Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura al Ankabut

Versetele 1 la 45

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 3

Allah Preaînaltul ne vorbește despre desăvârșirea Înțelepciunii Sale. Înțelepciunea Sa nu cere ca fiecare om care spune că este credincios și pretinde că are credință să fie lăsat în această stare, ferit de încercări și de lucruri care îi tulbură credința și ramurile ei. Dacă lucrurile ar sta astfel, cel sincer nu s-ar deosebi de mincinos, iar cel care spune adevărul nu s-ar deosebi de cel care face o pretenție falsă.

Rânduiala lui Allah, atât cu popoarele de mai înainte, cât și cu această comunitate, este să le încerce prin ușurință și greutate, prin belșug și lipsuri, prin lucruri plăcute și neplăcute, prin bogăție și sărăcie. El îi încearcă uneori prin biruința vrăjmașilor asupra lor și prin lupta împotriva dușmanilor prin cuvânt și faptă. Îi încearcă prin lucruri care stârnesc îndoieli și se împotrivesc credinței și prin pofte care se împotrivesc voinței.

În fața îndoielilor, cel care nu se clatină în credință și le respinge prin Adevărul pe care îl are, iar în fața poftelor, care cheamă la păcat ori îl îndepărtează de ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit, lucrează potrivit cerințelor credinței și se luptă cu dorințele sale, acesta este sincer și adevărat în credința sa. Dacă însă îndoielile nasc șovăială și nesiguranță în inima lui, iar poftele îl duc la păcat ori îl îndepărtează de datorie, aceasta arată lipsa de temeinicie și de sinceritate a credinței sale.

Oamenii se află pe trepte în această privință, iar numai Allah le cunoaște treptele. Îl rugăm pe Allah să ne statornicească prin cuvântul statornic în această lume și în Viața de Apoi și să ne întărească inimile în religia Sa. Încercările și probele sunt pentru suflete asemenea foalelor pentru fier: scot la iveală ceea ce este bun și ceea ce este rău.

Versetul 4

Oare cei ale căror preocupări sunt săvârșirea faptelor rele și comiterea păcatelor cred că faptele lor vor fi neglijate, că Allah nu va ține seama de ei ori că Îi vor scăpa? Oare de aceea se încumetă să le săvârșească și le vine ușor să le comită? „Rău este ceea ce judecă ei!”, deoarece aceasta este o judecată nedreaptă: ea cuprinde negarea Puterii și Înțelepciunii lui Allah și presupune că ei ar avea puterea de a se feri de Pedeapsa Lui, deși sunt cât se poate de slabi și de neputincioși.

Versetele 5 la 6

Sensul este: O, tu, care Îl iubești pe Domnul tău, tânjești după apropierea și întâlnirea cu El și te grăbești spre ceea ce Îi este plăcut! Primește vestea bună că întâlnirea cu Cel Iubit este aproape: ea va veni, iar tot ceea ce va veni este aproape. Pregătește-ți merinde pentru această întâlnire și înaintează către El, păstrând speranța și nădăjduind să ajungi la El.

Dar nu oricine pretinde ceva primește numai pe temeiul pretenției sale și nu oricine își dorește ceva primește ceea ce dorește. Allah aude toate glasurile și cunoaște intențiile. Celui sincer îi dăruiește ceea ce nădăjduiește, iar celui mincinos pretenția nu-i folosește. El știe cine este vrednic de iubirea Sa și cine nu este. „Iar cel care se străduiește”, luptând cu propriul suflet, cu Satana și cu vrăjmașul necredincios, „o face numai pentru sine”, deoarece folosul și roadele strădaniei sale se întorc la el.

Allah nu are nevoie de lumi. El nu le-a poruncit cele poruncite pentru a obține vreun folos de la ei și nu le-a interzis cele interzise din zgârcenie față de ei. Se știe că împlinirea poruncilor și păzirea interdicțiilor cer strădanie din partea celui răspunzător: sufletul său este, prin fire, lipsit de râvnă în săvârșirea binelui, Satana îl oprește de la el, iar vrăjmașul necredincios îl împiedică să-și împlinească religia așa cum se cuvine. Toate acestea sunt piedici care cer o strădanie intensă și efort susținut.

Versetul 7

Celor cărora Allah le-a dăruit credință și fapte drepte le va șterge păcatele, căci faptele bune îndepărtează faptele rele. „Și îi vom răsplăti după cele mai bune fapte pe care le săvârșeau”: acestea sunt faptele bune obligatorii și recomandate. Ele sunt cele mai bune dintre faptele robului, deoarece el săvârșește și lucruri îngăduite și alte fapte.

Versetul 8

I-am poruncit omului și l-am povățuit să se poarte frumos cu părinții săi: să-i cinstească și să le facă bine prin cuvânt și faptă, să stăruie în această purtare și să nu-i nesocotească ori să le facă rău prin vorbele și faptele sale.

„Însă, dacă ei se străduiesc să te facă să-Mi asociezi ceva despre care nu ai nicio știință” - iar nimeni nu are știință care să dovedească îndreptățirea asocierii altcuiva cu Allah; această formulare arată gravitatea asocierii - „nu le da ascultare”.

„La Mine este întoarcerea voastră și vă voi vesti ceea ce săvârșeați”, adică vă voi răsplăti pentru faptele voastre. Purtați-vă, așadar, frumos cu părinții și dați întâietate ascultării lor, în afara cazului în care ea s-ar împotrivi ascultării de Allah și de Trimisul Său, care are întâietate asupra tuturor lucrurilor.

Versetul 9

Allah i-a făgăduit celui care crede în El și săvârșește fapte drepte că îl va face să intre în Paradis, alături de robii Săi drepți: Profeții, cei pe deplin sinceri, martirii și drepții, fiecare potrivit treptei și rangului său la Allah. Credința adevărată și faptele drepte sunt semnul fericirii omului și arată că el se numără printre cei apropiați de Cel Milostiv și printre robii drepți ai lui Allah.

Versetele 10 la 11

După ce Allah a arătat că îi va încerca neapărat pe cei care pretind credința, pentru a-l deosebi pe cel sincer de mincinos, El a lămurit că unii oameni nu au răbdare în fața încercărilor și nu rămân statornici când sunt zguduiți. „Printre oameni sunt unii care spun: Credem în Allah, dar, când sunt vătămați pentru Allah”, prin bătaie, luarea averii sau ocară, pentru a fi făcuți să-și părăsească religia și să revină la falsitate, „socotesc încercarea oamenilor asemenea Pedepsei lui Allah”. Ei lasă această încercare să-i oprească de la credință și de la statornicia în ea, așa cum pedeapsa oprește de la ceea ce o atrage.

„Iar dacă vine o biruință de la Domnul tău, ei spun cu siguranță: Noi am fost cu voi”, deoarece aceasta se potrivește dorințelor lor. Aceștia se numără printre oamenii despre care Allah a spus: „Printre oameni este și acela care Îl adoră pe Allah stând la margine: dacă îl ajunge un bine, se liniștește prin el, iar dacă îl ajunge o încercare, se întoarce pe dos, pierzând și lumea aceasta, și Viața de Apoi. Aceasta este pierderea vădită” [al-Hajj, 22:11].

„Oare Allah nu cunoaște cel mai bine ceea ce se află în piepturile lumilor?” El v-a înștiințat despre acest grup, a cărui stare este așa cum v-a descris-o, pentru ca astfel să cunoașteți desăvârșirea Științei Sale și cuprinderea Înțelepciunii Sale. „Cu adevărat, Allah îi va face cunoscuți pe cei care cred și îi va face cunoscuți pe ipocriți.” De aceea a rânduit încercări și probe: pentru ca ceea ce El știe despre ei să se manifeste și să-i răsplătească potrivit celor arătate de ei, nu doar potrivit Științei Sale, căci altfel ar putea pretinde înaintea lui Allah că, dacă ar fi fost încercați, ar fi rămas statornici.

Versetele 12 la 13

Allah ne vorbește despre minciuna necredincioșilor și despre chemarea lor adresată credincioșilor de a le urma religia, avertizându-i astfel pe credincioși să nu fie amăgiți și să nu cadă în cursa lor. „Cei care nu cred le spun celor care cred: Urmați calea noastră”, adică părăsiți-vă religia, în întregime sau în parte, și urmați-ne religia; noi vă garantăm aceasta și „vom purta păcatele voastre”. Dar acest lucru nu stă în puterea lor: „Însă ei nu vor purta nimic din păcatele lor”, nici puțin, nici mult. O asemenea preluare a păcatelor, chiar dacă cel care o promite ar consimți la ea, nu folosește la nimic. Dreptul Îi aparține lui Allah, iar El nu i-a dat robului puterea de a dispune de dreptul Său decât potrivit Poruncii și Hotărârii Sale. Hotărârea Lui este că niciun suflet nu va purta povara altuia.

Cuvintele „Însă ei nu vor purta nimic din păcatele lor” ar putea lăsa impresia că necredincioșii care îi cheamă pe alții la necredință, asemenea tuturor celor care cheamă la falsitate, poartă numai păcatul săvârșit de ei, nu și păcatul săvârșit de altul din pricina lor. Pentru a îndepărta această înțelegere, Allah spune: „Ei își vor purta propriile poveri”, adică poverile păcatelor săvârșite de ei, „și alte poveri împreună cu poverile lor”, adică păcatele pe care le-au pricinuit. Din păcatul săvârșit de cel care urmează pe altcineva au parte atât el, cât și cel pe care îl urmează: primul pentru că l-a săvârșit nemijlocit, iar celălalt pentru că l-a pricinuit și a chemat la el. Tot astfel, când cel care urmează pe altcineva săvârșește o faptă bună, el are răsplata înfăptuirii ei, iar cel care l-a chemat are răsplata pentru că a fost pricina ei. „Iar în Ziua Învierii vor fi întrebați cu siguranță despre ceea ce născociseră”: răul, înfrumusețarea lui și cuvintele lor: „Vom purta păcatele voastre”.

