Condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii

Spusele sale: «Stâlpii rugăciunii sunt paisprezece: statul în picioare când omul poate; takbīr-ul de intrare în rugăciune; recitarea surei Al-Fātiḥah; înclinarea, rukūʿ; ridicarea din ea; prosternarea pe cele șapte părți ale trupului; ridicarea dreaptă din ea; șederea dintre cele două prosternări; liniștirea în toți stâlpii; respectarea ordinii; ultimul tashahhud; șederea pentru el; invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ; și cele două saluturi de încheiere.»

În limbă, rukn-ul unui lucru este partea sa cea mai puternică, iar ṣalāh înseamnă rugă de cerere. În Lege, rugăciunea înseamnă cuvinte și fapte anume, începute prin takbīr și încheiate prin salām. Stâlpii rugăciunii fac parte din ea. Deosebirea dintre o condiție și un stâlp este că stâlpul unui lucru face parte din el și este cuprins în el. Condiția nu face parte din lucrul respectiv, ci fie îl precedă și îl însoțește, precum puritatea rituală, fie îl însoțește, precum îndreptarea către qiblah.

Statul în picioare

Spusele sale: «Primul stâlp: statul în picioare când omul poate. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Păziți rugăciunile și rugăciunea de mijloc și stați înaintea lui Allah cu supunere!” [Al-Baqarah 2:238].»

În rugăciunea obligatorie, omul trebuie să se roage în picioare dacă poate sta în picioare. Rugăciunea celui care se roagă așezat, deși poate sta în picioare, nu este valabilă. Dovada este hadithul lui ʿImrān ibn Ḥuṣayn — Allah să fie mulțumit de el! — potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Roagă-te în picioare; dacă nu poți, așezat; dacă nu poți, întins pe o parte.» Relatat de Al-Bukhārī (1117).

Cât despre rugăciunea voluntară, ea poate fi împlinită așezat, iar răsplata este jumătate din răsplata celui care se roagă în picioare. Mai bine este să fie împlinită în picioare, pentru a dobândi răsplata întreagă. Dovada este hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de amândoi! — în această privință, relatat de Muslim (735). Dacă bolnavul nu poate să se roage în picioare și împlinește așezat rugăciunile obligatorii și pe cele voluntare, răsplata sa este întreagă, potrivit spuselor Profetului ﷺ din hadithul lui Abū Mūsā — Allah să fie mulțumit de el!: «Când robul se îmbolnăvește sau călătorește, i se scrie asemenea faptelor pe care le săvârșea când era acasă și sănătos.» Relatat de Al-Bukhārī (2996).

Takbīr-ul de intrare

Spusele sale: «Al doilea: takbīr-ul de intrare în rugăciune. Dovada este hadithul: „Takbīr-ul face oprite lucrurile îngăduite înaintea rugăciunii, iar salām-ul le face din nou îngăduite.”»

Takbīr-ul de intrare este primul takbīr al rugăciunii. El este pentru rugăciune asemenea intrării în starea de iḥrām pentru ḥajj și ʿumrah. A fost numit takbīrat al-iḥrām fiindcă, după ce omul intră prin el în rugăciune, îi sunt oprite lucruri care îi erau îngăduite înainte, precum mâncatul, băutul, vorbitul și altele. De aceea, Profetul ﷺ a spus: «Takbīr-ul face oprite lucrurile îngăduite înaintea rugăciunii, iar salām-ul le face din nou îngăduite.» Relatat de At-Tirmidhī și de alții, de la ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el! At-Tirmidhī a spus, la numărul 3: «Acest hadith este cel mai autentic și mai bun din acest capitol.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (301).

Ruga de deschidere

Spusele sale: «După aceasta urmează ruga de deschidere, care este Sunnah, prin cuvintele: „Slavă Ție, o, Allah, și laudă Ție! Binecuvântat este Numele Tău, înaltă este măreția Ta și nu există altă divinitate în afară de Tine.” Înțelesul cuvintelor Subḥānaka Allāhumma, „Slavă Ție, o, Allah”, este: Te declar lipsit de orice neajuns, așa cum se cuvine slavei Tale. Wa-bi-ḥamdika, „și laudă Ție”, înseamnă lauda adusă Ție. Wa-tabāraka ismuka, „binecuvântat este Numele Tău”, înseamnă că binecuvântarea se dobândește prin pomenirea Ta. Wa-taʿālā jadduka, „înaltă este măreția Ta”, înseamnă că măreția Ta este înălțată. Wa-lā ilāha ghayruka, „și nu există altă divinitate în afară de Tine”, înseamnă că nimeni de pe pământ și din cer nu este adorat pe drept în afară de Tine, o, Allah.»

Rostirea în șoaptă a rugii de deschidere după takbīr-ul de intrare și înaintea recitării face parte dintre practicile Sunnah și cele recomandate ale rugăciunii. De la Profet ﷺ au fost transmise în mod statornic mai multe formulări. Omul folosește una dintre ele în rugăciunea sa și nu le adună pe toate într-o singură rugăciune. Formula menționată de șeic este una dintre ele și a fost relatată de la ʿUmar, ʿĀʾishah și Abū Saʿīd — Allah să fie mulțumit de ei! Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (340, 341).

Apoi șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat această rugă. Îmbinarea proclamării slavei și a laudei cuprinde declararea lui Allah Atotputernicul și Mărețul ca fiind lipsit de tot ceea ce nu I se cuvine și afirmarea oricărei desăvârșiri care I se cuvine. Tabāraka are forma verbală tafāʿala și provine din barakah, «binecuvântare». Orice bine și orice binecuvântare se dobândesc prin pomenirea Sa — Slăvit și Preaînalt este El! Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile.

Și a spus:

Pomeniți-Mă și vă voi pomeni.

Profetul ﷺ a spus: «Cel care Îl pomenește pe Domnul său și cel care nu-L pomenește sunt asemenea celui viu și celui mort.» Relatat de Al-Bukhārī (6407), din hadithul lui Abū Mūsā — Allah să fie mulțumit de el! Este posibil ca prin «Numele» să se înțeleagă toate Numele. Ar fi atunci un singular pus în legătură cu un termen definit, care capătă astfel sens general, precum în cuvântul Preaînaltului:

Dacă ați număra binefacerea lui Allah, nu ați putea să o cuprindeți.

Wa-taʿālā jadduka, «înaltă este măreția Ta», este asemenea cuvântului Preaînaltului:

Măreția Domnului nostru este înaltă. El nu Și-a luat nici soață, nici fiu.

Aceste trei expresii din rugă — subḥānaka, tabāraka și taʿālā — sunt folosite numai pentru Allah Preaînaltul. Nu i se spune altcuiva: subḥānaka, tabārakta și taʿālayta și nici nu se spune despre altcineva: subḥānahu, tabāraka și taʿālā.

Cererea ocrotirii

Spusele sale: «Aʿūdhu bi-llāhi min ash-shayṭāni ar-rajīm, „Caut ocrotire la Allah împotriva Satanei cel alungat”. Aʿūdhu înseamnă: caut adăpost, refugiu și ocrotire la Tine, o, Allah, împotriva Satanei cel alungat, izgonit și îndepărtat de îndurarea lui Allah, ca să nu-mi dăuneze nici în religia mea, nici în viața mea lumească.»

După ruga de deschidere și înaintea recitării se rostește cererea de ocrotire, istiʿādhah. Șeicul a menționat-o și a explicat-o. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Când reciți Coranul, caută ocrotire la Allah împotriva Satanei cel alungat,

adică atunci când dorești să-l reciți. Ibn Kathīr a spus în explicarea acestui verset: «Aceasta este o poruncă de recomandare, nu o obligație. Abū Jaʿfar ibn Jarīr și alți imami au redat consensul asupra acestui fapt.»

Recitarea surei Al-Fātiḥah

Spusele sale: «Recitarea surei Al-Fātiḥah este un stâlp în fiecare rakʿah, potrivit hadithului: „Nu are rugăciune cel care nu recită Deschiderea Cărții.” Ea este Mama Coranului.»

Recitarea surei Al-Fātiḥah în fiecare rakʿah a rugăciunii este obligatorie pentru imam, pentru cel care îl urmează și pentru cel care se roagă singur, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Nu are rugăciune cel care nu recită Deschiderea Cărții.» Relatat de Al-Bukhārī (756) și de Muslim (394). Cel care urmează imamul o recită în urma acestuia atât în rugăciunea cu recitare în șoaptă, cât și în cea cu recitare cu glas tare. Dovada pentru recitarea ei în urma imamului, când acesta recită cu glas tare, este hadithul unui companion al Profetului ﷺ care a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Poate că recitați în urma imamului, în timp ce imamul recită?” Ei au spus: „Da, facem aceasta.” El a spus: „Nu faceți aceasta, în afară de recitarea Mamei Cărții de către unul dintre voi”», ori a spus: «Deschiderea Cărții.» Relatat de Aḥmad în Musnad-ul său (18070), cu un lanț autentic de transmitere. O relatare asemănătoare a venit și de la ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit — Allah să fie mulțumit de el! În lanțul ei se află Muḥammad ibn Isḥāq, însă el a arătat explicit că a auzit relatarea, fiind astfel înlăturat riscul tadlīs-ului său. Relatat de Aḥmad în Al-Musnad (22745). Această relatare se împacă cu cele despre încetarea recitării de către oameni în urma imamului și cu hadithurile «Cine are un imam, recitarea acestuia este recitare și pentru el» și «Când el recită, ascultați în tăcere», înțelegând că acestea se referă la recitarea altor pasaje decât Al-Fātiḥah.

Apoi șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat pe scurt sura Al-Fātiḥah, spunând:

Explicarea surei Al-Fātiḥah

«„În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!”: căutarea binecuvântării și cererea ajutorului.»

Aceasta înseamnă că musulmanul rostește basmalah căutând binecuvântarea prin Numele lui Allah și cerând ajutorul lui Allah în recitarea sa. La fel procedează în orice lucru înaintea căruia rostește Numele lui Allah: o face pentru binecuvântare și ajutor. Basmalah se recită în șoaptă. Ea este un verset din Coran. Dacă este un verset al fiecărei sure sau un verset de sine stătător care desparte surele, precum și dacă este un verset al surei Al-Fātiḥah sau nu face parte din ea, sunt chestiuni în care învățații au mai multe păreri. Faptul că aparține Coranului este arătat de includerea ei în muṣḥaf de către companioni, care nu au inclus acolo decât ceea ce este Coran. În Sunan Abī Dāwūd (788), cu un lanț autentic de transmitere, se relatează de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi! — că a spus: «Profetul ﷺ nu cunoștea despărțirea dintre sure până când nu-i era revelat: „În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!”»

Între învățați nu există deosebire de părere că basmalah este o parte dintr-un verset din cuprinsul surei An-Naml. Sura Al-Fātiḥah are șapte versete. Cei dintre învățați care spun că basmalah este un verset al surei Al-Fātiḥah o numără printre cele șapte. Cei care spun că nu face parte din Al-Fātiḥah socotesc al șaptelea verset: «Nu al celor asupra cărora s-a abătut mânia și nici al celor rătăciți.» Printre dovezile că basmalah nu este un verset din Al-Fātiḥah se află spusele Profetului ﷺ din hadithul qudsī: «Allah Atotputernicul și Mărețul a spus: „Am împărțit rugăciunea între Mine și robul Meu în două jumătăți, iar robului Meu îi revine ceea ce cere. Când robul spune: «Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor!», Allah Preaînaltul spune: «Robul Meu M-a lăudat…»”» — până la sfârșitul hadithului. Relatat de Muslim, de la Abū Hurayrah (395). În el nu a fost menționată basmalah.

Spusele sale: «„Laudă lui Allah!” Al-ḥamd înseamnă laudă, iar articolul al- cuprinde toate laudele. Cât despre însușirile frumoase asupra cărora omul nu are o contribuție, precum frumusețea și altele asemenea ei, lauda lor se numește madh, elogiu, nu ḥamd.»

Lauda adusă Domnului lor de către robi este un act de adorare. Ea face parte din monoteismul adorării, care înseamnă afirmarea unicității lui Allah prin faptele robilor. Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este vrednic de laudă pentru fiecare binefacere dobândită de robi, fie că vreunul dintre ei a avut sau nu vreun rol în dobândirea ei. Întregul merit pentru toate acestea Îi aparține lui Allah — Slăvit și Preaînalt este El! Preaînaltul a spus:

Orice binefacere aveți este de la Allah.

În îndemnul său către Ibn ʿAbbās, Profetul ﷺ a spus: «Să știi că, dacă întreaga comunitate s-ar aduna să-ți aducă un folos, nu ți-ar aduce decât folosul pe care Allah ți l-a scris.» Toate laudele, în realitate, Îi aparțin lui Allah; numai El — Slăvit este El! — este lăudat în orice împrejurare. Cât despre robi, pentru faptele frumoase pe care le aleg, precum bunătatea, binefacerea și săvârșirea binelui, li se aduce ḥamd, laudă. Pentru însușirile frumoase la care nu au o contribuție, precum frumusețea și înfățișarea plăcută, li se aduce madh, elogiu, nu ḥamd.

Spusele sale: «„Stăpânul lumilor”: Domnul este Cel adorat, Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Stăpânul, Cel care rânduiește toate lucrurile și Cel care îngrijește întreaga făptură prin binefaceri. Prin „lumi” se înțelege tot ceea ce este în afara lui Allah, iar El este Domnul tuturor.»

Aceste cuvinte cuprind afirmarea unicității Sale în stăpânire, în Numele și Însușirile Sale. Monoteismul stăpânirii înseamnă afirmarea unicității Sale în faptele Sale — Slăvit și Preaînalt este El! Numai El creează, dă mijloacele de trai, dă viață și aduce moartea. El nu are asociat în stăpânirea Sa și nici în adorarea care I se cuvine. Ale Sale — Slăvit și Preaînalt este El! — sunt Numele cele mai frumoase și Însușirile cele mai înalte. În acest verset, «Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor!», apar două dintre Numele lui Allah: Allah și Ar-Rabb. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Pace! — un cuvânt din partea unui Domn Îndurător.

Spusele sale: «Ar-Raḥmān, „Cel Milostiv”: o milă generală, care cuprinde toate făpturile. Ar-Raḥīm, „Îndurătorul”: o milă deosebită pentru credincioși. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „El este Îndurător cu credincioșii.”»

Ar-Raḥmān și Ar-Raḥīm sunt două dintre Numele lui Allah. Amândouă arată una dintre Însușirile Sale: îndurarea. Toate Numele lui Allah Atotputernicul și Mărețul sunt derivate și arată înțelesuri care sunt Însușiri; din fiecare Nume al Său se desprinde, așadar, o Însușire a Sa. Ar-Raḥmān are un înțeles mai cuprinzător decât Ar-Raḥīm și nu este folosit decât pentru Allah; altcuiva nu i se spune Raḥmān. Raḥīm este folosit însă pentru Allah și pentru alții. Allah Preaînaltul a spus despre Profetul Său ﷺ:

A venit la voi un Trimis dintre voi. Greu îi este ceea ce vă apasă, este plin de grijă pentru voi, iar față de credincioși este blând și îndurător.

Spusele sale: «„Stăpânul Zilei Judecății”: ziua răsplătirii și a socotelii, ziua în care fiecare este răsplătit după fapta sa: pentru bine, cu bine, iar pentru rău, cu rău. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Și ce te-ar face să știi ce este Ziua Judecății? Apoi, ce te-ar face să știi ce este Ziua Judecății? Ziua în care niciun suflet nu va putea face nimic pentru alt suflet, iar porunca în acea zi va fi numai a lui Allah” [Al-Infiṭār 82:17⁠–⁠19]. Și hadithul Profetului ﷺ: „Chibzuit este cel care își cere socoteală și lucrează pentru ceea ce urmează după moarte. Neputincios este cel care își urmează poftele și își pune în Allah nădejdi deșarte.”»

Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este Stăpânul tuturor lucrurilor, Stăpânul acestei lumi și al Vieții de Apoi. Ziua Judecății a fost menționată aici în mod deosebit ca fiind sub stăpânirea Sa, fiindcă este ziua în care făpturile se supun Stăpânului lumilor. Aceasta se deosebește de viața lumească, în care au existat oameni răzvrătiți și trufași, care au spus: «Eu sunt domnul vostru cel mai înalt» și «Eu nu cunosc pentru voi altă divinitate în afară de mine». Hadithul menționat de șeic a fost relatat de At-Tirmidhī (2459), iar în lanțul său se află Abū Bakr ibn Abī Maryam, care este un transmițător slab.

Spusele sale: «„Numai pe Tine Te adorăm”: nu adorăm pe altcineva în afară de Tine. Este un legământ între rob și Domnul său ca el să nu-L adore decât pe El. „Și numai de la Tine cerem ajutor”: un legământ între rob și Domnul său ca el să nu ceară ajutor de la altcineva în afară de Allah.»

Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.

Așezarea înainte a complementului, iyyāka, «numai pe Tine», în adorare și în cererea ajutorului exprimă limitarea și exclusivitatea: adorarea Îi este rezervată numai lui Allah. Nu este adorat decât Allah și nu este cerut ajutorul decât de la Allah. Robul nu cere ajutor de la îngeri, djinni sau de la cei absenți. Cât despre cererea ajutorului unui om prezent, care îl poate ajuta să dobândească un folos sau să înlăture un rău, aceasta este îngăduită și nu are nimic oprit.

Spusele sale: «„Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă!” Înțelesul lui „călăuzește-ne” este: arată-ne, îndrumă-ne și întărește-ne. „Calea” înseamnă Islamul; s-a spus și că înseamnă Trimisul sau Coranul, iar toate acestea sunt adevărate. „Cea dreaptă” este cea în care nu există abatere.»

Nevoia robilor de călăuzire către calea cea dreaptă este mai presus de orice altă nevoie, iar trebuința lor pentru ea este mai presus de orice altă trebuință. Au mai multă nevoie de ea decât de hrană și băutură, fiindcă hrana și băutura sunt mijloacele dăinuirii lor în această viață lumească, pe când călăuzirea lor către calea cea dreaptă este mijlocul izbânzii și al fericirii lor în această viață și în Viața de Apoi. Cererea călăuzirii către calea cea dreaptă cuprinde cererea de a li se arăta și de a fi îndrumați către calea adevărului și a călăuzirii. Cuprinde și cererea ajutorului de a urma calea cea dreaptă. Când robul Îi cere Domnului său, în fiecare rakʿah a rugăciunii, călăuzirea către calea cea dreaptă, el Îi cere lui Allah Atotputernicul și Mărețul să-l statornicească în călăuzirea pe care a dobândit-o și Îi cere un spor de călăuzire. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Celor care au urmat călăuzirea El le sporește călăuzirea și le dăruiește evlavia lor.

Nu există nicio contradicție între explicarea lui «călăuzește-ne» prin «arată-ne», «îndrumă-ne» și «întărește-ne» și nici între explicarea căii celei drepte prin Islam, Trimis și Coran. Aceasta este o deosebire prin varietate, nu prin opoziție. De aceea șeicul a spus: «Toate sunt adevărate.» Explicările înaintașilor sunt adesea de acest fel: fie explică prin cuvinte cu înțelesuri apropiate, toate adevărate și fără contradicție, ca aici, fie explică prin exemplu, adică lămuresc o expresie generală prin unele dintre lucrurile cuprinse în ea. De pildă, cuvântul Preaînaltului:

Domnul nostru! Dă-ne bine în această viață și bine în Viața de Apoi.

Explicarea binelui acestei lumi printr-o soție dreaptă, un copil drept sau avere bună nu cuprinde nicio contradicție între aceste înțelesuri; este o explicare prin exemplu.

Spusele sale: „Pe calea celor pe care i-ai binecuvântat, nu a celor asupra cărora s-a abătut mânia și nici a celor rătăciți”: calea celor binecuvântați.

Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Cei care ascultă de Allah și de Trimis sunt împreună cu aceia pe care Allah i-a binecuvântat: profeții, cei cu credință deplină, martirii și oamenii drepți. Ce tovarăși buni sunt aceștia!” [An-Nisāʾ 4:69].

„Nu a celor asupra cărora s-a abătut mânia”: aceștia sunt evreii, care au avut cunoaștere, dar nu au lucrat potrivit ei. Îi ceri lui Allah să te ferească de calea lor. „Și nici a celor rătăciți”: aceștia sunt creștinii, care Îl adoră pe Allah în neștiință și rătăcire. Îi ceri lui Allah să te ferească de calea lor.

Dovada privitoare la cei rătăciți este cuvântul Preaînaltului: „Spune: Să vă vestim cine sunt cei mai pierduți în faptele lor? Aceia a căror strădanie în viața lumească s-a rătăcit, în vreme ce ei socotesc că fac un lucru bun” [Al-Kahf 18:103⁠–⁠104].

Și hadithul Profetului ﷺ: „Veți urma căile celor de dinaintea voastră întocmai, asemenea unei pene de săgeată potrivite cu cealaltă; chiar dacă ar intra într-o vizuină de șopârlă, ați intra și voi.” Ei au întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Evreii și creștinii?” El a spus: „Cine alții?” Relatat de cei doi.

Și al doilea hadith: „Evreii s-au despărțit în șaptezeci și una de grupări, creștinii s-au despărțit în șaptezeci și două, iar această comunitate se va despărți în șaptezeci și trei de grupări: toate în Foc, în afară de una.” Am întrebat: „Care este ea, o, Trimis al lui Allah?” El a spus: „Cei care urmează ceea ce urmez eu și companionii mei.”

Calea cea dreaptă pentru care musulmanul Îi cere Domnului său călăuzire este calea celor binecuvântați: profeții, cei cu credință deplină, martirii și oamenii drepți. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Aceasta este calea Mea cea dreaptă: urmați-o! Nu urmați alte căi, care v-ar despărți de calea Sa! Aceasta v-a poruncit, ca să aveți frică de El.

Musulmanul Îi cere lui Allah Atotputernicul și Mărețul, în fiecare rakʿah a rugăciunii sale, să-l călăuzească spre calea adevărului și a călăuzirii și să-l ferească de calea oamenilor rătăcirii și ai abaterii, dintre evrei și creștini. Hadithul «Veți urma căile celor de dinaintea voastră…» a fost relatat de Al-Bukhārī (7320) și de Muslim (2669), de la Abū Saʿīd. La începutul său, formularea lui Al-Bukhārī este: «Veți urma căile celor de dinaintea voastră palmă după palmă și cot după cot», iar la Muslim: «Veți urma oamenii de dinaintea voastră, palmă cu palmă și cot cu cot.»

Hadithul despre despărțirea comunității a fost relatat de un grup de companioni ai Profetului ﷺ. Vezi documentarea lui în comentariul la hadithul 16937 din Musnad-ul imamului Aḥmad. Vezi și As-Silsilah aṣ-Ṣaḥīḥah de Al-Albānī (203–204), unde a transmis aprecierea autenticității sale de la Ibn Taymiyyah, Ash-Shāṭibī și Al-ʿIrāqī.

Prin «comunitate», în acest hadith, se înțelege comunitatea celor care au răspuns chemării. Aceste șaptezeci și trei de grupări sunt musulmane. Una este salvată: cei care urmează ceea ce au urmat Profetul ﷺ și companionii săi. Celelalte șaptezeci și două de grupări sunt amenințate cu Focul din pricina abaterii lor de la calea adevărului, iar hotărârea asupra lor Îi revine lui Allah: dacă voiește, le pedepsește și, dacă voiește, le iartă. Cât despre comunitatea căreia îi este adresată chemarea, ea îi cuprinde pe toți oamenii și djinnii, de la trimiterea sa ﷺ până la venirea Ceasului. În ea intră evreii, creștinii și toate celelalte religii ale necredinței, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Pe Cel în Mâna Căruia este sufletul lui Muḥammad! Oricine din această comunitate, evreu sau creștin, aude despre mine, apoi moare fără să creadă în ceea ce am fost trimis, va fi dintre oamenii Focului.» Relatat de Muslim (153), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! Vezi Fatāwā al șeicului Islamului (7/218) și Fatāwā al-Lajnah ad-Dāʾimah (2/157).

Mișcările, liniștirea și ordinea

Spusele sale: Înclinarea și ridicarea din ea, prosternarea pe cele șapte părți ale trupului, ridicarea dreaptă din ea și șederea dintre cele două prosternări. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „O, voi cei care credeți! Înclinați-vă și prosternați-vă!” [Al-Ḥajj 22:77]. Și hadithul Profetului ﷺ: „Mi s-a poruncit să mă prosternez pe șapte oase.”

Liniștirea în toate faptele și respectarea ordinii între stâlpi. Dovada este hadithul celui care s-a rugat greșit, de la Abū Hurayrah, care a spus: „Stăteam lângă Profet ﷺ când a intrat un om, s-a rugat, apoi l-a salutat pe Profet ﷺ. El i-a spus: «Întoarce-te și roagă-te, fiindcă nu te-ai rugat!» A făcut aceasta de trei ori. Omul a spus apoi: «Pe Cel care te-a trimis cu adevărul ca Profet, nu știu să fac altfel; învață-mă!» Profetul ﷺ i-a spus: «Când te ridici pentru rugăciune, rostește takbīr-ul, apoi recită ceea ce îți este ușor din Coran. Apoi înclină-te până când te liniștești în înclinare. Apoi ridică-te până când stai drept în picioare. Apoi prosternează-te până când te liniștești în prosternare. Apoi ridică-te până când te liniștești așezat. Apoi fă aceasta în întreaga ta rugăciune.»”

