Tafsir as-Saʿdī — Volumul 7

Sura al Qasas

Versetele 1 la 88

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 20

Versetele 21 la 35

Versetele 36 la 51

Comentariul versetelor 1 la 3

„Acestea sunt versetele Cărții limpezi.” Aceste versete merită să fie venerate și respectate. Ele aparțin Cărții care explică limpede tot ceea ce oamenii au nevoie să cunoască: despre Domnul lor, despre drepturile Lui, despre aliații și dușmanii Lui, despre ceea ce li s-a întâmplat celor care I s-au împotrivit și despre răsplata faptelor. Ea lămurește toate acestea în cel mai desăvârșit chip.

Printre lucrurile pe care această Carte le lămurește se numără și istorisirea lui Musa și a lui Faraon, repetată în mai multe locuri. Aici Allah spune: „Îți recităm, în adevăr, o parte din istorisirea lui Musa și a lui Faraon, pentru oamenii care cred.” Istorisirea lor este una uimitoare și plină de învățăminte.

„Pentru oamenii care cred”: spre ei se îndreaptă discursul și lor le este adresată vorbirea, deoarece ei au atâta credință încât să cugete la această istorisire, să o primească, să se călăuzească prin locurile ei pline de învățăminte și să sporească prin ea în credință, certitudine și bine, peste binele pe care îl aveau deja. Cât despre ceilalți, singurul folos pe care îl au din ea este că dovada este statornicită împotriva lor. Allah a ferit-o de ei și a pus între ei și ea un văl care îi împiedică să o înțeleagă.

Comentariul versetului 4

Începutul istorisirii este acesta: „Cu adevărat, Faraon s-a înălțat pe pământ” prin stăpânirea, autoritatea, oștirile și puterea pe care le avea. A devenit astfel dintre cei trufași de pe pământ, nu dintre oamenii cu adevărat virtuoși.

„Și i-a împărțit pe locuitorii lui în tabere”, adică i-a împărțit în grupuri felurite, pe care le conducea după poftele și voința lui și le supunea, prin puterea sa, așa cum dorea.

„Asuprind un grup dintre ei”, și anume pe fiii lui Israel, pe care Allah îi favorizase mai presus de celelalte popoare. S-ar fi cuvenit să-i cinstească și să-i respecte, însă el i-a socotit neînsemnați, deoarece a văzut că nu aveau puterea de a se apăra de ceea ce voia să le facă. De aceea nu i-a păsat de ei și a ajuns să le înjunghie fiii și să le lase femeile în viață, de teamă ca ei să nu se înmulțească, să devină puternici în țara sa și să-l copleșească.

„Cu adevărat, el era dintre cei care răspândeau stricăciunea”, adică dintre cei care nu urmăreau îndreptarea treburilor religioase ori lumești. Faptele sale amintite făceau parte din stricăciunea pe care o răspândea pe pământ.

Comentariul versetelor 5 la 6

„Noi am voit să-i favorizăm pe cei care fuseseră slăbiți pe pământ”, îndepărtând cauzele slăbiciunii lor, nimicindu-i pe cei care li se împotriveau și zădărnicind puterea dușmanilor lor.

„Să-i facem conducători” în religie; aceasta nu putea avea loc cât timp erau oprimați și slăbiți, ci trebuia ca mai întâi să primească putere pe pământ. „Și să-i facem moștenitori” ai pământului, adică să le dăruim biruința și un sfârșit bun în această lume, înaintea Vieții de Apoi.

„Să le dăm putere pe pământ.” Allah a voit să le dăruiască toate acestea. De asemenea, a voit „să le arătăm lui Faraon, lui Haman” - sfetnicul său - „și oștirilor lor”, prin care cei doi dobândiseră puterea și stăpânirea și prin care se purtau cu trufie și întreceau măsura, „ceea ce se temeau din partea lor”, anume izgonirea din țara lor.

De aceea s-au străduit din răsputeri să-i slăbească pe fiii lui Israel, să le frângă puterea și să-i omoare pe fiii lor, cei de la care s-ar fi putut aștepta împlinirea acelui lucru. Dar Allah a voit ca tocmai ceea ce se temeau să se petreacă. Când El voiește un lucru, îi pregătește cauzele și îi netezește calea. Tot așa a fost și aici: Allah l-a hotărât și a creat mijloacele care duceau la el, fără ca aliații ori dușmanii Săi să-și dea seama.

Comentariul versetelor 7 la 8

Începutul acestei rânduieli dumnezeiești a fost că Allah l-a adus pe lume pe Trimisul Său Musa, pentru ca fiii lui Israel să fie eliberați prin mâna lui și datorită lui. În acel timp de mare frică, când egiptenii le înjunghiau fiii, Allah i-a inspirat mamei lui Musa să-l alăpteze și să-l țină lângă ea.

„Iar când te vei teme pentru el”, adică atunci când vei simți că se află cineva care l-ar putea duce la oamenii lui Faraon, „aruncă-l în râu”, adică în Nil, într-o ladă închisă, „și nu te teme și nu te întrista; Noi ți-l vom reda și îl vom face dintre Trimiși”. Allah i-a dat astfel vestea bună că i-l va înapoia, că el va crește și va fi ocrotit de uneltirea lor și că îl va face Trimis.

Aceasta era una dintre cele mai mari vești bune și i-a fost dată mamei lui Musa pentru a-i liniști inima și a-i potoli teama pentru el. Ea a îndeplinit porunca, l-a aruncat în râu, iar Allah a făcut ca apa să-l poarte până când familia lui Faraon l-a cules.

Urmarea faptului că l-au cules a fost că el avea „să le devină dușman și pricină de mâhnire”, deoarece prudența nu poate opri Hotărârea dumnezeiască. Ei se temeau ca fiii lui Israel să se unească și să le zdruncine stăpânirea, iar Allah a făcut ca însuși conducătorul fiilor lui Israel să fie crescut de ei, sub privirea și îngrijirea lor.

Dacă privești cu luare-aminte, vei vedea că aceasta a adus un mare folos fiilor lui Israel și a îndepărtat de la ei multe primejdii și multe nedreptăți, chiar înainte ca Musa să fie trimis ca Profet, deoarece el a ajuns la o poziție înaltă în stăpânirea lor. Prin firea lucrurilor, el avea să apere drepturile poporului său, fiind un om cu aspirații înalte, râvnă și grijă pentru ai săi. Astfel, unii dintre cei oprimați, ajunși la un grad atât de mare de umilire, au prins curaj să-i înfrunte pe cei trufași care răspândeau nedreptatea pe pământ, așa cum va fi arătat mai departe, deoarece Musa îi ocrotea.

Acesta a fost începutul. Rânduiala lui Allah este ca lucrurile să se dezvolte treptat, puțin câte puțin, nu toate deodată. „Cu adevărat, Faraon, Haman și oștirile lor erau păcătoși”: Noi am voit să-i pedepsim pentru păcatele lor și să le răspundem cu o rânduială împotriva uneltirii și vicleniei lor.

Comentariul versetului 9

Când familia lui Faraon l-a cules, Allah a făcut ca soției lui Faraon să-i fie milă de el. Ea era femeia credincioasă, virtuoasă și aleasă, Asiyah bint Muzahim. Ea a spus: „El va fi o bucurie pentru ochii mei și ai tăi. Nu-l omorâți”, adică lăsați-l în viață, ca să ne aducă bucurie și fericire.

„Poate ne va fi de folos ori îl vom lua ca fiu”, adică fie va fi un slujitor care se va strădui să ne fie de folos, fie îi vom dărui un rang mai înalt, luându-l ca fiu, iubindu-l și cinstindu-l.

Allah a rânduit ca el să-i fie de folos soției lui Faraon, cea care rostise aceste cuvinte. Când Musa a devenit bucuria ochilor ei și ea l-a iubit foarte mult, el s-a purtat cu ea ca un fiu iubitor până când a crescut, iar Allah l-a făcut Profet și Trimis. Atunci ea s-a grăbit să se supună și să creadă în el. Allah să fie mulțumit de ea și să o mulțumească.

„Fără ca ei să-și dea seama”, adică nu știau ceea ce fusese hotărât și rânduit și nici cum aveau să se desfășoare lucrurile. Aceasta a fost din Blândețea lui Allah; dacă ar fi știut, s-ar fi purtat altfel cu el.

Comentariul versetelor 10 la 13

Când mamei lui Musa i s-a făcut dor de el și s-a întristat peste măsură, „inima mamei lui Musa a rămas goală” de orice alt gând, din pricina neliniștii firești care o cuprinsese, deși Allah îi poruncise să nu se teamă și să nu se întristeze și îi făgăduise că i-l va reda.

„Era cât pe ce să-l dea în vileag”, adică să spună că este fiul ei, „dacă Noi nu i-am fi întărit inima”, făcând-o statornică, pentru ca ea să nu-l dea în vileag, „pentru ca ea să fie dintre credincioși”. Prin răbdarea și statornicia ei, credința în Promisiunea lui Allah avea să rămână puternică. Când necazul îl lovește pe om, iar el rămâne răbdător și statornic, credința lui sporește. De aici se înțelege că neliniștea neîntreruptă este un semn al slăbiciunii credinței.

Mama lui Musa „i-a spus surorii lui: Urmărește-l”, adică du-te și caută-l pe fratele tău, fără ca cineva să te observe ori să înțeleagă ce urmărești. Ea a mers, l-a căutat și „l-a privit de la distanță, fără ca ei să-și dea seama”, ca și cum ar fi fost o simplă trecătoare, fără nicio legătură cu el.

Aceasta a fost din hotărârea și prudența ei. Dacă s-ar fi apropiat de ei în mod vădit, ar fi putut crede că ea îl aruncase în râu și poate l-ar fi omorât, pedepsindu-i familia.

Din Blândețea lui Allah față de Musa și față de mama lui, El l-a oprit să primească sânul oricărei femei. Oamenii l-au scos în piață, din milă pentru el, gândindu-se că poate cineva îl căuta. Atunci a venit sora lui și a spus: „Să vă îndrum către o familie care îl va îngriji pentru voi și îi va fi devotată?”

Acesta era tocmai lucrul de care aveau nevoie. Îl iubeau mult, însă Allah îl făcuse să refuze toate doicile, iar ei se temeau că va muri. Când sora lui le-a spus aceste cuvinte și le-a arătat cât de bine avea acea familie să-l îngrijească, s-au grăbit să accepte, iar ea i-a îndrumat către casa mamei sale.

„Astfel, Noi l-am redat mamei sale”, așa cum îi făgăduiserăm, „ca ochii ei să se bucure, să nu se întristeze”, el să crească lângă ea, iar ea să fie liniștită, să se bucure de el și, pe deasupra, să primească o plată bună pentru alăptarea lui.

„Și să știe că Promisiunea lui Allah este adevărată.” I-am arătat o parte din ceea ce îi făgăduiserăm, iar ea a văzut cu propriii ochi, ca să se liniștească, să sporească în credință și să știe că Făgăduința lui Allah de a-l ocroti și de a-l face Trimis se va împlini.

„Dar cei mai mulți dintre ei nu știu.” Atunci când trec prin greutăți, acestea le slăbesc credința, deoarece nu au cunoașterea deplină că Allah așează încercări, greutăți și piedici istovitoare pe drumul către țelurile înalte.

Musa a rămas așadar în casa lui Faraon, a crescut ca unul dintre membrii familiei domnitoare, a folosit mijloacele lor de călătorie și a purtat hainele lor. Mama lui era liniștită, deoarece era recunoscut ca fiu al ei prin alăptare, astfel încât apropierea ei de el și gingășia pe care i-o arăta nu trezeau nicio bănuială.

Privește la această Blândețe dumnezeiască: Allah l-a ferit pe Profetul Său Musa de minciună în vorbirea de fiecare zi, căci putea să o numească pe bună dreptate mama lui, și i-a ușurat lucrurile astfel încât legătura dintre el și ea, despre care ceilalți credeau că se întemeia numai pe alăptare, îi îngăduia să o numească mamă. Tot ceea ce spuneau despre ei ca fiind mamă și fiu era astfel în întregime adevărat și potrivit.

Comentariul versetului 14

„Când a ajuns la deplină putere și maturitate”, adică atunci când puterea lui s-a împlinit, iar el a ajuns la maturitate și la judecata dreaptă - de obicei în jurul vârstei de patruzeci de ani - „i-am dăruit judecată și știință”. I-am dat înțelepciunea prin care cunoștea hotărârile Legii și judeca între oameni, precum și o știință bogată.

„Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac bine”, pe cei care Îl adoră pe Allah și se poartă cu bunătate față de făpturile Sale. Le dăruim știință și înțelepciune potrivit binelui pe care îl săvârșesc. Aceasta arată treapta înaltă la care ajunsese Musa în facerea binelui.

Comentariul versetelor 15 la 17

„El a intrat în cetate într-un moment în care locuitorii ei nu erau atenți”, fie în timpul odihnei de la amiază, fie într-un alt timp în care oamenii nu ies de obicei. „Și a găsit acolo doi bărbați care se luptau”, adică se certau și se loveau: „unul era dintre ai săi”, un israelit, „iar celălalt dintre dușmanii săi”, un egiptean.

„Cel dintre ai săi i-a cerut ajutor împotriva celui dintre dușmanii săi”, deoarece Musa era cunoscut și oamenii știau că era dintre fiii lui Israel. Faptul că israelitul i-a cerut ajutorul arată că Musa ajunsese la o poziție cu influență în familia domnitoare și că era un om de care unii se temeau, iar alții își legau speranțele.

„Musa l-a lovit cu pumnul”, ca răspuns la cererea de ajutor a israelitului, „și l-a omorât” prin acea singură lovitură, deoarece Musa avea o putere mare.

Musa a regretat ceea ce făcuse și a spus: „Aceasta este din lucrarea lui Shaytan”, adică din împodobirea și șoaptele lui. „Cu adevărat, el este un dușman vădit, care duce în rătăcire.” Tocmai din pricina dușmăniei sale vădite și a strădaniei sale de a-i rătăci pe oameni se petrec asemenea lucruri.

Apoi Musa a cerut iertare Domnului său: „Domnul meu, mi-am nedreptățit sufletul, așadar iartă-mă. Iar El l-a iertat. Cu adevărat, El este Atoateiertătorul, Îndurătorul”, mai ales față de cel care se smerește și se grăbește să se întoarcă la El cu căință, așa cum a făcut Musa.

El a spus: „Domnul meu, datorită binefacerii pe care ai revărsat-o asupra mea”, făcându-mă să mă căiesc, iertându-mă și dăruindu-mi multe alte binefaceri, „nu voi fi niciodată sprijinitor al nelegiuiților”, adică nu voi mai ajuta pe nimeni la vreun păcat.

Aceasta a fost o făgăduință făcută de Musa, drept recunoștință pentru binefacerile lui Allah: să nu mai sprijine niciun nelegiuit, așa cum făcuse când îl omorâse pe egiptean. De aici se înțelege că binefacerile cer omului să facă binele și să se oprească de la rău.

Comentariul versetelor 18 la 21

După ce îl omorâse pe omul dintre dușmanii săi, dimineața Musa se afla în cetate „temător și așteptând” să vadă dacă familia lui Faraon aflase ori nu. Se temea deoarece era bine cunoscut că niciun israelit nu ar fi îndrăznit să facă un asemenea lucru în afară de Musa.

În timp ce se afla astfel, „deodată, cel care îi ceruse ajutor cu o zi înainte l-a chemat din nou” împotriva unui alt egiptean. Musa l-a mustrat și i-a spus: „Cu adevărat, tu ești un rătăcit vădit.” Adică rătăcirea și îndrăzneala ta sunt vădite.

„Când a vrut să-l lovească pe cel care era dușmanul amândurora”, adică dușmanul lui Musa și al israelitului care se certa și striga după ajutor, cearta dintre egiptean și israelit continua, iar acesta din urmă îi cerea ajutor lui Musa. Râvna pentru ai săi l-a cuprins pe Musa, încât era pe punctul să-l lovească pe egiptean. Egipteanul i-a spus, pentru a-l opri să-l omoare: „O, Musa, vrei să mă omori așa cum ai omorât ieri un om? Tu nu vrei decât să fii un tiran pe pământ”, deoarece una dintre trăsăturile cele mai vădite ale tiranilor de pe pământ este aceea că omoară oamenii fără drept, „și nu vrei să fii dintre cei care îndreaptă”. Dacă ai fi urmărit îndreptarea, te-ai fi așezat între noi fără să omori pe nimeni. Musa s-a oprit și s-a înfrânat în urma acestei mustrări.

Vestea despre cele două întâmplări ale lui Musa s-a răspândit până când a ajuns la Faraon și la căpeteniile lui, care au început să se sfătuiască să-l omoare. Allah l-a făcut atunci pe acel bărbat sincer să se grăbească și să-i spună lui Musa ceea ce hotărâseră, înainte de a fi prea târziu.

„Un bărbat a venit în grabă din celălalt capăt al cetății”, alergând din sinceritate față de Musa și de teama ca ei să nu-l atace înainte ca el să afle. I-a spus: „O, Musa, căpeteniile se sfătuiesc să te omoare. Pleacă”, din cetate, „cu adevărat, eu sunt pentru tine dintre sfătuitorii sinceri.”

Musa i-a urmat sfatul și „a ieșit de acolo temător și așteptând”, ca să nu fie omorât. El L-a chemat pe Allah și a spus: „Domnul meu, salvează-mă de poporul nedrept.” Musa se caise pentru păcatul său și pentru ceea ce făcuse la mânie, fără intenția de a ucide; de aceea, hotărârea lor de a-l omorî era nedreptate și depășirea măsurii.

Comentariul versetelor 22 la 24

„Când s-a îndreptat spre Madyan”, aflat la sud de Palestina și în afara stăpânirii lui Faraon, Musa a spus: „Poate că Domnul meu mă va călăuzi pe drumul cel drept”, adică pe calea directă care duce acolo cu ușurință, fără osteneală și greutate. Allah l-a călăuzit pe drumul drept, iar el a ajuns în Madyan.

„Când a ajuns la apa din Madyan, a găsit acolo un grup de oameni care adăpau” turme numeroase. „Și, în afara lor, două femei care își țineau turma deoparte” de jgheaburi, deoarece mulțimea bărbaților le împiedica să se apropie, iar oamenii erau prea zgârciți și lipsiți de purtare ca să le adape turma.

Musa le-a întrebat: „Care este treaba voastră?”, adică de ce vă aflați în această stare? Ele au spus: „Nu adăpăm până când păstorii nu pleacă.” Obiceiul nostru este să așteptăm până când păstorii își iau turmele și locul rămâne liber, apoi ne adăpăm turma. „Iar tatăl nostru este un om foarte bătrân”: el nu mai are puterea să adape, noi nu avem puterea trupească să răzbatem printre păstori și nici nu avem bărbați din familie care să ne deschidă drum.

Lui Musa i s-a făcut milă de ele și „a adăpat pentru ele”, fără să ceară vreo răsplată și căutând numai Fața lui Allah. După ce le-a adăpat turma, în arșița amiezii, așa cum arată cuvintele „apoi s-a retras la umbră”, s-a așezat să se odihnească la umbră, după osteneală.

În acea stare, cerând provizie de la Domnul său, el a spus: „Domnul meu, am mare nevoie de orice bine pe care mi-l vei coborî”, adică am nevoie de orice bine pe care mi-l vei trimite și mi-l vei înlesni. Această cerere lăsată să se înțeleagă este mai elocventă decât cererea rostită direct. În acea stare, el a continuat să-L cheme și să se smerească înaintea Domnului său.

Comentariul versetelor 25 la 28

Cele două femei s-au întors la tatăl lor și i-au povestit ce se întâmplase. El a trimis-o pe una dintre ele la Musa. Ea a venit „mergând cu sfială”, ceea ce arată noblețea firii și frumusețea purtării ei, căci sfiala este o însușire virtuoasă, mai ales la femei.

Aceasta arată că Musa, prin binele pe care li-l făcuse, nu se purtase ca un lucrător plătit ori ca un slujitor înaintea căruia omul nu simte de obicei sfială. El era un om demn, iar din purtarea și caracterul lui înalt ea văzuse ceea ce a făcut-o să se apropie cu sfială.

Ea i-a spus: „Tatăl meu te cheamă ca să-ți dea răsplata pentru că ai adăpat pentru noi”, nu ca și cum el ți-ar face o favoare, căci tu ai fost cel care ne-ai făcut bine mai întâi, ci pentru a-ți întoarce binele. Musa a primit chemarea.

„Când a venit la el și i-a istorisit cele petrecute”, spunându-i pricina fugii sale până când ajunsese în acel ținut, bătrânul l-a liniștit: „Nu te teme; ai scăpat de poporul nedrept”, adică teama ta să se risipească, pentru că Allah te-a salvat de ei și te-a adus într-un loc asupra căruia ei nu au nicio stăpânire.

„Una dintre cele două” fiice „a spus: O, tată, angajează-l” ca să îngrijească și să adape oile, „cu adevărat, cel mai bun pe care îl poți angaja este cel puternic și vrednic de încredere”. Musa era cel mai potrivit pentru slujbă, deoarece unea puterea trupească și capacitatea de a îndeplini lucrul cu cinstea care îl împiedică să-l trădeze pe cel care îl angajează.

Aceste două însușiri trebuie căutate în oricine preia o lucrare pentru altcineva, fie contra plată, fie fără plată, deoarece lipsurile apar numai atunci când una dintre ele sau amândouă lipsesc. Când sunt reunite, lucrul este săvârșit așa cum se cuvine. Ea a spus aceasta fiindcă văzuse puterea și râvna lui Musa când le adăpase turma, precum și cinstea, religiozitatea și mila lui față de ele într-o împrejurare în care nu aștepta vreun folos. Prin aceasta, el căutase numai Fața lui Allah.

Bărbatul din Madyan i-a spus lui Musa: „Vreau să-ți dau de soție pe una dintre aceste două fiice ale mele, cu condiția să lucrezi pentru mine opt ani. Dacă vei împlini zece, aceasta va fi din partea ta”, adică un bine făcut de bunăvoie, nu o obligație asupra ta.

„Nu vreau să te împovărez” făcându-ți obligatorii cei zece ani. Sau sensul este: nu vreau să te angajez ca să-ți dau o muncă istovitoare, ci te angajez pentru o lucrare ușoară, fără greutate. „Și, dacă Allah voiește, mă vei afla dintre cei drepți.” El l-a încurajat arătându-i ușurința lucrului și buna purtare pe care o va avea față de el. Aceasta arată că omului drept i se cere, pe cât poate, o purtare frumoasă într-o măsură și mai mare decât celorlalți.

Musa a răspuns: „Aceasta este între mine și tine”, adică primesc condiția pe care ai spus-o și asupra ei ne înțelegem. „Oricare dintre cele două termene îl voi împlini, să nu fie nicio nedreptate împotriva mea”, fie că împlinesc cei opt ani obligatorii, fie că adaug de bunăvoie până la zece. „Allah este Martor asupra celor spuse de noi”: El ne supraveghează și cunoaște înțelegerea noastră.

Bărbatul acesta, tatăl celor două femei, care locuia în Madyan, nu era Profetul Shu'ayb, așa cum s-a răspândit printre oameni, deoarece nu există nicio dovadă pentru aceasta³¹. Cel mult se poate spune că Shu'ayb a locuit în Madyan și că această istorisire s-a petrecut tot în Madyan. Dar ce legătură necesară există între cele două lucruri?

În plus, nu este dovedit că Musa a trăit în vremea lui Shu'ayb, astfel încât să-l fi întâlnit. Dacă acel bărbat ar fi fost Shu'ayb, Allah ar fi pomenit aceasta, iar cele două femei l-ar fi numit. Mai mult, Allah a nimicit poporul lui Shu'ayb pentru că oamenii îl tăgăduiseră și nu au rămas decât cei care au crezut. Allah i-a ferit pe credincioși de o asemenea purtare nepricepută față de fiicele Profetului lor: să le țină departe de apă și să le împiedice turma până când un străin să vină și să le ajute.

De asemenea, Shu'ayb nu ar fi primit ca Musa să-i păzească oile și să-i fie slujitor, de vreme ce Musa era mai presus de Shu'ayb și avea un rang mai înalt. Se poate răspunde că aceasta s-a petrecut înaintea profeției lui Musa, iar atunci obiecția nu mai este hotărâtoare. În orice caz, nu putem afirma că acel om era Profetul Shu'ayb fără o relatare autentică de la Profetul nostru, iar Allah știe cel mai bine.

Comentariul versetelor 29 la 32

„După ce Musa a împlinit termenul” - fie termenul obligatoriu, fie pe cel mai lung, adăugat de bunăvoie, așa cum era de așteptat de la Musa și de la credincioșia lui față de angajament - el a dorit să-și revadă familia, părinții, neamul și patria. Trecuse multă vreme și se gândea că egiptenii uitaseră³² ceea ce se întâmplase.

El „a pornit cu familia sa” spre Egipt și „a văzut un foc dinspre munte”. Le-a spus: „Rămâneți aici; am zărit un foc. Poate că vă voi aduce de acolo o veste sau un tăciune aprins, ca să vă încălziți”, căci era foarte frig și ei rătăciseră drumul.

Când a ajuns la foc, a fost chemat: „O, Musa, Eu sunt Allah, Domnul lumilor.” Allah i-a făcut cunoscute Dumnezeirea și Stăpânirea Sa, iar aceasta cerea să i se poruncească lui Musa să-L adore numai pe El și să I se dedice numai Lui, așa cum este spus limpede în alt loc: „Cu adevărat, Eu sunt Allah. Nu există altă divinitate în afară de Mine. Așadar, adoră-Mă și împlinește Rugăciunea pentru pomenirea Mea” [Ta Ha, 20:14].

I s-a spus: „Aruncă-ți toiagul!” El l-a aruncat, iar când l-a văzut mișcându-se repede și înfățișându-se înfricoșător „ca un șarpe” - un șarpe mascul mare - „s-a întors fugind, fără să privească înapoi”, fiind cuprins de spaimă.

Allah i-a spus: „O, Musa, apropie-te și nu te teme; cu adevărat, tu ești dintre cei aflați în siguranță.” Aceste cuvinte sunt dintre cele mai elocvente și mai puternice în a aduce liniștea și a îndepărta frica. „Apropie-te” era o poruncă pe care trebuia să o împlinească, dar lucrul înspăimântător putea să fie încă acolo; de aceea i-a spus: „nu te teme”. Ar fi putut să se apropie fără teamă, dar să nu fie ocrotit de rău; de aceea Allah a adăugat: „tu ești dintre cei aflați în siguranță”. Astfel, el a fost ocrotit în toate privințele.

Musa s-a întors liniștit, încrezându-se în ceea ce îi spusese Domnul său, cu o credință și o certitudine sporite. Allah i-a arătat acest Semn înainte de a merge la Faraon, ca să aibă certitudine deplină, mai mult curaj și mai multă statornicie.

Apoi i-a arătat un alt Semn: „Introdu-ți mâna în deschizătura veșmântului; ea va ieși albă, fără vreun rău.” Musa și-a introdus mâna în veșmânt și a scos-o așa cum a descris Allah. „Și strânge-ți brațul spre tine împotriva fricii”, adică alipește-ți brațul de trup pentru ca frica să se risipească.

Toiagul prefăcut în șarpe și mâna albă fără vreun rău erau două dovezi hotărâtoare: „două dovezi de la Domnul tău către Faraon și căpeteniile lui. Cu adevărat, ei sunt un popor nelegiuit.” Pentru un astfel de popor nu era de ajuns numai avertizarea și porunca Trimisului, ci trebuiau Semne limpezi, poate că ele aveau să le fie de folos.

Comentariul versetelor 33 la 35

Musa și-a înfățișat scuza Domnului său, I-a cerut ajutor pentru însărcinarea primită și I-a arătat piedica de care se temea, pentru ca Domnul său să-l ajute să o depășească: „Domnul meu, eu am omorât un om dintre ei și mă tem că mă vor omorî. Fratele meu Harun este mai elocvent decât mine. Trimite-l cu mine ca sprijin, pentru a mă întări”, fiindcă adevărul se întărește prin mărturii care se sprijină unele pe altele, „mă tem că mă vor socoti mincinos”.

Allah i-a răspuns cererii: „Îți vom întări brațul prin fratele tău”, adică te vom ajuta și te vom întări prin el. Apoi i-a îndepărtat teama de a fi omorât: „și vă vom da amândurora autoritate”, adică putere și capacitatea de a chema prin dovadă și prin teama respectuoasă pe care Allah o va trezi în dușmanii voștri față de voi, „astfel încât ei nu vor ajunge la voi”.

Aceasta avea să fie „prin Semnele Noastre” și prin ceea ce ele arată despre Adevăr, precum și prin puterea cu care lucrează asupra celui care le vede și le cercetează. Prin ele veți dobândi autoritate și veți fi ocrotiți de vătămarea dușmanilor; ele vă vor fi mai de folos decât oștiri numeroase și bine înzestrate.

„Voi doi și cei care vă urmează veți fi biruitori.” Această făgăduință i-a fost dată lui Musa pe când era singur și se întorcea în țara sa după ce fusese izgonit. Lucrurile s-au desfășurat apoi treptat până când Allah Și-a împlinit Făgăduința, i-a dat stăpânire asupra oamenilor și a țării, iar el și cei care l-au urmat au devenit biruitori.

Comentariul versetelor 36 la 37

Musa a venit cu Mesajul Domnului său. „Când Musa a venit la ei cu Semnele Noastre limpezi”, care sprijineau fără îndoială și fără lipsă ceea ce le spunea, ei au răspuns nedrept, trufaș și încăpățânat: „Aceasta nu este decât vrăjitorie născocită.”

La fel a spus Faraon în clipa în care Adevărul s-a arătat și a biruit falsitatea, iar căpeteniile care cunoșteau realitatea lucrurilor s-au supus lui Musa: „El trebuie să fie maestrul vostru, care v-a învățat vrăjitoria” [ash-Shu'ara, 26:49]. Faraon, deși era isteț, avea inima stricată și a coborât la cel mai jos nivel al vicleniei și trădării. El știa că „nimeni în afară de Domnul cerurilor și al pământului nu a coborât aceste Semne ca dovezi limpezi” [al-Isra', 17:102], dar nefericirea l-a biruit.

Ei au mai spus: „Nu am auzit despre aceasta printre strămoșii noștri.” Erau mincinoși, deoarece Yusuf fusese trimis înaintea lui Musa. Allah spune: „Yusuf a venit mai înainte la voi cu dovezi limpezi, dar voi nu ați încetat să vă îndoiți de ceea ce v-a adus. Iar când a murit, ați spus: Allah nu va mai trimite după el niciun Trimis. Astfel îl lasă Allah să rătăcească pe cel care întrece măsura și se îndoiește mult” [Ghafir, 40:34].

Când au pretins că ceea ce adusese era vrăjitorie și rătăcire, iar ceea ce urmau ei era călăuzire, Musa a spus: „Domnul meu știe mai bine cine a venit cu călăuzirea de la El și cine va avea sfârșitul cel bun.” Dacă întâlnirea mea cu voi și înfățișarea Semnelor limpezi nu vă folosesc, iar voi stăruiți în rătăcire și necredință, atunci Allah știe cel mai bine cine este călăuzit și cine nu și cine va avea sfârșitul cel bun, noi sau voi.

„Cu adevărat, nelegiuiții nu vor izbuti.” Astfel, Musa și cei care l-au urmat au avut sfârșitul cel bun, izbânda și biruința, iar ceilalți au avut parte de pierdere, de un sfârșit rău și de nimicire.

Comentariul versetelor 38 la 42

Faraon, înfruntându-L cu îndrăzneală pe Domnul său și înșelându-și poporul nechibzuit și lipsit de înțelegere, a spus: „O, căpetenii, nu cunosc pentru voi altă divinitate în afară de mine”, adică eu singur sunt dumnezeul vostru și merit adorarea voastră; dacă ar fi existat altă divinitate în afară de mine, aș fi cunoscut-o.

Privește la această scrupulozitate desăvârșită a lui Faraon: nu a spus că ei nu au altă divinitate, ci „nu cunosc pentru voi altă divinitate în afară de mine”, deoarece în ochii lor el era omul virtuos și foarte știutor; tot ceea ce spunea era adevăr, iar tot ceea ce le poruncea era ascultat.

Fiindcă vorbele lui puteau lăsa deschisă posibilitatea existenței unei alte divinități, el a vrut să o înlăture și i-a spus lui Haman: „aprinde-mi un foc pe lut”, pentru a face cărămizi arse, „și zidește-mi un turn”, o clădire înaltă, „poate voi urca la Dumnezeul lui Musa; însă eu îl socotesc dintre mincinoși”. Cu alte cuvinte: vom cerceta lucrul și vom dovedi bănuiala mea, arătându-vă că Musa minte.

Privește această uriașă îndrăzneală față de Allah, la care nu a ajuns vreun alt om. El l-a tăgăduit pe Musa, a pretins dumnezeirea, a negat că ar cunoaște Dumnezeul adevărat și a luat măsuri, după pretenția sa, pentru a ajunge la Dumnezeul lui Musa. Toate acestea urmăreau să-i înșele pe oameni.

Și mai uimitoare este starea căpeteniilor care se pretindeau oameni de seamă ai împărăției și conducători ai treburilor ei: l-au lăsat pe acest om să se joace cu mințile lor și să le disprețuiască înțelegerea. Pricina era nelegiuirea care se înrădăcinase în firea lor. De aceea li s-a stricat religia, apoi li s-au stricat și mințile. O, Allah, Te rugăm să ne faci statornici în credință, să nu ne abați inimile după ce ne-ai călăuzit și să ne dăruiești Milă de la Tine; cu adevărat, Tu ești Dăruitorul [cf. Al 'Imran, 3:8].

„El și oștirile sale s-au purtat cu trufie pe pământ, fără drept.” S-au semețit față de robii lui Allah, i-au supus unor chinuri cumplite, s-au ridicat cu trufie împotriva Trimișilor lui Allah și a Semnelor aduse de ei, le-au tăgăduit și au pretins că drumul lor este mai înalt și mai bun.

„Și au crezut că nu vor fi întorși la Noi.” De aceea au îndrăznit să săvârșească ceea ce au săvârșit. Dacă ar fi știut ori măcar ar fi crezut că vor fi întorși la Allah, nu ar fi făcut acestea.

„Atunci l-am apucat pe el și oștirile sale”, când au stăruit în împotrivire și au întrecut măsura, „și i-am aruncat în mare. Privește, așadar, care a fost sfârșitul nelegiuiților.” Aceasta a fost una dintre cele mai cumplite pedepse, iar ei au fost dintre cei mai mari pierzători, căci pedeapsa din această lume s-a legat fără întrerupere de pedeapsa din Viața de Apoi.

„I-am făcut conducători care cheamă la Foc”, adică i-am făcut pe Faraon și pe căpeteniile lui conducători urmați către sălașul pierderii și nimicirii. „Iar în Ziua Învierii nu vor fi ajutați” împotriva Pedepsei lui Allah: vor fi prea slabi să o îndepărteze și nu vor avea ocrotitor ori ajutător.

„Am făcut ca un blestem să-i urmărească în această lume.” Pe lângă pedeapsa și rușinea din această lume, am făcut ca blestemul să-i urmărească: sunt pomeniți cu rău, urâți și osândiți. Acest lucru este vădit, căci ei sunt conducătorii celor blestemați în această lume și cei dintâi dintre ei. „Iar în Ziua Învierii vor fi dintre cei respinși”, alungați departe, căci faptele lor sunt urâte. Împotriva lor se vor aduna dezgustul lui Allah, dezgustul făpturilor Sale și dezgustul propriilor suflete.

Comentariul versetului 43

„Noi i-am dăruit lui Musa Cartea”, adică Tora, „după ce am nimicit neamurile de mai înainte”. Ultimele neamuri nimicite în întregime au fost Faraon și oștirile sale. Aceasta arată că, după coborârea Torei, nimicirea generală a popoarelor a încetat, iar lupta cu sabia împotriva necredincioșilor a fost prescrisă.

Cartea lui Allah coborâtă lui Musa cuprindea „dovezi limpezi pentru oameni”, adică lucruri prin care ei puteau vedea ceea ce le era de folos și ceea ce le făcea rău. Prin ea, dovada este statornicită împotriva păcătosului, iar credinciosului îi este călăuzire și milă spre Calea cea dreaptă. De aceea Allah spune: „călăuzire și milă, pentru ca ei să ia aminte”.

Comentariul versetelor 44 la 46

După ce i-a istorisit Trimisului Său o parte din Nevăzutul trecut, Allah a arătat că această veste venea numai dintr-o sursă dumnezeiască și că Trimisul nu avea nicio cale să o cunoască în afara Revelației. El spune: „Tu nu ai fost pe partea apuseană”, adică pe partea apuseană a muntelui at-Tur, în vremea când Noi i-am încredințat lui Musa Porunca, „și nu ai fost dintre martori”, ca să se poată spune că ai aflat în acel fel.

„Însă Noi am făcut să se ridice multe generații și vreme îndelungată a trecut peste ele”: știința s-a pierdut, iar Semnele lui Allah au fost uitate. Apoi te-am trimis într-un timp în care oamenii aveau cea mai mare nevoie de tine și de ceea ce Noi te-am învățat și ți-am revelat.

„Tu nu ai locuit printre oamenii din Madyan, ca să le reciți Semnele Noastre”, învățându-i și învățând de la ei, astfel încât să fi cunoscut istorisirea lui Musa din Madyan. „Ci Noi am trimis Trimiși”, adică istorisirea lui Musa pe care ai adus-o este rodul faptului că te-am trimis și este Revelație pe care nu ai fi avut cum să o cunoști dacă Noi nu te-am fi trimis și nu ți-am fi revelat-o.

„Tu nu ai fost lângă munte când am chemat” și i-am poruncit lui Musa să meargă la poporul nedrept, să le transmită Mesajul Nostru și să le arate Semnele și minunile Noastre pe care ți le-am relatat.

Cu privire la aceste întâmplări ale lui Musa, petrecute în acele locuri și relatate de tine așa cum s-au întâmplat, fără adăugire ori lipsă, nu există decât două posibilități. Prima ar fi ca tu, o, Muhammad, să fi fost de față și să le fi văzut sau să fi mers în acele locuri și să fi învățat de la oamenii lor. Aceasta nu ar dovedi că ești Trimisul lui Allah, deoarece este obișnuit ca un om să povestească ceea ce a văzut ori a aflat de la alții, iar acest lucru nu este propriu numai Profeților. Însă prietenii și dușmanii tăi știu cu certitudine că nu așa s-a petrecut.

Rămâne așadar adevărată a doua posibilitate: aceasta ți-a venit de la Allah și este Revelația și Mesajul Său. Prin aceasta, adevărul trimiterii tale este dovedit printr-un argument hotărâtor și se cunoaște că Allah te-a trimis ca milă pentru robii Săi.

De aceea Allah spune: „însă aceasta este o Milă de la Domnul tău, ca să avertizezi un popor la care nu venise niciun avertizator înaintea ta”, adică pe arabi și pe Quraysh. Mesajul le era necunoscut în vremea trimiterii Profetului și o lungă perioadă înainte de aceasta. „Pentru ca ei să ia aminte”, cunoscând binele și săvârșindu-l, cunoscând răul și părăsindu-l.

Fiind acesta rangul tău, datoria lor era să se grăbească să creadă în tine și să mulțumească pentru această binefacere, al cărei preț nu poate fi măsurat și pentru care nicio mulțumire nu este îndeajuns.

Faptul că Profetul i-a avertizat pe arabi nu contrazice trimiterea lui și către ceilalți oameni. El era arab, Coranul coborât asupra lui era în limba arabă, iar primii pe care i-a chemat au fost arabii. Mesajul li s-a adresat mai întâi lor, apoi tuturor celorlalți. Allah spune: „Li se pare oamenilor de mirare că Noi i-am revelat unui bărbat dintre ei: Avertizează-i pe oameni...” [Yunus, 10:2] și: „Spune: O, oameni, eu sunt Trimisul lui Allah către voi toți” [al-A'raf, 7:158].

Comentariul versetului 47

Allah te-a trimis, o, Muhammad, pentru ca, atunci când i-ar lovi o nenorocire din pricina necredinței și păcatelor săvârșite de mâinile lor, să nu poată spune: „Domnul nostru, de ce nu ne-ai trimis un Trimis, ca să urmăm Semnele Tale și să fim dintre credincioși?” Te-am trimis pentru a le respinge scuza, a statornici dovada împotriva lor și a le tăia orice argument.

Comentariul versetelor 48 la 50

„Dar când Adevărul a venit la ei de la Noi”, fără nicio îndoială în el, anume Coranul pe care ți l-am revelat, „au spus”, tăgăduindu-l și împotrivindu-se printr-un argument stricat: „De ce nu i s-a dat ceva asemenea celor date lui Musa?”, adică de ce nu i-a fost coborâtă o Carte întreagă, dintr-o singură dată? În înțelegerea lor, dacă Revelația venea treptat, nu putea fi de la Allah.

Ce îndoială uimitoare este aceasta! În ce fel ar dovedi coborârea treptată că Revelația nu este de la Allah? Dimpotrivă, coborârea treptată arată desăvârșirea Coranului și grija deplină a lui Allah față de cel asupra căruia l-a coborât: prin el, Allah întărea inima Trimisului Său și le sporea credincioșilor credința. „Ei nu-ți aduc nicio pildă fără ca Noi să-ți aducem Adevărul și cea mai bună tâlcuire” [al-Furqan, 25:33].

Mai mult, ei comparau Coranul cu Cartea lui Musa, deși nu credeau în ea. Cum puteau să-l măsoare după o Carte pe care o tăgăduiseră? De aceea Allah spune: „Oare nu au tăgăduit ei mai înainte ceea ce i s-a dat lui Musa? Ei au spus: Două vrăjitorii care se sprijină una pe alta”, adică Tora și Coranul s-ar ajuta una pe cealaltă în vrăjitorie și în rătăcirea oamenilor, „și au spus: Noi le tăgăduim pe amândouă”.

Astfel se dovedește că ei voiau să respingă Adevărul fără nicio dovadă, îl atacau printr-un argument stricat și rosteau afirmații care se contraziceau. Aceasta este starea oricărui necredincios. Allah a arătat limpede că ei au tăgăduit amândouă Cărțile și amândoi Trimișii.

Dar oare tăgăduirea lor venea din căutarea Adevărului și din urmarea unui lucru mai bun decât aceste două Cărți sau nu era decât urmarea poftelor? Allah scoate la iveală falsitatea argumentului lor și îi provoacă să aducă o a treia Carte, mai călăuzitoare: „Spune: Aduceți o Carte de la Allah care să fie mai călăuzitoare decât acestea două” - Tora și Coranul - „și o voi urma, dacă sunteți sinceri”.

Nici ei și nimeni altcineva nu puteau aduce ceva asemănător acestor două Cărți, căci, de când Allah a creat lumea, oamenii nu primiseră vreo carte asemenea lor în știință, călăuzire, limpezime și milă față de făpturi.

Aceasta este culmea dreptății celui care cheamă la Allah: să spună că țelul său este Adevărul și călăuzirea și că a adus această Carte care le cuprinde și care este în acord cu Cartea lui Musa. Datoria tuturor este să se supună celor două Cărți și să le urmeze, deoarece amândouă sunt călăuzire și adevăr. Dacă îmi veți aduce o Carte de la Allah mai călăuzitoare decât ele, o voi urma; altminteri, nu voi părăsi călăuzirea și Adevărul de care sunt sigur pentru ceva despre care știu că nu este nici călăuzire, nici adevăr.

„Dacă nu-ți răspund” și nu aduc o Carte mai călăuzitoare decât acestea două, „atunci să știi că ei își urmează numai poftele.” Refuzul lor de a te urma nu vine din faptul că ar urma vreun adevăr cunoscut de ei ori ar alege o altă călăuzire, ci este simpla urmare a poftelor.

„Și cine este mai rătăcit decât cel care își urmează pofta fără călăuzire de la Allah?” Acesta este dintre cei mai rătăciți oameni. I s-au înfățișat călăuzirea și Calea cea dreaptă care duce la Allah și la Paradisul Său, dar el nu le-a dat nicio atenție și nu le-a primit. Pofta l-a chemat pe drumurile nimicirii și nenorocirii, iar el le-a urmat și a părăsit Călăuzirea cea adevărată. Există oare cineva mai rătăcit decât acesta?

Nedreptatea, dușmănia și lipsa iubirii sale față de Adevăr au făcut ca el să stăruie în rătăcire și ca Allah să nu-l călăuzească. De aceea El spune: „Cu adevărat, Allah nu călăuzește poporul nedrept”, adică pe cei pentru care nedreptatea și încăpățânarea au devenit însușiri statornice. Călăuzirea a venit la ei, dar au respins-o; când li s-au înfățișat poftele, le-au urmat. Astfel și-au închis singuri porțile Călăuzirii și au deschis porțile rătăcirii. Ei rătăcesc orbește în nedreptatea, nenorocirea și nimicirea lor.

Cuvintele „Dacă nu-ți răspund, atunci să știi că ei își urmează numai poftele” dovedesc că oricine nu-i răspunde Trimisului și urmează o părere potrivnică spuselor lui nu merge către o călăuzire, ci către o poftă.

Comentariul versetului 51

„Noi le-am făcut Cuvântul să ajungă, rând pe rând”, adică l-am adus la ei parte după parte și l-am coborât treptat, din Milă și Blândețe față de ei, „pentru ca ei să ia aminte”. Versetele li se repetă, iar lămuririle coboară la vremea când este nevoie de ele. Revelația vine treptat ca milă față de ei; de ce se împotrivesc atunci tocmai lucrului care este spre folosul lor?

Foloase și învățăminte din această istorisire uimitoare

Semnele lui Allah, învățămintele Sale și istorisirile despre popoarele de mai înainte le sunt de folos și le aduc lumină numai credincioșilor. Folosul pe care robul îl dobândește din ele este potrivit măsurii credinței sale. Allah istorisește pentru credincioși; cât despre ceilalți, El nu ține seamă de ei, iar ei nu primesc din aceste istorisiri nici lumină, nici călăuzire.

Când Allah Preaînaltul voiește un lucru, îi pregătește cauzele și îl aduce la împlinire treptat, puțin câte puțin, nu dintr-o singură dată.

Oricât de mult ar slăbi un popor oprimat, nu trebuie să se lase cuprins de nepăsare în căutarea dreptului său și nici să deznădăjduiască de ridicarea spre cele mai înalte trepte, mai ales când este nedreptățit. Allah a izbăvit poporul slab al fiilor lui Israel din robia lui Faraon și a căpeteniilor lui, i-a făcut puternici pe pământ și le-a dat stăpânire asupra țării lor.

Atâta vreme cât un popor rămâne supus și umilit, nu-și dobândește drepturile și nu vorbește în apărarea lor, treburile sale religioase și lumești nu pot fi rânduite cum se cuvine și el nu poate avea un rol conducător.

Allah a arătat Blândețe față de mama lui Musa și i-a ușurat nenorocirea, vestindu-i că i-l va înapoia pe fiul ei și îl va face dintre Trimiși.

Allah poate hotărî pentru robul Său unele greutăți prin care acesta să ajungă la o bucurie mai mare sau prin care să fie îndepărtat de la el un rău și mai mare. Tot astfel, Allah a rânduit pentru mama lui Musa acea mâhnire și acea neliniște puternică, iar ele au devenit mijlocul prin care fiul ei i-a fost înapoiat în siguranță, în chipul în care inima ei s-a liniștit, ochii ei s-au răcorit, iar încântarea și bucuria ei au sporit.

Teama firească față de făpturi nu contrazice credința și nu o anulează, așa cum s-a întâmplat cu mama lui Musa și cu Musa însuși în acele împrejurări înfricoșătoare.

Credința sporește și descrește. Printre cele mai mari pricini ale sporirii credinței și desăvârșirii certitudinii se numără răbdarea în fața lucrurilor tulburătoare și statornicia pe care Allah o dăruiește atunci când vin nenorocirile. Allah spune despre mama lui Musa: „dacă Noi nu i-am fi întărit inima, pentru ca ea să fie dintre credincioși” [al-Qasas, 28:10], adică pentru ca, prin aceasta, credința ei să sporească și inima ei să se liniștească.

Printre cele mai mari binefaceri ale lui Allah față de rob și printre cele mai puternice ajutoare pe care i le dă în treburile sale se numără faptul că îl face statornic, îi întărește inima atunci când vin spaimele și lucrurile copleșitoare, căci, prin aceasta, el ajunge să poată rosti vorba dreaptă și să săvârșească fapta dreaptă. Aceasta este spre deosebire de cel a cărui neliniște, teamă și tulburare nu încetează: gândirea i se risipește, mintea îi este luată și nu se poate ajuta pe sine în acea stare.

Chiar dacă robul știe că Hotărârea și Predestinarea și Promisiunea lui Allah se vor împlini fără îndoială, nu trebuie să neglijeze mijloacele pe care i s-a poruncit să le folosească. Folosirea lor nu contrazice credința în Veștile lui Allah. Allah îi făgăduise mamei lui Musa că i-l va înapoia, iar ea, cu toate acestea, s-a străduit să-l recupereze și a trimis-o pe sora lui să-l urmărească și să-l caute.

Este îngăduit ca femeia să iasă pentru nevoile sale și să vorbească cu bărbații fără a săvârși vreun lucru interzis, așa cum s-a întâmplat cu sora lui Musa și cu cele două fiice ale bărbatului din Madyan.

Este îngăduit să se primească plata pentru îngrijirea și alăptarea unui copil și să fie răsplătit cel care îndrumă spre o asemenea persoană.

Din Mila Sa față de robul slab pe care voiește să-l cinstească, Allah îi poate arăta unele dintre Semnele Sale și dintre dovezile Sale, pentru ca acestea să-i sporească credința. Tot astfel, Allah l-a înapoiat pe Musa mamei sale, ca ea să știe că Promisiunea lui Allah este adevărată.

Nu este îngăduită uciderea unui necredincios care are un legământ ori despre care se știe, potrivit obiceiului, că se află sub protecție. Musa, pacea fie asupra lui, a socotit uciderea necredinciosului copt drept păcat și I-a cerut lui Allah iertare pentru ea.

Cel care ucide suflete fără drept se numără printre tiranii care răspândesc stricăciunea pe pământ.

Cel care ucide suflete fără drept și pretinde că urmărește îndreptarea pământului și înfricoșarea păcătoșilor este mincinos și răspândește stricăciunea. Allah a relatat cuvintele coptului: „Tu nu vrei decât să fii un tiran pe pământ și nu vrei să fii dintre cei care îndreaptă” [al-Qasas, 28:19], relatându-le cu aprobare, fără a le respinge.

A-i spune unui om ceea ce se vorbește despre el, cu scopul de a-l avertiza asupra unui rău care l-ar putea lovi, nu constituie clevetire. Uneori acest lucru poate fi chiar obligatoriu, așa cum acel bărbat i-a adus lui Musa vestea, sfătuindu-l sincer și avertizându-l.

Dacă omul se teme că va fi omorât ori vătămat dacă rămâne într-un loc, nu trebuie să se arunce singur în pieire și nici să se predea, ci trebuie să plece, așa cum a făcut Musa.

Dacă există două rele și este inevitabilă acceptarea unuia dintre ele, trebuie ales răul mai mic. Musa se afla între două primejdii: să rămână în Egipt și să fie omorât ori să plece spre o țară îndepărtată al cărei drum nu-l cunoștea și pentru care nu avea călăuzitor în afara Domnului său. A doua cale oferea mai multă speranță de salvare, așa că Musa a ales-o.

Cel care cercetează o chestiune de știință și trebuie să vorbească despre ea, dar niciuna dintre cele două păreri nu i se arată mai puternică, trebuie să ceară călăuzirea Domnului său și să-L roage să-l îndrume spre ceea ce este corect, după ce caută Adevărul cu inima sinceră. Allah nu-l va lăsa fără răspuns pe cel aflat într-o asemenea stare. Așa a făcut Musa când s-a îndreptat spre Madyan și a spus: „Poate că Domnul meu mă va călăuzi pe drumul cel drept” [al-Qasas, 28:22].

Mila față de făpturi și binele făcut celui cunoscut și celui necunoscut fac parte din purtarea Profeților. Printre asemenea fapte se află adăparea turmelor și ajutarea celui neputincios.

Este recomandat ca, atunci când face o implorare, omul să-și arate starea și nevoia, chiar dacă Allah le cunoaște, deoarece Allah iubește smerenia robului și faptul că acesta își arată sărăcia și nevoia față de El. Musa a spus: „Domnul meu, am mare nevoie de orice bine pe care mi-l vei coborî” [al-Qasas, 28:24].

Sfiala, mai ales la oamenii nobili și generoși, este o trăsătură vrednică de laudă.

Răsplătirea bunătății a fost purtarea obișnuită a popoarelor de mai înainte.

Dacă robul săvârșește o faptă pentru Allah Preaînaltul, iar apoi primește o răsplată pe care nu o urmărise de la început, nu este învinuit. Musa a primit răsplata bărbatului din Madyan pentru binele făcut, deși nu o ceruse și nici nu-și dorise vreo plată.

Este îngăduită angajarea cuiva pentru pășterea oilor și pentru lucrări asemănătoare, a căror întindere nu este precizată în amănunt, ci este stabilită potrivit obiceiului. Este îngăduit ca plata să fie un folos, chiar dacă acel folos este căsătoria.

Un tată îi poate propune bărbatului pe care îl alege pentru fiica sa să o ia de soție, fără să fie învinuit pentru aceasta.

Cel mai bun lucrător și slujitor este cel puternic și vrednic de încredere.

Printre cele mai alese purtări se numără bunătatea față de lucrători și slujitori și neîmpovărarea lor cu munca grea. Bărbatul din Madyan i-a spus lui Musa: „Nu vreau să te împovărez și, dacă Allah voiește, mă vei afla dintre cei drepți” [al-Qasas, 28:27].

Este îngăduită încheierea contractelor de muncă și a altor contracte fără martori, deoarece Musa a spus: „Allah este Martor asupra celor spuse de noi” [al-Qasas, 28:28].

Allah a făcut să apară prin mâna lui Musa Semne limpezi și minuni vădite: toiagul preschimbat în șarpe, mâna lui devenită albă fără vreun rău și ocrotirea lui Musa și Harun de Faraon și de înec.

Printre cele mai mari pedepse este ca omul să ajungă conducător în rău, potrivit măsurii în care s-a împotrivit Semnelor lui Allah și le-a respins. Tot astfel, printre cele mai mari binefaceri pe care Allah le dăruiește robului este să-l facă îndrumător în bine, călăuzit el însuși și călăuzindu-i pe alții.

Această istorisire este o dovadă a Mesajului lui Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. El a relatat-o amănunțit, așa cum s-a petrecut, confirmând Mesajele Trimișilor și sprijinind Adevărul limpede, fără să fi fost de față la vreuna dintre întâmplări, fără să fi mers în acele locuri, fără să fi citit ori studiat despre ele și fără să fi stat de vorbă cu vreun învățat. Ea nu este decât Mesajul Celui Îndurător, Cel Milostiv, Revelație coborâtă de Cel Generos, Dăruitorul, pentru ca el să avertizeze un popor neștiutor și nepăsător față de avertizări și de Trimiși.

Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra celui ale cărui simple vestiri dovedesc că este Trimisul lui Allah, iar poruncile și interdicțiile sale arată minților limpezi că ele vin de la Allah. Cum ar putea fi altfel, când atâtea dovezi confirmă adevărul Mesajului său: relatările celor de demult și ale celor de mai târziu, Legea pe care a adus-o de la Domnul lumilor și purtarea aleasă potrivită numai celui mai nobil dintre oameni? Allah a dăruit religiei și comunității sale biruința limpede, până când religia lui a ajuns acolo unde ajung ziua și noaptea; comunitatea lui a deschis cele mai multe țări cu sabia și sulița și a cucerit inimile prin știință și credință.

Popoarele încăpățânate și regii necredincioși nu au încetat să se unească împotriva acestei religii, țintind-o cu un singur arc, întinzându-i curse și încercând să o stingă și să o șteargă de pe pământ. Dar ea i-a biruit și a ieșit deasupra lor, iar răspândirea ei nu încetează să crească și Semnele și dovezile ei devin tot mai limpezi. În fiecare vreme, Allah arată dintre Semnele ei ceea ce este învățătură pentru oameni, călăuzire pentru învățați, lumină și vedere limpede pentru cei care privesc cu atenție. Toată lauda Îi aparține numai lui Allah.

Versetele 52 la 55

Allah Preaînaltul amintește măreția, adevărul și veridicitatea Coranului și arată că oamenii înzestrați cu știință cunosc Adevărul, cred în el și mărturisesc că este adevărat. „Cei cărora le-am dăruit Cartea înainte de acesta” sunt oamenii Torei și ai Evangheliei care nu schimbaseră și nu denaturaseră Scripturile. Ei „cred în el”, adică în Coran și în cel care l-a adus.

„Când li se recită”, ei ascultă cu atenție și se supun, spunând: „Credem în el; cu adevărat, el este Adevărul de la Domnul nostru”, deoarece se potrivește cu ceea ce au adus Trimișii, confirmă ceea ce se află în Cărțile de mai înainte și cuprinde vestiri adevărate, porunci și interdicții aflate în deplină armonie cu înțelepciunea.

Mărturia acestor oameni are greutate, iar cuvântul lor folosește, pentru că vorbesc din știință și înțelegere și sunt oameni cu pricepere și cunoscători ai Scripturilor. Respingerea și împotrivirea celorlalți față de Adevăr nu se întemeiază pe vreo dovadă, deoarece ei sunt neștiutori ori se poartă ca niște neștiutori încăpățânați. Allah spune: „Spune: Credeți în el sau nu credeți. Cu adevărat, cei cărora li s-a dat știință înaintea lui, când li se recită, cad cu fețele la pământ, prosternându-se...” [al-Isra', 17:107-108].

De aceea ei spun: „Cu adevărat, noi eram musulmani și înainte de el.” Binefacerea credinței ne fusese dăruită și înainte, iar noi am crezut în acest Coran; am crezut în prima Carte și în ultima, pe când ceilalți și-au contrazis credința pretinsă în Cartea de mai înainte prin tăgăduirea acesteia.

„Aceștia”, cei care cred în ambele Cărți, „își vor primi răsplata de două ori”: o răsplată pentru prima credință și o răsplată pentru cea de-a doua, „pentru că au răbdat”, stăruind în credință și în fapte. Îndoiala nu le-a zdruncinat credința, iar dorința de întâietate ori vreo poftă nu i-a întors de la ea.

Din însușirile lor nobile, născute din credința dreaptă, este că „îndepărtează răul prin bine”. Obiceiul lor este să se poarte frumos cu fiecare, chiar și cu cel care îi vatămă prin vorbă ori faptă. Ei răspund cu vorba bună și fapta frumoasă, deoarece cunosc vrednicia acestei purtări înalte și știu că ea nu-i este dăruită decât celui cu o parte mare de bine.

„Când aud vorbe deșarte”, rostite de vreun neștiutor care li se adresează astfel, „se îndepărtează de ele” și spun, asemenea robilor Celui Milostiv și oamenilor cu minte: „Nouă ne revin faptele noastre, iar vouă vă revin faptele voastre”, adică fiecare va fi răsplătit numai pentru ceea ce a făcut și nu va purta povara altuia. Cuvintele lor arată că se dezic de calea celor neștiutori și se feresc de vorbă deșartă, de minciună și de orice cuvânt lipsit de folos.

„Pace vouă!”, adică de la noi nu veți auzi decât bine; nu vă vom răspunde după măsura neștiinței voastre. Dacă voi acceptați pentru voi această treaptă josnică, noi ne ferim de ea și ne ocrotim sufletele de intrarea în ea. „Noi nu-i căutăm pe cei neștiutori”, din niciun punct de vedere.

Versetul 56

Allah îi spune Profetului Muhammad - iar ceilalți oameni cu atât mai mult - că el nu poate călăuzi pe nimeni, chiar dacă este unul dintre cei mai dragi lui. Călăuzirea care înseamnă dăruirea reușitei, crearea credinței în inimă și punerea ei în faptă nu se află în puterea făpturilor, ci numai în Mâna lui Allah. El călăuzește pe cine voiește, știe cine este potrivit pentru călăuzire și îl călăuzește, iar pe cel nepotrivit îl lasă în rătăcire.

Cât despre cuvintele lui Allah: „Cu adevărat, tu călăuzești spre o Cale dreaptă” [ash-Shura, 42:52], aceasta este călăuzirea prin arătare și învățare. Trimisul explică Drumul drept, îi îndeamnă pe oameni să-l urmeze și depune toată strădania pentru aceasta. Însă nu poate crea credința în inimile lor și nici nu le poate da izbânda de a săvârși faptele.

Dacă ar fi putut face aceasta, l-ar fi călăuzit pe unchiul său Abu Talib, care îi făcuse bine, îl ajutase și îl apărase de poporul său. Profetul i-a răspuns cu un bine și mai mare: l-a chemat la religie și l-a sfătuit cu toată sinceritatea. Dar călăuzirea se află în Mâna lui Allah.

Versetele 57 la 59

Necredincioșii dintre Quraysh și locuitorii din Mecca i-au spus Trimisului: „Dacă vom urma Călăuzirea împreună cu tine, vom fi izgoniți din țara noastră” prin ucidere, robire și jefuire. Oamenii ți se împotrivesc, iar dacă te vom urma, ne vom expune dușmăniei tuturor și nu vom avea putere să le rezistăm.

Aceste cuvinte arătau gândirea lor rea despre Allah: ei credeau că Allah nu-Și va ajuta religia și nu-Și va înălța Cuvântul, ci le va da altora putere asupra celor care o urmează, ca să-i persecute cumplit. Își închipuiau că falsitatea va birui Adevărul.

Allah le-a amintit o binefacere de care se bucurau numai ei: „Oare nu le-am statornicit Noi un sanctuar sigur, spre care sunt aduse roade de orice fel, ca înzestrare de la Noi?” El îi așezase într-un sanctuar sigur, vizitat și cinstit de cei de aproape și de cei de departe, ai cărui locuitori nu erau atacați și a cărui sfințenie nu era încălcată.

Aceasta se petrecea în timp ce ținuturile din jurul lor erau înconjurate de teama din toate părțile, iar locuitorii lor nu se simțeau în siguranță. Ei trebuiau să-L laude pe Domnul lor pentru această siguranță deplină, pe care nimeni altcineva nu o avea, și pentru înzestrarea bogată care venea din toate locurile: fructe, hrană și mărfuri prin care câștigau și se bucurau de un trai ușor.

Trebuiau să-l urmeze pe acest Trimis nobil, pentru ca siguranța și bunăstarea lor să se desăvârșească, și să se ferească de tăgăduirea lui și de nerecunoștință față de binefacere, ca siguranța să nu li se preschimbe în teamă, cinstea în umilință și bogăția în sărăcie.

De aceea Allah i-a avertizat prin ceea ce li se întâmplase popoarelor dinainte: „Câte cetăți am nimicit care se purtau cu nerecunoștință față de traiul lor îmbelșugat!” Ele se mândreau cu el și erau distrase de la credința în Trimiși. Allah le-a nimicit, le-a luat binefacerea și a trimis asupra lor pedeapsă. „Iată locuințele lor, care abia dacă au mai fost locuite după ei”, pentru că nimicirea și pedepsele s-au succedat asupra lor. „Și Noi am fost Moștenitorii”: i-am făcut să piară, binefacerile lor s-au întors la Noi, apoi îi vom întoarce la Noi și îi vom răsplăti după fapte.

Din Înțelepciunea și Mila Sa, Allah nu a pedepsit popoarele numai pentru necredința lor, înainte de a statornici dovada prin trimiterea Trimișilor. „Domnul tău nu ar nimici cetățile” pentru necredința și nedreptatea lor „până când nu ar trimite în cetatea lor de căpetenie” - cetatea spre care se întorceau, pe care o vizitau și de care erau legate așezările din jur - „un Trimis care să le recite Semnele Noastre”. Semnele arătau adevărul adus de el și confirmau Mesajul său, iar cuvintele lui ajungeau de la cei apropiați la cei îndepărtați.

Aceasta este spre deosebire de trimiterea unui Mesager într-un orășel îndepărtat ori într-un ținut ascuns, unde vestea sa putea rămâne necunoscută. Evenimentele cetăților de căpetenie se răspândesc, iar oamenii lor sunt de obicei mai puțin aspri decât cei din ținuturile îndepărtate. „Și Noi nu am nimici cetățile decât atunci când locuitorii lor erau nelegiuiți”, necredincioși și păcătoși, vrednici de pedeapsă. Allah nu pedepsește pe nimeni decât pentru nedreptatea lui și după statornicirea dovezii.

Versetele 60 la 61

Allah îi îndeamnă pe robii Săi să nu se atașeze de această lume și să nu fie amăgiți de ea, ci să dorească Viața de Apoi și să o facă ținta lor. Tot ceea ce primesc oamenii - aur, argint, animale, bunuri, soții, fii, mâncare, băutură și plăceri - este numai bucuria și podoaba vieții lumești: o desfătare scurtă, o plăcere trecătoare, amestecată cu multe neajunsuri și tulburări.

Omul se poate bucura de aceste podoabe pentru puțin timp, mândrindu-se și lăudându-se cu ele; apoi ele dispar repede, iar el nu rămâne decât cu regret, tristețe, pagubă și lipsire. „Iar ceea ce se află la Allah” - fericirea statornică și viața deplină - „este mai bun și mai trainic”: mai bun în natură și cantitate, veșnic și necurmat.

„Oare nu pricepeți?”, adică nu aveți minți prin care să cântăriți ce trebuie pus înainte și pentru care dintre cele două vieți merită să munciți? Cu cât mintea robului este mai întreagă, cu atât va prefera Viața de Apoi acestei lumi. Nimeni nu pune lumea înaintea Vieții de Apoi decât dintr-o lipsă a minții.

De aceea Allah pune în cumpănă sfârșitul celui care alege lumea și sfârșitul celui care alege Viața de Apoi. Cel căruia i s-a făcut „o frumoasă făgăduință” este credinciosul care lucrează pentru Viața de Apoi așa cum se cuvine, nădăjduind răsplata frumoasă a Domnului său: Paradisul și fericirea lui uriașă. El o va găsi fără îndoială, pentru că este Făgăduința Celui Generos, Care Își împlinește Promisiunea față de cel ce săvârșește ceea ce-I place și părăsește ceea ce-L mânie.

Nu este asemenea celui căruia i s-a dat numai bucuria lumii și care se cufundă în mâncare, băutură și plăceri asemenea animalelor. Lumea îl distrage de la Viața de Apoi; el nu ține seama de Călăuzirea lui Allah și nu-i urmează pe Trimiși, până când nu rămâne decât cu pierderea și pieirea.

„Iar apoi, în Ziua Învierii, va fi dintre cei aduși” la socoteală și pedeapsă. El știe deja că nu a trimis înainte vreun bine pentru sine, ci numai ceea ce-i face rău, iar acum a ajuns în sălașul răsplătirii după fapte. Ce credeți, așadar, că va fi soarta lui și ce i se va face? Omul cu minte să aleagă ceea ce este mai bun și mai vrednic să fie pus înainte.

Versetele 62 la 67

Allah arată despre ce vor fi întrebați oamenii în Ziua Învierii: despre temeliile lucrurilor, adorarea lui Allah și răspunsul dat Trimișilor Săi. El îi va chema pe cei care I-au făcut asociați, pe care i-au adorat și de la care așteptau folos și apărare, ca să le arate neputința și rătăcirea.

El va spune: „Unde sunt asociații Mei?” Allah nu are asociați; aceasta era numai pretenția și minciuna lor. Unde sunt ei și unde este folosul ori apărarea lor? Atunci se va vedea limpede că obiectele adorării și speranțele legate de ele erau false și pieritoare. Speranțele lor se vor risipi și își vor recunoaște rătăcirea.

„Cei împotriva cărora Cuvântul se va împlini³³” sunt conducătorii necredinței și răului. Ei vor recunoaște că au rătăcit și i-au rătăcit pe alții: „Domnul nostru, aceștia sunt cei pe care i-am rătăcit. I-am rătăcit așa cum și noi am rătăcit³⁴”, adică suntem deopotrivă în rătăcire și deopotrivă vrednici de pedeapsă. „Ne dezicem de ei înaintea Ta”, ne dezicem de adorarea și faptele lor; „nu pe noi ne adorau”, ci îi adorau pe diavoli.

Li se va spune: „Chemați-i pe asociații voștri!” în clipa cea mai grea, când fiecare adorator își va chema obiectul adorării. Ei îi vor chema, cerându-le ajutor ori îndepărtarea Pedepsei lui Allah, dar nu vor primi niciun răspuns. Atunci necredincioșii vor vedea pedeapsa cu ochii lor și vor ști că au mințit și că o merită. Vor dori să fi fost călăuziți, ca să nu sufere ceea ce suferă și să fi găsit drumul către Paradis; dar nu au urmat Calea dreaptă în această lume și nu vor fi îndrumați către Paradis în Viața de Apoi.

Allah îi va întreba: „Ce le-ați răspuns Trimișilor?” I-ați crezut și i-ați urmat ori i-ați tăgăduit și v-ați împotrivit? Toate veștile li se vor întuneca și nu vor ști ce răspuns să dea. Singurul răspuns izbăvitor ar fi să spună, dacă ar fi adevărat, că au crezut și s-au supus. Dar știu că i-au tăgăduit și au nesocotit chemarea lor, de aceea nu vor putea vorbi; nici nu se vor putea întreba între ei ca să născocească un răspuns, chiar mincinos.

După întrebările privitoare la obiectele adorării și la răspunsul dat Trimișilor, Allah arată drumul salvării: nu există izbăvire decât pentru cel care s-a căit de asociere și păcate, a crezut în Allah, L-a adorat, a crezut în Trimișii Săi și a săvârșit fapte drepte urmându-i. Cei care unesc aceste însușiri pot fi dintre cei izbăviți, care ating ceea ce doresc și scapă de ceea ce se tem. Nu există altă cale spre izbăvire.

Versetele 68 la 70

Aceste versete arată că Allah este Creatorul tuturor făpturilor, că toate sunt supuse Voinței Sale și că El singur alege pe cine și ce voiește dintre persoane, porunci, timpuri și locuri. Nimeni nu are puterea de a hotărî ori de a alege alături de El. Allah este mai presus de tot ceea ce politeiștii Îi atribuie: asociați, sprijinitori, ajutoare, copii, soție și celelalte pretenții ale lor. El știe ceea ce ascund piepturile și ceea ce ei arată.

Numai El merită adorarea și lauda în această lume și în Viața de Apoi, pentru Însușirile Sale de Măreție și Frumusețe și pentru binele și harul dăruite făpturilor. El este Judecătorul în ambele sălașuri: în această lume prin Hotărârea Sa universală, care cuprinde tot ceea ce creează, și prin Hotărârea religioasă, care cuprinde legile, poruncile și interdicțiile; în Viața de Apoi prin Hotărârea Sa universală și prin Judecata răsplătirii. „Și la El veți fi întorși”, iar El îl va răsplăti pe fiecare după faptele sale bune ori rele.

Versetele 71 la 73

Aceasta este o binefacere a lui Allah față de robii Săi, prin care îi cheamă să-I mulțumească și să împlinească adorarea Lui. Din Mila Sa le-a dat ziua, ca în lumina ei să caute Harul lui Allah, înzestrarea și mijloacele lor de trai, și le-a dat noaptea, ca să se liniștească și să se odihnească, iar trupurile și sufletele lor să se refacă după osteneala zilei. Numai El poate face aceasta.

Dacă Allah ar face noaptea neîntreruptă până în Ziua Învierii, nicio altă divinitate nu le-ar putea aduce lumină. „Oare nu auziți?” - de ce nu ascultați povețele și Semnele Lui cu înțelegere, primire și supunere? Iar dacă ar face ziua neîntreruptă, nimeni nu le-ar putea aduce noaptea în care să se odihnească. „Oare nu vedeți?” - de ce nu vedeți locurile învățăturii și Semnele, ca să primiți lumina și să urmați Drumul drept?

Despre noapte Allah spune „Oare nu auziți?”, iar despre zi „Oare nu vedeți?”, pentru că noaptea auzul este mai puternic decât văzul, iar ziua este invers.

Versetele îl învață pe rob să-și amintească binefacerile lui Allah, să cugete la ele și să compare starea în care le are cu starea în care ar fi lipsit de ele. Așa își va da seama de mărimea lor. Cel care le privește ca pe ceva obișnuit, crede că vor rămâne mereu și nu-și vede nevoia de ele în fiecare clipă nu va mulțumi și nu va lua aminte.

Versetele 74 la 75

În Ziua Învierii, Allah îi va chema pe cei care I-au făcut asociați, au socotit pe alții egali cu El și au pretins că există divinități vrednice de adorare, care pot aduce folos ori vătămare. El va arăta îndrăzneala și minciuna pretenției lor și felul în care ajung să se dezmintă singuri. Le va spune: „Unde sunt asociații Mei pe care îi pretindeați?” Aceasta era numai afirmația lor, nu realitatea. Allah spune: „Cei care îi cheamă pe alții în afara lui Allah nu urmează, de fapt, asociați ai Lui; ei nu urmează decât bănuiala și nu fac decât să născocească” [Yunus, 10:66].

Când ei și obiectele lor de adorare vor fi aduși, Allah va scoate din fiecare comunitate necredincioasă un martor care să depună mărturie despre asocierea și credințele lor din această lume. Dintre căpeteniile mincinoșilor vor fi aleși cei care să-și înfățișeze argumentul și să vorbească pentru frații lor, cu care urmează aceeași cale. Li se va spune: „Aduceți dovada voastră” pentru adevărul asocierii: v-a poruncit Allah așa ceva? V-au îndemnat Trimișii? Ați găsit-o în vreo Carte? Există printre acei asociați vreunul vrednic de dumnezeire? Vă pot folosi, pot îndepărta Pedeapsa ori vă pot ajuta cu ceva? Să o facă, așadar, dacă au vreo vrednicie, și să vă arate de ce sunt în stare, dacă au vreo putere!

Atunci vor cunoaște falsitatea și stricăciunea spuselor lor și vor ști că Adevărul și Dumnezeirea Îi aparțin numai lui Allah. Dovada Lui îi va birui, iar ei nu vor avea nicio dovadă. Minciunile și născocirile lor se vor risipi și vor ști că Allah a fost drept cu ei, căci El nu pedepsește decât pe cel care merită pedeapsa.

Versetele 76 la 82

Allah relatează starea lui Qarun, faptele lui, sfârșitul lui și sfaturile pe care le-a primit. El era dintre fiii lui Israel, poporul lui Musa, pe care Allah îi favorizase în vremea lor și cărora le dăruise multe binefaceri. Starea lor ar fi trebuit să-i îndemne la dreapta purtare; dar Qarun a trecut hotarele față de poporul său, amăgit de averile uriașe.

Allah îi dăruise comori bogate, ale căror chei apăsau greu asupra unui grup de bărbați puternici. Cuvântul folosit indică un grup de șapte până la zece oameni ori aproximativ atâția. Dacă până și cheile vistieriilor erau prea grele pentru ei, ce să mai spui despre comori?

Poporul lui l-a sfătuit și l-a avertizat: „Nu te bucura cu trufie”, nu te mândri cu marile câștiguri lumești, nu te lăuda și nu lăsa ca ele să te distragă de la Viața de Apoi, „cu adevărat, Allah nu-i iubește pe cei care se bucură cu trufie” de lume și nu văd decât iubirea ei.

„Caută, prin ceea ce Allah ți-a dăruit, Sălașul de Apoi.” Allah îi dăruise mijloace de a ajunge la Viața de Apoi pe care alții nu le aveau: averea. Trebuia să caute prin ea ceea ce este la Allah, să dea milostenie și să nu o cheltuiască numai pentru pofte și plăceri trupești.

„Fără să-ți uiți partea ta din această lume”: nu ți se poruncește să-ți dai toată averea și să rămâi sărac, ci să cheltuiești pentru Viața de Apoi și să te bucuri de partea ta din lume în chip care nu vatămă religia și sfârșitul tău. „Fă bine” robilor lui Allah „așa cum Allah ți-a făcut bine” prin această avere. „Și nu căuta să răspândești stricăciunea pe pământ” prin trufie, neascultare și preocuparea de binefaceri până la uitarea Binefăcătorului. Allah nu-i iubește pe cei care răspândesc stricăciunea, ci îi pedepsește aspru.

Qarun a respins sfatul și a tăgăduit binefacerea Domnului său: „Acestea mi-au fost date numai datorită unei științe pe care o am”, adică am strâns averea prin priceperea mea în câștig și prin istețime. Sau sensul poate fi: Allah îmi cunoaște starea și știe că o merit; de ce mă sfătuiți despre ceea ce El mi-a dat?

Allah arată că dăruirea unei binefaceri nu dovedește neapărat starea bună a celui care o primește: El nimicise popoare și oameni mai puternici și cu averi mai mari. Ce ar fi putut împiedica nimicirea lui Qarun, când aceasta este Rânduiala lui Allah cu cei asemenea lui, dacă săvârșesc lucrurile care aduc nimicirea?

„Nelegiuiții nu vor fi întrebați despre păcatele lor”, ci Allah îi pedepsește după ceea ce știe despre ei. Chiar dacă pretind că starea lor este bună și mărturisesc pentru ei înșiși că vor fi salvați, cuvântul lor nu este primit și nu îndepărtează pedeapsa, deoarece păcatele lor nu sunt ascunse. Tăgăduirea lor nu are rost.

Qarun a stăruit în încăpățânare și trufie și a respins sfatul poporului său, mândrindu-se și admirându-se pe sine. Într-o zi a ieșit înaintea poporului în cea mai mare podoabă lumească. Își pregătise și înfrumusețase înfățișarea cât se putea, iar la oameni ca el podoaba este de obicei uriașă, reunind frumusețile și strălucirea lumii. Privirile s-au ațintit asupra lui, inimile s-au umplut de admirație, iar oamenii s-au împărțit în două după aspirațiile lor.

Cei a căror dorință se oprea la viața lumii, fără vreo altă țintă, au spus: „Ce bine ar fi dacă am avea asemenea celor dăruite lui Qarun! Cu adevărat, el are o parte uriașă.” Dacă lumea ar fi fost tot ceea ce există și nu ar fi urmat Viața de Apoi, cuvintele lor ar fi avut temei, căci el atinsese culmea plăcerilor lumești. Însă a face această țintă supremă este cea mai joasă aspirație; cel care gândește astfel nu are o năzuință înaltă.

Cei cărora li se dăruise știința cunoșteau realitatea lucrurilor și priveau înlăuntrul lumii, pe când ceilalți vedeau numai suprafața ei. Ei au spus: „Vai vouă!”, mustrându-le dorința și compătimindu-i. „Răsplata lui Allah” în această lume, prin plăcerea adorării, iubirea și întoarcerea către El, și în Viața de Apoi, prin Paradis și toate desfătările sale, „este mai bună” decât ceea ce doriți.

Nu oricine cunoaște această realitate pune ceea ce este înalt deasupra a ceea ce este josnic. Ea nu le este dăruită decât celor răbdători: cei care se constrâng la ascultarea lui Allah, se opresc de la neascultare și rabdă Hotărârea dureroasă, împotrivindu-se atracțiilor și poftelor lumii ca să nu-i distragă de la Domnul lor și de la scopul pentru care au fost creați. Aceștia pun Răsplata lui Allah deasupra bucuriei trecătoare.

Când trufia și lauda de sine ale lui Qarun au ajuns la culme, iar lumea îi apăruse în toată strălucirea ei și admirația lui față de ea sporise, pedeapsa a venit pe neașteptate: „Noi am făcut ca pământul să-l înghită pe el și casa lui.” Răsplata a fost de același fel cu fapta: el se ridicase deasupra robilor lui Allah, iar Allah l-a coborât în cel mai de jos loc, împreună cu casa, mobilierul și celelalte lucruri care îl amăgiseră. Nu a avut rude, slujitori ori oștiri care să-l ajute împotriva lui Allah și nici nu s-a putut salva singur.

Cei care cu o zi înainte își doriseră ceea ce i se dăduse au început să-și recunoască greșeala și să se teamă că pedeapsa i-ar putea ajunge: „Allah lărgește înzestrarea pentru cine voiește dintre robii Săi și o restrânge.” Au înțeles că lărgimea înzestrării lui Qarun nu dovedea vreun bine în el și că greșiseră când spuseseră că avea o parte uriașă.

„Dacă Allah nu ne-ar fi dăruit Harul Său”, dacă nu ne-ar fi cruțat de pedeapsa pentru cuvintele noastre, „ar fi făcut ca pământul să ne înghită și pe noi.” Pieirea lui Qarun a fost pedeapsa pentru el și învățătură și povață pentru ceilalți. Chiar și cei care îl invidiaseră au regretat și și-au schimbat gândirea. „Necredincioșii nu izbutesc” nici în această lume, nici în Viața de Apoi.

Versetul 83

După ce a amintit starea lui Qarun, bunurile lumești care i-au fost date și sfârșitul său, precum și cuvintele oamenilor științei că Răsplata lui Allah este mai bună pentru cel care crede și săvârșește fapte drepte, Allah îndeamnă la căutarea Vieții de Apoi și arată mijloacele ei.

„Acel Sălaș de Apoi”, despre care au vestit Cărțile și Trimișii Săi, care cuprinde toate desfătările și din care sunt îndepărtate toate tulburările și neajunsurile, „îl vom dărui” ca locuință „celor care nu doresc înălțare pe pământ și nici stricăciune”. Ei nu au nici măcar dorința - cu atât mai puțin fapta - de a se înălța deasupra robilor lui Allah, de a se purta cu trufie față de oameni ori față de Adevăr, sau de a răspândi stricăciunea, adică orice fel de păcat.

Absența dorinței de înălțare și stricăciune înseamnă că gândirea și intenția lor sunt îndreptate numai către Allah, iar ținta lor este Sălașul de Apoi. Ei se poartă cu smerenie față de robii lui Allah, se supun Adevărului și săvârșesc fapte drepte. Aceștia sunt cei temători, cărora le aparține sfârșitul cel bun: izbăvirea și izbânda statornică. Cât despre ceilalți, chiar dacă primesc plăceri ale lumii, ele nu durează și dispar repede. Versetul arată că cei care caută înălțarea și stricăciunea nu au parte în Viața de Apoi.

Versetul 84

Allah vestește înmulțirea Harului Său și desăvârșirea Dreptății Sale. Cel care vine cu o faptă bună - cu condiția să nu o fi stricat prin ceva care o anulează, căci atunci nu va mai fi socotită - va primi ceva mai bun decât ea.

Fapta bună este un nume cuprinzător pentru tot ceea ce Allah și Trimisul Său au poruncit dintre cuvinte și fapte, vădite și ascunse, legate de dreptul lui Allah ori de drepturile robilor. „Va avea ceva mai bun decât ea”, adică o răsplată mai mare. Allah spune: „Cel care va veni cu o faptă bună va avea de zece ori asemenea ei” [al-An'am, 6:160].

Această înmulțire este sigură, iar uneori apar pricini care o măresc și mai mult: „Allah înmulțește pentru cine voiește, iar Allah este Atotcuprinzător, Atotștiutor” [al-Baqarah, 2:261]. Ea este potrivită stării celui care săvârșește fapta, lucrării sale, folosului ei și împrejurărilor și locului în care este făcută.

Cel care vine cu o faptă rea - orice lucru interzis de Legiuitor - nu va fi răsplătit decât după fapta sa. „Cel care va veni cu o faptă bună va avea de zece ori asemenea ei, iar cel care va veni cu o faptă rea nu va fi răsplătit decât cu una asemenea ei și nu li se va face nicio nedreptate” [al-An'am, 6:160].

Versetele 85 la 88

Comentariul versetelor 85 la 86

„Cu adevărat, Cel care ți-a impus Coranul”, adică Cel care l-a coborât, a rânduit în el legile, a lămurit ceea ce este îngăduit și ceea ce este oprit și ți-a poruncit să-l transmiți lumilor și să vestești toate hotărârile pentru cei supuși răspunderii, nu ar îngădui, potrivit Înțelepciunii Sale, ca viața să se limiteze la lumea aceasta, fără ca robii să fie răsplătiți ori pedepsiți. El te va întoarce neapărat la locul întoarcerii, unde celor care au făcut bine le va răsplăti binele, iar celor care au făcut rău le va răsplăti neascultarea.

Tu le-ai arătat Călăuzirea și le-ai limpezit Drumul. Dacă te urmează, aceasta este fericirea și izbânda lor; iar dacă stăruie în neascultare, critică ceea ce ai adus și pun falsitatea lor înaintea Adevărului, nu mai rămâne loc pentru dispută, ci numai răsplătirea faptelor de către Cunoscătorul Nevăzutului și văzutului. El va judeca între cel care urmează Adevărul și cel care urmează falsitatea. „Spune: Domnul meu știe mai bine cine a venit cu Călăuzirea și cine se află într-o rătăcire vădită.” El știe că Trimisul Său este călăuzit și îi călăuzește pe alții, iar dușmanii lui sunt rătăciți și îi rătăcesc pe alții.

„Tu nu așteptai să-ți fie dăruită Cartea”, adică nu sperai și nu căutai coborârea ei, nu te pregătiseși pentru aceasta și nu o așteptai, „ci ea este o Milă de la Domnul tău” față de tine și față de robi. El te-a trimis cu această Carte prin care a avut milă de lumi, i-a învățat ceea ce nu știau, i-a curățit și le-a predat Cartea și Înțelepciunea, deși mai înainte se aflau într-o rătăcire vădită.

Când știi că Allah ți-a coborât-o ca Milă din partea Sa, știi că tot ceea ce El a poruncit și a interzis este de asemenea Milă și Har de la Allah. Pieptul tău să nu se strângă din pricina vreunui lucru din ea și să nu crezi că ceea ce o contrazice ar fi mai drept ori mai folositor.

„Așadar, nu fi sprijinitor al necredincioșilor”, adică nu-i ajuta în ceea ce ține de necredința lor. Printre formele sprijinirii lor se află să se spună despre vreun lucru din această Carte că ar fi potrivnic Înțelepciunii, binelui oamenilor și folosului.

Comentariul versetelor 87 la 88

„Și să nu te abată de la Semnele lui Allah după ce ți-au fost coborâte”, ci vestește-le și pune-le în practică. Nu ține seama de uneltirile lor, nu-i lăsa să te înșele și să te îndepărteze de ele și nu le urma poftele. „Cheamă la Domnul tău”, adică fă din chemarea la Allah ținta ta și capătul strădaniei tale. Respinge tot ceea ce se împotrivește acestui scop: ostentația, căutarea faimei sau urmărirea țelurilor oamenilor falsității, căci acestea duc la alăturarea de ei și la sprijinirea lor. De aceea El spune: „Și nu fi dintre cei care Îi fac asociați”, nici în asocierea lor propriu-zisă, nici în ramurile și manifestările ei, adică în toate păcatele.

„Nu chema alături de Allah o altă divinitate”, ci închină-I numai lui Allah adorarea ta, deoarece „nu există altă divinitate în afară de El”. Nimeni nu este vrednic de adorare, de a fi iubit cu iubirea de adorare și de a fi divinizat în afara lui Allah, Cel Desăvârșit și Veșnic: „Orice lucru va pieri în afară de Fața Sa”. Dacă tot ceea ce există în afara Lui este pieritor și trecător, atunci adorarea a ceea ce este pieritor și lipsit de adevăr este deșartă, fiindcă ținta ei este zadarnică, iar sfârșitul ei este rău.

„A Lui este Judecata” în această lume și în Viața de Apoi. „Și la El”, nu la altcineva, „veți fi întorși”. Dacă tot ceea ce există în afara lui Allah este pieritor și trecător, iar Allah este Cel Veșnic, singurul vrednic de adorare, Căruia Îi aparține Judecata în această lume și în Viața de Apoi, și dacă toate făpturile se vor întoarce la El ca să fie răsplătite pentru faptele lor, atunci cel înzestrat cu minte trebuie să-L adore numai pe Allah, fără să-I asocieze nimic, și să săvârșească ceea ce îl apropie de El. Să se ferească de Mânia și de Pedeapsa Lui și să nu se înfățișeze înaintea Domnului său fără să se fi căit și fără să fi părăsit greșelile și păcatele.

Acesta este sfârșitul explicației Surei al-Qasas.

Lui Allah Îi aparțin lauda, preamărirea și slava, pururea și pentru totdeauna.