]. Cu această mare oștire el a pornit într-una dintre călătoriile sale.

„Când au ajuns în Valea Furnicilor, o furnică a spus”, sfătuindu-și semenii: „O, furnicilor, intrați în locuințele voastre, ca nu cumva Sulayman și oștirile lui să vă strivească fără să-și dea seama.” Furnica le-a sfătuit și le-a făcut să audă. Se poate ca ea singură să le fi chemat pe toate, iar Allah să le fi dăruit furnicilor un auz neobișnuit, căci un singur glas a ajuns la furnicile care umpleau valea; aceasta ar fi una dintre minunile uimitoare. Sau poate le-a spus celor din jur, iar vestea a fost transmisă din unele în altele până a ajuns la toate. Le-a învățat și mijlocul de apărare: intrarea în locuințe. Le-a spus cine erau Sulayman și oștirile sale, cât de mare era stăpânirea lui, apoi i-a scuzat: dacă le-ar fi strivit, n-ar fi făcut-o intenționat și nici nu și-ar fi dat seama.

Sulayman a auzit vorbele furnicii și „a zâmbit, amuzat de vorbele ei”, uimit de sfatul, elocvența și buna ei exprimare. Așa erau Profeții: aveau purtare desăvârșită și se mirau atunci când exista motiv de mirare, dar nu treceau dincolo de zâmbet. Cel mai adesea, râsul Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, era un zâmbet.²¹ Un râs zgomotos arată ușurătatea minții și lipsa bunei-cuviințe, iar a nu zâmbi și a nu te mira de ceea ce este uimitor arată asprime și împietrire. Trimișii sunt cu mult deasupra ambelor purtări.

Sulayman a spus, mulțumindu-I lui Allah pentru treapta la care îl ridicase: „O, Domnul meu, insuflă-mi”, adică inspiră-mă și ajută-mă, „să fiu recunoscător pentru Binefacerea Ta, pe care ai revărsat-o asupra mea și asupra părinților mei”. Binefacerea dăruită părinților este și o binefacere pentru copil. El I-a cerut Domnului să-l ajute să mulțumească neîncetat pentru binefacerile religioase și lumești dăruite lui și părinților săi. „Și să săvârșesc fapte drepte de care Tu să fii mulțumit”, adică fă-mă să împlinesc fapte potrivite Poruncii Tale și săvârșite cu sinceritate pentru Tine, ferite de ceea ce le strică ori le micșorează. „Și, prin Mila Ta, primește-mă printre robii Tăi drepți”, adică prin Mila Ta, din care face parte Paradisul, alătură-mă robilor Tăi drepți, căci Mila este rânduită celor drepți, oricare ar fi treptele și rangurile lor. Acesta este modelul pe care Allah îl oferă despre starea lui Sulayman când a auzit cuvântul și chemarea furnicii.

Versetele 20 la 26

Apoi Allah menționează un alt exemplu al felului în care Sulayman se adresa păsărilor. „El a cercetat păsările.” Aceasta arată hotărârea, fermitatea, buna organizare a oștirilor și buna administrare a treburilor mici și mari. Nu a neglijat nici măcar cercetarea păsărilor, ca să vadă dacă erau toate prezente ori lipsea vreuna și dacă fiecare se află la locul stabilit. Acesta este sensul evident al versetului.

Nu există nicio dovadă pentru afirmația răspândită în unele cărți de tafsir, potrivit căreia Sulayman ar fi căutat pupăza fiindcă ea i-ar fi arătat unde se află apa, văzând-o sub straturile groase ale pământului. Dimpotrivă, atât dovada rațională, cât și formularea versetului arată neîntemeierea acestei idei. Experiența cunoscută arată că aceste animale nu au o vedere neobișnuită prin care să vadă apa sub pământ; dacă pupăza ar fi avut această însușire, Allah ar fi menționat-o, fiind una dintre cele mai mari Minuni.