Versetele 14 la 15

Allah ne vorbește despre Hotărârea și Înțelepciunea Sa în pedepsirea popoarelor care i-au tăgăduit pe Trimiși. El l-a trimis la poporul său pe robul și Trimisul Său Nuh, pacea fie asupra lui, ca să-i cheme la Tawhid, la adorarea numai a lui Allah și la părăsirea rivalilor și idolilor. A rămas printre ei nouă sute cincizeci de ani, ca Profet care îi chema noaptea și ziua, în ascuns și pe față. Nu înceta să-i cheme și nu slăbea în povățuirea lor.

Ei nu s-au îndreptat și nu au primit călăuzirea, ci au stăruit în necredință și în depășirea măsurii. În cele din urmă, în ciuda marii sale răbdări, blândeți și îngăduințe, Profetul lor Nuh, pacea fie asupra lui, s-a rugat împotriva lor: „Domnul meu, nu lăsa pe pământ niciun locuitor dintre necredincioși!” [Nuh, 71:26]. „Potopul i-a cuprins”: apa a coborât din cer din belșug și a țâșnit cu putere din pământ, „pe când erau nelegiuiți”, vrednici de pedeapsă.

„L-am salvat pe el și pe oamenii Corabiei”: familia sa și cei care au crezut în el și s-au urcat alături de el. „Și am făcut din ea”, adică din Corabie sau din istorisirea lui Nuh, „un Semn pentru lumi”, pentru ca oamenii să învețe că sfârșitul celui care îi tăgăduiește pe Trimiși este pieirea, iar credincioșilor Allah le va aduce alinare din orice mâhnire și ieșire din orice strâmtorare. Allah a făcut și corabia, ca fel de mijloc de transport, un Semn pentru lumi: prin ea oamenii cunosc Mila Domnului lor, Care le-a pus la îndemână mijloacele de a o construi, le-a ușurat folosirea ei și a făcut-o să-i poarte pe ei și bunurile lor dintr-un loc în altul și dintr-o țară în alta.

Versetele 16 la 23

Allah arată că l-a trimis pe Ibrahim, prietenul Său apropiat, la poporul său, ca să-l cheme la Allah, spunându-le: „Adorați-L pe Allah”, adică recunoașteți Unicitatea Lui, închinați-I numai Lui adorarea și împliniți ceea ce v-a poruncit. „Și fiți cu frică de El”: feriți-vă să-L mâniați și să fiți pedepsiți, părăsind păcatele care Îl mânie. Adorarea lui Allah și evlavia sunt mai bune pentru ei decât asocierea, dacă ar avea știință adevărată. Formularea „mai bine” este aici o comparație cu ceva în care nu există niciun bine: părăsirea adorării lui Allah și a evlaviei nu cuprinde binele. Adorarea Lui și evlavia sunt mai bune pentru oameni fiindcă numai prin ele pot dobândi cinstirea Sa în această lume și în Viața de Apoi. Orice bine din ambele vieți este rodul lor. „Dacă ați ști”: cunoașteți, așadar, lucrurile și chibzuiți care dintre ele merită să fie ales.

După ce le-a poruncit să-L adore pe Allah și să aibă evlavie față de El, Ibrahim i-a oprit de la adorarea idolilor, arătând lipsurile acestora și nevrednicia lor de a fi adorați. „Voi adorați în locul lui Allah numai idoli și născociți minciună”: îi ciopliți și îi faceți cu mâinile voastre, le dați nume de divinități și născociți minciuna poruncind adorarea lor și stăruind în aceasta. „Cei pe care îi adorați în locul lui Allah”, în ciuda lipsurilor lor și a faptului că nu au nimic care să îndreptățească adorarea lor, „nu au puterea să vă dăruiască înzestrare”. Este ca și cum oamenii ar spune: ne-a devenit limpede că acești idoli sunt creați, au lipsuri și nu pot aduce folos, vătămare, moarte, viață ori înviere; cine este astfel nu merită nici cea mai mică parte din adorare și divinizare. Dar inimile trebuie să caute pe cineva pe care să-l adore și căruia să-i ceară împlinirea nevoilor.

Îndemnându-i spre Cel vrednic de adorare, Ibrahim spune: „Căutați, așadar, înzestrarea la Allah”, căci El este Cel care o ușurează și o rânduiește și răspunde celui care Îl cheamă pentru binele religiei și al vieții sale lumești. „Adorați-L” numai pe El, fără asociați, deoarece El este Cel Desăvârșit, Cel care aduce folos și vătămare și Care singur cârmuiește toate lucrurile. „Și mulțumiți-I” numai Lui: toate binefacerile care au ajuns și ajung la făpturi vin de la El, iar toate relele care au fost și sunt îndepărtate sunt înlăturate de El. „La El veți fi întorși”, iar El vă va răsplăti faptele și vă va vesti ceea ce ați ascuns și ceea ce ați arătat. Feriți-vă să vă înfățișați înaintea Lui stăruind în asociere și doriți ceea ce vă apropie de El și pentru care vă va răsplăti la venirea voastră.

„Oare nu văd ei cum începe Allah creația, apoi o va repeta”, în Ziua Învierii? „Cu adevărat, aceasta este ușoară pentru Allah”, așa cum El spune: „El este Cel care începe creația, apoi o va repeta, iar aceasta Îi este și mai ușoară” [ar-Rum, 30:27].

„Spune”, dacă au îndoieli și șovăieli cu privire la începutul creației: „Călătoriți pe pământ”, cu trupurile și cu inimile voastre, „și priviți cum a început El creația”. Veți vedea oameni și animale care continuă să apară, puțin câte puțin, plante și arbori care se ivesc din nou, din timp în timp, și nori, vânturi și altele asemenea care se reînnoiesc neîncetat. Creația se află mereu într-un început și într-o reînnoire. Privește-i pe oameni la mica lor moarte, somnul: noaptea i-a învăluit în întuneric, mișcările le-au încetat, glasurile li s-au stins și au ajuns în paturi și adăposturi asemenea morților. Au rămas astfel toată noaptea, până când s-au ivit zorii; atunci s-au trezit din somn și au fost ridicați din mica lor moarte, spunând: „Laudă lui Allah, Care ne-a dat viață după ce ne-a făcut să murim, și la El este învierea!” De aceea El spune: „Apoi Allah”, după această reînnoire, „va aduce la existență creația cea de pe urmă”: acea existență care nu mai admite moarte sau somn, ci viețuire veșnică și necurmată într-unul dintre cele două sălașuri. „Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor”: nimic nu depășește Puterea Sa. Dacă a putut începe creația, cu atât mai mult poate să o readucă la viață.

„El pedepsește pe cine voiește și are milă de cine voiește”: numai El hotărăște răsplătirea, având milă de cei ascultători și răsplătindu-i, pedepsindu-i și mustrându-i aspru pe cei neascultători. „Iar la El veți fi întorși”, în sălașul în care se vor împlini asupra voastră hotărârile Pedepsei și Milei Sale. Dobândiți, așadar, în această lume faptele de ascultare care atrag Mila Lui și îndepărtați-vă de păcatele care atrag Pedeapsa Lui. „Nu-I puteți scăpa nici pe pământ, nici în cer”: voi, cei care tăgăduiți și îndrăzniți să păcătuiți, să nu credeți că sunteți lăsați deoparte sau că Îi puteți scăpa lui Allah pe pământ ori în cer. Să nu vă amăgească puterea voastră și nici închipuirile prin care sufletele voastre v-au înșelat că veți scăpa de Pedeapsa Lui. Nicăieri în lume nu-I puteți scăpa. „Și nu aveți în afară de Allah nici ocrotitor”, care să vă aibă în grijă și să vă aducă binele religiei și al vieții lumești, „nici ajutător”, care să vă sprijine și să îndepărteze de la voi răul.

Allah arată cine sunt cei lipsiți de bine și ajunși la rău: cei care nu cred în El, în Trimișii Săi și în ceea ce au adus aceștia și care tăgăduiesc întâlnirea cu Allah. Pentru ei nu există decât viața acestei lumi; de aceea îndrăznesc să săvârșească asociere și păcate, fiindcă inimile lor nu au nimic care să le facă să se teamă de urmările acestora. De aceea El spune: „Aceia deznădăjduiesc de Mila Mea”, astfel încât nu săvârșesc nici măcar un singur lucru prin care să dobândească Mila. Dacă ar nădăjdui în ea, ar săvârși faptele care duc la ea. Deznădejdea față de Mila lui Allah este una dintre cele mai grave primejdii și este de două feluri: deznădejdea necredincioșilor, care părăsesc orice mijloc de apropiere de ea, și deznădejdea păcătoșilor, pe care mulțimea nelegiuirilor îi înspăimântă și le stăpânește inimile, născând în ele deznădejde. „Și aceia vor avea parte de o pedeapsă dureroasă”, adică o pedeapsă care provoacă durere și chin. Se pare că aceste versete sunt intercalate între cuvintele lui Ibrahim către poporul său și răspunsul lor. Allah știe cel mai bine.

Versetele 24 la 25

Când Ibrahim și-a chemat poporul la Domnul său, răspunsul oamenilor nu a fost să-i primească chemarea, să se lase călăuziți de sfatul său sincer și să recunoască binefacerea lui Allah, Care îl trimisese la ei. Dimpotrivă, i-au dat cel mai rău răspuns: „Omorâți-l ori ardeți-l”, alegând unul dintre cele mai cumplite feluri de a ucide. Erau oameni puternici, care aveau stăpânirea, și l-au aruncat în foc; însă Allah l-a salvat din el.

„Cu adevărat, în aceasta sunt Semne pentru oamenii care cred”: ei cunosc astfel adevărul celor aduse de Trimiși, bunătatea și sfatul lor sincer, precum și falsitatea spuselor celor care li se împotrivesc și îi contrazic. Cei care se împotrivesc Trimișilor par să se fi îndemnat unii pe alții și să-și fi cerut unii altora să-i tăgăduiască.

Printre sfaturile sale sincere, Ibrahim le-a spus: „Voi v-ați luat idoli în afară de Allah numai din iubirea dintre voi în viața acestei lumi”. Tot ceea ce obțin prin aceasta este o legătură de iubire lumească, ce se va rupe și va dispărea. „Apoi, în Ziua Învierii, vă veți lepăda unii de alții și vă veți blestema unii pe alții”: adoratorii și cei adorați se vor dezice reciproc. Când oamenii vor fi adunați, cei adorați le vor fi dușmani și vor tăgădui adorarea primită de la ei [al-Ahqaf, 46:6]. Cum vă puteți lega de cei despre care se știe că se vor dezice de adoratorii lor și îi vor blestema? Sălașul tuturor, al adoratorilor și al celor adorați, va fi Focul; nimeni nu-i va ajuta împotriva Pedepsei lui Allah și nu va îndepărta de la ei chinul Său.

Versetele 26 la 27

Ibrahim, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a continuat să-și cheme poporul, iar oamenii au stăruit în încăpățânare. Totuși, Lut a crezut în chemarea lui; Allah l-a făcut apoi Profet și l-a trimis la poporul său, după cum se va arăta. Văzând că chemarea nu-i folosea poporului său, Ibrahim a spus: „Eu voi emigra către Domnul meu”, părăsind pământul răului pentru pământul binecuvântat, ash-Sham. „Cu adevărat, El este Atotputernicul”: El are puterea și poate să vă călăuzească; însă este Preaînțelept, iar Înțelepciunea Sa nu a cerut aceasta.

Când Ibrahim s-a îndepărtat de ei și i-a părăsit, iar ei au rămas în starea lor, Allah nu a spus că i-ar fi nimicit printr-o pedeapsă, ci a menționat retragerea lui și emigrarea din mijlocul lor. În relatările israelite se spune că Allah a dezlănțuit țânțari asupra poporului său, care le-au băut sângele și le-au mâncat carnea, nimicindu-i până la ultimul. O afirmație categorică despre aceasta are nevoie de o dovadă din Revelație, iar o asemenea dovadă nu există. Dacă Allah i-ar fi stârpit prin pedeapsă, ar fi menționat aceasta, așa cum a menționat nimicirea celorlalte popoare care i-au tăgăduit pe Trimiși. Oare una dintre tainele acestui lucru este faptul că al-Khalil, pacea fie asupra lui, era printre cei mai milostivi, mai vrednici, mai îngăduitori și mai nobili dintre oameni, astfel încât nu s-a rugat împotriva poporului său, cum au făcut alții, și nici nu a fost pricina unei pedepse care să-i cuprindă pe toți? Un indiciu în această privință este că a stăruit pe lângă îngeri în privința nimicirii poporului lui Lut, a discutat cu ei și a pledat pentru acei oameni, deși nu erau poporul său. Allah știe cel mai bine cum au stat lucrurile.

„I-am dăruit pe Ishaq și pe Ya'qub”, după ce a emigrat în ash-Sham, „și am așezat Profeția și Scriptura printre urmașii săi”: după el nu a mai venit niciun Profet care să nu fie dintre urmașii săi și nu a mai fost coborâtă nicio Carte decât asupra unui urmaș al său, până când șirul lor s-a încheiat cu descendentul său Muhammad; binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui și asupra tuturor acestora. Aceasta este una dintre cele mai mari virtuți și cinstiri: izvoarele călăuzirii, milei, fericirii, izbândei și mântuirii să se afle printre urmașii săi, iar prin ei să fie călăuziți cei care primesc călăuzirea, să creadă credincioșii și să se îndrepte cei drepți. „I-am dăruit răsplata sa în această lume”: o soție de o frumusețe deosebită, înzestrare îmbelșugată, copii care i-au adus bucurie, cunoașterea lui Allah, iubirea Lui și întoarcerea către El. „Iar în Viața de Apoi va fi cu siguranță dintre cei drepți”: mai mult, el și Muhammad, binecuvântarea și pacea fie asupra amândurora, sunt cei mai vrednici dintre toți drepții și cei mai înalți în rang. Allah i-a dăruit astfel fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi.

Versetele 28 la 35

S-a arătat mai înainte că Lut, pacea fie asupra lui, a crezut în Ibrahim și s-a numărat printre cei călăuziți prin el. S-a menționat că nu era dintre urmașii lui Ibrahim, ci era fiul fratelui său. Cuvintele lui Allah: „Am așezat Profeția și Scriptura printre urmașii săi”, deși au o formulare generală, nu contrazic faptul că Lut a fost Profet și Trimis fără a fi dintre urmașii săi. Versetul se află într-un context de laudă și preamărire a lui al-Khalil, iar Allah a arătat că Lut a fost călăuzit prin el. Faptul că cineva este călăuzit printr-un om arată mai deplin vrednicia acestuia ca îndrumător decât simplul fapt că un urmaș al său a primit călăuzirea. Allah știe cel mai bine.

Allah l-a trimis pe Lut la poporul său. Pe lângă asocierea altora cu Allah, oamenii acestuia săvârșeau ticăloșia cu bărbații, săvârșeau tâlhării la drumul mare și răspândeau fapte rele în adunările lor. Lut i-a povățuit să părăsească aceste lucruri, arătându-le urâțenia lor și pedeapsa grea la care duc. Însă ei nu s-au oprit și nu au primit aducerea-aminte. „Răspunsul poporului său nu a fost decât să spună: Adu-ne Pedeapsa lui Allah, dacă ești dintre cei care spun adevărul!”

Profetul lor și-a pierdut nădejdea că ei se vor îndrepta, a știut că merită pedeapsa și a fost copleșit de asprimea tăgăduirii lor. S-a rugat împotriva lor și a spus: „Domnul meu, ajută-mă împotriva poporului care răspândește stricăciunea!”

Allah i-a primit rugăciunea și a trimis îngerii pentru a-i nimici. Mai întâi, ei au trecut pe la Ibrahim și i-au dat vestea bună despre Ishaq și, după Ishaq, despre Ya'qub. Ibrahim i-a întrebat încotro mergeau, iar ei i-au spus că mergeau să nimicească poporul lui Lut. Atunci a început să stăruie pe lângă ei, spunând: „În ea se află Lut”. Ei i-au răspuns: „Îl vom salva pe el și familia sa, în afara soției sale, care va fi dintre cei rămași în urmă”.

Apoi au plecat și au ajuns la Lut. Venirea lor l-a întristat și l-a făcut să se simtă neputincios, fiindcă nu-i recunoscuse și credea că sunt călători veniți ca oaspeți; se temea pentru ei din pricina poporului său. Ei i-au spus: „Nu te teme și nu fi trist!” și l-au înștiințat că sunt trimișii lui Allah: „Noi te vom salva pe tine și familia ta, în afara soției tale, care va fi dintre cei rămași în urmă. Noi vom coborî asupra locuitorilor acestei cetăți o pedeapsă din cer pentru că se răzvrăteau”.

I-au poruncit să plece noaptea împreună cu familia sa. Când s-a făcut dimineață, Allah a răsturnat locuințele oamenilor, făcând ca partea lor de sus să ajungă dedesubt, și a trimis asupra lor, una după alta, pietre de lut ars, până când i-au șters și i-au nimicit. Au rămas o istorisire de povestit și o pildă din care să se învețe. „Și am lăsat din ea un Semn limpede pentru oamenii care pricep”: am lăsat urme limpezi ale locuințelor poporului lui Lut pentru oamenii care înțeleg lecțiile cu inimile lor și trag folos din ele, după cum Allah spune: „Voi treceți pe lângă ei dimineața și noaptea. Oare nu pricepeți?” [as-Saffat, 37:137–138].

Versetele 36 la 37

La Madyan, tribul bine-cunoscut, Allah l-a trimis pe Shu'ayb. El le-a poruncit oamenilor să-L adore numai pe Allah, fără a-I face asociați, să creadă în Înviere, să o nădăjduiască și să lucreze pentru ea. I-a oprit de la răspândirea stricăciunii pe pământ prin înșelarea la măsuri și greutăți și prin tâlhăria la drumul mare.

Ei l-au tăgăduit, astfel că i-a cuprins Pedeapsa lui Allah și au rămas prăbușiți, fără viață, în locuințele lor.

Versetele 38 la 40

Tot astfel s-a întâmplat cu 'Ad și Thamud, ale căror istorisiri le cunoașteți. Soarta lor vă este limpede din locuințele și urmele pe care le-au părăsit și pe care le vedeți cu ochii voștri. Trimișii lor veniseră cu Semne limpezi, care le puteau da înțelegere, însă ei i-au tăgăduit și s-au împotrivit prin dispută. Satana le-a împodobit faptele, până când au socotit că faptele lor erau mai bune decât ceea ce le aduseseră Trimișii.

Tot astfel s-a întâmplat cu Qarun, Faraon și Haman. Musa, fiul lui 'Imran, venise la ei cu Semne limpezi și dovezi strălucite, dar ei s-au purtat cu trufie pe pământ: s-au înălțat asupra robilor lui Allah, pe care i-au umilit, și au respins Adevărul. Nu puteau însă să-I scape lui Allah, ci au ajuns neputincioși în fața Hotărârii Sale.

„Pe fiecare l-am prins pentru păcatul său”: pedeapsa lui a fost potrivită păcatului săvârșit. „Asupra unora am trimis un vânt care azvârlea pietre”, adică o pedeapsă care îi lovea cu pietre, precum poporul 'Ad, asupra căruia Allah a trimis vântul sterp [adh-Dhariyat, 51:41], „pe care l-a dezlănțuit împotriva lor șapte nopți și opt zile, fără întrerupere; vedeai atunci oamenii prăbușiți, asemenea unor trunchiuri goale de palmieri” [al-Haqqah, 69:7]. „Pe alții i-a cuprins Strigătul”, precum poporul lui Salih; „pe alții am făcut pământul să-i înghită”, precum Qarun; „iar pe alții i-am înecat”, precum Faraon, Haman și oștile lor. „Allah nu i-a nedreptățit”: Dreptatea Lui este desăvârșită și El nu are nevoie de făpturile Sale. „Ci ei înșiși s-au nedreptățit”: și-au lipsit sufletele de dreptul care li se cuvenea, căci ele fuseseră create pentru adorarea numai a lui Allah. Ei însă le-au așezat într-un alt loc decât cel cuvenit lor și le-au ocupat cu pofte și păcate. Le-au pricinuit astfel cel mai mare rău, deși credeau că le fac bine.

Versetele 41 la 43

Aceasta este pilda dată de Allah pentru cei care adoră pe altcineva alături de El și caută prin aceasta putere, folos și sprijin. Allah arată că se întâmplă contrariul a ceea ce urmăresc: ei sunt asemenea păianjenului care își face o casă spre a se apăra de căldură, frig și primejdii. „Cu adevărat, cea mai fragilă dintre case este casa păianjenului”. Păianjenul este o viețuitoare slabă, iar casa lui se numără printre cele mai fragile case; alegând-o, nu a făcut decât să adauge slăbiciune slăbiciunii sale.

Tot astfel, cei care își iau ocrotitori în afară de Allah sunt săraci și neputincioși în toate privințele. Când își iau ocrotitori asemenea lor, urmărind puterea și sprijinul lor, nu fac decât să adauge slăbiciune slăbiciunii și neputință neputinței lor. Se bizuie pe aceștia în multe treburi și le încredințează împlinirea lor, apoi ei înșiși nu se mai ocupă de ele, socotind că acei ocrotitori li le vor împlini. Astfel, ocrotitorii îi lasă fără ajutor: nu obțin de la ei nici măcar cel mai mic folos. Dacă ar cunoaște cu adevărat starea lor și a celor pe care i-au luat ca ocrotitori, nu și-ar fi ales astfel de ocrotitori, ci s-ar fi dezis de ei și L-ar fi luat ca Ocrotitor pe Domnul Atotputernic și Îndurător. Când robul Îl ia pe El ca Ocrotitor și se bizuie pe El, Allah îi este de ajuns pentru religia și viața lui lumească. Omul sporește atunci în putere, în inimă și în trup, iar starea și faptele lui se îmbunătățesc.

După ce a arătat slăbiciunea idolilor politeiștilor, Allah trece la un lucru și mai concludent: aceste obiecte de adorare nu sunt, în realitate, nimic. „Cu adevărat, Allah știe tot ceea ce cheamă ei în afara Lui”: El cunoaște nevăzutul și cele văzute și știe că ei nu cheamă vreo divinitate adevărată. Nu sunt decât nume pe care le-au dat ei și strămoșii lor, pentru care Allah nu a coborât nicio dovadă [an-Najm, 53:23]. Nu sunt decât închipuiri false și credințe nevalabile; la o cercetare atentă, celui înzestrat cu minte îi devin limpezi falsitatea și lipsa lor de realitate. De aceea Allah spune: „Cei care îi cheamă pe alții în afara lui Allah nu urmează, de fapt, asociați ai Lui; ei nu urmează decât bănuiala și nu fac decât să născocească” [Yunus, 10:66]. „El este Atotputernicul”, Care are toată puterea, cu care supune toate făpturile, „Preaînțeleptul”, Care așază lucrurile la locul lor: a făcut în chip desăvârșit tot ceea ce a creat și a întocmit în chip desăvârșit tot ceea ce a poruncit.

