De ce diferă învățații

Învățatul consideră că dovada este contrazisă de un text sau de un consens mai puternic decât ea.

Aceasta înseamnă că dovada ajunge la cel care o cercetează, dar el socotește că ea este contrazisă de un text sau de un consens mai puternic. Acest lucru se întâlnește adesea în divergențele dintre imami.

Cât de des auzim pe cineva afirmând existența unui consens, deși, la o cercetare atentă, se dovedește că nu există consens!

Printre cele mai ciudate afirmații despre consens se numără faptul că unii au spus: „S-a convenit în unanimitate că mărturia sclavului este acceptată”, în vreme ce alții au spus: „S-a convenit în unanimitate că mărturia sclavului nu este acceptată.”

Acesta este un exemplu uimitor de transmitere a unui presupus consens. Când cei din jurul cuiva sunt de acord asupra unei opinii, el poate crede că nimeni nu li se împotrivește, fiind convins că aceasta este concluzia cerută de texte. În mintea sa se reunesc astfel două dovezi: textul și consensul. Poate considera că și analogia corectă și raționamentul corect duc la aceeași concluzie. Atunci hotărăște că nu există divergență și că nimeni nu contrazice textul pe care îl are în vedere, sprijinit, în opinia sa, de analogia corectă. În realitate, lucrurile pot sta tocmai invers.

Putem da drept exemplu opinia lui Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — despre *ribā al-faḍl*, dobânda prin surplus.

S-a transmis în mod autentic că Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa, a spus: „Ribā se află numai în amânare.”³⁰ S-a transmis de asemenea în relatarea lui ʿUbādah ibn al-Ṣāmit și în altele că ribā există atât prin amânare, cât și prin surplus.³¹

După Ibn ʿAbbās, învățații au căzut de acord că ribā este de două feluri: *ribā al-faḍl*, prin surplus, și *ribā al-nasīʾah*, prin amânare.

Ibn ʿAbbās susținea însă că ribā există numai prin amânare. De exemplu, dacă ai vinde un ṣāʿ de grâu pentru doi ṣāʿ, schimbul făcându-se pe loc, aceasta ar fi îngăduit potrivit lui Ibn ʿAbbās, deoarece el considera că ribā există numai prin amânare.

La fel, dacă ai vinde un mithqāl de aur pentru doi mithqāl de aur, cu predarea imediată a ambelor cantități, el nu ar considera aceasta ribā. Dacă însă primirea contraprestației ar fi amânată, astfel încât mi-ai da acel mithqāl, iar eu nu ți-aș da ceea ce îți revine decât după ce ne-am despărțit, atunci ar fi ribā. Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi — considera că formularea restrictivă din hadith exclude existența ribā în alte situații. Este cunoscut că particula arabă *innamā* exprimă restrângerea; în această înțelegere, ea ar arăta că alte situații nu constituie ribā. În realitate însă, hadithul lui ʿUbādah arată că și surplusul constituie ribā, potrivit cuvintelor Trimisului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa: „Cel care adaugă sau cere un adaos a săvârșit ribā.”³²

Care este atunci poziția noastră față de hadithul pe care Ibn ʿAbbās l-a folosit ca dovadă?

Îl înțelegem într-un fel care îl împacă cu celălalt hadith, care arată că ribā există și prin surplus. Spunem astfel: ribā în forma sa gravă, practicată de oamenii din epoca ignoranței și despre care Allah Preaînaltul a spus:

este ribā prin amânare. Ribā prin surplus nu este acea formă gravă și deosebit de mare. De aceea Ibn al-Qayyim, în cartea sa *Iʿlām al-Muwaqqiʿīn*, a considerat că interzicerea ribā prin surplus ține de interzicerea mijloacelor care duc la un rău, nu de interzicerea unor lucruri urmărite ca scop în sine.