أصول في التفسير

Toată lauda I se cuvine lui Allah. Îl lăudăm, Îi cerem ajutorul și iertarea și ne căim către El. Căutăm ocrotirea lui Allah de răul din noi înșine și de faptele noastre rele. Pe cel călăuzit de Allah nimeni nu-l poate rătăci, iar pe cel pe care El îl lasă în rătăcire nimeni nu-l poate călăuzi. Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat, și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său. Allah să-l binecuvânteze și să-i dăruiască pace, lui, familiei sale, companionilor săi și celor care îi urmează cu bunătate. Acestea fiind spuse:

În orice domeniu, este important ca omul să învețe dintre principiile sale ceea ce îl ajută să-l înțeleagă și să deducă lucrurile pornind de la acele principii, astfel încât cunoașterea lui să se sprijine pe temelii puternice și stâlpi trainici. S-a spus: „Cine este lipsit de principii este lipsit de atingerea țintei.”

Una dintre cele mai însemnate științe — ba chiar cea mai însemnată și mai nobilă — este știința tafsīrului, care lămurește sensurile Cuvântului lui Allah, Preaputernicul și Preamăritul. Învățații au stabilit principii pentru ea, așa cum au stabilit principii pentru știința hadisului și pentru jurisprudență.

Scrisesem din această știință ceea ce mi-a fost cu putință pentru elevii institutelor de învățământ ale Universității Islamice Imām Muḥammad ibn Saʿūd. Câțiva oameni mi-au cerut să adun aceste pagini într-o lucrare de sine stătătoare, pentru a fi mai ușor de folosit și mai bine reunite; le-am împlinit cererea.

Îl rog pe Allah Preaînaltul să o facă folositoare.

1. Când a început revelarea Coranului către Profet ﷺ și care înger i l-a adus?

3. Cele două feluri de revelare a Coranului: legată de o cauză și fără o cauză prealabilă.

4. Pasajele meccane și medinite; înțelepciunea revelării treptate; ordinea Coranului.

5. Scrierea și memorarea Coranului în vremea Profetului ﷺ.

6. Strângerea Coranului în vremea lui Abū Bakr și a lui ʿUthmān, Allah să fie mulțumit de ei.

1. Sensul lingvistic și terminologic al tafsīrului; statutul și scopul său.

2. Datoria musulmanului în interpretarea Coranului.

3. Sursele la care se revine pentru interpretare:

a. Cuvântul lui Allah Preaînaltul: Coranul se explică prin Coran.

b. Sunna Trimisului ﷺ, întrucât el transmite de la Allah și cunoaște cel mai bine dintre oameni ceea ce Allah a intenționat în Cartea Sa.

c. Spusele companionilor, Allah să fie mulțumit de ei, îndeosebi ale celor învățați și preocupați de tafsīr, deoarece Coranul a fost revelat în limba și în epoca lor.

d. Spusele marilor urmași ai companionilor, care s-au străduit să preia tafsīrul de la companioni, Allah să fie mulțumit de ei.

e. Sensurile religioase sau lingvistice cerute de cuvinte, potrivit contextului. Dacă sensul religios diferă de cel lingvistic, se adoptă sensul religios, în afară de cazul în care există o dovadă care dă întâietate celui lingvistic.

4. Felurile de deosebiri întâlnite în tafsīrul transmis.

5. Traducerea Coranului: definiția, felurile și statutul fiecăruia.

Cinci scurte biografii ale unor exegeți cunoscuți: trei companioni și doi dintre urmașii lor.

Împărțirea pasajelor Coranului în muḥkam și mutashābih, adică pasaje limpezi și pasaje al căror sens poate fi neclar.

Atitudinea celor statornici în cunoaștere și a celor cu inimi înclinate spre rătăcire față de pasajele neclare.

Neclaritatea propriu-zisă și cea relativă.

Înțelepciunea existenței pasajelor limpezi și a celor neclare.

Pasajele care par contradictorii, răspunsul la această impresie și exemple.

Definiția, particulele și folosul său.

Definiția, scopurile lor și înțelepciunea repetării și a deosebirilor lor de lungime și stil.

Relatările israelite introduse în tafsīr și atitudinea învățaților față de ele.

Definiția și antecedentul; folosirea unui substantiv explicit în locul unui pronume și folosul ei; schimbarea persoanei gramaticale și folosul ei; pronumele de separare și folosul său.

Introducere

În limbă, „Qurʾān” este un substantiv verbal al lui qaraʾa, cu sensul de „a recita” sau „a aduna”. Se spune qaraʾa, qarʾan și qurʾānan, după cum se spune ghafara, ghafran și ghufrānan. După primul sens, „a recita”, substantivul verbal are înțelesul unui participiu pasiv: „ceea ce este recitat”. După al doilea sens, „a aduna”, are înțelesul unui participiu activ: „ceea ce adună”, întrucât reunește relatări și prescripții.

