Principii pentru înțelegerea tafsīrului

În limbă, ḍamīr provine fie din ḍumūr, „slăbire”, din pricina numărului mic de litere, fie din iḍmār, „ascundere”, deoarece adesea este subînțeles.

În terminologie, este ceea ce ține locul unui substantiv explicit, pentru scurtime. S-a spus și: ceea ce indică o persoană prezentă ori absentă, fără a folosi rădăcina acestor două noțiuni.

Cel care indică o persoană prezentă este de două feluri:

Primul: cel destinat vorbitorului, precum:

Îmi încredințez treaba lui Allah.

Al doilea: cel destinat interlocutorului, precum:

Calea celor pe care Tu i-ai binecuvântat.

Aceste două feluri nu au nevoie de un antecedent, fiind suficientă indicarea prezenței. Cel care indică o persoană absentă este pronumele de persoana a treia; el are nevoie de un antecedent la care să trimită.

În mod obișnuit, antecedentul precedă pronumele atât în exprimare, cât și în rangul sintactic și îi corespunde ca formă și sens:

Nūḥ L-a chemat pe Domnul său.

Antecedentul poate fi înțeles din rădăcina verbului precedent:

Fiți drepți! Aceasta este mai aproape de evlavie.

Poate preceda pronumele în exprimare, dar nu în rangul sintactic:

Când Domnul său l-a încercat pe Ibrāhīm.

Poate preceda în rangul sintactic, dar nu în exprimare: „Și-a purtat cartea elevul” — حمل كتابه الطالب.

Poate fi înțeles din context:

Părinților săi, fiecăruia dintre ei, i se cuvine o șesime din ceea ce a lăsat, dacă are un copil.

Pronumele trimite la cel mort, înțeles din „ceea ce a lăsat” (مما ترك).

Uneori nu există corespondență de sens:

L-am creat pe om dintr-un extras de lut. Apoi l-am făcut o picătură.

Pronumele trimite la „om” după exprimare, deoarece cel făcut picătură nu este primul om.

Dacă antecedentul se poate referi atât la unul singur, cât și la mai mulți, pronumele poate trimite la el în oricare dintre aceste două feluri:

Pe cel care crede în Allah și face fapte bune El îl va introduce în grădini pe sub care curg râuri, unde vor rămâne veșnic. Allah i-a pregătit o frumoasă înzestrare.

În mod obișnuit, când există mai multe pronume, ele au același antecedent:

L-a învățat cel cu puteri mari, înzestrat cu tărie, care s-a arătat în forma sa, pe când era la orizontul cel mai înalt. Apoi s-a apropiat și a coborât, fiind la o depărtare de două arcuri ori mai aproape. Și i-a revelat robului Său ceea ce i-a revelat.

Pronumele în funcție de subiect din aceste versete trimit la „cel cu puteri mari”, adică Jibrīl.

În mod obișnuit, pronumele trimite la cel mai apropiat substantiv menționat. Excepție face construcția de anexare: aici trimite la primul termen, deoarece despre el se vorbește. Exemplu pentru primul caz:

I-am dat lui Mūsā Cartea și am făcut-o călăuzire pentru fiii lui Israel.

Exemplu pentru al doilea:

Dacă ați număra binefacerea lui Allah, n-ați putea-o cuprinde.

Uneori se poate ieși din regulile precedente, dacă există o dovadă care arată aceasta.

Substantivul explicit în locul pronumelui

În mod obișnuit se folosește pronumele acolo unde îi este locul, fiind mai limpede ca sens și mai scurt ca exprimare. De aceea pronumele din

Allah le-a pregătit iertare și o răsplată mare

ține locul celor douăzeci de cuvinte menționate înainte. Uneori, în locul pronumelui, se folosește un substantiv explicit, ceea ce se numește „exprimarea explicită în locul exprimării pronominale”. Are numeroase foloase, vădite potrivit contextului, printre care:

1. Atribuirea către antecedent a calificării cerute de substantivul explicit.

2. Arătarea cauzei judecății.

3. Generalizarea judecății asupra tuturor celor care au însușirea cerută de substantivul explicit.

De exemplu:

Cine este vrăjmaș al lui Allah, al îngerilor și trimișilor Săi, al lui Jibrīl și Mīkāl, Allah este vrăjmaș al necredincioșilor.

Nu a spus: „Allah este vrăjmaș al lui.” Această exprimare explicită arată:

1. Calificarea ca necredincios a celui care este vrăjmaș al lui Allah, al îngerilor și trimișilor Săi, al lui Jibrīl și Mīkāʾīl.

2. Allah este vrăjmașul lor din pricina necredinței lor.

3. Allah este vrăjmașul oricărui necredincios.

Alt exemplu:

Cei care se țin de Carte și împlinesc rugăciunea: Noi nu lăsăm să se piardă răsplata celor care îndreaptă.

Nu a spus: „Nu lăsăm să se piardă răsplata lor.” Rezultă trei lucruri:

1. Cei care se țin de Carte și împlinesc rugăciunea sunt calificați drept oameni care îndreaptă.

2. Allah îi răsplătește pentru îndreptarea lor.

3. Orice om care îndreaptă are la Allah Preaînaltul o răsplată care nu se pierde.

Uneori exprimarea explicită este necesară: de pildă, când înaintea pronumelui sunt două antecedente la care ar putea trimite, dar se intenționează numai unul. Exemplu: „O, Allah, îndreaptă-le musulmanilor conducătorii și sfetnicii conducătorilor lor!” Dacă s-ar spune numai „și sfetnicii lor”, s-ar putea înțelege că este vorba despre sfetnicii musulmanilor.

Pronumele de separare

Pronumele de separare este o particulă de forma unui pronume personal independent în cazul nominativ, așezată între subiectul nominal și numele predicativ, când amândouă sunt determinate.

Poate fi de persoana întâi, precum:

Eu sunt Allah; nu există altă divinitate în afară de Mine,

și

Noi suntem cei care stau în rânduri;

de persoana a doua, precum:

Tu erai Veghetor asupra lor;

ori de persoana a treia, precum:

Aceia sunt cei care izbândesc.

Are trei foloase:

Primul: întărirea. „Zayd, el este fratele tău” este mai puternic decât „Zayd este fratele tău”.

Al doilea: restrângerea, adică rezervarea a ceea ce urmează pentru ceea ce precedă. „Cel silitor, el este cel care reușește” arată că reușita îi este proprie celui silitor.

Al treilea: separarea, adică deosebirea funcției a ceea ce urmează: nume predicativ sau termen subordonat. În „Zayd al-fāḍil”, „Zayd cel virtuos”, al-fāḍil ar putea fi atributul lui Zayd, numele predicativ urmând încă să vină; ori ar putea fi el însuși numele predicativ. Dacă spui „Zayd huwa al-fāḍil”, „Zayd, el este cel virtuos”, al-fāḍil este neapărat numele predicativ, datorită prezenței pronumelui de separare.

Schimbarea persoanei gramaticale

Al-iltifāt este trecerea exprimării de la o formă la alta. Printre formele sale:

1. Trecerea de la persoana a treia la adresarea directă:

Lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor, Celui Milostiv, Celui Îndurător, Stăpânului Zilei Judecății! Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor.

Exprimarea trece de la persoana a treia la adresarea directă prin „pe Tine”.

2. Trecerea de la adresarea directă la persoana a treia:

Până când vă aflați în corăbii, iar ele îi poartă.

Exprimarea trece de la adresarea directă la persoana a treia prin „îi poartă”.

3. Trecerea de la persoana a treia la persoana întâi:

Allah a luat legământul fiilor lui Israel și Noi am ridicat dintre ei douăsprezece căpetenii.

Exprimarea trece de la persoana a treia la persoana întâi prin „Noi am ridicat”.

4. Trecerea de la persoana întâi la persoana a treia:

Noi ți-am dăruit al-Kawthar. Roagă-te, așadar, Domnului tău.

Exprimarea trece de la persoana întâi la persoana a treia prin „Domnului tău”.

Printre foloasele acestei schimbări:

1. Îl face atent pe cel căruia i se vorbește, prin schimbarea formei exprimării.

2. Îl îndeamnă să cugete la sens, fiindcă schimbarea exprimării îl face să se gândească la motivul ei.

3. Înlătură plictiseala și monotonia, fiindcă menținerea unei singure forme de exprimare duce de obicei la plictiseală.

Aceste foloase sunt comune tuturor formelor de schimbare a persoanei. Foloasele proprii fiecăreia se stabilesc în fiecare caz, după cum o cere contextul.

Allah știe mai bine. Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace Profetului nostru Muḥammad, familiei sale și tuturor companionilor săi. S-a încheiat, iar lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor.