Text integral · Pasaje · 14
Cunoașterea și fapta sunt scopul creației
Faptul că știința cere punerea în practică se vede limpede și din aceea că amândouă sunt urmărite prin creație. Allah i-a creat pe oameni ca să-L cunoască și i-a creat ca să-L adore.
Dovada pentru primul aspect este cuvântul lui Allah — slăvit și preamărit fie El — din ultimul verset al surei al-Ṭalāq:
ٱللَّهُ ٱلَّذِى خَلَقَ سَبْعَ سَمَـٰوَٰتٍ وَمِنَ ٱلْأَرْضِ مِثْلَهُنَّ يَتَنَزَّلُ ٱلْأَمْرُ بَيْنَهُنَّ لِتَعْلَمُوٓا۟ أَنَّ ٱللَّهَ عَلَىٰ كُلِّ شَىْءٍ قَدِيرٌ وَأَنَّ ٱللَّهَ قَدْ أَحَاطَ بِكُلِّ شَىْءٍ عِلْمًۢا
„Allah este Cel care a creat șapte ceruri și tot atâtea pământuri. Porunca Sa coboară între ele, pentru ca voi să știți că Allah este cu putere peste toate și că Allah cuprinde toate lucrurile cu știința Sa.”
Coran, 65:12
El spune: „a creat… pentru ca voi să știți”. Așadar, cunoașterea este un scop al creației. Iar dovada pentru al doilea aspect este cuvântul Său de la sfârșitul surei al-Dhāriyāt:
وَمَا خَلَقْتُ ٱلْجِنَّ وَٱلْإِنسَ إِلَّا لِيَعْبُدُونِ
„Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.”
Coran, 51:56
Atât cunoașterea, cât și adorarea sunt, deci, scopuri ale creației. Adorarea nu se poate împlini decât prin cunoașterea folositoare care apropie de Allah. Cel care cunoaște și pune în practică a împlinit scopul pentru care a fost creat.
De aceea, învățații au spus că tawḥīd-ul pentru care am fost creați și aduși la existență are două laturi: una a cunoașterii și una a faptei; unicitatea lui Allah în cunoaștere și afirmare, și unicitatea Sa în voință și căutare. Amândouă sunt necesare pentru împlinirea adorării, astfel încât omul să fie cu adevărat dintre robii lui Allah care Îi dau ascultare cu sinceritate.
Cel care are cunoaștere, dar nu o pune în practică, atrage asupra sa mânia lui Allah, deoarece nu a împlinit scopul cunoașterii. Iar cel care se străduiește în adorare și face fapte fără cunoaștere este rătăcit de la calea lui Allah și de la drumul Său drept.
Din acest motiv, ni s-a rânduit să citim în sura al-Fātiḥah acea rugă măreață, cea mai importantă și mai însemnată dintre rugi:
ٱهْدِنَا ٱلصِّرَٰطَ ٱلْمُسْتَقِيمَ صِرَٰطَ ٱلَّذِينَ أَنْعَمْتَ عَلَيْهِمْ غَيْرِ ٱلْمَغْضُوبِ عَلَيْهِمْ وَلَا ٱلضَّآلِّينَ
„Călăuzește-ne pe drumul drept, drumul celor pe care i-ai binecuvântat, nu al celor asupra cărora s-a abătut mânia Ta și nici al celor rătăciți.”
Coran, 1:6–7
Cei binecuvântați sunt oamenii cunoașterii și ai faptei; cei asupra cărora s-a abătut mânia sunt cei care au cunoaștere fără faptă; iar cei rătăciți sunt cei care au faptă fără cunoaștere. Sufyān ibn ʿUyaynah — Allah să aibă milă de el — a spus: „Cel dintre învățații noștri care se strică are o asemănare cu iudeii, iar cel dintre adoratorii noștri care se strică are o asemănare cu creștinii.”
Iudeii au cunoaștere, însă nu o pun în practică. Allah spune:
مَثَلُ ٱلَّذِينَ حُمِّلُوا۟ ٱلتَّوْرَىٰةَ ثُمَّ لَمْ يَحْمِلُوهَا كَمَثَلِ ٱلْحِمَارِ
„Pilda celor cărora li s-a încredințat Tora, iar apoi nu au purtat-o este asemenea pildei măgarului…”
Fragment coranic — Coran, 62:5
„Nu au purtat-o” înseamnă că nu au pus-o în practică. Au memorat-o și au înțeles ceea ce arată ea, însă nu au împlinit-o. Iar cel dintre adoratorii noștri care se strică are o asemănare cu creștinii, deoarece creștinii au introdus inovații și forme de adorare pentru care Allah nu a trimis nicio dovadă, pe care nu le-a legiuit robilor Săi și prin care nu le-a îngăduit să-L adore.