Și formularea textului ar fi spus atunci că Sulayman a căutat pupăza pentru a afla unde se găsea apă, apoi, negăsind-o, a rostit acele cuvinte, ori ar fi folosit formulări precum „a căutat pupăza” sau „s-a interesat de ea”. În schimb, textul spune că el a cercetat păsările, adică pe cele prezente și pe cele absente și locurile în care trebuiau să rămână. Pe de altă parte, Sulayman nu avea nevoie disperată de apă, ca să depindă de presupusa iscusință a pupezei. Avea la dispoziție diavoli și djinni puternici, capabili să-i sape apa oricât de adâncă ar fi fost, iar Allah îi supusese vântul, care străbătea într-o dimineață drumul unei luni și într-o seară drumul unei luni. Cum ar fi avut nevoie de pupăză?

Aceste interpretări, repetate în unele tafsiruri și ajunse foarte cunoscute, au fost preluate fără deosebire din relatările fiilor lui Israel. Cel care le-a transmis nu a observat că ele contrazic sensul corect, apoi cei de mai târziu le-au primit de la cei de dinainte, până când au ajuns să fie socotite adevărate și astfel asemenea păreri greșite au pătruns în unele comentarii.

Omul înțelept știe că acest Coran arab limpede se adresează tuturor oamenilor, învățaților și celor neînvățați, și le poruncește să cugete la sensurile sale potrivit limbii arabe cunoscute, pe care arabii adevărați nu o ignoră. Dacă este transmisă o părere de la altcineva decât Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, ea trebuie judecată după acest principiu: dacă se potrivește cu el și formularea o susține, poate fi primită; dacă formularea ori sensul, sau amândouă, i se împotrivesc, ea trebuie respinsă și socotită falsă, deoarece există un principiu limpede, cunoscut din sensul și indicația cuvintelor, care o contrazice.

Faptul că Sulayman a cercetat păsările și a observat lipsa pupezei arată fermitatea lui, buna administrare personală a stăpânirii, agerimea și atenția sa: a remarcat lipsa acestei păsări mici. „De ce nu văd pupăza? Oare este dintre cei absenți?”, adică nu o văd fiindcă nu am observat-o, ea fiind ascunsă printre aceste făpturi numeroase sau lipsește fără îngăduință și fără porunca mea?

S-a mâniat pentru lipsa ei și a amenințat-o: „O voi pedepsi aspru”, dar fără să ajungă la omor, „sau o voi înjunghia, dacă nu-mi aduce o dovadă limpede”, adică un motiv vădit care să-i justifice absența. Aceasta arată evlavia și dreptatea sa desăvârșită: nu a jurat pur și simplu să o pedepsească ori să o omoare, căci o asemenea pedeapsă ar fi fost îndreptățită numai dacă există păcat și încălcare. Era cu putință însă ca pasărea să aibă o scuză limpede, de aceea el a făcut această excepție, din evlavie și înțelepciune.

„Dar ea nu a zăbovit mult” și s-a întors. Aceasta arată respectul oștirilor față de Sulayman, puterea stăpânirii sale asupra lor și ascultarea lor. Chiar dacă pupăza avea un motiv întemeiat, nu a îndrăznit să lipsească prea mult. Ea i-a spus lui Sulayman: „Am aflat ceea ce tu nu ai aflat”, adică am o știință pe care tu nu o ai, în pofida vastității și înălțimii științei tale, „și îți aduc din Saba o veste sigură”, o veste neîndoielnică despre tribul cunoscut din Yemen.

Pupăza a explicat: „Am găsit o femeie care domnește peste ei”, peste tribul Saba. „Ei i s-a dăruit din toate”, adică tot ceea ce primesc de obicei regii: averi, arme, oștiri, fortărețe, cetăți și altele asemenea. „Și are un tron măreț” pe care ședea, un tron uriaș și impunător. Mărimea tronului arată întinderea stăpânirii, puterea și mulțimea oamenilor săi de sfat.

„Am găsit-o pe ea și pe poporul ei prosternându-se soarelui în locul lui Allah”, adică erau politeiști și adorau soarele. „Shaytan le-a înfrumusețat faptele”, astfel încât au văzut falsitatea lor ca adevăr, „și i-a abătut de la Cale, astfel încât nu sunt călăuziți”. Cel care socotește adevăr ceea ce urmează nu mai dorește călăuzirea până când convingerea lui nu se schimbă.

Apoi pupăza a spus: „Oare nu trebuie ei să se prosterneze lui Allah, care scoate la iveală ceea ce este ascuns în ceruri și pe pământ?” Allah cunoaște tainele ascunse în toate ținuturile cerurilor și pământului: făpturile minuscule, semințele, ceea ce ascund inimile. El scoate la iveală ceea ce este ascuns în pământ și în cer, coborând ploaia și făcând plantele să răsară, iar la sunetul Trâmbiței va scoate la iveală ceea ce pământul ascunde, când morții vor ieși pentru a fi răsplătiți după faptele lor. „El cunoaște ceea ce ascundeți și ceea ce dezvăluiți.”

„Allah, nu există nicio divinitate în afară de El.” Numai Lui I se cuvin adorarea, întoarcerea cu căință, smerenia și iubirea adorării. El singur este vrednic de adorare, datorită Însușirilor Sale desăvârșite și Binefacerilor Sale, care cer acest devotament față de El. El este „Domnul Tronului măreț”, acoperișul făpturilor, care cuprinde cerurile și pământul. Înaintea acestui Stăpân, cu putere nemăsurată și rang măreț, trebuie să se smerească, să se prosterneze și să se plece orice făptură. Pupăza a scăpat de amenințare prin această veste importantă, iar Sulayman s-a mirat că ea îi fusese necunoscută.

Versetele 27 la 31

Datorită înțelepciunii și judecății sale cumpănite, Sulayman a vrut să verifice vestea. El a spus: „Vom vedea dacă ai spus adevărul ori ești dintre mincinoși. Pleacă cu această scrisoare a mea”, al cărei conținut urmează, „și arunc-o înaintea lor. Apoi retrage-te de la ei”, adică îndepărtează-te puțin, „și vezi ce răspuns vor da”, ce vor spune și la ce hotărâre vor ajunge.

Pupăza a dus scrisoarea și i-a aruncat-o reginei. Ea le-a spus oamenilor săi: „O, căpetenii, mi-a fost aruncată o scrisoare nobilă”, adică o scrisoare însemnată de la unul dintre cei mai mari regi ai pământului. Apoi le-a arătat conținutul ei: „Ea este de la Sulayman și spune: În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător. Nu vă ridicați cu trufie împotriva mea, ci veniți la mine supuși.” Adică nu căutați să fiți deasupra mea și nu rămâneți în starea în care sunteți, ci intrați sub stăpânirea mea, ascultați porunca mea și veniți supuși, primind chemarea mea la Islam.

Scrisoarea era foarte scurtă și totuși cu totul limpede: le interzicea să se trufească ori să rămână în necredință, le poruncea să se supună stăpânirii lui, să-l asculte și să vină la el ca musulmani. Din aceasta se înțelege că este recomandat ca scrisorile să înceapă cu Basmala întreagă și ca numele expeditorului să fie pus la începutul scrisorii.

Versetele 32 la 35

Ca semn al hotărârii și înțelepciunii ei, regina i-a adunat pe mai-marii statului și pe oamenii de seamă ai regatului și le-a spus: „O, căpetenii, sfătuiți-mă cu privire la această treabă”, spuneți-mi cum să răspundem: să-l ascultăm și să ne supunem sau ce să facem? „Eu nu iau nicio hotărâre până când nu sunteți de față”, adică nu hotărăsc nimic fără părerea și sfatul vostru.

Ei au spus: „Noi avem putere și suntem războinici aprigi.” Dacă îi respingi chemarea și nu-l asculți, suntem puternici și pregătiți de luptă. Pare că erau înclinați spre această părere, care, dacă ar fi fost urmată până la capăt, le-ar fi adus nimicirea. Totuși, nu s-au oprit la ea, ci au spus: „însă porunca este a ta”, pentru că îi cunoșteau cumpătarea, hotărârea și sinceritatea față de ei. „Vezi deci ce vei porunci”, gândește bine și hotărăște.

Regina a arătat urmarea rea a luptei: „Când regii intră într-o cetate, o strică”, prin omor, robire, prăduirea averilor și dărâmarea clădirilor, „și îi umilesc pe oamenii ei de cinste”, făcându-i pe stăpâni și pe nobili cei mai înjosiți. Prin urmare, lupta nu era o părere bună. Ea nu avea să se supună însă înainte de a-l pune la încercare, trimițând pe cineva care să cerceteze starea lui și să se întoarcă cu o veste pe care să-și întemeieze hotărârea.

De aceea a spus: „Eu le voi trimite un dar și voi aștepta să văd cu ce se întorc trimișii.” Va rămâne el la cuvântul său ori darul îl va amăgi și îl va face să-și schimbe hotărârea? Care este starea lui și care este starea oștirilor sale?

Versetele 36 la 37

Regina i-a trimis lui Sulayman un dar împreună cu oameni înțelepți din poporul ei. Când trimișii au venit cu darul, el le-a mustrat lipsa răspunsului și a supunerii: „Vreți să-mi sporiți averea? Ceea ce Allah mi-a dăruit este mai bun decât ceea ce v-a dăruit vouă.” Darul vostru are puțină valoare pentru mine și nu mă bucur de el, căci Allah m-a lipsit de nevoia lui și mi-a dăruit multe Binefaceri. „Voi sunteți cei care vă bucurați de darul vostru”, din pricina iubirii voastre pentru lumea aceasta și a puținătății celor pe care le aveți în comparație cu ceea ce mi-a dăruit Allah.

Apoi i-a dat trimisului o poruncă fără să o scrie, pentru că văzuse cumpătarea lui și știa că acesta îi va transmite cuvintele întocmai: „Întoarce-te la ei!”, adică întoarce-te cu darul tău. „Vom veni asupra lor cu oștiri cărora nu le vor putea sta împotrivă și îi vom scoate de acolo umiliți și înjosiți.” Trimisul s-a întors, le-a vestit cuvintele lui Sulayman, iar ei s-au pregătit să pornească spre el.

Versetele 38 la 41

Sulayman știa că ei aveau să vină negreșit, așa că le-a spus djinnilor și oamenilor aflați lângă el: „Care dintre voi îmi va aduce tronul ei înainte ca ei să vină la mine supuși?”, pentru ca el să poată dispune de tron înainte ca ei să intre în Islam, după care averile lor n-ar mai fi fost îngăduite pentru el.

„Un 'ifrit dintre djinni a spus”; 'ifritul este cel foarte puternic, activ și energic. „Eu ți-l voi aduce înainte să te ridici de la locul tău. Sunt puternic și vrednic de încredere pentru aceasta.” Se pare că Sulayman se afla atunci în ash-Sham, iar între el și Saba era un drum de patru luni, două la dus și două la întors. Cu toate acestea, 'ifritul s-a angajat să aducă tronul, cu toată mărimea, greutatea și depărtarea lui, înainte ca Sulayman să se ridice din adunarea sa. Adunările lungi țineau de obicei cea mai mare parte a dimineții, cam o treime de zi; aceasta era durata maximă obișnuită, deși unele adunări puteau fi mai scurte ori mai lungi. Un singur supus al acestui rege măreț avea asemenea putere, iar altul l-a întrecut.

„Cel care avea știință din Carte a spus.” Comentatorii au spus că era un om drept și învățat aflat lângă Sulayman, numit Asif ibn Barkhiya. El cunoștea Numele cel mai mare al lui Allah, prin care, dacă este chemat, răspunde, iar dacă este rugat, dăruiește. „Eu ți-l voi aduce înainte ca privirea să ți se întoarcă”, adică îl voi chema pe Allah prin acest Nume, iar tronul va veni pe loc. El L-a chemat, iar tronul a fost adus. Allah știe mai bine dacă acesta este sensul, sau dacă omul avea o știință din Carte prin care putea aduce ceva de la mare depărtare și putea împlini ceea ce era foarte greu.

„Când l-a văzut așezat înaintea sa”, Sulayman L-a lăudat pe Allah pentru Puterea dăruită și pentru înlesnirea lucrurilor. El a spus: „Aceasta este din Harul Domnului meu, ca să mă încerce dacă sunt recunoscător sau nerecunoscător.” Este o încercare pentru mine. Stăpânirea, autoritatea și puterea nu l-au înșelat, așa cum îi înșală de obicei pe regii ignoranți, ci a știut că erau o încercare de la Domnul său și s-a temut să nu rămână nerecunoscător față de această Binefacere.

Apoi a arătat că mulțumirea nu-I aduce folos lui Allah, ci celui care mulțumește: „Cel care mulțumește o face pentru sine, iar cel care este nerecunoscător să știe că Domnul meu este de Ajuns pentru Sine, Generos.” Allah nu are nevoie de faptele lui, iar Generozitatea și Bunătatea Lui ajung atât la cel recunoscător, cât și la cel nerecunoscător. Totuși, recunoștința atrage sporirea Binefacerii, iar nerecunoștința atrage îndepărtarea ei.

Apoi Sulayman le-a spus celor din jur: „Schimbați-i înfățișarea tronului”, adică modificați-l prin adăugare, micșorare și altele asemenea, „să vedem”, punându-i la încercare agerimea, „dacă va fi călăuzită să-l recunoască”, dovedind că este inteligentă, atentă și vrednică de domnie, „ori va fi dintre cei care nu sunt călăuziți”.

Versetele 42 la 44

Când regina a ajuns la Sulayman, acesta i-a arătat tronul pe care, după știința ei, îl lăsase în țara sa. I s-a spus: „Așa este tronul tău?”, adică știm că ai un tron măreț; seamănă el cu acesta pe care ți-l arătăm? Ea a răspuns: „Parcă ar fi el.” Răspunsul arată inteligența și agerimea ei: nu a spus categoric că era același, fiindcă fusese schimbat, dar nici nu l-a negat, fiindcă îl recunoscuse. A rostit o formulare care putea însemna ambele lucruri și era adevărată în ambele privințe.

Sulayman s-a mirat de agerimea și judecata ei și I-a mulțumit lui Allah că îi dăruise lui mai mult decât ei: „Nouă ni s-a dat știința înaintea ei”, adică ni s-au dăruit călăuzirea, judecata și hotărârea înaintea acestei regine, „și eram deja supuși”. Aceasta este călăuzirea folositoare și fundamentală. Este posibil și ca acestea să fie cuvintele reginei din Saba: cunoșteam domnia lui Sulayman, autoritatea și puterea sa sporită dinaintea acestei întâmplări, în care am văzut că putea aduce tronul de la mare depărtare. Ne-am plecat lui și am venit supuși, recunoscându-i autoritatea.

„Ceea ce adora în afara lui Allah o împiedicase” să intre în Islam. Altfel, ea avea destulă inteligență și agerime pentru a cunoaște adevărul și a-l deosebi de falsitate, dar convingerile false îndepărtează vederea inimii. „Căci ea aparținea unui popor necredincios”: a rămas pe religia lor, deoarece este rar ca un om să se desprindă singur de religia și obiceiul neamului său, chiar dacă prin mintea sa vede rătăcirea și greșeala celor din jur. De aceea nu era de mirare că rămăsese în necredință până atunci.

Sulayman a vrut să-i arate din puterea stăpânirii sale ceea ce uimește mințile, așa că i-a poruncit să intre în palatul înalt și spațios, făcut din sticlă, pe sub care curgeau râuri. „I s-a spus: Intră în palat! Când l-a văzut, l-a socotit o întindere de apă”, deoarece sticla era atât de limpede încât apa de dedesubt părea că ar curge fără nimic deasupra. „Și și-a descoperit gambele” ca să pășească prin apă. Aceasta arată din nou agerimea și buna ei cuviință: nu a refuzat să intre unde fusese invitată, știind că fusese chemată pentru a fi cinstită și că domnia și rânduiala lui Sulayman se întemeiau pe înțelepciune. După tot ceea ce văzuse, nu avea în inimă nici cea mai mică bănuială că intrarea i-ar aduce rău.

Când s-a pregătit să pășească, i s-a spus: „Este un palat pardosit cu plăci de sticlă”, așa că nu trebuia să-și descopere gambele. Când a ajuns la Sulayman și a văzut cele văzute, a cunoscut Profeția și Mesajul lui, s-a căit și a părăsit necredința: „O, Domnul meu, mi-am nedreptățit sufletul și mă supun împreună cu Sulayman lui Allah, Domnul lumilor.”

Aceasta este ceea ce Allah ne-a istorisit despre regina din Saba și despre cele petrecute între ea și Sulayman. Celelalte ramificații născocite și relatări israelite nu țin de explicarea Cuvântului lui Allah. Certitudinea cu privire la ele depinde de o dovadă cunoscută și ferită de eroare, iar relatările transmise în această privință, toate ori cele mai multe, nu îndeplinesc această condiție. De aceea, prudența deplină cere să ne îndepărtăm de ele și să nu le introducem în tafsir. Allah știe cel mai bine.

Versetele 45 la 53

Comentariul versetelor 45 la 47

Allah ne înștiințează că a trimis la Thamud, tribul bine cunoscut, pe fratele lor de neam Salih și le-a poruncit să-L adore numai pe Allah și să părăsească idolii și rivalii. „Dar iată că ei s-au împărțit în două tabere care se certau”: unii au crezut, iar alții au rămas necredincioși, aceștia fiind cei mai mulți.

Salih a spus: „O, poporul meu, de ce grăbiți răul înaintea binelui?”, adică de ce vă grăbiți spre fapte rele și sunteți atât de doritori să le săvârșiți, înainte de faptele bune prin care starea voastră religioasă și lumească s-ar îndrepta, când nu există nimic care să vă oblige să faceți răul? „De ce nu-I cereți iertare lui Allah”, căindu-vă de asociere și păcate și rugându-L să vă ierte, „ca să vi se arate milă?” Mila lui Allah este aproape de cei care fac bine, iar cel care se căiește de păcat este dintre cei care fac bine.

Ei i-au răspuns Profetului lor, tăgăduind și împotrivindu-se: „Vedem în tine și în cei care sunt cu tine un semn rău.” Au pretins că nu vedeau binele pe chipul lui Salih și că el și credincioșii ajunseseră pricina unor pierderi în treburile lor lumești. Salih le-a spus: „Soarta voastră este la Allah”, adică ceea ce vi s-a întâmplat a venit din pricina păcatelor voastre, „dimpotrivă, voi sunteți un popor pus la încercare” prin înlesnire și greutate, bine și rău, pentru a se vedea dacă părăsiți păcatul și vă căiți. Totuși, ei au stăruit în tăgăduire și astfel i-au răspuns Profetului lor.

Comentariul versetelor 48 la 53

„În cetate”, unde locuiau Salih și cei mai mulți dintre oamenii săi, „se aflau nouă căpetenii care răspândeau stricăciunea pe pământ și nu îndreptau nimic”. Scopul și însușirea lor erau stricăciunea, fără vreo dorință de îndreptare. Ei se pregătiseră să-i fie dușmani lui Salih, să-i defăimeze religia și să-și cheme neamul la aceasta, așa cum el îi avertizase: „Temeți-vă de Allah și ascultați de mine și nu ascultați porunca celor care întrec măsura, care răspândesc stricăciunea pe pământ și nu îndreaptă nimic” [ash-Shu'ara, 26:150-152].

Vrăjmășia lor a ajuns până acolo încât „au spus: Jurați-vă unul altuia pe Allah că îl vom ataca noaptea pe el și pe familia lui”. Fiecare i-a jurat celuilalt că vor veni noaptea și îi vor omorî. „Apoi îi vom spune rudei sale apropiate”: dacă ne va cere socoteală și ne va acuza, vom tăgădui și vom jura că „nu am fost martori la nimicirea familiei sale și spunem adevărul”. Au căzut de acord asupra acestei fapte.

„Ei au uneltit o uneltire”, hotărând pe ascuns să-l omoare pe Salih și pe familia lui, chiar și față de propriul popor, de teama rudelor lui. „Iar Noi am rânduit o Rânduială”, sprijinindu-l pe Profetul Nostru, înlesnindu-i salvarea și nimicindu-i pe cei necredincioși, „fără ca ei să-și dea seama”.

„Privește care a fost sfârșitul uneltirii lor.” Au ajuns ei la scop prin uneltire sau totul s-a întors împotriva lor? „I-am nimicit pe ei și pe tot poporul lor”, i-am distrus și i-am stârpit până la ultimul. Strigătul năprasnic al pedepsei s-a abătut asupra lor și i-a nimicit pe toți. „Iată casele lor, rămase pustii”: zidurile s-au prăbușit peste acoperișuri și locuințele au rămas fără oameni, „din pricina nedreptății lor”, acesta fiind rodul asocierii, necredinței și încălcării lor pe pământ.

„Cu adevărat, în aceasta este un Semn pentru oamenii care știu” adevărurile și cugetă la felul în care Allah lucrează cu aliații și dușmanii Săi. Ei iau aminte și cunosc că sfârșitul nedreptății este nimicirea și pierzania, iar sfârșitul credinței și dreptății este salvarea și izbânda. „Iar Noi i-am salvat pe cei care au crezut și au fost temători de Allah”: au crezut în Allah, în Îngerii, Cărțile, Trimișii, Ziua de Apoi și Hotărârea cea bună și cea rea, s-au ferit de asociere și păcate și L-au ascultat pe Allah și pe Trimișii Săi.

Versetele 54 la 55

Amintește-ți de robul și Trimisul Nostru Lut și de virtutea lui, când i-a spus poporului său, chemându-i la Allah și sfătuindu-i: „Săvârșiți voi această faptă rușinoasă?”, fapta urâtă pe care mințile sănătoase și firea curată o socotesc respingătoare și pe care Legile revelate o urăsc, „în vreme ce vedeți?” Răul ei vă este cunoscut, dar totuși îl săvârșiți cu îndrăzneală, nedreptățindu-vă pe voi înșivă și cutezând împotriva lui Allah.

Apoi a explicat fapta rușinoasă: „Voi vă apropiați cu poftă de bărbați în locul femeilor?” Cum ați ajuns într-o asemenea stare, încât dorința voastră s-a îndreptat spre bărbați și spre locul murdăriei, iar voi ați părăsit ceea ce Allah a creat pentru voi dintre femei și locul curat pentru care sufletele au fost zidite să simtă înclinare? Ați răsturnat lucrurile, socotind urâtul frumos și frumosul urât. „Dimpotrivă, sunteți un popor care întrece măsura²⁵”, care încalcă limitele lui Allah și îndrăznește să calce cele sfinte ale Lui.