منهج شيخ الإسلام محمد بن عبد الوهاب في التأليف

Toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor. Allah să-l binecuvânteze, să-i dăruiască pace și binecuvântare robului și Trimisului Său, Profetul nostru Muḥammad, precum și familiei sale și tuturor companionilor săi.

În cele ce urmează: despre șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el —, se poate scrie și se pot alcătui lucrări din multe perspective. Această prelegere privește una dintre ele: metoda sa de alcătuire a scrierilor

. Înainte de a intra în subiect, voi prezenta câteva scurte repere despre șeic — Allah să aibă milă de el — și despre chemarea sa.

șeicul și imamul este Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb ibn Sulaymān ibn ʿAlī at-Tamīmī. S-a născut în anul 1115 H și a murit în anul 1206 H. Face parte din tribul Banū Tamīm, despre care Trimisul ﷺ a spus:

Aceasta arată că tribul va dăinui până în vremea lui ad-Dajjāl și că membrii săi vor fi cei mai aprigi dintre oameni împotriva lui. După cum acest trib va fi, la sfârșitul vremurilor, cel mai aprig împotriva marelui înșelător, ad-Dajjāl, tot astfel șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, fiii, nepoții, elevii săi, elevii acestora și elevii elevilor lor sunt printre cei mai aprigi împotriva înșelătorilor rătăciți și abătuți de la adevăr care au apărut în vremurile lor.

șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — se numără printre imamii înnoitori prin care Allah a făcut religia vădită și a sprijinit adevărul în secolul al XII-lea de la Hijra și după acesta. El este un dar al lui Allah, Puternic și Măreț, pentru Peninsula Arabică și pentru alte ținuturi. În al-Yamāma și în ținuturile care i s-au alăturat au fost înlăturate manifestările asocierii și ale inovațiilor religioase, iar unicitatea lui Allah a devenit vădită. Înainte de vremea șeicului — Allah să aibă milă de el —, aceste ținuturi nu se deosebeau de altele, care continuă să fie amăgite de cei aflați în morminte, să-i invoce și să le ceară împlinirea nevoilor. Allah să-l răsplătească în cel mai bun chip pentru binele adus Islamului și musulmanilor din aceste ținuturi și din altele și să-i dăruiască răsplata cea mai deplină.

chemarea șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — se întemeiază pe urmarea Cărții și a Sunnei și pe calea înaintașilor acestei comunități: companionii Trimisului lui Allah ﷺ și cei care i-au urmat cu bună purtare. El nu a adus nimic nou care să contravină acestora. De aceea, chemarea sa și cei care au beneficiat de ea nu trebuie numiți „wahhabiți”: atribuirea unei orientări unei persoane se face atunci când acea persoană a adus ceva nou, iar el nu a adus nimic nou. Unii dintre cei cărora nu le-a fost dat să urmeze calea dreaptă îi ponegresc numindu-i „wahhabiți”, pentru a-i îndepărta pe oameni de folosul acestei chemări binecuvântate, întemeiate pe Carte, pe Sunna și pe calea înaintașilor comunității.

unul dintre cele mai mari roade ale chemării șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el —, întemeiată pe Carte, pe Sunna și pe calea înaintașilor comunității, este întemeierea unui stat pe această temelie. Primul său imam a fost imamul Muḥammad ibn Saʿūd — Allah să aibă milă de el —, care l-a sprijinit pe șeic și a aplicat Legea lui Allah în ținutul aflat sub autoritatea sa. Conducerea a rămas în această familie până în vremea noastră, trecând de atunci aproape trei secole. Este cunoscut că, prin îngăduința lui Allah, temeiul puternic al dăinuirii acestui stat de-a lungul acestor secole a fost folosul dobândit din această chemare binecuvântată, întemeiată pe aplicarea Legii și pe urmarea Cărții și a Sunnei. Tot acesta este și cel mai puternic temei al dăinuirii sale în viitor. Allah să-l statornicească în acest adevăr și să-l ajute să-l înfăptuiască în chipul plăcut Lui, Preaslăvitul și Preaînaltul.

Printre calitățile statului saudit din vremea noastră se află grija sa față de urmașii șeicului și imamului care se îndeletnicesc cu știința și încredințarea către ei a funcțiilor de emitere a fatwelor, de judecată, de chemare și de îndrumare.

Au apărut chemări moderne care nu s-au întemeiat pe o metodă corectă și pe o cale sănătoasă. Susținătorii lor și-au dorit cu ardoare să dobândească puterea, dar nu au ajuns să se bucure de ea. Altul este cazul acestui stat, căruia Allah i-a dăruit putere pe pământ datorită adevărului și călăuzirii pe care s-a întemeiat:

unii dintre cei care urăsc chemarea șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — aplică ținutului al-Yamāma, cunoscut în vremurile mai târzii sub numele de Najd, unele hadithuri despre tulburări, în care se spune că în Najd sunt cutremure și tulburări și că de acolo se ivește cornul lui Șayṭān. Ei urmăresc astfel să-i împiedice pe oameni să beneficieze de această chemare binecuvântată. Aplicarea pe care o pretind este falsă, fiindcă unele hadithuri și cuvintele învățaților arată că se are în vedere Irakul. Șeicul Muḥammad Nāṣir ad-Dīn al-Albānī — Allah să aibă milă de el — a menționat, în cercetarea hadithurilor din Faḍāʾil aș-Șām wa-Dimașq de ar-Rabaʿī, pp. 9–10, precum și în As-Silsila aṣ-ṣaḥīḥa (2246), mai multe căi de transmitere ale hadithului lui ʿAbd Allāh ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi. Unele arată ce se are în vedere, și anume Irakul. În As-Silsila aṣ-ṣaḥīḥa a spus:

„Am cercetat pe larg transmiterea acestui hadith autentic și am menționat căile sale de transmitere și unele dintre formulările sale, deoarece unii inovatori care luptă împotriva Sunnei și sunt abătuți de la unicitatea lui Allah îl atacă pe imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, înnoitorul chemării la unicitatea lui Allah în Peninsula Arabică. Ei aplică hadithul asupra lui fiindcă provine din ținutul Najd, cunoscut astăzi cu acest nume. Nu știu sau se prefac că nu știu că nu acesta este ținutul avut în vedere în hadith, ci Irakul, după cum arată cele mai multe căi de transmitere. Așa au spus și învățații din vechime, precum imamul al-Khaṭṭābī, Ibn Ḥajar al-ʿAsqalānī și alții. De asemenea, nu știu că, dacă un om provine dintr-un ținut criticat, aceasta nu înseamnă că și el este criticabil, dacă este drept în sine; și invers. Câți oameni nelegiuiți și desfrânați sunt în Mecca, Medina și aș-Șām și câți învățați și oameni drepți sunt în Irak! Cât de înțelepte sunt cuvintele lui Salmān al-Fārisī către Abū ad-Dardāʾ, atunci când acesta l-a chemat să se mute din Irak în aș-Șām:

Ibn Ḥajar a spus în Al-Fatḥ (13/47), după ce a redat cuvinte ale lui al-Khaṭṭābī: „Altcineva a spus: oamenii din răsărit erau atunci necredincioși. Profetul ﷺ a vestit că tulburările aveau să vină din acea parte, iar lucrurile s-au petrecut așa cum a vestit… Primele tulburări au venit dinspre răsărit și au pricinuit dezbinarea musulmanilor, ceea ce lui Șayṭān îi place și îl bucură. Tot din acea parte au apărut și inovațiile religioase. Al-Khaṭṭābī a spus: Najd este înspre răsărit. Pentru cel aflat în Medina, najd-ul său era deșertul Irakului și împrejurimile lui, care se află la răsărit de locuitorii Medinei. În sensul său de bază, najd înseamnă un ținut înalt, opus lui ghawr, care înseamnă un ținut jos. Întreaga Tihāma este un ținut jos, iar Mecca face parte din Tihāma.”

Mai înainte, în Al-Fatḥ (6/352), explicând hadithul:

a spus: „Aceasta indică necredința puternică a magilor, fiindcă regatul perșilor și arabii care le dădeau ascultare se aflau, în raport cu Medina, înspre răsărit. Erau cât se poate de cruzi și de trufași, până acolo încât regele lor a rupt scrisoarea Profetului ﷺ, după cum se va arăta la locul potrivit. Tulburările au continuat să vină dinspre răsărit, așa cum se va explica limpede în capitolul despre tulburări.”

An-Nawawī a spus în Șarḥ Ṣaḥīḥ Muslim (2/34): „Se are în vedere faptul că răsăritul se deosebește printr-o mai mare stăpânire a lui Șayṭān și prin necredință, după cum spune celălalt hadith:

Așa stăteau lucrurile în vremea sa ﷺ, când a spus aceasta, și așa va fi când ad-Dajjāl va ieși din răsărit. Între aceste două momente, răsăritul este locul de unde pornesc marile tulburări și de unde se ridică necredincioșii turci, asupritori, trufași și deosebit de puternici.”

În cuvintele lui Ibn Ḥajar amintite mai sus s-a arătat că inovațiile religioase au apărut din acea parte, adică dinspre răsărit. Printre exemple se numără apariția khawārijilor, a șiiților, a qadariților și a jahmiților, care au pornit din acea parte. Și venirea tătarilor pentru a pune capăt califatului abbasid, precum și căderea Bagdadului au venit dinspre răsărit. La sfârșitul vremurilor, ad-Dajjāl va ieși din acea parte, căci, după cum se relatează în Ṣaḥīḥ Muslim (2937):

Tot în Ṣaḥīḥ-ul său (2944) se relatează:

După cum acea parte a lumii a fost locul de unde au pornit multe inovații religioase și unde au apărut multe rele, tot acolo se află mulți învățați care i-au combătut pe inovatori, precum și mari învățați ai hadithului și ai dreptului islamic. Printre ei sunt autorii celor șase culegeri: Muḥammad ibn Ismāʿīl al-Bukhārī, Muslim ibn al-Ḥajjāj an-Naysābūrī, Abū Dāwud as-Sijistānī, Abū ʿĪsā at-Tirmidhī, Abū ʿAbd ar-Raḥmān an-Nasāʾī și Ibn Mājah al-Qazwīnī. Șeicul Muḥammad Așraf Sindhū, mort în anul 1373 H, a alcătuit o epistolă în care a lămurit acest subiect, numită Akmal al-bayān fī șarḥ ḥadīth Najd qarn aș-Șayṭān.

Repere despre șeic și chemarea sa

Chemarea șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — este întemeiată pe Cartea lui Allah și pe Sunna Trimisului Său ﷺ, precum și pe lămurirea crezului sănătos, desprins din aceste două izvoare limpezi. De aceea, prioritățile sale în scris au fost explicarea crezului, preocuparea pentru înțelesurile cuvintelor lui Allah, Puternic și Măreț, cunoașterea hadithurilor Trimisului ﷺ și explicarea normelor juridice întemeiate pe textele Legii. Preocuparea sa dintâi și cea mai mare parte a atenției sale s-au îndreptat spre lămurirea unicității adorării, pentru care au fost trimiși trimișii și au fost pogorâte Cărțile. Allah, Puternic și Măreț, a spus:

A alcătuit astfel numeroase cărți despre unicitatea lui Allah. Cele mai importante sunt Kitāb at-tawḥīd alladhī huwa ḥaqqu llāhi ʿalā l-ʿabīd, Al-Uṣūl ath-thalātha wa-adillatuhā și Kașf aș-șubuhāt.

Kitāb at-tawḥīd alladhī huwa ḥaqqu llāhi ʿalā l-ʿabīd este cea mai importantă și cea mai amplă carte a șeicului — Allah să aibă milă de el — despre crez. Cuprinde șaizeci și șase de capitole. Primul este „Virtutea unicității lui Allah și păcatele pe care aceasta le ispășește”, iar ultimul este capitolul despre cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Înaintea primului capitol a pus titlul „Cartea unicității lui Allah”, sub care a redat cinci versete, un hadith și o relatare de la un companion. Versetele sunt cuvintele lui Allah, Puternic și Măreț:

După versetele din Sura al-Anʿām a redat relatarea lui Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el — privitoare la ele. Apoi a redat hadithul lui Muʿādh ibn Jabal — Allah să fie mulțumit de el —, asupra autenticității căruia există acord, despre dreptul lui Allah asupra robilor și dreptul robilor asupra lui Allah. Metoda sa de alcătuire a cărții cuprinde următoarele:

De la începutul până la sfârșitul cărții, șeicul și imamul prezintă versete, hadithuri și relatări de la înaintașii comunității: companionii și cei de după ei care le-au urmat calea și metoda. Această lucrare seamănă cu felul în care imamul al-Bukhārī — Allah să aibă milă de el — a alcătuit Al-Jāmiʿ aṣ-ṣaḥīḥ, în special Cartea unicității lui Allah, ultima carte din Ṣaḥīḥ al-Bukhārī. Acolo, metoda lui al-Bukhārī este să prezinte versete, hadithuri și relatări. Cartea unicității lui Allah din Ṣaḥīḥ al-Bukhārī are cincizeci și opt de capitole. Primul este „Cele relatate despre chemarea de către Profet ﷺ a comunității sale la unicitatea lui Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul”. El a inclus acolo hadithul lui Muʿādh ibn Jabal — Allah să fie mulțumit de el — despre dreptul lui Allah asupra robilor și dreptul robilor asupra lui Allah. Numărul capitolelor despre unicitatea lui Allah la imamul al-Bukhārī și la imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb este apropiat: în Aṣ-Ṣaḥīḥ sunt cincizeci și opt, iar la imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb sunt șaizeci și șase.

Când prezintă versetele, hadithurile și relatările, așază mai întâi versetele, apoi hadithurile și apoi relatările. Excepția este atunci când o relatare este legată de un verset sau de un hadith: o pune înainte datorită acelei legături.

Cartea cuprinde versete, hadithuri și relatări, iar prin aceasta valoarea și rangul ei sunt înalte. Șeicul — Allah să aibă milă de el — nu are în ea alte cuvinte proprii decât chestiunile pe care le prezintă la sfârșitul fiecărui capitol, deduse din versete, hadithuri și relatări. Acestea arată puterea înțelegerii sale și precizia deducțiilor sale și le ascut mintea celor care caută cunoașterea, ajutându-i să identifice pasajele din care au fost deduse chestiunile respective.

Capitolele acestei cărți afirmă unicitatea lui Allah, adică adorarea numai a Lui, și avertizează împotriva a ceea ce contrazice însăși temelia acestei unicități — asocierea cu Allah — sau desăvârșirea ei — asocierea mică și inovațiile religioase. Printre capitolele din Kitāb at-tawḥīd care afirmă unicitatea lui Allah sunt: „Virtutea unicității lui Allah și păcatele pe care aceasta le ispășește”; „Cel care înfăptuiește cu adevărat unicitatea lui Allah va intra în Rai fără socoteală și fără pedeapsă”; „Chemarea la mărturisirea că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”; „Explicarea unicității lui Allah și a mărturisirii că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”.

Printre capitolele despre ceea ce contrazice temelia unicității lui Allah, adică asocierea, se află: „A cere ajutor în primejdie altcuiva decât lui Allah sau a invoca pe altcineva este o formă de asociere”; „Cele relatate despre sacrificarea pentru altcineva decât Allah”; „A face un legământ de adorare pentru altcineva decât Allah este o formă de asociere”; „A cere ocrotire altcuiva decât lui Allah este o formă de asociere”; capitolul despre cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Și capitolul despre cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Printre capitolele despre ceea ce contrazice desăvârșirea unicității lui Allah, adică inovațiile religioase și asocierea mică, se află: „Cele relatate despre faptul că exagerarea în privința oamenilor drepți a fost pricina necredinței urmașilor lui Adam și a părăsirii religiei lor”; „Avertizarea aspră privind adorarea lui Allah lângă mormântul unui om drept; cum rămâne atunci cu adorarea celui îngropat acolo?!”; „Cele relatate despre faptul că exagerarea în privința mormintelor oamenilor drepți le transformă în idoli adorați în locul lui Allah”; „Felul în care Cel Ales ﷺ a apărat unicitatea lui Allah și a închis orice cale care duce la asociere”; „A spune: «Ceea ce Allah voiește și tu voiești»”.

