Metoda lui Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb în alcătuirea scrierilor sale

Mulți învățați, în diferite epoci, au obișnuit să studieze dreptul islamic potrivit uneia dintre școlile juridice ale oamenilor Sunnei, îngrijindu-se totodată să cunoască dovezile. Apoi au înaintat în cunoaștere până au putut deosebi părerea mai întemeiată de cea mai puțin întemeiată și au urmat ceea ce arăta dovada, chiar dacă părerea mai întemeiată aparținea altei școli decât cea studiată. De aceea, unii învățați de seamă sunt atribuiți școlilor în care s-au format și de care s-au preocupat, fără să fi urmat orbește acele școli: Ibn ʿAbd al-Barr dintre malikiți, adh-Dhahabī și Ibn Kathīr dintre șafiʿiți, Ibn Taymiyya și Ibn al-Qayyim dintre hanbaliți. Tot astfel a procedat șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el. S-a format studiind școala hanbalită, dar urma părerea susținută de dovadă, chiar dacă aceasta se afla în afara școlii hanbalite, așa cum fac învățații cercetători. Aceasta este calea cea mai bună: ea cuprinde respectarea învățaților, folosirea cunoașterii lor și calea de mijloc între lipsa de respect și exagerarea în privința lor.

Ibn al-Qayyim a spus în Kitāb ar-Rūḥ, pp. 395–396: „Cel care pune părerile învățaților în fața textelor, le cântărește prin ele și respinge acele păreri care contravin textului nu le nesocotește cuvintele și nu le micșorează vrednicia. Dimpotrivă, le urmează exemplul, fiindcă toți au poruncit aceasta. Cel care îi urmează cu adevărat este acela care împlinește îndrumarea lor, nu cel care o încalcă. A nu le urma o părere care contravine textului este mai ușor decât a le încălca regula generală pe care au poruncit-o și la care au chemat: a pune textul înaintea părerilor lor. De aici se vede deosebirea dintre a urma orbește un învățat în tot ce a spus și a te sprijini pe înțelegerea sa, luminându-te prin cunoașterea sa. Primul îi primește părerea fără să o cerceteze și fără să-i caute dovada în Carte și Sunna, făcând din ea o frânghie pe care și-o pune la gât și și-o atârnă acolo; de aceea a fost numită taqlīd. Altul este cazul celui care se sprijină pe înțelegerea învățatului și se luminează prin cunoașterea sa pentru a ajunge la Trimis — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. El îi socotește pe învățați călăuze către dovada dintâi. Odată ajuns la ea, călăuzirea ei îi este de ajuns, fără a mai avea nevoie să se sprijine pe altceva. Cel care se călăuzește după o stea pentru a afla qibla, atunci când o vede, nu mai are nevoie să se călăuzească după stea. Aș-Șāfiʿī a spus: «Oamenii sunt în consens că aceluia căruia i-a devenit limpede Sunna Trimisului lui Allah ﷺ nu-i este îngăduit să o părăsească pentru cuvântul nimănui.»”

Una dintre cele mai cunoscute scrieri de drept islamic ale șeicului este Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh. Ea cuprinde normele rugăciunii, ale zakāt-ului și ale postului. A devenit cunoscută sub acest nume, care este titlul primului său capitol, numindu-se astfel întregul după o parte a sa. Nu a așezat înaintea lui normele purificării, socotind de ajuns epistola despre condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii.

La începutul însemnărilor sale asupra cărții Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh, șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-ʿAzīz ibn Māniʿ — Allah să aibă milă de el — a spus: „Autorul — Allah să aibă milă de el — nu a prezentat Cartea normelor abluțiunii și condițiile rugăciunii înaintea capitolului despre buna purtare când mergi la rugăciune, socotind de ajuns epistola despre condițiile rugăciunii, care cuprinde toate acestea. De obicei, ea se citește înaintea acestei cărți, fiind astfel ca o parte a ei.”

Compararea mai multor pasaje din Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh cu Al-Iqnāʿ de al-Ḥajjāwī arată că, în linii mari, ele se potrivesc. Metoda sa de alcătuire a acestei cărți cuprinde următoarele:

1. Prezintă chestiunile juridice în formulări limpezi. De pildă, la începutul capitolului despre înmormântări spune: „Tratamentul este îngăduit prin consens și nu contrazice încrederea în Allah. Cauterizarea este nerecomandată, iar regimul alimentar este recomandat. Este oprit tratamentul prin ceea ce este interzis, fie mâncare, băutură ori sunet al unui instrument de divertisment, potrivit cuvântului său ﷺ:

«Nu vă tratați cu ceea ce este interzis!»

Este interzisă tamīma, adică un talisman ori o mărgea atârnată. Este din Sunna să se pomenească mult moartea, să se facă pregătiri pentru ea și să fie vizitat bolnavul. Nu este nimic rău ca bolnavul să spună ce simte, fără să se plângă, după ce Îl laudă pe Allah. Răbdarea este obligatorie, iar plângerea către Allah nu o contrazice; dimpotrivă, este cerută. Este obligatoriu să aibă o părere bună despre Allah. Să nu-și dorească moartea din pricina unui necaz care l-a lovit. Cel care îl vizitează pe bolnav se roagă pentru vindecarea lui.”

2. Menționează adesea norma împreună cu dovada ei. De pildă, în capitolul despre înmormântări spune: „Să se grăbească plata datoriei sale și eliberarea de obligația unui legământ ori a unei ispășiri, potrivit cuvântului său ﷺ:

«Sufletul credinciosului rămâne legat de datoria sa până când aceasta este plătită pentru el.»”

Uneori menționează norma și face trimitere la dovadă, fără să o redea, pentru concizie. De pildă, în capitolul despre înmormântări spune: „Să nu umble încălțat în cimitir, potrivit hadithului. Aḥmad a spus: lanțul său este bun.”

3. Uneori arată că există o deosebire de păreri și preferă ceea ce este mai prudent. De pildă, în capitolul despre rugăciunea în congregație spune: „Takbīr-ul de intrare în rugăciune este de ajuns și pentru takbīr-ul plecăciunii, potrivit faptei lui Zayd ibn Thābit și a lui Ibn ʿUmar; nu se cunoaște niciun companion care să li se fi împotrivit. Este însă mai bine să le rostească pe amândouă, pentru a ieși din dezacordul cu cei care l-au socotit obligatoriu.”

4. Explică unele cuvinte din rugi, precum:

„Toate onorurile, rugăciunile și lucrurile bune sunt ale lui Allah.”

Și precum:

„Preamărit ești, o, Allah, și Ție Îți aparține lauda. Binecuvântat este Numele Tău, înaltă este măreția Ta și nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Tine.”

5. După ce a redat salutul adresat celor aflați în morminte, a amintit, ca o continuare a subiectului, mai multe reguli de bună purtare privind salutul, cererea de îngăduință de a intra, strănutul și căscatul.

În schimb, atribuirea cărții Aḥkām tamannī al-mawt șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — nu este corectă. Ea cuprinde lucruri potrivnice chemării șeicului, întemeiată pe textele Cărții și ale Sunnei și pe calea înaintașilor comunității. De aceea, unii dintre cei care se împotrivesc acestei chemări s-au bucurat de ea, iar unii s-au îngrijit de tipărirea și răspândirea ei. Șeicul Ṣāliḥ al-Fawzān a lămurit că atribuirea cărții șeicului — Allah să aibă milă de el — nu este corectă, într-o epistolă intitulată Ibṭāl nisbat kitāb Aḥkām tamannī al-mawt ilā șaykh al-Islām Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb.