Text integral · Pasaje · 26
Al patrulea efect: ajungerea la urmări pierzătoare și sfârșituri rele
الأثر الرابع: الانتهاء إلى العواقب المردية والمآلات السيئة
Printre efectele și urmările tulburărilor se află faptul că cel care intră într-o tulburare și se încurcă în ea se întoarce cu urmări pierzătoare și sfârșituri rele. Nu dobândește din ea niciun bine și nici nu înfăptuiește vreun bine. Șeicul Islamului Ibn Taymiyya — Allah să aibă milă de el — a urmărit și a cercetat mai multe tulburări izbucnite în vremurile dinaintea sa. În cartea Minhāj al-Sunna a dat o frumoasă și folositoare sinteză a sfârșitului acelor tulburări, spunând:
قلَّ من خرج على إمامٍ ذي سلطان إلاَّ كان ما تولَّد على فعله من الشَّر أعظم ممَّا تولَّد من الخير
„Rareori s-a ridicat cineva împotriva unui imam care deține puterea fără ca răul născut din fapta lui să fi fost mai mare decât binele născut din ea.”
A amintit multe exemple de tulburări petrecute, apoi le-a rezumat rezultatele și efectele, spunând — Allah să aibă milă de el:
فلا أقاموا دينًا، ولا أبقوا دُنيا
„Nici religia nu au întărit-o, nici viața lumească nu au păstrat-o.”16
Adică aceia care au ieșit în fruntea acelor tulburări și s-au avântat în ele nici nu au întărit religia, nici nu au păstrat viața lumească. Când tulburarea izbucnește, au loc omoruri, învălmășeala se înmulțește, oamenii se agită și se produc tulburări și urmări rele. Cei care stârnesc tulburarea nu dobândesc niciun bine.
Am amintit cu puțin înainte întâmplarea celor care nu au ținut seama de sfatul imamului Aḥmad și pe aceea a celor care nu au ținut seama de sfatul lui al-Ḥasan al-Baṣrī — Allah să aibă milă de el. Rezultatul, atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, a fost că nu au întărit religia, iar sfârșitul lor a fost întemnițarea, uciderea, fuga ori alte asemenea urmări și încheieri. Aceasta se repetă în istorie.
În volumul al optulea din Siyar Aʿlām al-Nubalāʾ, în biografia lui al-Ḥakam ibn Hishām al-Dākhil al-Umawī, care era emirul Andaluziei, al-Dhahabī relatează o întâmplare lungă, pe care nu avem aici loc să o pomenim. Ea poate fi cercetată în Siyar Aʿlām al-Nubalāʾ.17
Al-Dhahabī — Allah să aibă milă de el — o începe spunând:
كثرت العلماء بالأندلس في دولته ـ أي دولة الحكم ـ حتى قيل: إنَّه كان بقرطبة أربعة آلاف متقلِّس متزيِّين بزيِّ العلماء
„Învățații s-au înmulțit în Andaluzia în timpul stăpânirii sale — adică a lui al-Ḥakam —, până într-acolo încât s-a spus că în Cordoba erau patru mii de purtători de tichie, îmbrăcați precum învățații.”
Adică s-au înmulțit oamenii cunoașterii, căutătorii cunoașterii și cei care se îmbrăcau precum învățații. El spune:
فلمَّا أراد الله فناءهم؛ عزَّ عليهم انتهاك الحكم للحُرُمات، وائتمروا ليخلعوه، ثمَّ جيَّشوا لقتاله، وجرت بالأندلس فتنة عظيمة على الإسلام وأهله، فلا قوَّة إلاَّ بالله
„Când Allah a voit pieirea lor, le-a fost greu să îndure încălcarea lucrurilor sacre de către al-Ḥakam. S-au sfătuit să-l înlăture, apoi au adunat oști pentru a lupta împotriva lui. În Andaluzia s-a produs o mare tulburare împotriva Islamului și a oamenilor săi. Nu există putere decât prin Allah.”
Apoi a relatat întâmplarea — Allah să aibă milă de el. La sfârșitul ei, mulți dintre aceștia au fost uciși, unii au fugit, iar alții au fost întemnițați, fără să fi întărit religia prin asemenea tulburări care sunt aprinse și întețite. Fericit, după cum se spune, este cel care ia învățătură din pățania altuia.
Mai mult, un mare număr dintre cei care au participat la tulburări și au intrat în ele au sfârșit prin regret și prin dorința de a nu fi intrat în acele tulburări.
În cărțile de istorie și de biografii au fost consemnate multe asemenea relatări despre cei care au participat la tulburări și au ajuns să regrete aceasta.
Șeicul Islamului Ibn Taymiyya — Allah să aibă milă de el — spune:
وهكذا عامَّة السَّابقين ندموا على ما دخلوا فيه من القتال
„La fel, cei mai mulți dintre cei de mai înainte au regretat luptele în care intraseră.”18
Ayyūb al-Sakhtiyānī — Allah să aibă milă de el —, pomenindu-i pe recitatorii Coranului care ieșiseră alături de Ibn al-Ashʿath, a spus:
لا أعلم أحدًا منهم قُتِل إلاَّ قد رُغِبَ له عن مصرعه، ولا نجا منهم أحدٌ إلاَّ حمد الله الذي سلَّمه
„Nu cunosc vreunul dintre ei care să fi fost ucis fără să se fi dorit pentru el să fie cruțat de acel sfârșit și nici vreunul care să fi scăpat fără să-L fi lăudat pe Allah, Cel care l-a ferit.”19
Adică a regretat ceea ce făcuse.
Printre întâmplările folositoare și grăitoare din acest domeniu se află aceea a lui Zubayd ibn al-Ḥārith al-Yāmī, unul dintre transmițătorii celor șase cărți și unul dintre învățații Islamului. El intrase în tulburarea lui Ibn al-Ashʿath, dar a scăpat din ea și a fost ferit de ucidere. Muḥammad ibn Ṭalḥa a spus:
رآني زبيد مع العلاء بن عبد الكريم ونحن نضحك، فقال: لو شهدت الجماجم ما ضحكت!
„Zubayd m-a văzut împreună cu al-ʿAlāʾ ibn ʿAbd al-Karīm, în vreme ce râdeam, și a spus: «Dacă ai fi fost la al-Jamājim, nu ai fi râs!»”
„Al-Jamājim”, adică „craniile”, la care se referă sunt craniile și capetele musulmanilor care cădeau chiar prin mâinile musulmanilor, când se ucideau unii pe alții. Apoi Zubayd a spus:
ولوددتُ أنَّ يدي ـ أو قال: يميني ـ قُطعت من العضد ولم أكن شهدت ذلك
„Mi-aș fi dorit să-mi fi fost retezată mâna — sau a spus: dreapta — de la braț și să nu fi luat parte la aceasta.”20
A venit apoi o altă tulburare și a fost chemat să participe la ea, dar văzuse efectele și urmările și luase aminte. Cugetă la răspunsul său grăitor și fin, răspunsul unui om încercat. În unele relatări se spune că Manṣūr ibn al-Muʿtamir obișnuia să vină la Zubayd. A pomenit că oamenii din familia Profetului sunt uciși, dorind ca Zubayd să iasă alături de Zayd ibn ʿAlī într-o altă tulburare. Zubayd — Allah să aibă milă de el — a spus:
ما أنا بخارج إلاَّ مع نبيٍّ، وما أنا بواجده
„Nu voi ieși decât alături de un profet, iar eu nu voi găsi unul.”21
Adică nu voi găsi un profet alături de care să ies. A spus aceasta din cunoaștere, experiență și vederea nemijlocită a urmărilor culese din acele tulburări.
Notele originale
Minhāj al-Sunna, 4/527–528.
8/253–260.
Minhāj al-Sunna, 4/316.
Relatat de Khalīfa ibn Khayyāṭ în Tārīkh, p. 76.
Tārīkh Khalīfa, p. 76.
Relatat de Yaʿqūb ibn Sufyān în Tārīkh, 3/107, și de Ibn ʿAsākir în Tārīkh Dimashq, 19/473.