Aceștia sunt șapte dintre stâlpii rugăciunii și toți sunt fapte. Hadithul celui care s-a rugat greșit îi dovedește pe toți. A fost relatat de Al-Bukhārī (757) și de Muslim (397), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! Hadithul prosternării pe cele șapte părți ale trupului a fost relatat de Al-Bukhārī (812), de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi! — care a spus: «Profetul ﷺ a spus: „Mi s-a poruncit să mă prosternez pe șapte oase: pe frunte” — și a arătat cu mâna spre nas —, „pe cele două mâini, pe cei doi genunchi și pe vârfurile celor două picioare, fără să strângem veșmintele și părul.”» L-a relatat și Muslim (490).

Liniștirea în stâlpi înseamnă calmul și lipsa grabei. Omul nu face aceste mișcări în pripă, asemenea ciugulitului, ci se liniștește în ele, fie că această liniștire este mai lungă sau mai scurtă. Cât despre ordine, împlinește stâlpii în succesiunea lor: statul în picioare, apoi înclinarea, ridicarea din ea, prosternarea și șederea dintre cele două prosternări. Dacă, din uitare, se prosternează înainte de a se înclina, trebuie să revină și să împlinească înclinarea, apoi prosternarea. Prosternarea împlinită din uitare nu este luată în seamă.

Ultimul tashahhud

Spusele sale: Ultimul tashahhud este un stâlp obligatoriu, după cum se spune în hadithul lui Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el!: „Înainte să ne fie impus tashahhud-ul, spuneam: «Pacea fie asupra lui Allah din partea robilor Săi! Pacea fie asupra lui Jibrīl și Mīkāʾīl!» Profetul ﷺ a spus: «Nu spuneți: Pacea fie asupra lui Allah din partea robilor Săi!, fiindcă Allah este As-Salām. Spuneți însă: Toate cinstirile, rugăciunile și lucrurile bune sunt pentru Allah. Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale! Pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah! Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.»”

Înțelesul lui at-taḥiyyāt, „cinstirile”, este că toate formele de preamărire Îi aparțin lui Allah, ca stăpânire și drept: plecarea, înclinarea, prosternarea, dăinuirea și veșnicia. Tot ceea ce Îl preamărește pe Stăpânul lumilor Îi aparține lui Allah. Cel care îndreaptă ceva din acestea către altcineva decât Allah este un politeist necredincios.

Aṣ-ṣalawāt, „rugăciunile”, înseamnă toate rugile; s-a spus și că înseamnă cele cinci rugăciuni. Aṭ-ṭayyibāt li-llāh, „lucrurile bune sunt pentru Allah”: Allah este Bun și nu primește dintre cuvinte și fapte decât ceea ce este bun.

„Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!”: te rogi pentru Profet ﷺ, cerând pentru el ocrotire, îndurare și binecuvântare. Cel pentru care te rogi nu este invocat alături de Allah.

„Pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah!”: te saluți pe tine și pe fiecare rob drept din cer și de pe pământ. Salām-ul este o rugă; pentru oamenii drepți se fac rugi, iar ei nu sunt invocați alături de Allah.

„Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”, numai El, fără asociat: mărturisești cu certitudine că nimeni de pe pământ și din cer nu este adorat pe drept în afară de Allah.

Mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah înseamnă că el este un rob care nu este adorat și un Trimis care nu este dezmințit, ci este ascultat și urmat. Allah l-a cinstit prin calitatea de rob. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Binecuvântat este Cel care a pogorât Îndreptarul asupra robului Său, ca să fie pentru lumi un prevenitor!” [Al-Furqān 25:1].

Tashahhud-ul de dinaintea salutului de încheiere al fiecărei rugăciuni este unul dintre stâlpii ei. Acesta este al unsprezecelea stâlp. Al doisprezecelea este șederea pentru el. Dacă omul rostește salām-ul după prosternare, a lăsat doi stâlpi. Dacă se așază, dar uită să rostească tashahhud-ul, a lăsat un singur stâlp. Lăsarea amândurora sau numai a tashahhud-ului face rugăciunea nevalabilă. Tashahhud-ul a fost transmis de la Profet ﷺ în mai multe formulări.

Obligația este împlinită prin oricare dintre ele, fără să fie adunate într-o singură rugăciune. Tashahhud-ul menționat de șeic este cel al lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el! În unele dintre relatările sale se spune că Profetul ﷺ îi învăța această formulă așa cum îi învăța o sură din Coran. A fost numită tashahhud fiindcă se încheie cu «Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său».

Acest tashahhud a fost relatat de Al-Bukhārī (831) și de Muslim (402). La Al-Bukhārī (6265), după menționarea lui, apare adăugirea: «El era printre noi; după ce a fost luat din viață, am spus: Pacea fie asupra Profetului ﷺ!» Aceasta înseamnă că companionii spuneau: «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», adresându-i-se direct. După moartea sa au început să spună: «Pacea fie asupra Profetului», la persoana a treia.

În tashahhud-ul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el! —, relatat în Al-Muwaṭṭaʾ al imamului Mālik (53), cu un lanț autentic de transmitere de la ʿAbd ar-Raḥmān ibn ʿAbd al-Qārī, acesta l-a auzit pe ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb învățându-i pe oameni de pe amvon tashahhud-ul. El spunea: «Spuneți: Toate cinstirile sunt pentru Allah…», iar în cuprinsul lui: «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», adresându-i-se direct.

Așadar, ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el! — îi învăța tashahhud-ul de pe amvon și, printre cele învățate, se afla această formulare.

Aceasta arată că, după moartea sa ﷺ, de la companioni — Allah să fie mulțumit de ei! — au fost transmise ambele formulări. În această chestiune există libertate de alegere: cel care se roagă poate spune «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!» sau «Pacea fie asupra Profetului și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!» Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat limpede acest tashahhud. Despre «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus: «Te rogi pentru Profet ﷺ, cerând pentru el ocrotire, îndurare și binecuvântare, iar cel pentru care te rogi nu este invocat alături de Allah.»

Despre înțelesul lui «Pacea fie asupra robilor drepți ai lui Allah!», el a spus: «Salām-ul este o rugă; pentru oamenii drepți se fac rugi, iar ei nu sunt invocați alături de Allah.»

În acestea este afirmat monoteismul adorării și faptul că ruga este un act de adorare. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Locurile de prosternare sunt ale lui Allah; nu invocați pe nimeni alături de Allah!

De la Profet ﷺ s-a transmis în mod statornic: «Ruga este adorarea.» Relatat de Abū Dāwūd (1479) și de alții, cu un lanț autentic de transmitere. Nu este invocat decât Allah și nu se cere izbăvire de la altcineva în afară de El. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Cine îi răspunde celui aflat la strâmtoare când Îl cheamă, înlătură răul și vă face urmași pe pământ? Oare există o divinitate alături de Allah? Puțin vă aduceți aminte!

