القواعد الأربع

Laudă lui Allah! Binecuvântarea și pacea lui Allah să fie asupra Profetului nostru Muḥammad, asupra familiei și companionilor săi!

Aceasta este o explicare a celor Patru principii alcătuite de învățatul Islamului și înnoitorul religiei, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — fie ca Allah să aibă milă de el! Întrucât nu văzusem pe cineva care să le fi explicat, am dorit să le explic potrivit puterii și capacității mele.

Introducere

Autorul — fie ca Allah Preaînaltul să aibă milă de el! — a spus: În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător. Îl rog pe Allah Cel Generos, Stăpânul Tronului măreț, să te ocrotească în această viață și în Viața de Apoi, să te facă binecuvântat oriunde te-ai afla și să te facă dintre cei care, atunci când primesc, mulțumesc, atunci când sunt încercați, rabdă, iar atunci când păcătuiesc, cer iertare. Aceste trei însușiri sunt semnul fericirii.

Aceste Patru principii, alcătuite de învățatul Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — fie ca Allah să aibă milă de el! — constituie o scriere de sine stătătoare. Ele sunt însă tipărite împreună cu Cele trei principii, deoarece este nevoie de ele, pentru a fi la îndemâna celor care caută cunoașterea.

Al-qawāʿid este pluralul cuvântului qāʿidah. Un principiu este un fundament din care se desprind numeroase chestiuni sau ramificații.

Conținutul acestor patru principii menționate de șeic — fie ca Allah să aibă milă de el! — privește cunoașterea monoteismului și cunoașterea politeismului.

Care este principiul referitor la monoteism și care este principiul referitor la politeism? Mulți oameni sunt dezorientați în aceste două privințe: sunt dezorientați cu privire la înțelesul monoteismului și la înțelesul politeismului, fiecare explicându-le potrivit propriei înclinații.

Noi avem însă obligația de a ne întoarce la Coran și la Sunnah atunci când stabilim aceste principii, pentru ca ele să fie corecte și sănătoase, întemeiate pe Cartea lui Allah și pe Sunnah Trimisului Său ﷺ, mai ales în aceste două chestiuni atât de însemnate: monoteismul și politeismul.

Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — nu a formulat aceste principii din propria minte sau din propria cugetare, așa cum fac mulți dintre cei dezorientați, ci le-a luat din Cartea lui Allah și din Sunnah Trimisului lui Allah ﷺ, precum și din viața sa.

Dacă vei cunoaște și vei înțelege aceste principii, îți va fi apoi ușor să cunoști monoteismul cu care Allah Și-a trimis mesagerii și pentru care a pogorât Cărțile Sale, precum și politeismul împotriva căruia a avertizat și al cărui pericol și a cărui vătămare, în această viață și în Viața de Apoi, le-a arătat. Acest lucru este foarte important. Este mai necesar pentru tine decât cunoașterea rânduielilor rugăciunii, zakāt-ului, a actelor de adorare și a celorlalte chestiuni religioase, fiindcă el este primul lucru și temelia. Rugăciunea, zakāt-ul, pelerinajul și celelalte acte de adorare nu sunt valide dacă nu sunt clădite pe fundamentul credinței corecte, adică pe monoteismul curat, consacrat numai lui Allah Atotputernicul și Mărețul.

El — fie ca Allah să aibă milă de el! — a așezat înaintea acestor patru principii o introducere de mare însemnătate, care cuprinde o rugă pentru cei care caută cunoașterea și atrage atenția asupra celor ce urmează să spună: «Îl rog pe Allah Cel Măreț, Stăpânul Tronului nobil, să te ocrotească în această viață și în Viața de Apoi, să te facă binecuvântat oriunde te-ai afla și să te facă dintre cei care, atunci când primesc, mulțumesc, atunci când sunt încercați, rabdă, iar atunci când păcătuiesc, cer iertare. Aceste trei însușiri sunt semnul fericirii.»

Aceasta este o introducere de mare însemnătate. Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — se roagă pentru fiecare căutător al cunoașterii care își învață credința, urmărind astfel adevărul și dorind să se ferească de rătăcire și de politeism. Un astfel de om este îndreptățit să spere că Allah îl va ocroti în această viață și în Viața de Apoi. Iar dacă Allah îl ocrotește în această viață și în Viața de Apoi, lucrurile vătămătoare nu au cum să ajungă la el, nici în religia sa, nici în viața sa lumească. Allah Preaînaltul a spus:

Allah este Ocrotitorul celor care cred. El îi scoate din întunecimi la lumină. Cât despre cei care nu cred, ocrotitorii lor sunt ṭāghūt.

Dacă Allah te ocrotește, te scoate din întunecimi — întunecimile politeismului, necredinței, îndoielilor și ateismului — la lumina credinței, a cunoașterii folositoare și a faptelor bune.

Aceasta pentru că Allah este Ocrotitorul celor care cred, iar necredincioșii nu au niciun ocrotitor.

Dacă Allah te cuprinde cu grija, ajutorul și călăuzirea Sa în această viață și în Viața de Apoi, vei avea parte de o fericire după care nu mai urmează niciodată nefericirea. În această viață, El te ocrotește prin călăuzire, ajutor și îndrumarea pe calea dreaptă. În Viața de Apoi, te ocrotește făcându-te să intri în Paradisul Său, unde vei rămâne veșnic, fără teamă, boală, nefericire, bătrânețe sau vreun lucru neplăcut. Aceasta este ocrotirea lui Allah pentru robul Său credincios, în această viață și în Viața de Apoi. Ibn al-Qayyim a spus:

Dacă omul Îl alege pe El drept Ocrotitor în locul făpturilor,

Cel cu măreție nemăsurată îl va ocroti.

El a spus: «Să te facă binecuvântat oriunde te-ai afla.» Dacă Allah te face binecuvântat oriunde te-ai afla, acesta este lucrul cel mai de preț pe care îl poți cere. El pune binecuvântare în viața ta, în mijloacele tale de trai, în cunoașterea ta, în faptele tale și în urmașii tăi. Oriunde te afli și oriîncotro te îndrepți, binecuvântarea te însoțește. Acesta este un bine imens și un har din partea lui Allah Atotputernicul și Mărețul.

El a spus: «Să te facă dintre cei care, atunci când primesc, mulțumesc.» Aceasta este atitudinea opusă celei a omului care, atunci când primește, tăgăduiește binefacerea și se îngâmfă din pricina ei. Mulți oameni, atunci când primesc o binefacere, o tăgăduiesc, o neagă și o folosesc în alte scopuri decât ascultarea de Allah Atotputernicul și Mărețul. Astfel, ea devine un motiv al nefericirii lor. Cât despre cel care mulțumește, Allah îi dăruiește și mai mult:

Și când Domnul vostru a vestit: „Dacă veți fi mulțumitori, vă voi dărui și mai mult”.

Allah — Măreț și Preaînalt — le dăruiește celor mulțumitori și mai mult din harul și binefacerea Sa. Dacă dorești sporirea binefacerilor, mulțumește-I lui Allah Atotputernicul și Mărețul; iar dacă dorești dispariția lor, fii nerecunoscător pentru ele.

El a spus: «Iar atunci când sunt încercați, rabdă.» Allah — Măreț și Preaînalt — îi încearcă pe robi: îi încearcă prin nenorociri, prin lucruri neplăcute și prin dușmani dintre necredincioși și ipocriți. Ei au, așadar, nevoie de răbdare și trebuie să nu deznădăjduiască și să nu-și piardă speranța în îndurarea lui Allah. Ei rămân statornici în religia lor, fără să șovăie în fața încercărilor sau să li se predea. Dimpotrivă, rămân statornici în religia lor și rabdă greutățile pe care le îndură pentru ea. Altul însă, atunci când este încercat, se neliniștește, se arată nemulțumit și își pierde speranța în îndurarea lui Allah Atotputernicul și Mărețul. Unui asemenea om i se adaugă încercare peste încercare și nenorocire peste nenorocire. Profetul ﷺ a spus:

Când Allah iubește un neam, îl încearcă. Cel care este mulțumit va avea parte de mulțumirea Sa, iar cel care este nemulțumit va avea parte de mânia Sa.

Oamenii cei mai greu încercați sunt profeții, apoi cei mai vrednici, în ordinea vredniciei lor.

Au fost încercați mesagerii, au fost încercați cei cu credință deplină și au fost încercați martirii și robii credincioși ai lui Allah, însă ei au răbdat. Cât despre ipocrit, Allah a spus despre el:

Printre oameni se află și cel care Îl adoră pe Allah pe o margine

dacă îi vine un bine, se liniștește cu el; dar dacă îl lovește o încercare, se întoarce pe fața sa, pierzând această viață și Viața de Apoi. Aceasta este pierderea vădită.

Viața lumească nu înseamnă mereu bunăstare, belșug, plăceri, bucurie și biruință. Nu este mereu așa. Allah face ca aceste stări să se succeadă între robi. Companionii sunt cei mai buni ai comunității; câte încercări și puneri la probă nu au trecut peste ei! Allah Preaînaltul a spus:

Aceste zile le facem să se succeadă între oameni.

Robul trebuie să se pregătească sufletește, știind că, atunci când este încercat, acest lucru nu i se întâmplă numai lui: el li s-a întâmplat înainte și apropiaților lui Allah. Să-și întărească sufletul, să rabde și să aștepte izbăvirea de la Allah Preaînaltul. Sfârșitul bun este al celor cu frică de Allah.

El a spus: «Iar atunci când păcătuiesc, cer iertare.» Cel care, atunci când păcătuiește, nu cere iertare, ci își înmulțește păcatele, este nefericit — Allah să ne ferească! Robul credincios însă, ori de câte ori săvârșește un păcat, se grăbește să se căiască:

Și cei care, atunci când săvârșesc o faptă rușinoasă sau își nedreptățesc sufletele, Își amintesc de Allah și cer iertare pentru păcatele lor — și cine iartă păcatele în afară de Allah?

Allah primește căința doar a celor care săvârșesc răul din nechibzuință, apoi se căiesc curând.

Nechibzuința de aici nu înseamnă lipsa cunoașterii, fiindcă neștiutorul nu este tras la răspundere; aici, ea este opusul cumpătării. Oricine nu ascultă de Allah este neștiutor în sensul că îi lipsesc cumpătarea, judecata și omenia. Poate fi un om învățat, dar este socotit neștiutor prin lipsa de cumpătare și de statornicie în treburi. «Apoi se căiesc curând» (﴿ثُمَّ يَتُوبُونَ مِن قَرِيبٍ﴾) înseamnă că, ori de câte ori păcătuiesc, cer iertare. Nimeni nu este ferit de păcate; însă, laudă lui Allah, El a deschis ușa căinței. Robul trebuie, așadar, să se grăbească să se căiască atunci când păcătuiește. Dar dacă nu se căiește și nu cere iertare, acesta este un semn al nefericirii. Se poate să-și piardă speranța în îndurarea lui Allah, iar Satana să vină la el și să-i spună: «Nu mai există căință pentru tine.»

Aceste trei lucruri — să mulțumească atunci când primește, să rabde atunci când este încercat și să ceară iertare atunci când păcătuiește — sunt semnul fericirii. Cel căruia i se dă izbândă în ele dobândește fericirea, iar cel care este lipsit de ele sau de unele dintre ele este nefericit.

Introducerea autorului

Să știi — fie ca Allah să te călăuzească spre ascultarea de El! — că al-ḥanīfiyyah, religia lui Ibrāhīm, înseamnă să-L adori pe Allah, consacrându-I în întregime religia, după cum a spus Preaînaltul: «Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore» [Adh-Dhāriyāt 51:56].

«Să știi — fie ca Allah să te călăuzească!» Aceasta este o rugă a șeicului — fie ca Allah să aibă milă de el! Așa se cuvine să procedeze învățătorul: să se roage pentru cel care învață.

Ascultarea de Allah înseamnă îndeplinirea poruncilor Sale și ferirea de cele pe care El le-a interzis.

«Al-ḥanīfiyyah, religia lui Ibrāhīm.» Allah — Măreț și Preaînalt — i-a poruncit Profetului nostru să urmeze religia lui Ibrāhīm. Preaînaltul a spus:

Apoi ți-am revelat: „Urmează religia lui Ibrāhīm, care era ḥanīf și nu era dintre politeiști”.

Al-ḥanīfiyyah este religia celui care este ḥanīf, adică religia lui Ibrāhīm — binecuvântarea și pacea fie asupra sa! Un ḥanīf este cel care se îndreaptă către Allah și se întoarce de la orice altceva în afară de El: își îndreaptă inima și faptele către Allah, iar toate intențiile și scopurile sale Îi sunt consacrate Lui, întorcându-se de la celelalte. Allah ne-a poruncit să urmăm religia lui Ibrāhīm:

Și nu v-a pus nicio greutate în religie, religia părintelui vostru Ibrāhīm.

Religia lui Ibrāhīm înseamnă «să-L adori pe Allah, consacrându-I în întregime religia». Aceasta este al-ḥanīfiyyah. El nu a spus numai «să-L adori pe Allah», ci a spus: «consacrându-I în întregime religia», adică ferindu-te de politeism. Dacă politeismul se amestecă în adorare, o anulează; ea nu poate fi adorare decât dacă este curată de politeismul major și de cel minor.

Și nu li s-a poruncit decât să-L adore pe Allah, consacrându-I în întregime religia, fiind ḥunafāʾ.

Ḥunafāʾ este pluralul cuvântului ḥanīf, adică acela care este sincer în adorarea lui Allah Atotputernicul și Mărețul.

Allah le-a poruncit tuturor făpturilor această adorare, după cum a spus Preaînaltul:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.

«Să Mă adore» înseamnă să-Mi consacre numai Mie adorarea. Înțelepciunea creării făpturilor este, așadar, ca ele să-L adore pe Allah Atotputernicul și Mărețul, consacrându-I în întregime religia. Unii s-au supus și alții nu s-au supus, însă aceasta este înțelepciunea pentru care au fost creați. Cel care adoră pe altcineva în afară de Allah se împotrivește înțelepciunii creării făpturilor, poruncii și Legii Sale.

Ibrāhīm este părintele profeților veniți după el; toți sunt dintre urmașii săi. De aceea, Allah — Măreț și Preaînalt — a spus:

Și am așezat în urmașii lui profeția și Cartea.

Ei sunt cu toții dintre fiii lui Isrāʾīl, nepotul lui Ibrāhīm — pacea fie asupra sa! —, cu excepția lui Muḥammad ﷺ, care este dintre urmașii lui Ismāʿīl. Așadar, toți profeții de după Ibrāhīm sunt dintre fiii lui Ibrāhīm — binecuvântarea și pacea fie asupra sa! —, ca o cinstire pentru el.

Allah l-a făcut imam pentru oameni, adică un model de urmat:

El a spus: „Te voi face imam pentru oameni”,

adică un imam care este urmat. Allah le-a poruncit tuturor făpturilor aceasta, după cum a spus Preaînaltul:

Ibrāhīm i-a chemat pe oameni să-L adore pe Allah Atotputernicul și Mărețul, la fel ca ceilalți profeți. Toți profeții i-au chemat pe oameni la adorarea lui Allah și la părăsirea adorării oricui altcuiva în afară de El, după cum a spus Preaînaltul:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: „Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!”.

Cât despre legiuiri — poruncile, interdicțiile, cele îngăduite și cele oprite —, acestea diferă de la o comunitate la alta, în funcție de nevoi. Allah rânduiește o lege, apoi o abrogă prin alta, până când a venit Legea Islamului, care a abrogat toate legiuirile și a rămas până la venirea Ceasului. Însă fundamentul religiei profeților — monoteismul — nu a fost abrogat și nu va fi abrogat. Religia lor este una singură: Islamul, în sensul consacrării sincere lui Allah prin monoteism. Legiuirile pot să difere și pot fi abrogate; însă, în ceea ce privește monoteismul și credința, de la Ādam până la ultimul dintre profeți, toți cheamă la monoteism și la adorarea lui Allah. Adorarea lui Allah înseamnă ascultarea de El, în fiecare vreme, potrivit legiuirilor pe care El le-a poruncit. Când o legiuire este abrogată, a urma legea care o înlocuiește este adorare; a urma legea abrogată nu este adorarea lui Allah.

Religia lui Ibrāhīm

Dacă ai aflat că Allah te-a creat pentru a-L adora, să știi că adorarea nu se numește adorare decât împreună cu monoteismul, așa cum rugăciunea nu se numește rugăciune decât împreună cu purificarea. Dacă politeismul pătrunde în adorare, o strică, așa cum starea de impuritate rituală strică purificarea.

«Dacă ai aflat că Allah te-a creat pentru a-L adora.» Adică, dacă ai aflat aceasta din versetul

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore

— iar tu ești dintre oameni și ești cuprins în acest verset — și ai aflat că Allah nu te-a creat fără rost și nici doar ca să mănânci și să bei, să trăiești în această lume și să te desfătezi fără grijă: El nu te-a creat pentru aceasta. Allah te-a creat ca să-L adori. El ți-a pus aceste lucruri la îndemână doar pentru ca prin ele să te ajuți în adorarea Sa, fiindcă nu poți trăi fără ele și nu poți ajunge să-L adori decât cu ajutorul lor. Allah ți le-a supus ca să-L adori, nu ca să te bucuri de ele, să te desfătezi fără grijă, să săvârșești nelegiuiri și desfrâu, mâncând și bând tot ce poftești. Așa fac animalele. Oamenii însă au fost creați de Allah — Măreț și Preaînalt — pentru un scop măreț și potrivit unei înțelepciuni mărețe: adorarea. Preaînaltul a spus:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore. Nu voiesc de la ei niciun mijloc de trai.

Allah nu te-a creat ca să câștigi pentru El, să ai o îndeletnicire și să aduni bani pentru El, așa cum fac oamenii unii pentru alții, angajând lucrători care să le adune câștiguri. Nu! Allah nu are nevoie de acestea și nu are nevoie de lumi. De aceea a spus:

Nu voiesc de la ei niciun mijloc de trai și nu voiesc să Mă hrănească.

Allah — Măreț și Preaînalt — îi hrănește pe alții și nu este hrănit. El nu are nevoie de hrană și Își este suficient Sieși. Nu are nevoie ca tu să-L adori: dacă nu ai crede, nu ai micșora stăpânirea lui Allah. Tu însă ești cel care are nevoie de El; tu ai nevoie de adorare. Din îndurarea Sa, El ți-a poruncit să-L adori pentru folosul tău, fiindcă, dacă Îl adori, El — Slăvit și Preaînalt — te cinstește cu răsplată. Adorarea este un mijloc prin care Allah te cinstește în această viață și în Viața de Apoi. Cine beneficiază, așadar, de adorare? Cel care beneficiază este însuși adoratorul. Allah — Măreț și Preaînalt — nu are nevoie de făpturile Sale.

El a spus: «Să știi că adorarea nu se numește adorare decât împreună cu monoteismul, așa cum rugăciunea nu se numește rugăciune decât împreună cu purificarea.»

Dacă ai aflat că Allah te-a creat pentru a-L adora, trebuie să știi că adorarea nu este validă și nu este pe placul lui Allah — Slăvit și Preaînalt — decât dacă îndeplinește două condiții. Dacă una dintre ele lipsește, adorarea este anulată:

 să-I fie consacrată cu sinceritate numai lui Allah, fără politeism. Dacă politeismul se amestecă în ea, o anulează, așa cum purificarea este anulată atunci când intervine starea de impuritate rituală. La fel, dacă Îl adori pe Allah, iar apoi Îi asociezi pe cineva, adorarea ta este anulată. Aceasta este prima condiție.

 urmarea Trimisului ﷺ. Orice act de adorare pe care Trimisul nu l-a adus este nevalid și respins, fiindcă este o inovație și o superstiție. De aceea, el ﷺ a spus:

Cine săvârșește o faptă care nu este potrivit rânduielii noastre, aceea este respinsă.

Cine introduce în această religie a noastră ceva ce nu face parte din ea, acel lucru este respins.

Adorarea trebuie, așadar, să fie potrivită cu ceea ce a adus Trimisul ﷺ, fără a se întemeia pe ceea ce oamenii socotesc bun, pe intențiile sau scopurile lor. Câtă vreme nu există o dovadă din Lege care să o susțină, ea este o inovație și nu-i folosește celui care o practică, ci îi dăunează, fiindcă este o neascultare, chiar dacă el pretinde că prin ea se apropie de Allah Atotputernicul și Mărețul.

Adorarea trebuie să îndeplinească aceste două condiții: sinceritatea și urmarea Trimisului ﷺ, pentru a fi o adorare validă, folositoare celui care o practică. Dacă pătrunde politeismul în ea, este anulată. Dacă este o inovație fără dovadă, este de asemenea nevalidă. Fără aceste două condiții, adorarea nu are niciun folos, fiindcă nu este potrivită cu ceea ce a rânduit Allah — Slăvit și Preaînalt. Allah nu primește decât ceea ce a rânduit în Cartea Sa sau prin cuvintele Trimisului Său ﷺ.

Nu există nicio făptură care trebuie urmată în mod necondiționat în afara Trimisului ﷺ. Oricine altcineva este urmat și ascultat dacă îl urmează pe Trimis; dacă se împotrivește Trimisului, nu este ascultat. Allah Preaînaltul a spus:

O, voi cei care credeți! Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de cei învestiți cu autoritate dintre voi.

Cei învestiți cu autoritate sunt conducătorii și învățații. Dacă ei ascultă de Allah, trebuie să fie ascultați și urmați. Dacă însă se împotrivesc poruncii lui Allah, nu este îngăduit să fie ascultați și urmați în ceea ce se împotrivesc, fiindcă nicio făptură nu este ascultată în mod necondiționat în afara Trimisului lui Allah ﷺ. Oricine altcineva este ascultat și urmat dacă ascultă de Trimisul ﷺ și îl urmează. Aceasta este adorarea corectă.

Condițiile adorării

Dacă ai aflat că politeismul, atunci când se amestecă în adorare, o strică, anulează faptele și îl face pe cel care îl practică să rămână veșnic în Foc, ai aflat că lucrul cel mai important pentru tine este să cunoști aceasta. Poate că Allah te va scăpa din această capcană: asocierea de parteneri lui Allah, despre care El Preaînaltul a spus: «Allah nu iartă să I se asocieze ceva, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește» [An-Nisāʾ 4:116]. Aceasta se cunoaște prin patru principii pe care Allah Preaînaltul le-a menționat în Cartea Sa:

«Dacă ai aflat că politeismul, atunci când se amestecă în adorare, o strică, anulează faptele și îl face pe cel care îl practică să rămână veșnic în Foc…» Adică, odată ce ai cunoscut monoteismul — consacrarea adorării numai lui Allah — trebuie să afli ce este politeismul, fiindcă acela care nu cunoaște un lucru poate să cadă în el. Trebuie să cunoști felurile politeismului pentru a te feri de ele, căci Allah a avertizat împotriva lui:

Allah nu iartă să I se asocieze ceva, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește.

Acesta este politeismul, al cărui pericol este că lipsește de Paradis:

Celui care Îi asociază ceva lui Allah, Allah i-a oprit Paradisul,

și lipsește de iertare: «Allah nu iartă să I se asocieze ceva» (﴿إِنَّ ٱللَّهَ لَا يَغْفِرُ أَن يُشْرَكَ بِهِۦ﴾).

Acesta este, așadar, un pericol imens, pe care trebuie să-l cunoști înaintea oricărui alt pericol, fiindcă în privința politeismului au rătăcit minți și înțelegeri. Avem obligația să aflăm ce este politeismul din Coran și Sunnah. Allah nu avertizează împotriva unui lucru fără să-l lămurească și nu poruncește un lucru fără să-l arate oamenilor. El nu a interzis politeismul lăsându-l nelămurit, ci l-a explicat în Coranul măreț, iar Trimisul ﷺ l-a explicat în Sunnah într-un mod pe deplin lămuritor. Dacă dorim să aflăm ce este politeismul, ne întoarcem la Coran și la Sunnah pentru a-l cunoaște, nu la spusele unuia și ale altuia. Acest lucru va urma.

Cunoașterea politeismului

Primul principiu: să știi că necredincioșii împotriva cărora a luptat Trimisul lui Allah ﷺ recunoșteau că Allah Preaînaltul este Creatorul și Cel care rânduiește toate lucrurile, însă aceasta nu i-a făcut să intre în Islam. Dovada este cuvântul Preaînaltului: «Spune: „Cine vă dă cele de trebuință din cer și de pe pământ? Cine stăpânește auzul și văzul? Cine îl scoate pe cel viu din cel mort și îl scoate pe cel mort din cel viu? Și cine rânduiește toate lucrurile?” Ei vor spune: „Allah!” Spune atunci: „Oare nu vă temeți?”» [Yūnus 10:31].

«Primul principiu»: să știi că necredincioșii împotriva cărora a luptat Trimisul lui Allah ﷺ recunoșteau unicitatea lui Allah în stăpânire, tawḥīd ar-rubūbiyyah. Cu toate acestea, recunoașterea ei nu i-a făcut să intre în Islam și nu a făcut ca sângele și averile lor să fie inviolabile.

Aceasta arată că monoteismul nu înseamnă doar recunoașterea stăpânirii lui Allah și că politeismul nu înseamnă doar asocierea cu El în stăpânire. De altfel, nu I-a asociat cineva lui Allah în stăpânire decât ca o excepție între făpturi. Altfel, toate comunitățile recunosc unicitatea lui Allah în stăpânire. Tawḥīd ar-rubūbiyyah înseamnă recunoașterea faptului că Allah este Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Cel care dă viață, Cel care aduce moartea și Cel care rânduiește toate lucrurile. Mai pe scurt: înseamnă a-L socoti pe Allah Preaînaltul unic în faptele Sale — Slăvit și Preaînalt este El.

Nicio făptură nu a pretins că altcineva creează împreună cu Allah Preaînaltul, că dă mijloace de trai împreună cu El, că dă viață sau aduce moartea. Dimpotrivă, politeiștii recunosc că Allah este Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Cel care dă viață, Cel care aduce moartea și Cel care rânduiește toate lucrurile:

Dacă îi întrebi cine a creat cerurile și pământul, vor spune cu siguranță: „Allah!”.

Spune: „Cine este Stăpânul celor șapte ceruri și Stăpânul Tronului măreț?” Ei vor spune: „Ale lui Allah sunt”.

Citiți versetele de la sfârșitul Surei Al-Muʾminūn și veți vedea că politeiștii recunoșteau unicitatea lui Allah în stăpânire. La fel, în Sura Yūnus:

Spune: „Cine vă dă cele de trebuință din cer și de pe pământ? Cine stăpânește auzul și văzul? Cine îl scoate pe cel viu din cel mort și îl scoate pe cel mort din cel viu? Și cine rânduiește toate lucrurile?” Ei vor spune: „Allah!”.

Monoteismul nu înseamnă, prin urmare, simpla recunoaștere a unicității lui Allah în stăpânire, așa cum spun învățații teologiei speculative și teoreticienii în scrierile lor de credință. Ei stabilesc că monoteismul înseamnă recunoașterea faptului că Allah este Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Cel care dă viață și Cel care aduce moartea. Ei spun: «Unul în Ființa Sa, fără a fi împărțit; unic în însușirile Sale, fără asemănător; unic în faptele Sale, fără asociat.» Acesta este tawḥīd ar-rubūbiyyah. Întoarceți-vă la oricare dintre cărțile învățaților teologiei speculative și veți vedea că ei nu depășesc acest fel de monoteism. Însă acesta nu este monoteismul cu care Allah i-a trimis pe mesageri. Simpla recunoaștere a acestuia nu-i folosește celui care o face, fiindcă și politeiștii și căpeteniile necredincioșilor îl recunoșteau, fără ca aceasta să-i scoată din necredință sau să-i facă să intre în Islam. Aceasta este o greșeală imensă. Cel care are această credință nu a adăugat nimic la credința lui Abū Jahl și Abū Lahab. Unii oameni cu pregătire susțin astăzi numai unicitatea lui Allah în stăpânire și nu abordează unicitatea Lui în dreptul de a fi adorat, tawḥīd al-ulūhiyyah. Aceasta este o mare greșeală în definirea monoteismului.

Cât despre politeism, ei spun: «Înseamnă să crezi că cineva creează împreună cu Allah sau că dă mijloace de trai împreună cu Allah.» Noi spunem: aceasta nu au afirmat-o nici Abū Jahl, nici Abū Lahab! Ei nu au spus că cineva creează împreună cu Allah sau că dă mijloace de trai împreună cu El. Dimpotrivă, recunoșteau că Allah este Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Cel care dă viață și Cel care aduce moartea.

Primul principiu

Al doilea principiu: ei spun: «Nu i-am invocat și nu ne-am îndreptat către ei decât pentru a căuta apropierea și mijlocirea.» Dovada referitoare la apropiere este cuvântul Preaînaltului: «Cei care și-au luat ocrotitori în afara Lui spun: „Nu-i adorăm decât pentru ca ei să ne apropie de Allah.” Allah va judeca între ei în cele asupra cărora se deosebesc. Allah nu-l călăuzește pe cel care este mincinos și stăruie în necredință» [Az-Zumar 39:3].

«Al doilea principiu»: politeiștii pe care Allah i-a numit politeiști și despre care a hotărât că vor rămâne veșnic în Foc nu I-au asociat pe cineva în stăpânire, ci în dreptul de a fi adorat. Ei nu spun că divinitățile lor creează și dau mijloace de trai împreună cu Allah, că aduc folos sau vătămare ori că rânduiesc lucrurile împreună cu El, ci le-au luat drept mijlocitori. Allah Preaînaltul a spus despre ei:

Ei adoră în afara lui Allah ceea ce nu le poate nici dăuna, nici folosi și spun: „Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah”.

«Ceea ce nu le poate nici dăuna, nici folosi» (﴿مَا لَا يَضُرُّهُمْ وَلَا يَنفَعُهُمْ﴾): ei recunosc aceasta, anume că aceia nu pot aduce folos sau vătămare, dar i-au luat drept mijlocitori, adică intermediari la Allah pentru împlinirea nevoilor lor. Înjunghie jertfe pentru ei și le fac legăminte, nu fiindcă ar crede că ei creează, dau mijloace de trai, aduc folos sau vătămare, ci fiindcă intermediază pentru ei la Allah și mijlocesc la El. Aceasta este credința politeiștilor.

Când discuți astăzi cu unul dintre cei care practică adorarea la morminte, el spune exact același lucru: «Știu că acest apropiat al lui Allah sau acest om drept nu aduce nici vătămare, nici folos, dar este un om drept și doresc de la el să mijlocească pentru mine la Allah.»

În privința mijlocirii există atât adevăr, cât și neadevăr. Mijlocirea adevărată și validă este cea care îndeplinește două condiții:

 cel pentru care se mijlocește să fie dintre monoteiști, adică dintre monoteiștii păcătoși.

Dacă una dintre aceste două condiții lipsește, mijlocirea este nevalidă. Preaînaltul a spus:

Cine poate mijloci la El fără îngăduința Lui?

Ei nu mijlocesc decât pentru cel de care El este mulțumit.

Aceștia sunt monoteiștii păcătoși. Cât despre necredincioși și politeiști, mijlocirea mijlocitorilor nu le va folosi.

Cei nedrepți nu vor avea nici prieten apropiat, nici mijlocitor care să fie ascultat.

Aceștia au auzit despre mijlocire, dar nu i-au cunoscut înțelesul și au început să o ceară de la aceia fără îngăduința lui Allah Atotputernicul și Mărețul. Mai mult, au cerut-o pentru cel care Îi asociază ceva lui Allah și căruia mijlocirea mijlocitorilor nu-i folosește. Ei nu cunosc, așadar, înțelesul mijlocirii adevărate și al celei nevalide.

Dovada referitoare la mijlocire este cuvântul Preaînaltului: «Ei adoră în afara lui Allah ceea ce nu le poate nici dăuna, nici folosi și spun: „Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah”» [Yūnus 10:18]. Mijlocirea este de două feluri: o mijlocire negată și o mijlocire confirmată.

Mijlocirea negată este cea cerută altcuiva în afară de Allah în lucruri pe care numai Allah le poate împlini. Dovada este cuvântul Preaînaltului: «O, voi cei care credeți! Cheltuiți din ceea ce v-am dăruit înainte să vină o Zi în care nu vor mai fi nici negoț, nici prietenie, nici mijlocire. Necredincioșii sunt cei nedrepți» [Al-Baqarah 2:254].

Mijlocirea confirmată este cea cerută de la Allah. Mijlocitorul este cinstit prin mijlocire, iar cel pentru care se mijlocește este acela de ale cărui cuvinte și fapte Allah este mulțumit, după ce El îngăduie mijlocirea, așa cum a spus Preaînaltul: «Cine poate mijloci la El fără îngăduința Lui?» [Al-Baqarah 2:255].

Mijlocirea are condiții și restricții; nu este necondiționată.

Mijlocirea este de două feluri. Există o mijlocire pe care Allah — Măreț și Preaînalt — a negat-o: mijlocirea fără îngăduința Lui — Slăvit și Preaînalt este El. Nimeni nu mijlocește la Allah decât cu îngăduința Sa. Cea mai bună dintre făpturi și ultimul dintre profeți, Muḥammad ﷺ, atunci când va dori să mijlocească în Ziua Învierii pentru cei aflați la locul adunării, va cădea în prosternare înaintea Domnului său, Îl va ruga, Îl va lăuda și Îl va preamări. Va rămâne prosternat până când i se va spune:

Ridică-ți capul! Vorbește și vei fi ascultat; mijlocește și mijlocirea ta va fi primită.

El nu mijlocește, așadar, decât după ce primește îngăduința.

Mijlocirea confirmată este cea pentru monoteiști. Politeistului nu-i folosește mijlocirea. Cel care aduce jertfe mormintelor și face legăminte pentru ele este un politeist căruia mijlocirea nu-i folosește.

Pe scurt, mijlocirea negată este cea cerută fără îngăduința lui Allah sau cerută pentru un politeist.

Mijlocirea confirmată este cea care are loc după îngăduința lui Allah și pentru monoteiști.

Al doilea principiu

Al treilea principiu: Profetul ﷺ a venit între oameni care adorau lucruri diferite. Unii adorau îngerii, alții adorau profeții și oamenii drepți, alții adorau pietrele și copacii, iar alții adorau soarele și luna. Trimisul lui Allah ﷺ a luptat împotriva lor fără a face deosebire între ei.

Al treilea principiu: Profetul ﷺ a fost trimis la niște oameni politeiști. Unii adorau îngerii, alții soarele și luna, alții idolii, pietrele și copacii, iar alții apropiații lui Allah și oamenii drepți.

Aceasta arată urâțenia politeismului: adepții săi nu se adună în jurul unui singur lucru, spre deosebire de monoteiști, pentru care Cel pe care Îl adoră este unul singur — Slăvit și Preaînalt este El.

Oare stăpâni deosebiți sunt mai buni sau Allah Cel Unic, Atotstăpânitor? Nu adorați în afara Lui decât niște nume pe care voi le-ați dat.

Printre neajunsurile și neadevărurile politeismului se numără faptul că adepții săi sunt dezbinați în adorarea lor și nu există un principiu care să-i unească, fiindcă nu urmează un fundament, ci propriile înclinații și îndemnurile celor care îi duc în rătăcire. Astfel se înmulțesc dezbinările lor.

Allah dă drept pildă un om stăpânit de asociați care se ceartă între ei și un om aflat numai sub stăpânirea unui singur om. Oare sunt cei doi la fel? Laudă lui Allah! Dar cei mai mulți dintre ei nu știu.

Cel care Îl adoră numai pe Allah este asemenea unui rob pe care îl stăpânește o singură persoană: are liniște alături de ea, îi cunoaște scopurile și cerințele și este liniștit. Politeistul însă este asemenea celui care are mai mulți stăpâni și nu știe pe care să-l mulțumească: fiecare are propria înclinație, propria cerință și propria dorință, iar fiecare vrea ca el să vină la sine. De aceea, Allah — Slăvit este El — a spus: «Allah dă drept pildă un om stăpânit de asociați care se ceartă între ei» (﴿ضَرَبَ ٱللَّهُ مَثَلًا رَّجُلًا فِيهِ شُرَكَآءُ مُتَشَـٰكِسُونَ﴾), adică un om pe care îl stăpânesc mai multe persoane și care nu știe pe care să o mulțumească. «Și un om aflat numai sub stăpânirea unui singur om» (﴿وَرَجُلًا سَلَمًا لِّرَجُلٍ﴾): stăpânul său este unul singur și are liniște alături de el. Aceasta este pilda pe care Allah a dat-o pentru politeist și pentru monoteist.

Politeiștii sunt, așadar, dezbinați în adorarea lor. Profetul ﷺ a luptat împotriva lor fără a face deosebire între ei. A luptat împotriva închinătorilor la idoli, împotriva evreilor și creștinilor, împotriva zoroastrienilor, împotriva tuturor politeiștilor și împotriva celor care adorau îngerii, apropiații lui Allah și oamenii drepți. Nu a făcut deosebire între ei.

Aceasta este o respingere a celor care spun: «Cel care adoră un idol nu este asemenea celui care adoră un om drept sau un înger, fiindcă aceia adoră pietre, copaci și lucruri neînsuflețite, pe când cel care adoră un om drept, un apropiat al lui Allah, nu este asemenea celui care adoră idolii.»

Prin aceasta, ei vor să spună că judecata privind cel care adoră astăzi mormintele este diferită de judecata privind adoratorul idolilor: că primul nu este necredincios, că fapta lui nu este socotită politeism și că nu este îngăduit să se lupte împotriva lui. Noi spunem: Trimisul nu a făcut deosebire între ei, ci i-a socotit pe toți politeiști și a considerat îngăduite sângele și averile lor, fără a-i deosebi. Sunt și cei care îl adoră pe Mesia, deși Mesia este Trimisul lui Allah; totuși, a luptat împotriva lor. Evreii îl adoră pe ʿUzayr, care este dintre profeții sau dintre oamenii lor drepți; Trimisul lui Allah ﷺ a luptat împotriva lor și nu i-a deosebit. În politeism nu se face deosebire între cel care adoră un om drept și cel care adoră un idol, o piatră sau un copac, fiindcă politeismul înseamnă adorarea altcuiva în afară de Allah, oricine ar fi acela. De aceea, El a spus:

Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic.

Cuvântul «nimic» (﴿شَيْـًٔا﴾) este o formă nehotărâtă într-un context de interdicție și cuprinde totul: orice este asociat cu Allah Atotputernicul și Mărețul dintre îngeri, mesageri, oameni drepți, apropiați ai lui Allah, pietre și copaci.

Dovada este cuvântul Preaînaltului: «Luptați împotriva lor până când nu va mai exista ispitire și religia va fi consacrată lui Allah» [Al-Baqarah 2:193].

Spusele sale: Dovada este cuvântul Preaînaltului:

Luptați împotriva lor până când nu va mai exista ispitire.

Adică dovada referitoare la lupta împotriva politeiștilor, fără deosebire după cele pe care le adoră, este cuvântul Preaînaltului: «Luptați împotriva lor.» (﴿وَقَـٰتِلُوهُمْ﴾) Acesta îi cuprinde pe toți politeiștii, fără nicio excepție. Apoi a spus: «Până când nu va mai exista ispitire.» (﴿حَتَّىٰ لَا تَكُونَ فِتْنَةٌ﴾) Ispitirea, fitnah, este politeismul; adică să nu mai existe politeism. Expresia are sens general: orice fel de politeism, fie că privește apropiații lui Allah și oamenii drepți, fie pietrele, copacii, soarele sau luna.

«Și religia va fi consacrată lui Allah» (﴿وَيَكُونَ ٱلدِّينُ لِلَّهِ﴾): toată adorarea să fie numai pentru Allah, fără ca altcineva, oricine ar fi el, să aibă vreo parte din ea. Nu există deosebire între a-I asocia lui Allah pe apropiații Săi și pe oamenii drepți, pietrele, copacii, diavolii sau pe alții.

Dovada referitoare la soare și la lună este cuvântul Preaînaltului: «Printre semnele Sale sunt noaptea și ziua, soarele și luna. Nu vă prosternați nici soarelui, nici lunii» [Fuṣṣilat 41:37].

Aceasta arată că există oameni care se prosternează soarelui și lunii. De aceea, a interzis Trimisul ﷺ rugăciunea la răsăritul și la apusul soarelui,

 pentru a închide calea care poate duce la rău, fiindcă există oameni care se prosternează soarelui atunci când răsare și atunci când apune. Ni s-a interzis, așadar, să ne rugăm în aceste două momente, chiar dacă rugăciunea este pentru Allah. Întrucât rugăciunea în acel timp seamănă cu fapta politeiștilor, a fost oprită pentru a închide calea care duce la politeism. Trimisul ﷺ a venit cu interzicerea politeismului și cu închiderea căilor care duc la el.

Dovada referitoare la îngeri este cuvântul Preaînaltului: «Și nu v-ar porunci să-i luați pe îngeri și pe profeți drept stăpâni» [Āl ʿImrān 3:80].

Spusele sale: «Dovada referitoare la îngeri…» arată că există oameni care i-au adorat pe îngeri și pe profeți și că aceasta este politeism.

Cei care adoră astăzi mormintele spun: «Cel care adoră îngerii, profeții și oamenii drepți nu este necredincios.»

Dovada referitoare la profeți este cuvântul Preaînaltului: «Și când Allah va spune: „O, ʿĪsā, fiul lui Maryam! Tu le-ai spus oamenilor: «Luați-mă pe mine și pe mama mea drept două divinități în afara lui Allah»?” El va spune: „Slăvit ești Tu! Nu mi se cuvine să spun ceea ce nu am dreptul. Dacă aș fi spus-o, Tu ai fi știut. Tu știi ce este în sufletul meu, iar eu nu știu ce este în Sufletul Tău. Tu ești Cunoscătorul deplin al celor nevăzute”» [Al-Māʾidah 5:116].

Spusele sale: «Dovada referitoare la profeți…» cuprind o dovadă că adorarea profeților este politeism, asemenea adorării idolilor. Aceasta îi respinge pe cei dintre adoratorii mormintelor care fac o deosebire în această privință.

Ea îi respinge pe cei care spun că politeismul înseamnă adorarea idolilor și care nu-l socotesc pe cel care adoră idolii la fel cu cel care adoră un apropiat al lui Allah sau un om drept. Ei resping punerea lor pe aceeași treaptă și pretind că politeismul se limitează numai la adorarea idolilor. Aceasta este o amăgire vădită, din două perspective:

 Allah — Măreț și Preaînalt — i-a mustrat pe toți în Coran și a poruncit să se lupte împotriva tuturor.

 Profetul ﷺ nu a făcut deosebire între un adorator de idoli și cel care adoră un înger sau un om drept.

Dovada referitoare la oamenii drepți este cuvântul Preaînaltului: «Aceia pe care îi invocă ei caută mijlocul de apropiere de Domnul lor, întrecându-se care să fie mai aproape, nădăjduiesc în îndurarea Lui și se tem de pedeapsa Lui» [Al-Isrāʾ 17:57].

«Dovada referitoare la oamenii drepți»: adică dovada că există oameni care i-au adorat pe oamenii drepți este cuvântul Preaînaltului:

Aceia pe care îi invocă ei caută mijlocul de apropiere de Domnul lor, întrecându-se care să fie mai aproape.

S-a spus că acest verset a fost revelat despre cei care îi adorau pe Mesia, pe mama sa și pe ʿUzayr. Allah — Slăvit este El — a arătat că Mesia, mama sa Maryam și ʿUzayr sunt cu toții robi ai lui Allah: se apropie de Allah, nădăjduiesc în îndurarea Lui și se tem de pedeapsa Lui. Ei sunt robi care au nevoie de Allah, depind de El, Îl roagă și caută apropierea de El prin ascultare. «Caută mijlocul de apropiere de Domnul lor» (﴿يَبْتَغُونَ إِلَىٰ رَبِّهِمُ ٱلْوَسِيلَةَ﴾), adică apropierea de El — Slăvit este El — prin ascultare și adorare. Aceasta arată că nu sunt vrednici să fie adorați, fiindcă sunt oameni nevoiași și lipsiți de putere prin ei înșiși, care Îl roagă pe Allah, nădăjduiesc în îndurarea Lui și se tem de pedeapsa Lui. Cine este astfel nu este vrednic să fie adorat împreună cu Allah Atotputernicul și Mărețul. A doua explicație este că versetul a fost revelat despre niște politeiști care adorau un grup de djinni. Djinnii au îmbrățișat Islamul, iar oamenii aceia nu au aflat că ei deveniseră musulmani. Djinnii au început să se apropie de Allah prin ascultare și rugă stăruitoare, nădăjduind în îndurarea Sa și temându-se de pedeapsa Sa. Ei sunt, așadar, robi nevoiași, lipsiți de putere prin ei înșiși, care nu sunt vrednici să fie adorați.

Oricare ar fi sensul urmărit în acest verset nobil, el arată că nu este îngăduită adorarea oamenilor drepți, fie ei profeți și oameni cu credință deplină, fie apropiați ai lui Allah și oameni drepți. Adorarea lor nu este îngăduită, fiindcă toți sunt robi ai lui Allah, care au nevoie de El. Cum să fie adorați împreună cu Allah — Măreț și Preaînalt?

Al-wasīlah înseamnă ascultare și apropiere. În limbă, este lucrul prin care se ajunge la scopul urmărit. Ceea ce te conduce la mulțumirea lui Allah și la Paradisul Său este mijlocul de apropiere de Allah. Aceasta este al-wasīlah îngăduită de Lege în cuvântul Preaînaltului:

Și căutați mijlocul de apropiere de El.

Cei care răstălmăcesc și urmează superstițiile spun însă că al-wasīlah înseamnă să așezi între tine și Allah un intermediar dintre apropiații lui Allah, oamenii drepți și cei morți, luându-i drept intermediari între tine și Allah pentru ca ei să te apropie de El:

Nu-i adorăm decât pentru ca ei să ne apropie de Allah.

Pentru acești superstițioși, al-wasīlah înseamnă să așezi între tine și Allah un intermediar care să te facă cunoscut lui Allah, să-I transmită nevoile tale și să-L înștiințeze despre tine, ca și cum Allah — Măreț și Preaînalt — nu ar ști sau ca și cum ar fi zgârcit și nu ar dărui decât după ce ar fi rugat stăruitor prin intermediari. Allah este mai presus de ceea ce spun ei! Ei invocă:

Aceia pe care îi invocă ei caută mijlocul de apropiere de Domnul lor,

pretinzând că aceasta arată că luarea unor făpturi drept intermediari către Allah este îngăduită, fiindcă Allah i-a lăudat pe cei care fac astfel. În celălalt verset:

O, voi cei care credeți! Temeți-vă de Allah, căutați mijlocul de apropiere de El și străduiți-vă pe calea Sa.

Ei spun: «Allah ne-a poruncit să căutăm al-wasīlah către El, iar al-wasīlah înseamnă intermediar.» Așa răstălmăcesc cuvintele, scoțându-le din locul lor. Al-wasīlah îngăduită în Coran și Sunnah este ascultarea care apropie de Allah și căutarea apropierii de El prin Numele și Însușirile Sale. Aceasta este al-wasīlah îngăduită. Cât despre căutarea apropierii de Allah prin făpturi, aceasta este un mijloc oprit, un mijloc politeist, pe care l-au folosit politeiștii de odinioară:

Cei care și-au luat ocrotitori în afara Lui spun: „Nu-i adorăm decât pentru ca ei să ne apropie de Allah”.

Acesta este același politeism al celor de odinioară și al celor de mai târziu. Chiar dacă îl numesc al-wasīlah, el este politeismul însuși, nu mijlocul de apropiere rânduit de Allah — Slăvit și Preaînalt. Allah nu a făcut niciodată din politeism un mijloc de apropiere de El; dimpotrivă, politeismul îndepărtează de Allah — Slăvit și Preaînalt:

Celui care Îi asociază ceva lui Allah, Allah i-a oprit Paradisul, iar sălașul său va fi Focul. Cei nedrepți nu vor avea ajutoare.

Cum ar putea fi politeismul un mijloc de apropiere de Allah? Allah este mai presus de ceea ce spun ei!

Dovada urmărită în verset este că printre politeiști există oameni care îi adoră pe cei drepți. Allah a arătat aceasta și a arătat că aceia pe care îi adorați sunt robi nevoiași, care «caută mijlocul de apropiere de Domnul lor» (﴿يَبْتَغُونَ إِلَىٰ رَبِّهِمُ ٱلْوَسِيلَةَ﴾), adică se apropie de El prin ascultare. «Întrecându-se care să fie mai aproape» (﴿أَيُّهُمْ أَقْرَبُ﴾): se întrec în adorare către Allah — Măreț și Preaînalt —, fiindcă au nevoie de El și depind de El. «Nădăjduiesc în îndurarea Lui și se tem de pedeapsa Lui.» (﴿وَيَرْجُونَ رَحْمَتَهُۥ وَيَخَافُونَ عَذَابَهُۥٓ﴾) Cine este astfel nu poate fi o divinitate invocată împreună cu Allah Atotputernicul și Mărețul.

Dovada referitoare la pietre și copaci este cuvântul Preaînaltului: «Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā și despre Manāt, cealaltă, a treia?» [An-Najm 53:19–20].

«Dovada referitoare la pietre și copaci…» Acest verset arată că printre politeiști există oameni care adoră pietrele și copacii.

Cuvântul Său: «Ce spuneți?» (﴿أَفَرَءَيْتُمُ﴾) este o întrebare de mustrare. Adică: spuneți-Mi! Este o întrebare prin care îi dezaprobă și îi mustră.

Al-Lāt (﴿ٱللَّـٰتَ﴾), cu litera tāʾ nedublată, este numele unui idol din Aṭ-Ṭāʾif. Era o piatră cioplită, deasupra căreia fusese ridicată o clădire cu perdele, care imita Kaʿbah. În jurul ei se afla o curte, iar lângă ea slujeau păzitori. Ei o adorau în afara lui Allah Atotputernicul și Mărețul. Ea aparținea tribului Thaqīf și triburilor aliate, care se făleau cu ea.

S-a recitat și «Ce spuneți despre Al-Lātt?» (﴿أَفَرَأَيْتُمْ اللَّاتَّ﴾), cu litera tāʾ dublată: un participiu activ de la latta, yaluttu, «a amesteca». Era un om drept care amesteca sawīq-ul și îl oferea pelerinilor drept hrană. Când a murit, au ridicat o clădire peste mormântul lui, au lăsat perdele peste ea și au început să-l adore în afara lui Allah Atotputernicul și Mărețul. Acesta este Al-Lāt.

«Și Al-ʿUzzā» (﴿وَٱلْعُزَّىٰ﴾): erau niște arbori de salam din valea Nakhlah, între Makkah și Aṭ-Ṭāʾif, înconjurați de o construcție și de perdele, lângă care slujeau păzitori. Acolo se aflau diavoli care le vorbeau oamenilor. Cei neștiutori credeau că arborii înșiși sau clădirea pe care o ridicaseră le vorbeau, deși cei care le vorbeau erau diavolii, ca să-i ducă departe de calea lui Allah. Acest idol aparținea tribului Quraysh, locuitorilor din Makkah și celor din împrejurimi.

«Și Manāt» (﴿وَمَنَوٰةَ﴾): se afla într-un loc apropiat de muntele Qudayd, între Makkah și Al-Madīnah. Aparținea triburilor Khuzāʿah, Al-Aws și Al-Khazraj. Ei intrau lângă ea în starea de iḥrām pentru pelerinaj și o adorau în afara lui Allah. Acești trei idoli erau cei mai mari idoli ai arabilor. Allah Preaînaltul a spus:

Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā și despre Manāt?

V-au adus vreun folos? V-au ajutat? V-au sprijinit? Creau ele, dădeau mijloace de trai, dădeau viață sau aduceau moartea? Ce ați găsit la ele? Aceasta este o mustrare și o chemare adresată minților să-și revină. Ele sunt doar niște pietre și niște copaci creați, care nu au puterea de a aduce folos sau vătămare.

Când Allah a adus Islamul și Trimisul lui Allah ﷺ a cucerit nobila Makkah, i-a trimis pe Al-Mughīrah ibn Shuʿbah și Abū Sufyān ibn Ḥarb la Al-Lāt, în Aṭ-Ṭāʾif, iar ei au dărâmat-o la porunca Trimisului lui Allah ﷺ. L-a trimis pe Khālid ibn al-Walīd la Al-ʿUzzā; acesta a dărâmat-o, a tăiat copacii, a ucis făptura feminină dintre djinni care se afla acolo, le vorbea oamenilor și îi ducea în rătăcire și a șters-o cu totul — laudă lui Allah! L-a trimis pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib la Manāt, iar acesta a dărâmat-o și a șters-o.

 Ea nu s-a putut salva pe sine; cum să-i salveze, așadar, pe adepții și adoratorii săi?

Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā și despre Manāt, cealaltă, a treia?

Unde au dispărut? V-au folosit? S-au putut apăra de ostașii lui Allah și de armatele monoteiștilor?

Aceasta arată că există oameni care adoră copacii și pietrele. Mai mult, acești trei idoli erau cei mai mari idoli ai lor, dar Allah i-a șters din existență. Ei nu s-au apărat pe sine și nu le-au folosit adepților lor: Trimisul lui Allah ﷺ a pornit împotriva lor și a luptat cu ei, iar idolii lor nu i-au apărat. Aceasta cuprinde ceea ce a urmărit șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — prin dovada sa: există oameni care adoră pietrele și copacii.

Slavă lui Allah! Oameni înzestrați cu judecată adoră copaci și pietre neînsuflețite, care nu au judecată, nici mișcare și nici viață! Unde este judecata oamenilor? Allah este cu mult mai presus de ceea ce spun ei!

Și hadithul lui Abū Wāqid al-Laythī — Allah să fie mulțumit de el! —, care a spus: «Am ieșit cu Profetul ﷺ către Ḥunayn, la puțin timp după ce părăsiserăm necredința. Politeiștii aveau un arbore sidr lângă care zăboveau și în care își atârnau armele, numit Dhāt Anwāṭ. Am trecut pe lângă un arbore sidr și am spus: „O, Trimis al lui Allah! Rânduiește-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ, așa cum au și ei un Dhāt Anwāṭ…”» — până la sfârșitul hadithului.

Abū Wāqid al-Laythī — Allah să fie mulțumit de el! — a fost, potrivit părerii cunoscute, dintre cei care au îmbrățișat Islamul în anul cuceririi, anul opt al Hijrei. Spusele sale: «numit Dhāt Anwāṭ»: anwāṭ este pluralul lui nawṭ, care înseamnă atârnare. Adică un arbore cu lucruri atârnate: își atârnau în el armele pentru a căuta binecuvântarea de la el. Unii dintre companionii care îmbrățișaseră Islamul de curând și nu cunoscuseră pe deplin monoteismul au spus:

«Rânduiește-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ, așa cum au și ei un Dhāt Anwāṭ.» Aceasta este nenorocirea imitării și a asemănării cu alții, una dintre cele mai mari nenorociri. Atunci, Profetul ﷺ s-a mirat și a spus: «Allah este Cel mai Mare! Allah este Cel mai Mare! Allah este Cel mai Mare!» Când ceva îl uimea sau când dezaproba un lucru, el ﷺ rostea takbīr-ul ori spunea «Slavă lui Allah!» și repeta aceasta.

«Acestea sunt căile urmate», adică drumurile pe care merg oamenii, urmându-se unii pe alții. Lucrul care v-a împins la aceasta este urmarea căilor celor de dinainte și asemănarea cu politeiștii.

Pe Cel în Mâna Căruia se află sufletul meu, ați spus precum i-au spus fiii lui Isrāʾīl lui Mūsā: „Fă-ne o divinitate, așa cum au și ei divinități!” El a spus: „Voi sunteți un neam de neștiutori” [Al-Aʿrāf 7:138].

Când Mūsā — pacea fie asupra sa! — a trecut marea cu fiii lui Isrāʾīl, iar Allah le-a înecat dușmanul sub privirile lor, au trecut pe lângă niște politeiști care zăboveau lângă idolii lor. Aceștia i-au spus lui Mūsā — pacea fie asupra sa! —:

Fă-ne o divinitate, așa cum au și ei divinități! El a spus: Voi sunteți un neam de neștiutori.

I-a mustrat și a spus: «Ceea ce urmează aceștia va fi nimicit» (﴿إِنَّ هَـٰٓؤُلَآءِ مُتَبَّرٌ مَّا هُمْ فِيهِ﴾), adică este neadevăr, «iar ceea ce făceau ei este deșert» (﴿وَبَـٰطِلٌ مَّا كَانُوا۟ يَعْمَلُونَ﴾), fiindcă este politeism.

El a spus: „Să vă caut altă divinitate în afară de Allah, după ce El v-a ales mai presus de lumi?”.

El — binecuvântarea și pacea fie asupra sa! — i-a mustrat, așa cum Profetul nostru Muḥammad ﷺ i-a mustrat pe acești companioni. Însă nici unii, nici ceilalți nu au săvârșit politeism. Fiii lui Isrāʾīl, când au rostit aceste cuvinte, nu au săvârșit politeism, fiindcă nu au pus lucrul în faptă. La fel, dacă acești companioni și-ar fi luat un Dhāt Anwāṭ, ar fi săvârșit politeism; dar Allah i-a ocrotit. Când Profetul lor le-a interzis, s-au oprit. Au spus acele cuvinte din neștiință, nu cu bună știință. Când au aflat că era politeism, s-au oprit și nu au făcut-o. Dacă ar fi făcut-o, I-ar fi asociat pe cineva lui Allah Atotputernicul și Mărețul.

Dovada urmărită în verset este că există oameni care adoră copacii, fiindcă acei politeiști își luaseră un Dhāt Anwāṭ. Acești companioni, în ale căror inimi cunoașterea nu se statornicise încă, au încercat să se asemene cu ei, însă Allah i-a ocrotit prin Trimisul Său ﷺ.

Dovada urmărită este că există oameni care caută binecuvântarea de la copaci și zăbovesc lângă ei. Al-ʿukūf înseamnă să rămâi lângă ei un timp, pentru a căuta apropierea de ei. Așadar, al-ʿukūf înseamnă rămânerea într-un loc. Aceasta arată câteva chestiuni de mare însemnătate:

 pericolul necunoașterii monoteismului. Cel care nu cunoaște monoteismul poate foarte ușor să cadă în politeism fără să-și dea seama. De aceea, trebuie învățat monoteismul și trebuie învățat ceea ce i se opune, politeismul, pentru ca omul să aibă înțelegere limpede și să nu fie prins prin propria neștiință, mai ales atunci când vede pe cineva făcând un asemenea lucru și, din neștiință, îl socotește adevăr. Aici se arată pericolul neștiinței, mai ales în chestiunile de credință.

 hadithul arată pericolul asemănării cu politeiștii și faptul că ea poate duce la politeism. Profetul ﷺ a spus:

Al treilea principiu

Patru principii pentru înțelegerea monoteismului și a politeismului, explicate prin dovezi din Coran și Sunnah. Comentariul lămurește sinceritatea în adorare, urmarea Trimisului, mijlocirea și căutarea apropierii de Allah.