Fiți blânzi unii cu alții, oameni ai Sunnei!

După Trimisul lui Allah ﷺ, nimeni nu este ferit de greșeală. Niciun învățat nu scapă de ea. Cel care greșește nu este urmat în greșeala sa, dar nici nu se folosește acea greșeală drept pretext pentru a-l defăima și a avertiza împotriva lui. Puținele sale greșeli sunt trecute cu vederea în mulțimea lucrurilor corecte. Dacă un asemenea învățat a murit, se ia folos din cunoașterea lui, cu grijă de a nu-l urma în greșeală, și se fac rugi și cereri de milă pentru el. Celui în viață, învățat ori căutător al cunoașterii, i se arată greșeala cu blândețe, bunătate și dorința ca el să se ferească de ea și să revină la ceea ce este corect.

Printre învățații trecuți care au avut neajunsuri în anumite chestiuni ale crezului, dar de a căror cunoaștere învățații și căutătorii cunoașterii nu se pot lipsi — lucrările lor fiind chiar referințe importante pentru cei preocupați de cunoaștere — se află imamii al-Bayhaqī, an-Nawawī și Ibn Ḥajar al-ʿAsqalānī.

Despre imamul Aḥmad ibn Ḥusayn Abū Bakr al-Bayhaqī, aḏ-Ḏahabī a spus în As-Siyar (18/163 și următoarele): „Memoratorul hadithului, marele învățat, transmițătorul temeinic, juristul, Šayḫ al-Islām.” A mai spus: „Cunoașterea i-a fost binecuvântată și a alcătuit lucrări folositoare.” Și: „S-a retras în satul său, dedicându-se adunării și alcătuirii lucrărilor. A întocmit As-Sunan al-kabīr în zece volume, fără seamăn.” A menționat și multe alte cărți ale sale. As-Sunan al-kubrā este tipărită în zece volume mari. A citat de la al-Ḥāfiẓ ʿAbd al-Ġāfir ibn Ismāʿīl: „Lucrările sale se apropie de o mie de fascicule, în care nu l-a precedat nimeni. A reunit cunoașterea hadithului și jurisprudenței, explicarea defectelor hadithurilor și felul armonizării lor.” Aḏ-Ḏahabī a mai spus: „Lucrările lui al-Bayhaqī sunt de mare valoare și bogate în foloase. Puțini și-au desăvârșit lucrările asemenea imamului Abū Bakr. Învățatul trebuie să se îngrijească de ele, îndeosebi de As-Sunan al-kubrā.”

Despre imamul Yaḥyā ibn Šaraf an-Nawawī, aḏ-Ḏahabī a spus în Taḏkirat al-ḥuffāẓ (4/259): „Imamul, memoratorul hadithului, cel fără pereche, pilda de urmat, Šayḫ al-Islām, reperul prietenilor lui Allah… autorul lucrărilor folositoare.” Și: „Pe lângă lupta cu propriul suflet, respectarea amănuntelor evlaviei și vegherii asupra sa, curățarea sufletului de impurități și de scopurile sale egoiste, era memorator al hadithului, al disciplinelor și transmițătorilor lui, al celui autentic și al celui cu defecte și o căpetenie în cunoașterea școlii juridice.”

Ibn Kaṯīr a spus în Al-Bidāya wa-n-nihāya (17/540): „Apoi s-a îngrijit de alcătuirea cărților și a adunat mult. Unele le-a încheiat, altele nu. Printre cele încheiate sunt Comentariul la Muslim, Ar-Rawḍa, Al-Minhāj, Ar-Riyāḍ, Al-Aḏkār, At-Tibyān, Taḥrīr at-Tanbīh și corectarea sa, Tahḏīb al-asmāʾ wa-l-luġāt, Ṭabaqāt al-fuqahāʾ și altele. Între cele neîncheiate — care, dacă ar fi fost încheiate, nu ar fi avut egal în domeniul lor — se află comentariul la Al-Muhaḏḏab, numit Al-Majmūʿ. A ajuns în el la Cartea cametei și a lucrat cu măiestrie, a făcut bine, a adus folos și a cercetat critic cu pricepere. A verificat jurisprudența școlii sale și a altor școli, a cercetat hadithul așa cum se cuvine, cuvintele neobișnuite, limba și lucruri importante care nu se găsesc decât în el… Nu cunosc între cărțile de jurisprudență una mai bună, deși are nevoie încă de multe completări și adăugiri.”

În ciuda întinderii și calității lucrărilor sale, el nu a avut viață lungă. A trăit patruzeci și cinci de ani: s-a născut în anul 631 H. și a murit în 676 H.

Al-Ḥāfiẓ Aḥmad ibn ʿAlī ibn Ḥajar al-ʿAsqalānī este imamul cunoscut pentru numeroasele sale lucrări. Cea mai însemnată este Fatḥ al-Bārī, comentariul la Ṣaḥīḥ al-Buḫārī, o mare referință pentru învățați. Dintre ele sunt și Al-Iṣāba, Tahḏīb at-Tahḏīb, Taqrīb-ul său, Lisān al-Mīzān, Taʿjīl al-manfaʿa, Bulūġ al-marām și altele.

Dintre contemporani se află marele învățat și specialist în hadith, șeicul Muḥammad Nāṣir ad-Dīn al-Albānī. Nu cunosc în această vreme pe cineva asemenea lui în preocuparea pentru hadith și în întinderea cunoașterii sale despre el. Nu a fost ferit de lucruri pe care mulți le consideră greșeli ale sale: de pildă, preocuparea cu chestiunea vălului și susținerea că acoperirea feței femeii nu este obligatorie, ci recomandată. Chiar dacă ceea ce a spus ar fi adevărat, ar fi dintre adevărurile care ar trebui ținute ascunse, fiindcă unele femei care doresc descoperirea feței s-au sprijinit pe el. Tot astfel sunt cuvintele sale din Ṣifat ṣalāt an-Nabī: „Punerea mâinilor pe piept după înclinare este o inovație rătăcitoare”, deși aceasta este o chestiune de dezacord; afirmația sa din As-Silsila aḍ-ḍaʿīfa (2355), că a nu tăia din barbă ceea ce depășește un pumn este o inovație adăugată; și interzicerea bijuteriilor circulare din aur pentru femei. Deși îi resping poziția în aceste chestiuni, eu nu mă pot lipsi de cărțile lui și consider că nici alții nu se pot lipsi de ele și de folosul lor. Cât de frumos este cuvântul imamului Mālik, Allah să aibă milă de el: „De la fiecare se primește și se respinge ceva din vorbele sale, în afară de stăpânul acestui mormânt”, arătând spre mormântul Profetului ﷺ.

Urmează citate de la mai mulți învățați care stabilesc și lămuresc trecerea cu vederea a greșelii învățatului în mulțimea lucrurilor sale corecte:

Saʿīd ibn al-Musayyib (93 H.) a spus: „Nu există învățat, om nobil ori virtuos fără vreun defect. Dar celui al cărui merit este mai mare decât neajunsul, meritul îi acoperă neajunsul, așa cum celui asupra căruia predomină neajunsurile i se pierde meritul.” Altul a spus: „Învățatul nu este ferit de greșeală. Cine greșește puțin și are dreptate mult este învățat; cine are dreptate puțin și greșește mult este neștiutor.” Ibn ʿAbd al-Barr, Jāmiʿ bayān al-ʿilm wa-faḍlih, 2/48.

ʿAbd Allāh ibn al-Mubārak (181 H.) a spus: „Când însușirile bune ale omului predomină asupra celor rele, cele rele nu sunt pomenite; când cele rele predomină asupra celor bune, cele bune nu sunt pomenite.” Aḏ-Ḏahabī, Siyar aʿlām an-nubalāʾ, 8/352, ediția I.

Imamul Aḥmad (241 H.) a spus: „Nu a trecut podul din Ḫurāsān cineva asemenea lui Isḥāq” — adică Ibn Rāhawayh — „chiar dacă ne contrazice în unele lucruri. Oamenii nu au încetat să aibă păreri diferite unii de alții.” Siyar aʿlām an-nubalāʾ, 11/371.

Abū Ḥātim Ibn Ḥibbān (354 H.) a spus: „ʿAbd al-Malik” — adică Ibn Abī Sulaymān — „era dintre cei mai buni oameni ai Kūfei și dintre memoratorii ei. Cel care memorează și relatează din memorie este de obicei supus scăpărilor. Nu este drept să se abandoneze hadithul unui șeic temeinic, a cărui integritate este dovedită, din pricina unor scăpări din relatarea sa. Dacă am urma această cale, ar trebui să părăsim hadithurile lui az-Zuhrī, Ibn Jurayj, aṯ-Ṯawrī și Šuʿba: ei erau oameni ai memorării și preciziei și relatau din memorie, fără a fi infailibili, încât să nu aibă scăpări în relatări. Dimpotrivă, precauția și ceea ce este mai potrivit în această situație este primirea relatărilor transmițătorului temeinic și lăsarea celor în care s-a dovedit că a greșit, atât timp cât scăpările sale nu devin atât de multe încât să predomine asupra celor corecte. Dacă ajung astfel, atunci merită să fie abandonat.” Aṯ-Ṯiqāt, 7/97–98.

Šayḫ al-Islām Ibn Taymiyya (728 H.) a spus: „Trebuie știut că grupările care se leagă de anumiți conducători în fundamentele religiei și în teologia dialectică sunt de mai multe trepte. Unii s-au abătut de la Sunna în fundamente mari, iar alții numai în chestiuni subtile.

Unii au răspuns altor grupări mai îndepărtate de Sunna decât ei. Ei sunt lăudați pentru neadevărul pe care l-au respins și adevărul pe care l-au spus, dar pot să fi depășit dreptatea în răspuns, tăgăduind o parte din adevăr și rostind o parte din neadevăr. Astfel au respins o inovație mare prin una mai ușoară și un neadevăr prin altul mai ușor. Aceasta este starea celor mai mulți adepți ai teologiei dialectice care se atribuie Sunnei și comunității.

Dacă asemenea oameni nu fac din ceea ce au inovat o doctrină prin care se despart de comunitatea musulmanilor, pentru care arată prietenie și dușmănie, aceasta este un fel de greșeală, iar Allah, Slăvitul și Preaînaltul, le iartă credincioșilor greșelile de acest fel.

De aceea mulți dintre predecesorii și imamii comunității au căzut în asemenea lucruri: au susținut prin efort de judecată opinii potrivnice celor statornicite în Carte și Sunna. Altfel este cel care arată prietenie celui de acord cu el și dușmănie celui care îl contrazice, dezbină comunitatea musulmanilor, îl declară necredincios și păcătos pe cel care îl contrazice, dar nu pe cel de acord cu el, în chestiuni de opinie și efort de judecată, și socotește îngăduită lupta împotriva potrivnicului, dar nu împotriva celui de acord cu el. Aceștia sunt dintre oamenii dezbinării și neînțelegerilor.” Majmūʿ al-fatāwā, 3/348–349.

A mai spus (19/191–192): „Mulți dintre cei care au depus efort de judecată, dintre predecesori și urmași, au spus și au făcut lucruri care sunt inovații fără să știe că sunt inovații: din pricina unor hadithuri slabe pe care le-au crezut autentice, a unor versete din care au înțeles ceea ce nu era intenționat ori a unei opinii pe care au avut-o într-o chestiune în care existau texte ce nu le ajunseseră. Dacă omul se teme de Stăpânul său pe cât poate, intră în cuvintele Sale:

În relatarea autentică, Allah a spus: «Am făcut aceasta.»”

Imamul aḏ-Ḏahabī (748 H.) a spus: „Dacă un mare imam al cunoașterii are multe lucruri corecte, este cunoscut pentru căutarea adevărului, are cunoaștere întinsă și inteligență vădită și este cunoscut pentru dreptate, evlavie și urmarea Sunnei, scăpările îi sunt iertate. Nu-l declarăm rătăcit, nu-l aruncăm deoparte și nu-i uităm meritele. Totuși, nu-l urmăm în inovația și greșeala sa și nădăjduim să se căiască de ele.” Siyar aʿlām an-nubalāʾ, 5/271.

A mai spus: „Dacă, de fiecare dată când un imam greșește prin efortul său de judecată într-o chestiune anume cu o greșeală iertată, ne-am ridica împotriva lui, l-am declara inovator și l-am părăsi, nu ne-ar mai rămâne nici Ibn Naṣr, nici Ibn Manda, nici cei mai mari decât ei. Allah este Cel care călăuzește făpturile către adevăr și este Cel mai milostiv dintre cei milostivi. Căutăm la Allah adăpost de patimă și asprime!” As-Siyar, 14/39–40.

A mai spus: „Dacă l-am nesocoti și l-am declara inovator pe fiecare care greșește prin efortul său de judecată, în ciuda credinței sale drepte și a dorinței de a urma adevărul, puțini imami ar mai rămâne în siguranță la noi. Allah să aibă milă de toți prin bunătatea și generozitatea Sa!” As-Siyar, 14/376.

A mai spus: „Iubim Sunna și oamenii ei și îl iubim pe învățat pentru urmarea Sunnei și însușirile sale lăudabile. Nu iubim ceea ce a inovat printr-o interpretare admisibilă. Ceea ce contează este mulțimea însușirilor bune.” As-Siyar, 20/46.

Ibn al-Qayyim (751 H.) a spus: „Cunoașterea meritelor imamilor Islamului, a valorii, drepturilor și rangurilor lor și faptul că virtutea, cunoașterea și sinceritatea lor față de Allah și Trimisul Său nu impun primirea tuturor vorbelor lor; iar faptul că în fatwa lor s-au strecurat chestiuni în care le-a rămas ascuns ceea ce a adus Trimisul și au vorbit potrivit cunoașterii lor, deși adevărul este altfel, nu impune respingerea tuturor vorbelor lor, micșorarea rangului și atacarea lor. Acestea sunt două extreme abătute de la cumpătare; calea dreaptă este între ele: nu îi învinuim de păcat și nici nu-i socotim infailibili.” Apoi a spus: „Cel care cunoaște Legea revelată și realitatea știe sigur că unui om însemnat, cu o contribuție bună și urme frumoase în Islam și cu rang înalt pentru Islam și oamenii săi, i se poate întâmpla o scăpare sau o greșeală în care este scuzat, ba chiar răsplătit pentru efortul său de judecată. Nu este îngăduit să fie urmat în ea, dar nici să-i fie anulată poziția, autoritatea și rangul din inimile musulmanilor.” Iʿlām al-muwaqqiʿīn, 3/295.

Ibn Rajab al-Ḥanbalī (795 H.) a spus: „Allah refuză infailibilitatea oricărei cărți în afară de Cartea Sa. Omul drept este cel care trece cu vederea puținele greșeli ale omului în mulțimea lucrurilor sale corecte.” Al-Qawāʿid, p. 3.