Pentru Profet ﷺ, pentru ceilalți trimiși, pentru îngeri și pentru oamenii drepți se fac rugi către Allah; ei nu sunt invocați alături de Allah. Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este Cel invocat și în Care se pune nădejdea; pentru altcineva se face rugă, dar el nu este invocat. Cuvintele sale — fie ca Allah să aibă milă de el! —, «Mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah înseamnă că el este un rob care nu este adorat și un Trimis care nu este dezmințit, ci este ascultat și urmat», înseamnă că robului i se cuvine să fie adorator, nu adorat, iar Trimisului i se cuvine să fie crezut, ascultat și urmat. El — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în cartea sa Al-Uṣūl ath-Thalāthah: «Înțelesul mărturisirii că Muḥammad este Trimisul lui Allah este: ascultarea lui în ceea ce a poruncit, crederea lui în ceea ce a vestit, ferirea de ceea ce a oprit și a interzis și adorarea lui Allah numai prin ceea ce el a rânduit.»

Spusele sale: «Înțelesul lui at-taḥiyyāt, „cinstirile”, este că toate formele de preamărire Îi aparțin lui Allah, ca stăpânire și drept: plecarea, înclinarea, prosternarea, dăinuirea și veșnicia. Tot ceea ce Îl preamărește pe Stăpânul lumilor Îi aparține lui Allah. Cel care îndreaptă ceva din acestea către altcineva decât Allah este un politeist necredincios.»

Adorarea este dreptul lui Allah, după cum a spus Allah Atotputernicul și Mărețul:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.

Și a spus:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: „Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!”…

Și a spus:

Nu am trimis înaintea ta niciun mesager fără să-i revelăm: „Nu există altă divinitate în afară de Mine, așadar adorați-Mă!”.

Toate felurile adorării trebuie îndreptate către Allah și nu este îngăduit ca vreunul să fie îndreptat către altcineva în afară de El Preaînaltul. Rugăciunea este pentru Allah, înclinarea și prosternarea sunt pentru Allah, izbăvirea se cere de la Allah, ruga se îndreaptă către Allah, încrederea se pune în Allah și ocrotirea se caută la Allah. La fel, toate felurile adorării sunt pentru Allah. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Spune: Rugăciunea mea, jertfa mea, viața mea și moartea mea sunt pentru Allah, Stăpânul lumilor, Care nu are asociat. Aceasta mi s-a poruncit și eu sunt cel dintâi dintre musulmani.

Cel care îndreaptă vreun fel de adorare către altcineva în afară de Allah este un politeist necredincios. Această judecată este însă una generală și privește persoana la care a ajuns dovada. Cât despre o persoană anume, dacă ea îndreaptă, din neștiință, un fel de adorare către altcineva în afară de Allah — precum invocarea morților și cererea izbăvirii de la ei —, declararea ei ca necredincioasă este amânată până când i se explică și i se stabilește dovada.

Aceasta este una dintre cele două păreri asupra chestiunii, menționate de șeicul nostru ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz — fie ca Allah să aibă milă de el! — într-un răspuns despre unii oameni ai inovațiilor. În el se spune: La fel, căutarea apropierii prin apropiații lui Allah este de două feluri. Primul: căutarea apropierii prin rangul cuiva sau prin dreptul cuiva. Aceasta este o inovație, nu necredință. Al doilea: invocarea lui, spunând: „O, stăpânul meu cutare! Ajută-mă!” sau „Vindecă-mi bolnavul!” Acesta este politeismul major, pe care îl numesc tot căutare a apropierii. Este o faptă a epocii ignoranței. Primul este însă o inovație și unul dintre mijloacele care duc la politeism.

I s-a spus: „Dar cuvintele lor: Nu-l invocăm decât fiindcă este un apropiat drept al lui Allah, iar totul este în Mâna lui Allah; acesta este numai un intermediar?” El a spus: Aceasta este fapta politeiștilor de odinioară. Cuvintele lor, «Ajutor, o, Badawī! Ajutor, o, Ḥusayn!», sunt de același fel cu fapta lui Abū Jahl și a celor asemenea lui. Ei spun:

Nu-i adorăm decât pentru ca ei să ne apropie de Allah

Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah.

Această invocare este necredință și asociere de parteneri lui Allah Atotputernicul și Mărețul. Învățații au avut însă păreri diferite dacă cel care o săvârșește este declarat necredincios sau se așteaptă până când i se stabilește dovada și i se explică. Sunt două păreri. Prima: cel care spune aceasta este necredincios prin necredința majoră, fiindcă este un politeism vădit, ale cărui dovezi nu sunt ascunse. A doua părere: acești oameni pot fi cuprinși în neștiință și au învățați răi care i-au rătăcit. Trebuie, așadar, să li se explice chestiunea și să li se lămurească, până când le devine limpede. Allah a spus:

Nu pedepsim până când nu trimitem un mesager.

Dacă li se lămurește chestiunea și li se spune: «Aceasta nu este îngăduită; Allah a spus astfel, iar Trimisul a spus astfel», li se arată dovezile, iar ei stăruie apoi în starea lor, devin necredincioși prin aceasta. În orice caz, fapta însăși este necredință și politeism major; cel care o săvârșește este însă subiectul cercetării: este declarat necredincios sau se spune că hotărârea asupra lui Îi revine lui Allah? Este posibil să fie dintre cei la care nu a ajuns chemarea, ahl al-fatrah, fiindcă nu i-a fost explicată chestiunea. Atunci are rânduiala oamenilor din perioadele fără mesaj, iar hotărârea asupra lui Îi revine lui Allah Atotputernicul și Mărețul, fiindcă învățații răi l-au indus în eroare. Sfârșitul citatului, preluat din cartea Saʿat Raḥmat Rabb al-ʿĀlamīn li-l-Juhhāl al-Mukhālifīn li-sh-Sharīʿah min al-Muslimīn, de Sayyid ibn Saʿd ad-Dīn al-Ghabāshī. La începutul cărții se află o scrisoare a șeicului ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz — fie ca Allah să aibă milă de el! — către autor, datată 7/5/1403 H, care cuprinde aprobarea cărții și îngăduința de a o tipări.