În terminologia religioasă, Coranul este Cuvântul lui Allah Preaînaltul, revelat Trimisului Său și ultimului dintre profeții Săi, Muḥammad ﷺ, care începe cu sura al-Fātiḥa și se încheie cu sura al-Nās. Allah Preaînaltul spune:

Allah Preaînaltul a ocrotit acest Coran măreț de schimbare, adăugare, micșorare și înlocuire, asumându-Și păstrarea lui:

De aceea, de-a lungul multor veacuri, niciun vrăjmaș care a încercat să schimbe, să adauge, să înlăture sau să înlocuiască ceva din el nu a rămas fără ca Allah să-i dezvăluie fapta și să-i dea în vileag uneltirea.

Allah Preaînaltul l-a descris în numeroase feluri care îi arată măreția, binecuvântarea, înrâurirea și cuprinderea și faptul că el judecă asupra Cărților anterioare.

Coranul cel Nobil este izvorul Legii islamice cu care Muḥammad ﷺ a fost trimis tuturor oamenilor. Allah Preaînaltul spune:

Și Sunna Profetului ﷺ este izvor de legislație, așa cum stabilește Coranul. Allah Preaînaltul spune:

Revelarea Coranului către Trimis ﷺ a început în Noaptea Predestinării, în Ramadan. Allah Preaînaltul spune:

Potrivit părerii cunoscute între învățați, Profetul ﷺ avea patruzeci de ani când a început să primească revelația. Aceasta s-a transmis de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de ei, de la ʿAṭāʾ, Saʿīd ibn al-Musayyib și alții. La această vârstă omul atinge maturitatea, împlinirea judecății și deplinătatea înțelegerii.

Cel care a adus Coranul de la Allah Preaînaltul către Profet ﷺ a fost Jibrīl, unul dintre îngerii nobili și apropiați. Allah Preaînaltul spune despre Coran:

Jibrīl, pacea fie asupra sa, avea însușiri lăudabile și mărețe: noblețe, putere, apropiere de Allah Preaînaltul, rang și respect între îngeri, vrednicie de încredere, frumusețe și puritate. Acestea l-au făcut vrednic să fie trimisul lui Allah Preaînaltul care duce revelația către trimișii Săi. Allah spune:

Allah Preaînaltul ne-a arătat însușirile lui Jibrīl, care a adus Coranul de la El; acestea indică măreția Coranului și grija Lui față de el, căci pe cineva cu rang mare nu-l trimite decât cu lucruri mărețe.

Primul pasaj revelat în mod absolut și cu certitudine îl constituie cele dintâi cinci versete din sura al-ʿAlaq:

Apoi revelația s-a întrerupt o vreme, după care au fost revelate primele cinci versete din sura al-Muddaththir:

În cele două Ṣaḥīḥ, al lui al-Bukhārī și al lui Muslim,

 ʿĀʾisha, Allah să fie mulțumit de ea, spune, despre începutul revelației: „Până ce Adevărul a venit la el, când se afla în peștera Ḥirāʾ. Îngerul a venit și i-a spus: «Citește!» Profetul ﷺ a răspuns: «Nu știu să citesc.»” Ea a relatat hadisul, în care se spune că apoi îngerul a rostit de la

 de la Jābir, Allah să fie mulțumit de el, se relatează că Profetul ﷺ a spus, vorbind despre întreruperea revelației: „În timp ce mergeam, am auzit deodată un glas din cer…”

El a relatat hadisul, care cuprinde: „Atunci Allah Preaînaltul a pogorât:

Există și alte versete despre care se spune că au fost primele revelate, înțelegându-se prin aceasta primele în raport cu un anumit lucru, deci cu o prioritate limitată. Un exemplu este hadisul lui Jābir, Allah să fie mulțumit de el, din cele două Ṣaḥīḥ.

 Abū Salama ibn ʿAbd al-Raḥmān l-a întrebat: „Ce pasaj din Coran a fost pogorât primul?” Jābir a răspuns:

Abū Salama a spus: „Mi s-a spus că a fost:

Jābir a răspuns: „Nu-ți spun decât ceea ce a spus Trimisul lui Allah ﷺ. Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Am stat retras în Ḥirāʾ; când mi-am încheiat retragerea, am coborât…»” El a relatat hadisul, în care se spune: „Am venit la Khadīja și am spus: «Înveliți-mă și turnați peste mine apă rece!» Atunci mi s-a revelat:

Întâietatea menționată de Jābir, Allah să fie mulțumit de el, se referă la primul pasaj revelat după întreruperea revelației sau la primul referitor la misiunea de trimis. Ceea ce s-a revelat din sura „Citește!” a confirmat profeția Profetului ﷺ, iar ceea ce s-a revelat din sura al-Muddaththir a confirmat misiunea lui de trimis, prin cuvintele:

De aceea, învățații au spus: Profetul ﷺ a devenit profet prin

și a fost însărcinat ca trimis prin sura

Revelarea Coranului se împarte în două categorii:

Prima: revelarea fără o cauză prealabilă care să o determine. Ea cuprinde majoritatea versetelor Coranului. Un exemplu îl reprezintă cuvintele lui Allah Preaînaltul:

și versetele următoare. Acestea au fost pogorâte fără o cauză prealabilă, arătând starea unor ipocriți. Cât despre povestea răspândită potrivit căreia ar fi fost revelate despre Thaʿlaba ibn Ḥāṭib, o poveste lungă menționată de mulți exegeți și popularizată de mulți predicatori, ea este slabă și neautentică.

A doua categorie: revelarea legată de o cauză care o precedă și o determină. Cauza poate fi:

a. O întrebare la care Allah răspunde, precum:

b. O întâmplare care are nevoie de lămurire și avertizare, precum:

Acest verset și următorul au fost revelate despre un ipocrit care, într-o adunare din timpul expediției de la Tabūk, a spus: „N-am văzut pe nimeni mai lacom la mâncare, mai mincinos cu limba și mai laș la înfruntare decât acești recitatori ai noștri”, referindu-se la Trimisul lui Allah ﷺ și la companionii săi. Vorbele au ajuns la Trimisul lui Allah ﷺ și a fost revelat Coranul. Omul a venit să se scuze, iar Profetul ﷺ îi răspundea:

De Allah, de versetele Sale și de Trimisul Său vă băteați joc?

c. O faptă petrecută al cărei statut trebuie cunoscut, precum:

Cunoașterea cauzelor revelării este foarte importantă, întrucât aduce multe foloase, printre care:

1. Arată că Coranul a fost pogorât de la Allah Preaînaltul. Uneori Profetul ﷺ era întrebat despre ceva și aștepta fără să răspundă până ce venea revelația; alteori nu cunoștea o întâmplare, iar revelația o lămurea. Exemplu pentru primul caz sunt cuvintele:

 ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, relatează că un evreu a spus: „O, Abū al-Qāsim, ce este duhul?” El a tăcut. În altă formulare: „Profetul ﷺ s-a oprit și nu le-a răspuns nimic. Am știut că primește revelație și am rămas pe loc.

Când revelația s-a încheiat, el a spus:

Exemplu pentru al doilea caz sunt cuvintele:

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī se relatează

 că Zayd ibn Arqam, Allah să fie mulțumit de el, l-a auzit pe ʿAbd Allāh ibn Ubayy, căpetenia ipocriților, spunând aceasta. Se socotea pe sine cel puternic, iar pe Trimisul lui Allah ﷺ și pe companionii săi cei umili. Zayd i-a povestit unchiului său, care l-a înștiințat pe Profet ﷺ. Profetul ﷺ l-a chemat pe Zayd, iar el i-a spus ce auzise. Apoi a trimis după ʿAbd Allāh ibn Ubayy și cei împreună cu el, care au jurat că nu spuseseră aceasta. Trimisul lui Allah ﷺ i-a crezut; atunci Allah a revelat acest verset, adeverindu-l pe Zayd, și lucrurile i-au devenit limpezi Trimisului lui Allah ﷺ.

2. Arată grija lui Allah Preaînaltul față de Trimisul Său ﷺ, apărându-l. Un exemplu este:

Coranul cel Nobil

În limbă, tafsīr provine din al-fasr, adică descoperirea a ceea ce este acoperit.

În terminologie: lămurirea sensurilor Coranului cel Nobil.

Învățarea tafsīrului este obligatorie, după cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Primul verset dovedește aceasta prin faptul că Allah Preaînaltul arată înțelepciunea pogorârii acestui Coran binecuvântat: oamenii să-i cumpănească versetele și să ia învățătură din ele.

Cumpănirea înseamnă cercetarea cuvintelor pentru a ajunge la sensurile lor. Fără aceasta, se pierde înțelepciunea pogorârii Coranului și el ajunge să fie doar cuvinte lipsite de înrâurire.

Totodată, nu este cu putință să iei învățătură din ceea ce cuprinde Coranul fără să-i înțelegi sensurile.

Al doilea verset dovedește aceasta prin faptul că Allah Preaînaltul îi mustră pe cei care nu cumpănesc Coranul și arată că aceasta ține de zăvorârea inimilor lor și de neajungerea binelui la ele.

Predecesorii comunității urmau această cale obligatorie: învățau atât cuvintele, cât și sensurile Coranului, pentru a putea lucra potrivit lui, așa cum voiește Allah. Nu este cu putință să lucrezi potrivit unui lucru al cărui sens nu-l cunoști.

Abū ʿAbd al-Raḥmān al-Sulamī a spus: „Cei care ne învățau Coranul, precum ʿUthmān ibn ʿAffān, ʿAbd Allāh ibn Masʿūd și alții, ne-au spus că, atunci când învățau zece versete de la Profet ﷺ, nu treceau mai departe până ce nu învățau cunoașterea și faptele pe care le cuprindeau.” Ei spuneau: „Astfel, am învățat împreună Coranul, cunoașterea și lucrarea.”

