Text integral · Pasaje · 15
Islamul, izbăvitorul femeii
Cel care privește starea femeii musulmane sub ocrotirea învățăturilor alese și a îndrumărilor mărețe ale Islamului constată că Islamul o izbăvește din ghearele josniciei și o scapă din mocirla stricăciunii. Sub ocrotirea și grija lui, ea trăiește în curăție și castitate, în acoperire și sfială, ocrotită și cu rang înalt, cu purtare aleasă, caracter nobil și multă sfială, departe de joaca lupilor, de atacurile desfrânaților și de uneltirile răufăcătorilor. Comparând starea femeii în vremea neștiinței cu starea ei în Islam, acest adevăr se vede limpede.
Al-Bukhārī a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său de la ʿUrwah ibn al-Zubayr că ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, soția Profetului ﷺ, i-a spus:
أن النكاح في الجاهلية كان على أربعة أنحاء: فنكاح منها نكاح الناس اليوم، يخطب الرجل إلى الرجل وليته أو ابنته فيصدقها ثم ينكحها
„Căsătoria în vremea neștiinței avea patru forme. Una era căsătoria pe care o încheie oamenii și astăzi: bărbatul îi cerea altui bărbat mâna celei aflate în grija lui sau a fiicei lui, îi dădea darul de nuntă, apoi se căsătorea cu ea.
ونكاح آخر كان الرجل يقول لامرأته إذا طهرت من طمثها: أرسلي إلى فلان فاستبضعي منه، ويعتزلها زوجها ولا يمسها أبدًا حتى يتبين حملها من ذلك الرجل الذي تستبضع منه، فإذا تبين حملها أصابها زوجها إذا أحب، وإنما يفعل ذلك رغبة في نجابة الولد، فكان هذا النكاح نكاح الاستبضاع
O altă formă era cea în care bărbatul îi spunea soției sale, după ce se curăța de menstruație: «Trimite după cutare și caută să rămâi însărcinată de la el!» Soțul ei se ținea departe de ea și nu o atingea deloc până când sarcina de la acel bărbat devenea vădită. După ce se vedea că era însărcinată, soțul ei se putea apropia de ea, dacă dorea. El făcea aceasta din dorința de a avea un copil de neam ales. Această formă de căsătorie se numea căsătoria istibḍāʿ.
ونكاح آخر يجتمع الرهط ما دون العشرة، فيدخلون على المرأة كلهم يصيبها، فإذا حملت ووضعت ومر ليال بعد أن تضع حملها أرسلت إليهم، فلم يستطع رجل منهم أن يمتنع، حتى يجتمعوا عندها تقول لهم: قد عرفتم الذي كان من أمركم، وقد ولدت، فهو ابنك يا فلان، تسمي من أحبت باسمه، فيلحق به ولدها، ولا يستطيع أن يمتنع عنه الرجل
Într-o altă formă de căsătorie, se aduna un grup de mai puțin de zece bărbați, toți se apropiau de femeie și fiecare avea legături cu ea. Dacă rămânea însărcinată și năștea, după câteva nopți de la naștere trimitea după ei. Niciunul nu putea refuza să vină. Când se adunau, ea le spunea: «Știți ce ați făcut. Am născut, iar acesta este fiul tău, cutare!» Numea pe cine voia, iar copilul îi era atribuit acelui bărbat și el nu putea refuza.
والنكاح الرابع يجتمع الناس الكثيرون، فيدخلون على المرأة لا تمنع من جاءها وهن البغايا، كن ينصبن على أبوابهن الرايات تكون علمًا، فمن أرادهن دخل عليهن، فإذا حملت إحداهن ووضعت حملها جمعوا لها ودعوا لهم القافة، ثم ألحقوا ولدها بالذي يرون، فالتاطته به، ودعي ابنه لا يمتنع من ذلك
A patra formă de căsătorie era cea în care mulți oameni se adunau și se apropiau de o femeie care nu refuza pe nimeni. Acestea erau prostituatele: puneau la ușile lor steaguri drept semn, iar cine voia se apropia de ele. Când una dintre ele rămânea însărcinată și năștea, bărbații erau adunați pentru ea și erau chemați cei care recunoșteau înrudirea după asemănarea fizică. Aceștia îi atribuiau copilul celui pe care îl socoteau ei, iar copilul era legat de el și era numit fiul lui; nu putea refuza aceasta.
فلما بعث محمد ﷺ بالحق هدم نكاح الجاهلية كله إلا نكاح الناس اليوم
Când Muḥammad ﷺ a fost trimis cu adevărul, a desființat toate căsătoriile din vremea neștiinței, afară de căsătoria pe care o încheie oamenii astăzi.”43
كانت المرأة تشترى وتباع كالبهيمة والمتاع، وكانت تكره على الزواج وعلى البغاء، وكانت تورث ولا ترث، وكانت تملك ولا تملك، وكان أكثر الذين يملكونها يحجرون عليها التصرف فيما تملكه بدون إذن الرجل، وكانوا يرون للزوج الحق في التصرف بمالها من دونها، وقد اختلف الرجال في بعض البلاد في كونها إنسانًا ذات نفس وروح خالدة كالرجل أم لا؟ وفي كونها تلقن الدين وتصح منها العبادة أم لا؟ وفي كونها تدخل الجنة أو الملكوت في الآخرة أم لا؟ فقرر أحد المجامع في رومية أنها حيوان نجس لا روح له ولا خلود، ولكن يجب عليها العبادة والخدمة، وأن يكم فمها كالبعير والكلب العقور لمنعها من الضحك والكلام؛ لأنها أحبولة الشيطان. وكانت أعظم الشرائع تبيح للوالد بيع ابنته، وكان بعض العرب يرون أن للأب الحق في قتل بنته، بل في وأدها (دفنها حية) أيضًا، وكان منهم من يرى أنه لا قصاص على الرجل في قتل المرأة ولا دية
„Femeia era cumpărată și vândută precum vitele și bunurile, era silită să se căsătorească și să se prostitueze, era moștenită și nu moștenea, era stăpânită și nu stăpânea. Mulți dintre cei care o stăpâneau nu o lăsau să dispună nici de ceea ce avea fără îngăduința bărbatului, iar ei socoteau că soțul are dreptul să dispună de averea ei fără ea. În unele țări, bărbații s-au întrebat dacă este o ființă omenească având suflet și spirit nemuritor, asemenea bărbatului, dacă poate primi religia și dacă adorarea ei este valabilă, dacă intră în Rai sau în împărăția Vieții de Apoi. Unul dintre sinoadele de la Roma a hotărât că este un animal necurat, fără spirit și fără nemurire, dar că trebuie să adore și să slujească. Trebuia să i se pună botniță, precum cămilei și câinelui care mușcă, pentru a o opri să râdă și să vorbească, fiindcă ar fi unealta Șeitanului. Chiar și cele mai mari legiuiri îi îngăduiau tatălui să își vândă fiica. Unii arabi socoteau că tatăl are dreptul să își ucidă fiica, chiar să o îngroape de vie. Unii socoteau că bărbatul nu este supus talionului dacă ucide o femeie și nici nu datorează despăgubire pentru uciderea ei.”44
Acestea se adaugă celorlalte forme de nedreptate și asuprire pe care femeia le îndura și a căror amărăciune o gusta.
Până astăzi, în afara ocrotirii Islamului, femeia continuă să îndure forme grele de tristețe neîntreruptă și de șocuri cumplite. Unele femei ajung să își dorească să fie tratate așa cum este tratată femeia musulmană.
Iată ce spune cunoscuta scriitoare Miss Atrūd:
لأن يشتغل بناتنا في البيوت خوادم أو كالخوادم خير وأخف بلاء من اشتغالهن في المعامل، حيث تصبح البنت ملوثة بأدران تذهب برونق حياتها إلى الأبد، ألا ليت بلادنا كبلاد المسلمين فيها الحشمة والعفاف والطهارة، ردء الخادمة والرقيق يتنعمان بأرغد عيش ويعاملان كما يعامل أولاد البيت، ولا تمس الأعراض بسوء. نعم إنه لعار على بلاد الإنكليز أن تجعل بناتها مثلًا للرذائل بكثرة مخالطة الرجال، فما بالنا لا نسعى وراء ما يجعل البنت تعمل على ما يوافق فطرتها الطبيعية من القيام في البيت، وترك أعمال الرجال للرجال سلامة لشرفها
„Ar fi mai bine și un rău mai mic ca fiicele noastre să lucreze în case ca slujitoare sau asemenea slujitoarelor decât să lucreze în fabrici, unde fata ajunge întinată, iar strălucirea vieții ei se pierde pentru totdeauna. De-ar fi și țara noastră asemenea țărilor musulmanilor, unde pudoarea, castitatea și curăția sunt o pavăză pentru slujitoare și rob: amândoi se bucură de un trai îmbelșugat, fiind tratați asemenea copiilor casei, fără să li se atingă onoarea! Da, este o rușine pentru țara Angliei să își facă fiicele pildă de vicii prin mulțimea amestecului lor cu bărbații. De ce nu căutăm ceea ce le-ar face pe fete să lucreze potrivit firii lor înnăscute, îngrijind casa, și să lase lucrările bărbaților în seama bărbaților, păstrându-și astfel onoarea?”45
Scriitoarea Lady Cook spune în ziarul Echo:
إن الاختلاط يألفه الرجال، ولهذا طمعت المرأة فيما يخالف فطرتها، وعلى قدر كثرة الاختلاط تكون كثرة أولاد الزنا، وهنا البلاء العظيم على المرأة، فالرجل الذي علقت منه يتركها وشأنها تتقلب على مضجع الفاقة والعناء، وتذوق مرارة الذل والمهانة والاضطهاد، بل الموت أيضًا، أما الفاقة فلأن الحمل وثقله والوحم ودواره من موانع الكسب الذي تحصل به قوتها، وأما العناء فهو أن تصبح شريرة حائرة لا تدري ماذا تصنع بنفسها، وأما الذل والعار فأي عار بعد، وأما الموت فكثيرًا ما تبخع نفسها بالانتحار وغيره. هذا والرجل لا يلم به شيء من ذلك، وفوق هذا كله تكون المرأة هي المسؤولة وعليها التبعة، مع أن عوامل الاختلاط كانت من الرجل. أما آن لنا أن نبحث عما يخفف - إذا لم نقل عما يزيل - هذه المصائب العائدة بالعار على المدنية الغربية؟ أما آن لنا أن نتخذ طرقًا تمنع قتل ألوف الألوف من الأطفال الذين لا ذنب لهم، بل الذنب على الرجل الذي أغرى المرأة المجبولة على رقة القلب المقتضي تصديق ما يوسوس به الرجل من الوعود ويمني من الأماني، حتى إذا قضى منها وطرًا تركها وشأنها تقاسي العذاب الأليم...
„Bărbații preferă amestecul cu femeile. De aceea, femeia râvnește la ceea ce se împotrivește firii sale. Cu cât amestecul este mai mare, cu atât este mai mare numărul copiilor născuți din desfrâu. Aici se află marea nenorocire a femeii: bărbatul de la care a rămas însărcinată o lasă în voia sorții, iar ea se zbate pe patul sărăciei și al suferinței, gustând amărăciunea umilirii, înjosirii și asupririi, ba chiar și a morții. Sărăcia vine fiindcă sarcina, greutatea ei, poftele și amețelile ei o împiedică să câștige cele necesare traiului. Suferința vine fiindcă ajunge o femeie cu purtări rele, dezorientată, care nu știe ce să facă. Cât despre umilire și rușine, ce rușine ar putea fi mai mare? Iar moartea vine fiindcă adesea își ia viața prin sinucidere sau altfel. Bărbatului nu îi pasă de nimic din toate acestea. Mai mult, femeia poartă răspunderea și asupra ei cade necazul, deși pricinile amestecului au venit de la bărbat. Nu a venit oare vremea să căutăm ceea ce ar ușura, dacă nu ar înlătura, aceste nenorociri care rușinează civilizația occidentală? Nu a venit oare vremea să luăm măsuri care să oprească uciderea a mii și mii de copii nevinovați? Vina nu este a lor, ci a bărbatului care a amăgit femeia, prin firea ei cu inima simțitoare, făcând-o să creadă făgăduielile pe care i le șoptește și hrănind-o cu speranțe, până când, după ce își împlinește pofta, o părăsește și o uită, lăsând-o să îndure chinul dureros…”46
Astfel, asupra femeii se succed felurite rele, vătămări și asupriri. Ea îndură chinul dureros și înghite amărăciunea vieții, dorindu-și să fie izbăvită de toate acestea, pentru a duce o viață dreaptă, potrivită firii, alcătuirii și însușirilor sale înnăscute. Islamul rămâne singurul izbăvitor al femeii, cel care o scapă de toate acestea și îi aduce cinste, tihnă și liniște.
Notele originale
Relatat de al-Bukhārī (5127).
Muḥammad Rashīd Riḍā, Ḥuqūq al-nisāʾ fī al-Islām, p. 6.
Cuvinte publicate în ziarul Eastern Mail la 10 mai 1901, după Muḥammad Rashīd Riḍā, Ḥuqūq al-nisāʾ fī al-Islām, p. 76.
Muḥammad Rashīd Riḍā, Ḥuqūq al-nisāʾ fī al-Islām, pp. 77–78.