Priorități și metoda de alcătuire a cărții despre unicitatea lui Allah

Cele trei principii care fac obiectul acestei cărți sunt cunoașterea de către rob a Domnului său, a religiei sale și a Profetului său, Muḥammad ﷺ. Ele au o mare însemnătate, căci despre ele este întrebat cel mort în mormânt. Imamul Aḥmad (18534) a relatat, cu un lanț bun, de la al-Barāʾ ibn ʿĀzib — Allah să fie mulțumit de el — un hadith lung, în care se spune:

Aceste trei principii sunt amintite împreună și în unele hadithuri. Unele arată că ele țin de desăvârșirea credinței. Un exemplu este hadithul lui al-ʿAbbās ibn ʿAbd al-Muṭṭalib din Ṣaḥīḥ Muslim (56), în care spune că l-a auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

Tot în Ṣaḥīḥ Muslim (1884), Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el — relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Ele apar și în rugile rostite la adhān. În Ṣaḥīḥ Muslim (386), Saʿd ibn Abī Waqqāṣ — Allah să fie mulțumit de el — relatează de la Trimisul lui Allah ﷺ că a spus:

Este o carte prețioasă, de care nu se pot lipsi nici oamenii învățați, nici cei de rând, datorită lămuririi acestor trei principii și a dovezilor lor. În ea, șeicul a spus:

„Dacă ți se spune: «Care sunt cele trei principii pe care omul trebuie să le cunoască?», răspunde: «Cunoașterea de către rob a Domnului său, a religiei sale și a Profetului său, Muḥammad ﷺ.» Dacă ți se spune: «Cine este Domnul tău?», răspunde: «Domnul meu este Allah, Cel care m-a crescut pe mine și toate făpturile prin binefacerile Sale. El este Cel pe care Îl ador și nu am pe nimeni altul de adorat în afară de El. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt:

Tot ceea ce există în afară de Allah face parte din lume, iar eu sunt unul dintre cei ce alcătuiesc această lume. Dacă ți se spune: «Prin ce L-ai cunoscut pe Domnul tău?», răspunde: «Prin semnele și făpturile Sale. Printre semnele Sale sunt noaptea, ziua, soarele și luna, iar printre făpturile Sale sunt cele șapte ceruri și cele șapte pământuri, cei aflați în ele și ceea ce se află între ele.»”

A adus pentru aceasta dovezi din Coran, apoi a spus: „Domnul este Cel adorat. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt:

Ibn Kathīr — Allah Preaînaltul să aibă milă de el — a spus: „Cel care a creat aceste lucruri este Cel care merită adorarea.”

Apoi șeicul a amintit mai multe feluri de adorare și dovezile lor, după care a spus: „Al doilea principiu: cunoașterea religiei Islamului, împreună cu dovezile ei. Ea înseamnă supunerea față de Allah prin afirmarea unicității Sale, ascultarea de El prin împlinirea poruncilor și dezicerea de asociere și de adepții ei. Are trei trepte: Islamul, credința și iḥsān-ul (desăvârșirea adorării). Fiecare treaptă are stâlpi.” Apoi a menționat cei cinci stâlpi ai Islamului, cei șase stâlpi ai credinței și singurul stâlp al iḥsān-ului, aducând dovezile pentru acestea.

Apoi a spus: „Al treilea principiu: cunoașterea Profetului vostru, Muḥammad ﷺ. El este Muḥammad ibn ʿAbd Allāh ibn ʿAbd al-Muṭṭalib ibn Hāșim. Hāșim este din Qurayș, Qurayș este dintre arabi, iar arabii sunt din urmașii lui Ismāʿīl, fiul lui Ibrāhīm, prietenul apropiat al lui Allah — cele mai alese binecuvântări și pace fie asupra lui și asupra Profetului nostru. A trăit șaizeci și trei de ani, dintre care patruzeci înainte de profeție și douăzeci și trei ca profet și trimis. A fost făcut profet prin:

și a fost trimis prin Sura al-Muddaththir. Ținutul său este Mecca, iar el a emigrat la Medina. Allah l-a trimis să avertizeze împotriva asocierii și să cheme la unicitatea lui Allah.”

Apoi a menționat alte lucruri privitoare la Trimis ﷺ și la misiunea sa, aducând dovezile pentru ele. Șeicul — Allah să aibă milă de el — a amintit pe scurt neamul său nobil. Noblețea neamului său ﷺ este dovedită de ceea ce a relatat Muslim în Ṣaḥīḥ-ul său (2276), de la Wāthila ibn al-Asqaʿ — Allah să fie mulțumit de el —, care a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ zicând:

Qurayș sunt urmașii lui Fihr ibn Mālik, al unsprezecelea strămoș al Trimisului ﷺ. Strămoșii săi ﷺ până la ʿAdnān sunt douăzeci și unu; asupra acestei părți a genealogiei sale există acord, iar asupra celor de dincolo de ea există deosebiri de păreri. El este Muḥammad ibn ʿAbd Allāh ibn ʿAbd al-Muṭṭalib ibn Hāșim ibn ʿAbd Manāf ibn Quṣayy ibn Kilāb ibn Murra ibn Kaʿb ibn Luʾayy ibn Ghālib ibn Fihr ibn Mālik ibn an-Naḍr ibn Kināna ibn Khuzayma ibn Mudrika ibn Ilyās ibn Muḍar ibn Nizār ibn Maʿadd ibn ʿAdnān.

Imamul al-Bukhārī a redat această genealogie în Ṣaḥīḥ-ul său, la începutul capitolului despre trimiterea Profetului ﷺ, din Cartea virtuților anṣārilor. După ea a redat hadithul (3851), de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi —, care a spus:

Această genealogie poate fi consultată și în Aṭ-Ṭabaqāt al-kubrā de Ibn Saʿd (1/55), unde Qurayș sunt legați de Fihr ibn Mālik, al unsprezecelea strămoș al Trimisului ﷺ. Pentru cele spuse despre genealogia sa ﷺ de la ʿAdnān până la Ismāʿīl, se poate consulta Fatḥ al-Bārī (6/538–539).

Așadar, șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — a alcătuit Al-Uṣūl ath-thalātha într-o formă concisă și limpede, dovedind prin Carte și Sunna cele pe care le menționează. Ea se numără printre primele lucrări care trebuie predate copiilor și oamenilor de rând și este folositoare atât celor învățați, cât și celor de rând.

Metoda sa de alcătuire a celor Trei principii fundamentale și a dovezilor lor

Titlul cărții corespunde subiectului ei. În ea, șeicul — Allah să aibă milă de el — a prezentat îndoielile prin care inovatorii tulbură chemarea la adevăr și la calea dreaptă, contrazicându-i pe înaintașii acestei comunități, companionii și cei care le-au urmat calea. Ei se leagă de cei apropiați lui Allah și de oamenii drepți, îi fac mijlocitori între ei și Allah, îi invocă și le cer ajutor în primejdie. Șeicul — Allah să aibă milă de el — a adunat multe dintre aceste îndoieli: o prezintă pe fiecare, apoi îi răspunde, aducând dovezi din textele Cărții și ale Sunnei și din calea înaintașilor comunității. Cartea o întregește pe celelalte scrieri ale sale despre crez, în care a lămurit ce trebuie crezut potrivit textelor Cărții și ale Sunnei. În această carte a răspuns îndoielilor ridicate împotriva crezului corect, arătând falsitatea lor și faptul că ele contravin adevărului și călăuzirii urmate de înaintașii comunității.

Metoda sa de alcătuire a cărții Kașf aș-șubuhāt

Șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — nu are un comentariu complet al Nobilului Coran. S-au păstrat însă explicații ale unor sure. Uneori explică întreaga sură, precum al-Fātiḥa, al-Jinn, al-Falaq și an-Nās; alteori explică unele versete din sure. Acestea pot fi numeroase, ca în cazul Surei Yūsuf, sau puține, fără să depășească un verset ori trei, ca în Surele Yūnus și al-Muʾminūn.

Metoda sa se întemeiază, de obicei, pe deducerea unor învățături dintr-un verset sau din mai multe și pe prezentarea lor în ordine. De pildă, primul verset pe care l-a explicat din Sura al-Baqara este:

Din el a dedus cincizeci și una de chestiuni. Aceasta arată puterea înțelegerii șeicului, precizia deducțiilor sale și grija sa pentru înțelegerea religiei. În cele două Ṣaḥīḥ-uri s-a transmis în mod autentic, de la Muʿāwiya — Allah să fie mulțumit de el —, cuvântul Profetului ﷺ:

La unele versete, șeicul menționează învățăturile deduse fără să le enumere, spunând: „În el se află aceasta și aceasta”, precum în cazul cuvântului Celui Preaînalt:

și al celor trei versete de după el. Uneori explică anumite cuvinte și fraze din sură, ca în Sura al-Jinn. Alteori explică într-o sură o istorisire despre profeți, apoi amintește cele spuse despre ea în alte sure. Așa a făcut la începutul comentariului Surei al-Qaṣaṣ: a vorbit despre istorisirea lui Mūsā și Hārūn din această sură, apoi a redat explicații despre istorisirea lor din alte sure ale Coranului.

Iată un exemplu din explicațiile șeicului și din deducerea învățăturilor din versete. În comentariul celor trei versete din Sura al-Muʾminūn, el — Allah să aibă milă de el — a spus: „Cuvântul lui Allah, Puternic și Măreț:

împreună cu versetul următor cuprinde mai multe învățături:

Allah le-a poruncit trimișilor aceste lucruri, deși vremurile și locurile lor erau diferite. Aceasta arată că ele țin de lucrurile de mare însemnătate.

dacă ele le-au fost poruncite trimișilor, ceilalți au cu atât mai multă nevoie de ele. De aici reiese că până și cei mai învățați oameni au mare nevoie de acestea.

dacă ele le-au fost impuse trimișilor, deși vremurile și locurile lor erau diferite, cum să fie atunci cu o singură comunitate, care are un singur profet și o singură Carte?!

cuvintele adresate trimișilor sunt valabile pentru toate comunitățile, după cum dovedește cuvântul Său:

porunca de a mânca din cele bune. Ea îi respinge pe cei care exagerează și se abțin de la ele, precum și pe cei nepăsători care nu se limitează la cele bune.

porunca de a îndrepta faptele, împreună cu mâncatul din cele bune. Ea respinge trei categorii:

cei care mănâncă din cele bune fără mulțumire; iar mulțumirea înseamnă fapta plăcută lui Allah.

cel care împlinește o faptă fără sinceritate, precum cel care o face pentru a fi văzut de oameni sau pentru un câștig lumesc.

cel care lucrează sincer, dar nu potrivit poruncii.

marea chestiune pentru care au fost rostite aceste cuvinte: obligația unității în calea urmată și interzicerea dezbinării. Dacă aceasta le-a fost impusă profeților, deși vremurile și locurile lor erau diferite, cum să fie atunci cu o singură comunitate, care are un singur profet, o singură Carte și o singură religie?!

Preaslăvitul a amintit ceea ce au făcut după ce au cunoscut această mare îndrumare privind unitatea și oprirea dezbinării: și-au dezbinat credința între ei în grupări, fiecare grupare fiind mulțumită cu ceea ce avea. El a arătat că, după ce au auzit îndrumarea, i-au răspuns cu tot ceea ce îi era mai potrivnic: au părăsit unitatea și s-au dezbinat. Apoi fiecare grupare și-a alcătuit cărți deosebite de cărțile celorlalți. Fiecare s-a bucurat de călăuzirea pe care o părăsise și de rătăcirea pe care o născocise. După cum a spus poetul:

Aici se încheie cuvintele sale — Allah să aibă milă de el. Acest vers a ajuns asemenea unei zicători. La fel este și cuvântul poetului:

Metoda urmată de obicei de șeic — Allah să aibă milă de el — în explicarea Coranului, aceea de a enumera învățăturile deduse din fiecare verset ori grup de versete, este aceeași pe care a urmat-o în Kitāb at-tawḥīd. Acolo prezintă la sfârșitul fiecărui capitol învățăturile deduse din versetele, hadithurile și relatările pe care le cuprinde, după cum s-a amintit atunci când am vorbit despre metoda sa în această mare carte.

Comentariul șeicului — Allah să aibă milă de el — asupra unor sure și versete din Nobilul Coran a fost tipărit în cadrul operelor lui Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, adunate și publicate prin grija Universității Islamice Imām Muḥammad ibn Saʿūd, într-un volum de trei sute optzeci și șapte de pagini.

Metoda sa de explicare a Nobilului Coran

Șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — a acordat o mare atenție hadithurilor și relatărilor, îngrijindu-se mult de ele. A alcătuit numeroase lucrări pe diferite teme. Are o culegere de hadithuri care cuprinde aproximativ 4600 de hadithuri și relatări. Le prezintă indicând sursele și redă, de obicei, aprecierile învățaților asupra autenticității lor. A început cu Cartea purificării, iar primul hadith este cel despre fântâna Buḍāʿa. Prin acest început se deosebește de Al-Muntaqā, Al-Muḥarrar și Al-Bulūgh, care încep toate cu hadithul despre apa mării. La sfârșitul culegerii se află cererile de judecată și dovezile, apoi mărturiile, apoi secțiunea generală și, în cele din urmă, medicina.

Are și o carte de hadithuri despre tulburări și întâmplări, care cuprinde două sute de hadithuri.

Mai are Faḍl al-Islām, alcătuită din douăsprezece capitole cu versete, hadithuri și relatări. Hadithurile și relatările sunt în număr de patruzeci și opt, cu indicarea surselor, deși unor relatări nu le indică sursa. În această carte — Allah să aibă milă de el — a comentat hadithul celor trei care voiau să renunțe la căsătorie și să se dedice numai adorării. La sfârșitul lui, Profetul ﷺ a spus:

Șeicul a comentat, la p. 10: „Cugetă! Dacă unii companioni, care voiau să se dedice numai adorării, au fost mustrați cu aceste cuvinte aspre, iar fapta lor a fost numită îndepărtare de Sunna, ce crezi atunci despre alte inovații religioase? Și ce crezi despre cei care nu sunt companioni?!”

Are și Uṣūl al-īmān, care cuprinde douăsprezece capitole și o sută patruzeci și două de hadithuri.

Are și Al-Kabāʾir, care cuprinde o sută douăzeci și cinci de capitole și două sute cincizeci și opt de hadithuri și relatări. Întreaga carte este alcătuită din versete, hadithuri și relatări.

Are și Faḍl al-Qurʾān, despre virtutea Coranului, învățarea și predarea lui, cuprinzând versete, hadithuri și relatări. Hadithurile și relatările sunt în număr de cincizeci și opt.

Fără îndoială, această preocupare și grijă pentru hadithurile Trimisului lui Allah ﷺ și pentru relatările înaintașilor drepți se numără printre cele mai mari pricini ale izbânzii chemării șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el —, ale răspândirii, dăinuirii și folosului ei general. Așa trebuie să fie și grija celor care cheamă la Allah față de Carte, Sunna și cuvintele înaintașilor drepți. Aducerea de dovezi din versete, hadithuri și relatări pentru ceea ce spun este una dintre cele mai mari pricini pentru care oamenii le primesc cuvintele, îi ascultă și beneficiază de chemarea lor.

Metoda sa de alcătuire a scrierilor despre hadithuri și relatări

Mulți învățați, în diferite epoci, au obișnuit să studieze dreptul islamic potrivit uneia dintre școlile juridice ale oamenilor Sunnei, îngrijindu-se totodată să cunoască dovezile. Apoi au înaintat în cunoaștere până au putut deosebi părerea mai întemeiată de cea mai puțin întemeiată și au urmat ceea ce arăta dovada, chiar dacă părerea mai întemeiată aparținea altei școli decât cea studiată. De aceea, unii învățați de seamă sunt atribuiți școlilor în care s-au format și de care s-au preocupat, fără să fi urmat orbește acele școli: Ibn ʿAbd al-Barr dintre malikiți, adh-Dhahabī și Ibn Kathīr dintre șafiʿiți, Ibn Taymiyya și Ibn al-Qayyim dintre hanbaliți. Tot astfel a procedat șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el. S-a format studiind școala hanbalită, dar urma părerea susținută de dovadă, chiar dacă aceasta se afla în afara școlii hanbalite, așa cum fac învățații cercetători. Aceasta este calea cea mai bună: ea cuprinde respectarea învățaților, folosirea cunoașterii lor și calea de mijloc între lipsa de respect și exagerarea în privința lor.

Ibn al-Qayyim a spus în Kitāb ar-Rūḥ, pp. 395–396: „Cel care pune părerile învățaților în fața textelor, le cântărește prin ele și respinge acele păreri care contravin textului nu le nesocotește cuvintele și nu le micșorează vrednicia. Dimpotrivă, le urmează exemplul, fiindcă toți au poruncit aceasta. Cel care îi urmează cu adevărat este acela care împlinește îndrumarea lor, nu cel care o încalcă. A nu le urma o părere care contravine textului este mai ușor decât a le încălca regula generală pe care au poruncit-o și la care au chemat: a pune textul înaintea părerilor lor. De aici se vede deosebirea dintre a urma orbește un învățat în tot ce a spus și a te sprijini pe înțelegerea sa, luminându-te prin cunoașterea sa. Primul îi primește părerea fără să o cerceteze și fără să-i caute dovada în Carte și Sunna, făcând din ea o frânghie pe care și-o pune la gât și și-o atârnă acolo; de aceea a fost numită taqlīd. Altul este cazul celui care se sprijină pe înțelegerea învățatului și se luminează prin cunoașterea sa pentru a ajunge la Trimis — binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. El îi socotește pe învățați călăuze către dovada dintâi. Odată ajuns la ea, călăuzirea ei îi este de ajuns, fără a mai avea nevoie să se sprijine pe altceva. Cel care se călăuzește după o stea pentru a afla qibla, atunci când o vede, nu mai are nevoie să se călăuzească după stea. Aș-Șāfiʿī a spus: «Oamenii sunt în consens că aceluia căruia i-a devenit limpede Sunna Trimisului lui Allah ﷺ nu-i este îngăduit să o părăsească pentru cuvântul nimănui.»”

Una dintre cele mai cunoscute scrieri de drept islamic ale șeicului este Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh. Ea cuprinde normele rugăciunii, ale zakāt-ului și ale postului. A devenit cunoscută sub acest nume, care este titlul primului său capitol, numindu-se astfel întregul după o parte a sa. Nu a așezat înaintea lui normele purificării, socotind de ajuns epistola despre condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii.

La începutul însemnărilor sale asupra cărții Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh, șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-ʿAzīz ibn Māniʿ — Allah să aibă milă de el — a spus: „Autorul — Allah să aibă milă de el — nu a prezentat Cartea normelor abluțiunii și condițiile rugăciunii înaintea capitolului despre buna purtare când mergi la rugăciune, socotind de ajuns epistola despre condițiile rugăciunii, care cuprinde toate acestea. De obicei, ea se citește înaintea acestei cărți, fiind astfel ca o parte a ei.”

Compararea mai multor pasaje din Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh cu Al-Iqnāʿ de al-Ḥajjāwī arată că, în linii mari, ele se potrivesc. Metoda sa de alcătuire a acestei cărți cuprinde următoarele:

Prezintă chestiunile juridice în formulări limpezi. De pildă, la începutul capitolului despre înmormântări spune: „Tratamentul este îngăduit prin consens și nu contrazice încrederea în Allah. Cauterizarea este nerecomandată, iar regimul alimentar este recomandat. Este oprit tratamentul prin ceea ce este interzis, fie mâncare, băutură ori sunet al unui instrument de divertisment, potrivit cuvântului său ﷺ:

Este interzisă tamīma, adică un talisman ori o mărgea atârnată. Este din Sunna să se pomenească mult moartea, să se facă pregătiri pentru ea și să fie vizitat bolnavul. Nu este nimic rău ca bolnavul să spună ce simte, fără să se plângă, după ce Îl laudă pe Allah. Răbdarea este obligatorie, iar plângerea către Allah nu o contrazice; dimpotrivă, este cerută. Este obligatoriu să aibă o părere bună despre Allah. Să nu-și dorească moartea din pricina unui necaz care l-a lovit. Cel care îl vizitează pe bolnav se roagă pentru vindecarea lui.”

Menționează adesea norma împreună cu dovada ei. De pildă, în capitolul despre înmormântări spune: „Să se grăbească plata datoriei sale și eliberarea de obligația unui legământ ori a unei ispășiri, potrivit cuvântului său ﷺ:

Uneori menționează norma și face trimitere la dovadă, fără să o redea, pentru concizie. De pildă, în capitolul despre înmormântări spune: „Să nu umble încălțat în cimitir, potrivit hadithului. Aḥmad a spus: lanțul său este bun.”

Uneori arată că există o deosebire de păreri și preferă ceea ce este mai prudent. De pildă, în capitolul despre rugăciunea în congregație spune: „Takbīr-ul de intrare în rugăciune este de ajuns și pentru takbīr-ul plecăciunii, potrivit faptei lui Zayd ibn Thābit și a lui Ibn ʿUmar; nu se cunoaște niciun companion care să li se fi împotrivit. Este însă mai bine să le rostească pe amândouă, pentru a ieși din dezacordul cu cei care l-au socotit obligatoriu.”

După ce a redat salutul adresat celor aflați în morminte, a amintit, ca o continuare a subiectului, mai multe reguli de bună purtare privind salutul, cererea de îngăduință de a intra, strănutul și căscatul.

În schimb, atribuirea cărții Aḥkām tamannī al-mawt șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — nu este corectă. Ea cuprinde lucruri potrivnice chemării șeicului, întemeiată pe textele Cărții și ale Sunnei și pe calea înaintașilor comunității. De aceea, unii dintre cei care se împotrivesc acestei chemări s-au bucurat de ea, iar unii s-au îngrijit de tipărirea și răspândirea ei. Șeicul Ṣāliḥ al-Fawzān a lămurit că atribuirea cărții șeicului — Allah să aibă milă de el — nu este corectă, într-o epistolă intitulată Ibṭāl nisbat kitāb Aḥkām tamannī al-mawt ilā șaykh al-Islām Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb.

Metoda sa de alcătuire a scrierilor de drept islamic

Mulți învățați s-au îngrijit să prescurteze cărțile ample, pentru a le face mai accesibile celor care caută cunoașterea. Printre ei se află șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el. El a prescurtat mai multe cărți ample, dintre care unele s-au păstrat până astăzi, precum Mukhtaṣar sīrat ar-rasūl ﷺ, Mukhtaṣar Zād al-maʿād și Mukhtaṣar al-Inṣāf wa-ș-Șarḥ al-kabīr. Aceste prescurtări arată că a citit cărțile ample și apoi a pus la îndemână formele lor prescurtate, pentru a ușura dobândirea folosului lor. A reunit prescurtările din Al-Inṣāf și Aș-Șarḥ al-kabīr într-o singură lucrare, fiindcă amândouă sunt comentarii la Al-Muqniʿ. Al-Inṣāf îl explică în limitele școlii hanbalite, fără să treacă la alte păreri. Aș-Șarḥ al-kabīr, în schimb, este un comentariu după metoda lui Al-Mughnī, în care sunt amintite părerile companionilor, ale urmașilor lor și ale celorlalți imami.

Prescurtarea cărților

În încheiere, spun că unele scrieri ale șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — se află de mult timp printre materiile studiate în Regatul Arabiei Saudite. Mă număr printre cei care au studiat Al-Uṣūl ath-thalātha, Kașf aș-șubuhāt și Ādāb al-mașy ilā ṣ-ṣalāh în școala primară, între anii 1368–1371 H, iar Kitāb at-tawḥīd după școala primară. Înainte de înființarea Ministerului Învățământului, educația era administrată de o direcție generală cu sediul în Mecca cea Sfântă. Directorul său general era șeicul și marele învățat Muḥammad ibn ʿAbd al-ʿAzīz ibn Māniʿ — Allah să aibă milă de el —, un om al cunoașterii și al virtuții. Programele de învățământ au fost alcătuite în acea vreme.

Când a fost înființat Ministerul Învățământului, după moartea regelui ʿAbd al-ʿAzīz — Allah să aibă milă de el —, în timpul regelui Saʿūd — Allah să aibă milă de el —, Păstrătorul celor Două Moschei Sfinte, regele Fahd ibn ʿAbd al-ʿAzīz — Allah să-l ocrotească —, a fost primul ministru al învățământului. El a confirmat programele, apoi la conducerea ministerului i-au urmat patru miniștri, iar programele au rămas aceleași, fără să li se aducă vreo învinuire de-a lungul acestor perioade succesive.

Cu aproximativ doi ani în urmă, în contextul campaniei pline de ură duse împotriva acestor ținuturi binecuvântate de vrăjmașii Islamului, unii dintre cei care înclină către ei au învinuit programele de învățământ că ar fi pricina extremismului, a declarării altora ca necredincioși și a distrugerilor și atentatelor care au urmat. Aceste programe sunt nevinovate de asemenea învinuiri; cel care le învinuiește este el însuși cel suspect. Apoi, de ce a fost amânată această învinuire până acum și nu au fost învinuite în vremea regelui ʿAbd al-ʿAzīz și în perioadele de după el?! Este cunoscut că mulți învățați, conducători, miniștri și alții au studiat aceste programe și nu au dobândit din ele decât binele și ferirea de rău.

Dacă am renunța la vreunul dintre principiile noastre pentru a împlini dorința vrăjmașilor noștri dintre necredincioși și ipocriți, schimbând programele și golindu-le de crezul loialității și al dezicerii, aceasta L-ar mânia pe Domnul nostru și nu i-ar mulțumi pe vrăjmașii noștri. Allah a spus despre ei:

În Ṣaḥīḥ Ibn Ḥibbān, ʿĀʾișa — Allah să fie mulțumit de ea — relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus:

Îl rog pe Allah, Puternic și Măreț, să ocrotească aceste ținuturi și toate ținuturile musulmanilor de răul celor răi și de uneltirile necredincioșilor. Să-l răsplătească în cel mai bun chip pe șeicul Islamului, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, pentru chemarea la Allah și sprijinirea religiei drepte pe care le-a înfăptuit. Allah să-l binecuvânteze, să-i dăruiască pace și binecuvântare robului și Trimisului Său, Profetul nostru Muḥammad, precum și familiei sale și companionilor săi.

Încheiere

Glosar

Bibliografie

O prezentare a priorităților și metodelor de alcătuire a scrierilor lui Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb. Al-ʿAbbād examinează cărțile despre unicitatea lui Allah, cele trei principii, răspunsurile la îndoieli, comentariul coranic, hadithul și dreptul islamic, precum și prescurtările unor lucrări ample.