„Aceste pilde le dăm oamenilor” spre folosul lor, spre a-i învăța și a le lămuri adevărurile: lucrurile care se cunosc prin rațiune sunt înfățișate prin lucruri percepute cu simțurile, astfel încât sensul urmărit să devină limpede. Acesta este un folos pentru toți. „Dar nu le pricep” prin cugetare, înțelegere și așezarea lor la locul cuvenit „decât cei care au știință”: cei a căror știință a ajuns în inimi. Aceasta este o laudă a pildelor pe care le dă Allah și un îndemn de a le cerceta și înțelege; îi laudă pe cei care le înțeleg și arată că fac parte dintre oamenii științei. Cel care nu le înțelege nu se numără printre aceștia. Aceasta se explică prin faptul că pildele date de Allah în Coran privesc lucruri mari, cerințe înalte și probleme însemnate. Oamenii științei știu că sunt mai importante decât altele, fiindcă Allah le-a dat o asemenea însemnătate și i-a îndemnat pe robii Săi să le înțeleagă și să cugete la ele. De aceea își dau silința să le cunoască. Dacă însă omul, deși sunt atât de importante, nu le înțelege, aceasta arată că nu face parte dintre oamenii științei: dacă nu cunoaște chestiunile însemnate, cu atât mai puțin le va cunoaște pe celelalte. Allah dă cel mai adesea pilde despre temeliile religiei și despre lucruri deosebit de însemnate.

Versetul 44

Allah a creat cerurile, cu înălțimea, întinderea și frumusețea lor, cu soarele, luna, stelele și îngerii din ele, și pământul, cu munții, mările, ținuturile întinse, deșerturile, arborii și celelalte lucruri pe care le cuprinde. Le-a creat întru adevăr: nu le-a făcut în joacă, fără rost ori fără folos, ci pentru ca Porunca și Legea Sa să fie împlinite, binefacerea Sa asupra robilor să fie desăvârșită, iar ei să vadă din Înțelepciunea, Puterea și cârmuirea Sa ceea ce le arată că numai El este Dumnezeul vrednic de adorare și Cel Iubit. „Cu adevărat, în aceasta este un Semn pentru credincioși”: multe dintre lucrurile care se cer crezute devin limpezi credinciosului atunci când cugetă la crearea cerurilor și a pământului.

Versetul 45

Allah îi poruncește Trimisului Său și celor care îl urmează să recite ceea ce i-a fost revelat din Carte. Recitarea ei înseamnă urmarea ei: împlinirea poruncilor, părăsirea interdicțiilor, călăuzirea după îndrumarea ei, credința în relatările ei, cugetarea asupra sensurilor ei și recitarea cuvintelor ei. Recitarea cuvintelor este numai o parte a recitării depline.

Împlinirea întregii religii intră în această poruncă generală. Apoi Allah a menționat Rugăciunea în mod deosebit, după porunca generală, din pricina vredniciei, importanței și efectului ei bun. El a arătat roadele ei bune.

Rugăciunea împlinită așa cum se cuvine oprește de la ticăloșie și de la ceea ce este rău. Ticăloșia este orice păcat socotit foarte grav și respingător, spre care sufletul ar putea să poftească ori să încline. Iar ceea ce este rău este tot ceea ce rațiunea sănătoasă și firea omenească nealterată socotesc respingător.

Motivul pentru care Rugăciunea îl oprește pe om de la ticăloșie și de la ceea ce este rău este că, atunci când omul o împlinește, desăvârșindu-i stâlpii și condițiile și concentrându-se cu smerenie, inima lui se luminează și se curăță, credința lui sporește, dorința lui de bine se întărește, iar dorința lui de rău se micșorează ori dispare. De aceea, împlinirea statornică a Rugăciunii în acest fel îl va opri negreșit de la ticăloșie și de la ceea ce este rău. Acesta este unul dintre cele mai mari scopuri și roade ale Rugăciunii.

Rugăciunea mai are un scop, mai mare și mai însemnat decât acesta: pomenirea lui Allah pe care o cuprinde, cu inima, cu limba și cu trupul. Allah i-a creat pe oameni numai ca să-L adore, iar cea mai bună faptă de adorare pe care ei o pot săvârși este Rugăciunea, deoarece în ea toate mădularele și puterile robului își arată slujirea față de Allah, lucru care nu se regăsește în aceeași măsură în celelalte fapte de adorare. De aceea Allah spune: „iar pomenirea lui Allah este mai mare”.

Este posibil ca sensul să fie acela că, după ce Allah a poruncit și a lăudat Rugăciunea, a arătat că pomenirea Lui în afara Rugăciunii este mai mare decât Rugăciunea, aceasta fiind opinia majorității comentatorilor. Însă primul sens este mai probabil corect, deoarece Rugăciunea este mai bună decât pomenirea lui Allah în afara ei și deoarece ea însăși, după cum s-a arătat, este una dintre cele mai mari forme de pomenire a lui Allah. „Allah știe ceea ce faceți”, bine ori rău, și vă va răsplăti pe deplin pentru aceasta.