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyya a spus: „Obiceiul oamenilor nu îngăduie să citească o carte dintr-o știință, precum medicina sau socotitul, fără să-i ceară lămurirea. Cum ar putea face aceasta cu Cuvântul lui Allah Preaînaltul, care este ocrotirea lor și prin care le vin mântuirea, fericirea și buna rânduire a religiei și vieții lumești?” Învățații trebuie să-l lămurească oamenilor în scris ori prin viu grai:

Lămurirea Cărții cuprinde atât cuvintele, cât și sensurile ei. Tafsīrul Coranului se numără, așadar, printre lucrurile pentru a căror lămurire Allah a luat legământ de la învățați.

Scopul învățării tafsīrului este atingerea unor ținte lăudabile și a unor roade mărețe: credința în relatările sale, folosirea învățăturilor lor și aplicarea prescripțiilor sale așa cum a voit Allah, pentru a-L adora pe Allah prin ele cu înțelegere limpede.

Când interpretează Coranul, musulmanul trebuie să fie conștient că lămurește din partea lui Allah Preaînaltul și mărturisește despre ceea ce El a intenționat prin Cuvântul Său. Să prețuiască gravitatea acestei mărturii și să se teamă să spună despre Allah ceea ce nu știe, căzând în ceea ce El a interzis și fiind astfel rușinat în Ziua Învierii. Allah Preaînaltul spune:

Pentru interpretarea Coranului se revine la următoarele:

a. Cuvântul lui Allah Preaînaltul. Coranul se explică prin Coran, căci Allah Preaînaltul este Cel care l-a pogorât și cunoaște cel mai bine ceea ce a intenționat prin el. Exemple:

El i-a lămurit pe „prietenii lui Allah” prin versetul următor:

Al-ṭāriq este lămurit în versetul următor:

„L-a întins” este lămurit în cele două versete următoare:

b. Cuvintele Trimisului lui Allah ﷺ. Coranul se explică prin Sunna, căci Trimisul lui Allah ﷺ transmite de la Allah Preaînaltul și cunoaște cel mai bine dintre oameni ceea ce Allah a intenționat prin Cuvântul Său.

Profetul ﷺ a lămurit „adaosul” drept privirea la Fața lui Allah Preaînaltul, după cum relatează explicit Ibn Jarīr și Ibn Abī Ḥātim din hadisurile lui Abū Mūsā

 Ibn Jarīr l-a relatat și din hadisul lui Kaʿb ibn ʿUjra.

 Ṣuhayb ibn Sinān relatează de la Profet ﷺ un hadis în care spune: „Atunci El va îndepărta vălul și nu li se va fi dăruit nimic mai drag decât privirea la Domnul lor, Preaputernicul și Preamăritul.”

Profetul ﷺ a lămurit „puterea” drept tragerea. Muslim

 și alții îl relatează din hadisul lui ʿUqba ibn ʿĀmir, Allah să fie mulțumit de el.

c. Spusele companionilor, Allah să fie mulțumit de ei, îndeosebi ale celor învățați și preocupați de tafsīr, deoarece Coranul a fost pogorât în limba și în epoca lor. După profeți, ei erau cei mai sinceri în căutarea adevărului, cei mai feriți de patimi și cei mai curați de împotrivirea care stă între om și izbândirea adevărului.

Exemplele sunt foarte numeroase, printre ele:

S-a transmis autentic de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de ei, că a lămurit „atingerea” drept raport sexual.

d. Spusele urmașilor companionilor care s-au preocupat să preia tafsīrul de la companioni, Allah să fie mulțumit de ei. Acești urmași sunt cei mai buni oameni după companioni și mai feriți de patimi decât cei veniți după ei. Limba arabă nu se schimbase mult în epoca lor, astfel încât erau mai aproape de înțelegerea corectă a Coranului decât cei ulteriori.

 „Dacă ei — adică urmașii companionilor — cad de acord asupra unui lucru, nu încape îndoială că acesta este o dovadă. Dacă se deosebesc, părerea unora nu este o dovadă obligatorie nici pentru ceilalți, nici pentru cei de după ei. Se revine atunci la limba Coranului, la Sunna, la limba arabă în general sau la spusele companionilor în acea privință.”

El a mai spus: „Cine părăsește părerile și interpretarea companionilor și a urmașilor lor pentru ceva care le contrazice greșește prin aceasta; ba chiar introduce o inovație, chiar dacă depune efort de judecată și greșeala îi este iertată.” Apoi a spus: „Cine le contrazice spusele și explică Coranul altfel decât l-au explicat ei a greșit atât în dovadă, cât și în ceea ce deduce din ea.”

e. Sensurile religioase sau lingvistice pe care le cer cuvintele potrivit contextului. Allah Preaînaltul spune:

Dacă sensul religios se deosebește de cel lingvistic, se adoptă sensul religios, deoarece Coranul a fost revelat ca să lămurească religia, nu limba. Dacă însă există o dovadă care dă întâietate sensului lingvistic, se adoptă acesta.

Exemplu de deosebire în care sensul religios are întâietate sunt cuvintele despre ipocriți:

În limbă, ṣalāh înseamnă invocare; aici, în sens religios, înseamnă să stai înaintea celui mort și să te rogi pentru el într-un fel anume. Are întâietate sensul religios, fiind cel intenționat de vorbitor și cunoscut destinatarului. Interzicerea oricărei invocări în favoarea lor se întemeiază pe altă dovadă.

Exemplu de deosebire în care sensul lingvistic are întâietate datorită unei dovezi:

Ṣalāh înseamnă aici invocare. Dovada este relatarea lui Muslim

 de la ʿAbd Allāh ibn Abī Awfā: „Când Profetului ﷺ i se aducea milostenia unui neam, se ruga pentru ei. Tatăl meu i-a adus milostenia și el a spus: «O, Allah, binecuvântează familia lui Abū Awfā!»”

Exemplele în care sensul religios și cel lingvistic coincid sunt numeroase: cerul, pământul, adevărul, minciuna, piatra și omul.

Deosebirile întâlnite în tafsīrul transmis sunt de trei feluri:

Primul: deosebirea de formulare, fără deosebire de sens. Ea nu schimbă sensul versetului. De exemplu:

Ibn ʿAbbās a explicat qaḍā, „a hotărât”, prin „a poruncit”, Mujāhid prin „a îndemnat cu tărie”, iar al-Rabīʿ ibn Anas prin „a făcut obligatoriu”. Aceste explicații au același sens sau sensuri apropiate; deosebirea nu afectează înțelesul versetului.

Al doilea: deosebirea atât de formulare, cât și de sens, versetul putând cuprinde ambele sensuri, fiindcă nu se contrazic. Versetul se înțelege și se explică prin amândouă. Părerile se împacă socotindu-se că fiecare a fost dată ca exemplu pentru sensul versetului ori ca una dintre formele sale. De exemplu:

Ibn Masʿūd a spus că era un bărbat dintre fiii lui Israel. De la Ibn ʿAbbās se transmite că era un bărbat din Yemen; s-a spus și că era un bărbat din al-Balqāʾ.

Aceste păreri se împacă înțelegând că versetul le cuprinde pe toate, căci le îngăduie fără contradicție, fiecare părere fiind menționată cu titlu de exemplu.

Ibn ʿAbbās a explicat dihāq prin „plin”, Mujāhid prin „unul după altul”, iar ʿIkrima prin „limpede”. Între aceste păreri nu este contradicție, iar versetul le cuprinde pe toate; se înțelege, așadar, prin toate, fiecare exprimând o latură a sensului.

Al treilea: deosebirea de formulare și de sens, când versetul nu poate cuprinde ambele sensuri deoarece se contrazic. Atunci versetul se înțelege

potrivit sensului mai puternic, indicat de context sau de altă dovadă.

Ibn ʿAbbās a spus: fără să caute mortăciunea și fără să depășească măsura mâncând din ea. S-a spus și: fără să se răzvrătească împotriva conducătorului și fără să fie într-o călătorie păcătoasă. Prima interpretare este mai puternică: versetul nu dovedește a doua interpretare, iar scopul îngăduirii celor menționate este înlăturarea nevoii extreme, care există și în răzvrătirea împotriva conducătorului, și în călătoria interzisă, și în alte împrejurări.

ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el, a spus că cel în mâna căruia este legătura căsătoriei este soțul. Ibn ʿAbbās a spus că este tutorele. Prima părere este mai puternică, fiind indicată de sens și deoarece în această privință s-a relatat un hadis de la Profet ﷺ.

În limbă, „traducere” se folosește pentru sensuri care țin de lămurire și clarificare. În terminologie: exprimarea unui enunț într-o altă limbă. Traducerea Coranului este exprimarea sensului său într-o altă limbă. Traducerea este de două feluri:

Primul: traducerea literală, în care traducerea fiecărui cuvânt este pusă în dreptul lui.

Al doilea: traducerea sensului, numită și explicativă, în care sensul enunțului este exprimat într-o altă limbă fără păstrarea fiecărui cuvânt și a ordinii lor.

Traducerea literală ar reda cuvintele acestui verset unul câte unul: întâi innā (إنا), apoi jaʿalnāhu (جعلناه), apoi qurʾānan (قرآنا), apoi ʿarabiyyan (عربيا) și așa mai departe.

Traducerea sensului ar reda înțelesul întregului verset, fără a urmări separat sensul fiecărui cuvânt și ordinea lui. Ea este apropiată de o explicare generală.

În opinia multor învățați, traducerea literală a Coranului cel Nobil este imposibilă, deoarece acest fel de traducere cere condiții care nu se pot împlini în cazul lui:

a. Să existe, în limba în care se traduce, cuvinte corespunzătoare elementelor limbii din care se traduce.

b. Să existe, în limba în care se traduce, particule purtătoare de sens egale ori asemănătoare celor din limba din care se traduce.

c. Cele două limbi să se asemene în ordinea cuvintelor la alcătuirea propozițiilor, a construcțiilor adjectivale și a celor de anexare. Unii învățați au spus că traducerea literală ar fi posibilă pentru o parte dintr-un verset sau ceva asemănător. Totuși, chiar dacă ar fi posibilă în asemenea cazuri, ea este interzisă, deoarece nu poate reda sensul pe deplin și nici nu poate avea asupra sufletelor înrâurirea Coranului în limba arabă limpede. Nu există nici o nevoie care s-o impună, fiind suficientă traducerea sensului.

Prin urmare, chiar dacă traducerea literală este realizabilă pentru unele cuvinte, ea este oprită de Lege. Excepție face traducerea unui anumit cuvânt în limba celui căruia i se vorbește, pentru ca acesta să-l înțeleagă, fără traducerea întregii construcții: aceasta nu prezintă nicio problemă.

Traducerea sensurilor Coranului este, în principiu, permisă, deoarece nu cuprinde acel impediment. Ea poate deveni obligatorie când este mijlocul de a transmite Coranul și Islamul celor care nu vorbesc araba: transmiterea lor este obligatorie, iar ceea ce este indispensabil împlinirii unei obligații devine obligatoriu.

Tafsīrul

Coranul cel Nobil poate fi descris în privința iḥkām-ului și tashābuh-ului în trei feluri:

Primul: desăvârșirea generală, prin care este descris întregul Coran. De exemplu:

Acest iḥkām înseamnă perfecțiunea și calitatea cuvintelor și sensurilor sale. El atinge culmea limpezimii și elocvenței. Toate relatările sale sunt adevărate și folositoare, fără minciună, contradicție sau vorbe zadarnice, lipsite de bine. Toate prescripțiile sale sunt drepte și înțelepte, fără nedreptate, contradicție sau hotărâre nechibzuită.

Al doilea: asemănarea generală prin care este descris întregul Coran. De exemplu:

Acest tashābuh înseamnă că părțile întregului Coran se aseamănă prin desăvârșire, calitate și scopuri lăudabile:

Al treilea: limpezimea proprie unora dintre pasaje și neclaritatea proprie altora. De exemplu:

Aici iḥkām înseamnă că sensul versetului este limpede și vădit, fără obscuritate, precum cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Aici tashābuh înseamnă că sensul versetului este neclar și ascuns, încât cineva își poate închipui din el ceva nepotrivit lui Allah Preaînaltul, Cărții ori Trimisului Său, în vreme ce învățatul statornic în cunoaștere înțelege altceva.

Exemplu privitor la Allah Preaînaltul: cineva și-ar putea închipui din

că Allah are două mâini asemenea mâinilor făpturilor.

Exemplu privitor la Cartea lui Allah Preaînaltul: cineva și-ar putea închipui că Coranul se contrazice și că unele părți le dezmint pe altele, când spune:

Exemplu privitor la Trimisul lui Allah: din

cineva ar putea crede, la prima vedere, că Profetul ﷺ se îndoia de ceea ce i-a fost pogorât.

Allah Preaînaltul a lămurit atitudinea celor statornici în cunoaștere și a celor abătuți. Despre cei abătuți a spus:

Despre cei statornici în cunoaștere a spus:

Cei abătuți fac din aceste versete neclare un mijloc de a ataca Cartea lui Allah, de a-i îndepărta pe oameni de ea prin tulburare și de a o interpreta altfel decât a voit Allah Preaînaltul; se rătăcesc și îi rătăcesc pe alții. Cei statornici în cunoaștere cred că tot ceea ce se află în Cartea lui Allah Preaînaltul este adevăr, fără nepotrivire sau contradicție, fiindcă vine de la Allah:

Ceea ce pare neclar raportează la ceea ce este limpede, încât totul devine limpede.

În primul exemplu, ei spun: Allah Preaînaltul are două Mâini reale, așa cum se cuvine măreției și slavei Sale; ele nu seamănă cu mâinile făpturilor, după cum Ființa Sa nu seamănă cu ființele făpturilor. Allah Preaînaltul spune:

În al doilea exemplu, ei spun: binele și răul sunt amândouă prin hotărârea lui Allah, Preaputernicul și Preamăritul. Însă cauza binelui este harul lui Allah Preaînaltul față de robii Săi, iar cauza răului este fapta robului:

Atribuirea răului robului este atribuirea unui lucru cauzei sale, nu Celui care l-a hotărât; atribuirea binelui și a răului lui Allah Preaînaltul este atribuirea lucrului Celui care l-a hotărât. Astfel dispare impresia de nepotrivire între versete, deoarece perspectivele sunt diferite.

În al treilea exemplu, ei spun: Profetul ﷺ nu s-a îndoit de ceea ce i-a fost pogorât, ci el îl cunoștea cel mai bine și avea cea mai puternică certitudine, după cum Allah Preaînaltul spune în aceeași sură:

Sensul este: dacă voi vă îndoiți de ea, eu sunt sigur de ea. De aceea nu-i ador pe cei pe care îi adorați în afară de Allah, ci mă dezic de ei și Îl ador pe Allah.

nu rezultă că îndoiala ar fi posibilă pentru Trimis ﷺ ori că ar fi avut-o. Privește cuvintele:

Rezultă de aici că un fiu ar fi posibil pentru Allah Preaînaltul ori că ar exista? Nicidecum! Nici nu există, nici nu este posibil pentru Allah Preaînaltul. Allah spune:

nu rezultă nici că Trimisul ﷺ s-ar fi îndoit. Interdicția poate fi adresată și celui care n-a săvârșit fapta. Privește:

Se știe că ei nu l-au îndepărtat pe Profet ﷺ de versetele lui Allah și că Profetul ﷺ n-a săvârșit asociere. Scopul interdicției adresate cuiva care nu săvârșește fapta este mustrarea celor care o săvârșesc și avertizarea împotriva căii lor. Astfel dispare neclaritatea și presupunerea a ceva nepotrivit Trimisului ﷺ.

Neclaritatea întâlnită în Coran este de două feluri:

Primul: cea propriu-zisă, adică ceea ce oamenii nu pot cunoaște, precum realitatea atributelor lui Allah, Preaputernicul și Preamăritul. Deși cunoaștem sensurile acestor atribute, nu le cuprindem realitatea și modalitatea:

De aceea, când Imām Mālik, Allah să aibă milă de el, a fost întrebat despre

„Cum S-a înălțat?”, a răspuns: „Înălțarea nu este necunoscută; modalitatea nu poate fi cuprinsă de rațiune; credința în ea este obligatorie, iar întrebarea despre ea este inovație.” Nu se întreabă pentru dezvăluirea acestui fel, fiindcă nu se poate ajunge la el.

Al doilea: cea relativă, ceea ce este neclar pentru unii oameni, dar nu și pentru alții; cei statornici în cunoaștere îl cunosc, iar alții nu. Despre acest fel se întreabă pentru a-l descoperi și lămuri, deoarece se poate ajunge la el. Nu există în Coran ceva al cărui sens să nu poată deveni limpede niciunuia dintre oameni. Allah Preaînaltul spune:

Exemplele acestui fel sunt numeroase. Printre ele:

care le-a devenit neclar celor ce neagă atributele. Ei au înțeles din el negarea atributelor lui Allah Preaînaltul, pretinzând că afirmarea lor ar impune asemănarea. Au ignorat numeroasele versete care arată afirmarea atributelor Sale și faptul că afirmarea sensului de bază nu impune asemănarea.

Acesta le-a devenit neclar waʿīdiților, care au înțeles că ucigașul intenționat al unui credincios rămâne veșnic în Foc și au extins acest înțeles asupra tuturor celor care săvârșesc păcate mari, ignorând versetele care arată că orice păcat mai mic decât asocierea se află sub voia lui Allah Preaînaltul.

Acesta le-a devenit neclar jabriților, care au înțeles că robul este silit la fapta sa și au pretins că el nu are voință și nici putere asupra ei. Au ignorat versetele care arată că robul are voință și putere și că faptele sale sunt de două feluri: alese și nealese.

Cei statornici în cunoaștere, înzestrați cu judecată, știu cum să îndrume aceste versete neclare spre un sens care se potrivește cu celelalte versete. Astfel, întregul Coran rămâne limpede, fără neclaritate.

Dacă întregul Coran ar fi fost limpede, s-ar fi pierdut înțelepciunea punerii oamenilor la încercare prin credință și faptă, fiindcă sensul ar fi fost vădit și n-ar mai fi fost loc pentru denaturare sau pentru agățarea de pasajele neclare, în căutarea tulburării și a tâlcuirii lor. Dacă ar fi fost în întregime neclar, n-ar mai fi fost lămurire și călăuzire pentru oameni; nu s-ar fi putut lucra potrivit lui și nici întemeia pe el credința corectă. Dar Allah Preaînaltul, în înțelepciunea Sa, a făcut în el versete limpezi, la care se revine când apare neclaritatea, și altele neclare, ca încercare pentru robi. Astfel se deosebește cel cu credință sinceră de cel în a cărui inimă este abatere. Cel cu credință sinceră știe că întregul Coran este de la Allah Preaînaltul și că ceea ce vine de la Allah este adevăr, fără fals sau contradicție:

Cel în a cărui inimă este abatere face însă din pasajele neclare o cale de a denatura ceea ce este limpede și de a urma patima, punând la îndoială relatările și respingând cu trufie prescripțiile. De aceea vezi mulți oameni abătuți în credință și faptă care își justifică abaterea prin asemenea versete neclare.

