Rodul cunoașterii este fapta

Și în privința lucrurilor oprite, înaintașii dădeau dovadă de o uimitoare grabă și stăruință. În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — că Profetul ﷺ a spus: „Allah vă oprește să jurați pe părinții voștri.”²¹

În unele relatări se arată că Profetul ﷺ l-a auzit pe ʿUmar jurând pe tatăl său. Acesta era un obicei cu care se deprinseseră în vremea neștiinței, înainte de Islam: jurau pe părinți, iar limba li se obișnuise astfel. ʿUmar spune: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Allah vă oprește să jurați pe părinții voștri.» Pe Allah, de când l-am auzit pe Profetul ﷺ, nu am mai jurat astfel: nici vorbind în numele meu, nici redând cuvintele altuia.”

Dintre întâmplările hazlii povestite în această privință — pe care o amintesc doar pentru comparație, ca să înțelegem aspirația înaintașilor și grija lor deosebită — este aceea a unui om care a auzit pe altcineva jurând pe Profet. L-a sfătuit și i-a explicat dovezile până când acesta s-a convins și s-a hotărât să nu mai jure astfel. Dorind să-l încredințeze pe cel care îl sfătuise, i-a spus: „Pe Profet, de azi înainte nu voi mai jura pe Profet!”

Observăm că, atunci când limba se obișnuiește cu ceva, este greu pentru om să se desprindă de acel lucru și să stăruie fără nicio scăpare. Totuși, ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — jură: „Pe Allah, nu am mai jurat astfel după aceea, nici vorbind în numele meu, nici redând cuvintele altuia.” Aceasta ne arată grija înaintașilor față de hadith: de îndată ce auzeau ceva, fie o poruncă, fie o oprire, stăruiau într-un chip uimitor, chiar și atunci când sufletul se deprinsese cu contrariul.

Tot din această categorie este hadithul lui Anas din cele două Ṣaḥīḥ-uri. El era slujitor la Abū Ṭalḥah și, într-o zi, înainte de interzicerea vinului, le turna de băut. În timp ce făcea aceasta, a venit cineva și a spus: „Vinul a fost interzis!” De îndată au poruncit să fie vărsat, cu toate că sufletele erau legate de el și se obișnuiseră cu băutul. L-au vărsat pe loc, în aceeași clipă, și aceea a fost ultima lor întâlnire cu el.²²

La fel, în Ṣaḥīḥ Muslim, de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a văzut un inel de aur pe mâna unui bărbat, l-a scos și l-a aruncat, spunând: „Unul dintre voi ia un cărbune de foc și și-l pune pe mână!” După plecarea Trimisului lui Allah ﷺ, bărbatului i s-a spus: „Ia-ți inelul și folosește-te de el!” — adică să-l vândă ori să-l lase familiei, acestea fiind întrebuințări îngăduite. El a răspuns: „Nu, pe Allah, nu-l voi mai lua niciodată, după ce Trimisul lui Allah ﷺ l-a aruncat!”²³

Sufletul său s-a lipsit chiar și de această folosință îngăduită, atât de mare era grija și ținerea sa la ceea ce venise de la Profet — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa.