Text integral · Pasaje · 13
Liniștea, demnitatea și smerenia față de Allah și față de robii Săi
**Prima însușire.** Allah, Cel Atotputernic și Măreț, spune:
وَعِبَادُ ٱلرَّحْمَـٰنِ ٱلَّذِينَ يَمْشُونَ عَلَى ٱلْأَرْضِ هَوْنًا وَإِذَا خَاطَبَهُمُ ٱلْجَـٰهِلُونَ قَالُوا۟ سَلَـٰمًا
„Iar robii Celui Milostiv sunt cei care umblă pe pământ cu smerenie, iar când cei neștiutori li se adresează, ei răspund cu vorbe pașnice.”
Coranul, 25:63
Printre însușirile și semnele frumoase ale robilor Celui Milostiv se află smerenia lor față de Allah, Preaînaltul, și față de robii Săi: ei umblă cu liniște, calm și demnitate. Smerenia care se vede în mersul și înfățișarea lor este un rod al credinței și una dintre urmele ei.
Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, a explicat cuvintele „cei care umblă pe pământ cu smerenie” astfel: „Cu ascultare, cumpătare și smerenie.”1
Unul dintre semnele smereniei și liniștii lor este că, dacă întâlnesc în cale oameni nesăbuiți și neștiutori, le răspund prin cuvinte drepte, ferite de nesăbuință și neștiință. Acesta este înțelesul cuvintelor Sale: „Iar când cei neștiutori li se adresează, ei răspund cu vorbe pașnice”: ei rostesc cuvinte care îi feresc de păcat și de vorbirea fără folos.
În felul acesta, ei s-au ferit de două feluri de poticnire: poticnirea piciorului și poticnirea limbii.
Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, a spus: „Fiindcă poticnirea este de două feluri — poticnirea piciorului și poticnirea limbii —, una a fost alăturată celeilalte în cuvintele Celui Preaînalt: «Iar robii Celui Milostiv sunt cei care umblă pe pământ cu smerenie, iar când cei neștiutori li se adresează, ei răspund cu vorbe pașnice». El i-a descris prin dreptatea vorbelor și a pașilor lor.”2
Așadar, ei nu le răspund neștiutorilor și nesăbuiților cu aceeași neștiință și nesăbuință. Se îndepărtează de ei și le vorbesc prin cuvinte ferite de aceste rele, întâmpinând răul cu bine. Allah, Preaslăvitul, spune:
وَلَا تَسْتَوِى ٱلْحَسَنَةُ وَلَا ٱلسَّيِّئَةُ ۚ ٱدْفَعْ بِٱلَّتِى هِىَ أَحْسَنُ فَإِذَا ٱلَّذِى بَيْنَكَ وَبَيْنَهُۥ عَدَٰوَةٌ كَأَنَّهُۥ وَلِىٌّ حَمِيمٌ
„Fapta bună și fapta rea nu sunt deopotrivă. Înlătură răul prin ceea ce este mai bun și, iată, acela între tine și care era dușmănie va deveni ca un prieten apropiat.”
Coranul, 41:34
وَمَا يُلَقَّىٰهَآ إِلَّا ٱلَّذِينَ صَبَرُوا۟ وَمَا يُلَقَّىٰهَآ إِلَّا ذُو حَظٍّ عَظِيمٍ
„Însă aceasta nu le este dăruită decât celor răbdători și nu-i este dăruită decât celui care are parte de un mare bine.”
Coranul, 41:35
Oamenii se deosebesc foarte mult în purtare și în felul în care se poartă unii cu alții. Buna credință și frumoasa purtare îi cer musulmanului să dobândească însușirile pe care Allah, Preaslăvitul, le-a amintit despre robii Celui Milostiv în versetul de mai sus: să răspundă răului prin bine și să se smerească față de robii lui Allah, indiferent de purtarea acestora.
Mai întâi de toate, se cuvine să ceară ajutorul lui Allah, Preaslăvitul, în toate treburile sale și să Îl roage să-l călăuzească spre cele mai bune însușiri și să îndepărteze de el purtările rele. S-a transmis în mod autentic că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, spunea în rugăciunea de deschidere: „Călăuzește-mă către cele mai bune însușiri, căci nimeni în afară de Tine nu călăuzește către cele mai bune dintre ele, și îndepărtează de mine însușirile rele, căci nimeni în afară de Tine nu le îndepărtează.”3
Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, îl îndruma pe cel care ieșea din casă să spună: „O, Allah, caut adăpost la Tine ca să nu rătăcesc și să nu fiu dus în rătăcire, să nu alunec și să nu fiu făcut să alunec, să nu nedreptățesc și să nu fiu nedreptățit, să nu mă port neștiutorește și să nu se poarte cineva neștiutorește cu mine.”4 Această rugă binecuvântată îl ocrotește pe rob de purtarea neștiutorească față de alții și îl ferește de purtarea neștiutorească a altora față de el.
Notele originale
Relatat de Aṭ-Ṭabarī în Tafsīr, 17/491.
Ad-Dāʾ wa-d-Dawāʾ, p. 376.
Relatat de Muslim în Ṣaḥīḥ, nr. 771.
Relatat de Abū Dāwūd în Sunan, nr. 5094, de At-Tirmidhī în Jāmiʿ, nr. 3427, și de An-Nasāʾī în Sunan, nr. 5486. Al-Albānī l-a declarat autentic în Ṣaḥīḥ al-Jāmiʿ, nr. 4709.