Coranul: muḥkam și mutashābih

Contradicția în Coran ar însemna ca două versete să se opună, astfel încât sensul unuia să-l excludă pe al celuilalt: de pildă, unul să afirme un lucru și celălalt să-l nege.

Nu poate exista contradicție între două versete cu sens informativ, deoarece ar însemna ca unul să fie mincinos, ceea ce este imposibil în relatările lui Allah Preaînaltul. Allah spune:

Nu poate exista nici contradicție între două versete cu sens prescriptiv, deoarece ultimul îl abrogă pe primul:

Odată stabilită abrogarea, prescripția primului nu mai este în vigoare și nu o contrazice pe cea ulterioară.

Dacă întâlnești ceva care pare contradictoriu, caută împăcarea celor două. Dacă nu ți se limpezește, trebuie să te oprești și să încredințezi lucrul Celui care îl cunoaște.

Învățații, Allah să aibă milă de ei, au menționat numeroase exemple care par contradictorii și au arătat cum se împacă. Una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări pe care le-am văzut în această privință este Dafʿ īhām al-iḍṭirāb ʿan āy al-Kitāb, „Înlăturarea impresiei de neconcordanță dintre versetele Cărții”, de shaykh Muḥammad al-Amīn al-Shinqīṭī, Allah să aibă milă de el.

Primul verset face călăuzirea Coranului proprie celor cu teamă de Allah, iar al doilea o face generală, pentru oameni. Se împacă astfel: în primul este călăuzirea prin dăruirea izbânzii și a folosului, iar în al doilea este călăuzirea prin lămurire și îndrumare.

Asemenea celor două sunt cuvintele despre Trimis ﷺ:

Prima este călăuzirea prin dăruirea izbânzii, iar a doua, prin lămurire.

Primele două versete neagă divinitatea pentru altul decât Allah Preaînaltul, iar ultimele două o atribuie altora.

Împăcarea este că divinitatea proprie lui Allah, Preaputernicul și Preamăritul, este divinitatea adevărată, iar cea atribuită altora este falsă:

Primul neagă că Allah Preaînaltul poruncește nelegiuirea, iar al doilea pare să arate că El poruncește ceea ce este neascultare. Se împacă astfel: porunca din primul este porunca religioasă, iar Allah Preaînaltul nu poruncește nelegiuirea prin Legea Sa:

Porunca din al doilea este porunca prin care hotărăște ceea ce se petrece în creație. Allah Preaînaltul hotărăște astfel ceea ce voiește, potrivit înțelepciunii Sale:

Cine dorește mai multe exemple să consulte cartea shaykhului al-Shinqīṭī amintită mai sus.

Ceea ce pare contradictoriu în Coran

Al-qasam, cu fatḥa pe qāf și sīn, înseamnă jurământ: întărirea unui lucru prin pomenirea a ceva venerat, folosind wāw ori una dintre particulele înrudite. Are trei particule:

Cu această particulă, verbul jurământului se omite obligatoriu și după ea nu urmează decât un substantiv explicit.

Cu ea se poate menționa verbul jurământului, ca în acest exemplu, ori se poate omite, precum în vorbele lui Iblīs:

După ea poate urma un substantiv explicit, ca în exemplele date, ori un pronume: „Allah este Domnul meu și pe El jur: îi va ajuta negreșit pe credincioși.”

Cu ea, verbul jurământului se omite obligatoriu și nu urmează decât numele Allah sau Rabb, „Domn”, ca în: „Pe Domnul Kaʿbei, voi împlini negreșit pelerinajul, dacă voiește Allah.”

În mod obișnuit se menționează cel pe care se jură; exemplele sunt numeroase, precum cele precedente. Se poate omite numai acesta, ca în: „Îți cer sub jurământ să te străduiești negreșit.”

Poate fi omis împreună cu verbul jurământului; aceasta se întâlnește des, precum:

În mod obișnuit se menționează și afirmația întărită prin jurământ. Exemplele sunt numeroase:

subînțelegându-se: „Vor pieri negreșit.”

Omiterea ei este obligatorie când este precedată ori încadrată de ceva care ține locul ei. Ibn Hishām spune aceasta în al-Mughnī și dă exemple precum: „Zayd stă în picioare, pe Allah!” și „Zayd, pe Allah, stă în picioare!”

Primul: arată măreția celui pe care se jură.

Jurământul

O prezentare a principiilor tafsīrului: revelarea și strângerea Coranului, sursele interpretării, pasajele limpezi și neclare, relatările, jurămintele și folosirea pronumelor.