A doua dintre cele două păreri, anume amânarea declarării persoanei ca necredincioasă, a fost afirmată de mulți învățați, printre care șeicul Islamului Ibn Taymiyyah și șeicul Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb. Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în cartea Al-Istighāthah (2/731): «După cunoașterea celor aduse de Trimis ﷺ, știm în mod necesar că el nu i-a rânduit comunității sale să invoce pe vreunul dintre morți, fie profeți, oameni drepți sau alții: nici prin cererea izbăvirii, nici prin altă formulă; nici prin cererea ocrotirii, nici prin altceva. La fel, nu i-a rânduit comunității sale prosternarea înaintea unui mort, a unui om viu sau alte lucruri asemenea. Dimpotrivă, știm că a oprit toate aceste lucruri și că ele fac parte din politeismul oprit de Allah și de Trimisul Său. Însă, din pricina răspândirii neștiinței și a puținei cunoașteri a învățăturilor trimise, la mulți dintre cei de mai târziu nu era cu putință declararea lor ca necredincioși pentru acestea până când nu li se lămureau cele aduse de Trimis ﷺ care li se împotrivesc. De aceea, ori de câte ori i-am explicat această chestiune cuiva care cunoaște temelia Islamului, el a înțeles și a spus: „Aceasta este temelia religiei.” Unii dintre marii șeici cunoscători, dintre tovarășii noștri, spuneau: „Acesta este cel mai de seamă lucru pe care ni l-ai lămurit”, fiindcă știau că aceasta este temelia religiei.»

Șeicul Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus: Dacă nu-i declarăm necredincioși pe cei care adoră idolul de la mormântul lui ʿAbd al-Qādir, idolul de la mormântul lui Aḥmad al-Badawī și altele asemenea lor, din pricina neștiinței lor și a lipsei cuiva care să-i înștiințeze, cum i-am declara necredincioși pe cei care nu-I asociază nimic lui Allah pentru că nu emigrează la noi ori nu declară necredința și nu luptă?

Slavă Ție! Aceasta este o mare calomnie. Ad-Durar as-Saniyyah (1/66). A spus și: «Îl luăm pe Allah martor asupra a ceea ce El știe din inimile noastre: cel care pune în practică monoteismul și se dezice de politeism și de oamenii lui este musulman în orice timp și în orice loc. Nu-l declarăm necredincios decât pe cel care Îi asociază lui Allah în adorare, după ce îi arătăm dovada zădărniciei politeismului.» Majmūʿ Muʾallafāt ash-Shaykh Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb (3/34).

A spus și: Ceea ce vi s-a spus despre mine, că declar necredința în mod general, este o calomnie a dușmanilor. La fel, spusele lor că eu aș spune că aceluia care urmează religia lui Allah și a Trimisului Său, rămânând în țara sa, nu-i este de ajuns până când nu vine la mine, sunt tot o calomnie. Ceea ce se urmărește este urmarea religiei lui Allah și a Trimisului Său în orice țară s-ar afla. Îl declarăm însă necredincios pe cel care recunoaște religia lui Allah și a Trimisului Său, apoi i se împotrivește și îi îndepărtează pe oameni de ea; la fel, pe cel care adoră idolii după ce a aflat că aceasta este religia politeiștilor și o înfrumusețează pentru oameni.

Pe acesta îl declar necredincios, iar fiecare învățat de pe fața pământului îi declară pe aceștia necredincioși, în afară de un om îndărătnic sau neștiutor. Majmūʿ Muʾallafāt ash-Shaykh (3/33).

A spus și: «Cât despre ceea ce dușmanii au spus despre mine, că declar necredința pe temeiul bănuielii și al legăturilor de loialitate ori că îl declar necredincios pe cel neștiutor căruia nu i s-a stabilit dovada, aceasta este o mare calomnie prin care vor să-i îndepărteze pe oameni de religia lui Allah și a Trimisului Său.» Majmūʿ Muʾallafāt ash-Shaykh (3/14).

Șeicul ʿAbd al-Laṭīf ibn ʿAbd ar-Raḥmān ibn Ḥasan Āl ash-Shaykh a spus în cartea Minhāj at-Taʾsīs wa-t-Taqdīs, pp. 98–99: «Șeicul Muḥammad — fie ca Allah să aibă milă de el! — era dintre cei mai reținuți și mai prudenți în atribuirea necredinței. El nici măcar nu a hotărât categoric necredința celui neștiutor care invocă pe altcineva în afară de Allah, dintre cei din morminte sau dintre alții, dacă nu avea pe cineva care să-l sfătuiască și să-i transmită dovada a cărei părăsire îl face pe om necredincios. A spus în unele dintre scrisorile sale: „Dacă nu luptăm împotriva celui care adoră cupola lui Al-Kawwāz până când nu-l chemăm mai întâi la consacrarea religiei numai lui Allah, cum l-am declara necredincios pe cel care nu emigrează la noi, deși este un credincios monoteist?” A spus: când a fost întrebat despre asemenea oameni neștiutori, a arătat că acela căruia i s-a stabilit dovada și care este în stare să o cunoască devine necredincios prin adorarea mormintelor.»

A spus, de asemenea — fie ca Allah să aibă milă de el! —, în Miṣbāḥ aẓ-Ẓalām, p. 499: «Cel la care a ajuns chemarea trimișilor la unicitatea lui Allah și la obligația supunerii față de El și care a înțeles că trimișii au adus aceasta nu are scuză pentru împotrivirea față de ei și părăsirea adorării lui Allah. Acesta este cel a cărui necredință este hotărâtă atunci când adoră pe altcineva în afară de Allah și Îi pune alături rivali și divinități. Șeicul și ceilalți musulmani nu au reținere în această privință. Șeicul nostru — fie ca Allah să aibă milă de el! — a afirmat și a lămurit aceasta, în acord cu învățații comunității și urmându-i. El nu a declarat necredința decât după stabilirea dovezii și limpezirea argumentului. A avut chiar reținere în declararea necredinței celui neștiutor dintre adoratorii mormintelor, dacă acesta nu avea pe cineva care să-l înștiințeze. Acesta este înțelesul cuvintelor șeicului Ibn Taymiyyah — fie ca Allah să aibă milă de el!: „Până când li se lămuresc cele aduse de Trimis ﷺ.” Dacă a avut loc lămurirea pe care cel căruia i se vorbește o înțelege și o pricepe, atunci chestiunea i s-a lămurit.» A spus și în Miṣbāḥ aẓ-Ẓalām, p. 516: «Șeicul nostru — fie ca Allah să aibă milă de el! — nu a declarat dintru început pe nimeni necredincios numai pentru fapta și politeismul său. El amâna aceasta până când știa că fusese stabilită dovada a cărei părăsire îl face pe om necredincios. Acest lucru este explicit în cuvintele sale în mai multe locuri, iar scrisorile sale asupra chestiunii sunt cunoscute.»

Am redat pe larg citatele șeicului Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb asupra acestei chestiuni — că declararea ca necredincioasă a unei persoane anume, care din neștiință a căzut în politeism în adorare, are loc numai după explicare și stabilirea dovezii, nu înainte — fiindcă unii dintre cei neștiutori și plini de ură față de el și de chemarea sa, întemeiată pe Carte, Sunnah și calea înaintașilor comunității, îl defăimează și îi îndepărtează pe oameni de chemarea lui, acuzându-l că îi declară pe musulmani necredincioși și că declară necredința în mod general.

El nu declară însă necredința decât celui căruia i s-a stabilit dovada și i s-a lămurit calea. Și fiindcă, din câte știu, un mic număr de studenți ai cunoașterii dintre Ahl as-Sunnah îi critică pe cei care afirmă aceasta, deși critică astfel ceea ce au afirmat cei doi șeici ai Islamului, Ibn Taymiyyah și Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, precum și alți învățați. În plus, greșeala prin iertare în chestiunile îndoielnice este mai bună decât greșeala prin pedepsire.

Criticând părerea afirmată de cei doi șeici și stăruind să susțină contrariul, ei le deschid calea celor care pândesc Ahl as-Sunnah și pescuiesc în ape tulburi. Aceștia repetă ecoul strigătelor dușmanilor Islamului și ai musulmanilor, care pretind că extremismul celor ajunși la atentate cu explozibili și distrugere provine din studierea programelor de învățământ întemeiate pe cărțile șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb și ale altora dintre Ahl as-Sunnah.

Aceasta este o calomnie și o minciună din partea celor care o născocesc sau o repetă. Cei din această țară care au repetat asemenea strigăte au studiat aceleași programe ca ceilalți și nu au fost vătămați de ele. Dimpotrivă, de ele au avut mare folos toți cei pe care Allah a voit să-i călăuzească și să-i ajute. Extremismul acestor extremiști a venit numai din înțelegerile lor greșite, prin care s-au abătut și au ieșit din comunitatea musulmanilor.

Modelul lor în aceasta sunt khawārij, care s-au abătut și s-au răzvrătit împotriva companionilor din pricina înțelegerilor lor greșite. Fiecare neam are urmași. Ajutorul se cere de la Allah.

Binecuvântarea asupra Profetului ﷺ

Spusele sale: «„O, Allah! Trimite binecuvântarea asupra lui Muḥammad și a familiei lui Muḥammad, așa cum ai trimis binecuvântarea asupra lui Ibrāhīm. Tu ești Cel Vrednic de Laudă, Plin de Slavă!” Ṣalāh din partea lui Allah este lauda pe care El o aduce robului Său în adunarea cea mai înaltă, după cum a redat Al-Bukhārī în Ṣaḥīḥ-ul său de la Abū al-ʿĀliyah: „Ṣalāh a lui Allah este lauda adusă robului Său în adunarea cea mai înaltă.” S-a spus și că înseamnă îndurarea; părerea corectă este însă cea dintâi. Din partea îngerilor înseamnă cererea iertării, iar din partea oamenilor înseamnă ruga.»

Al treisprezecelea stâlp al rugăciunii este invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ. Cel mai bun fel de a invoca binecuvântarea asupra lui ﷺ este formula lui Ibrāhīm, pe care Profetul ﷺ le-a predat-o companionilor când l-au întrebat cum să invoce binecuvântarea asupra sa ﷺ. Aceasta a venit în mai multe formulări, de la un grup de companioni. Cea mai bună este cea în care Profetul ﷺ a unit invocarea binecuvântării asupra sa ﷺ și asupra familiei sale cu invocarea binecuvântării asupra lui Ibrāhīm — binecuvântarea și pacea fie asupra sa! — și asupra familiei lui. În Ṣaḥīḥ Al-Bukhārī (3370), ʿAbd ar-Raḥmān ibn Abī Laylā a spus: «M-a întâlnit Kaʿb ibn ʿUjrah și mi-a spus: „Să-ți dăruiesc ceva ce am auzit de la Profet ﷺ?” Am spus: „Da, dăruiește-mi!” El a spus: „L-am întrebat pe Trimisul lui Allah ﷺ: «O, Trimis al lui Allah! Cum invocăm binecuvântarea asupra voastră, oamenii Casei? Allah ne-a învățat deja cum să salutăm.» El a spus: «Spuneți: O, Allah! Trimite binecuvântarea asupra lui Muḥammad și a familiei lui Muḥammad, așa cum ai trimis binecuvântarea asupra lui Ibrāhīm și a familiei lui Ibrāhīm. Tu ești Cel Vrednic de Laudă, Plin de Slavă! O, Allah! Dăruiește binecuvântare lui Muḥammad și familiei lui Muḥammad, așa cum ai dăruit binecuvântare lui Ibrāhīm și familiei lui Ibrāhīm. Tu ești Cel Vrednic de Laudă, Plin de Slavă!»”» Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Allah și îngerii Săi trimit binecuvântări asupra Profetului. O, voi cei care credeți! Invocați binecuvântarea asupra lui și salutați-l cu pace!

Companionii — Allah să fie mulțumit de ei! — învățaseră de la el felul salutului prin tashahhud-ul pe care Profetul ﷺ li-l predase și care cuprinde: «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!» L-au întrebat, așadar, despre felul invocării binecuvântării asupra sa ﷺ, iar el le-a răspuns prin formula lui Ibrāhīm. Ibn Kathīr a spus în explicarea acestui verset: «Înțelesul cuvintelor lor, „Salutul către tine îl cunoaștem deja”, este cel cuprins în tashahhud-ul pe care li-l preda așa cum le preda o sură din Coran și în care se spune: „Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!”» În Musnad-ul imamului Aḥmad (17072) și în Al-Mustadrak al lui Al-Ḥākim (1/268), care a spus că este autentic potrivit condițiilor lui Muslim, iar Adh-Dhahabī i-a dat dreptate, se relatează de la Abū Masʿūd al-Anṣārī — Allah să fie mulțumit de el!: Un om a venit și s-a așezat înaintea Trimisului lui Allah ﷺ, în timp ce eram lângă el, și a spus: O, Trimis al lui Allah!

Salutul către tine îl cunoaștem deja, dar cum să invocăm binecuvântarea asupra ta când facem aceasta în rugăciunea noastră? Allah să trimită binecuvântarea asupra ta!… — până la sfârșitul hadithului. În lanțul celor două relatări se află Muḥammad ibn Isḥāq, care practica tadlīs-ul. El a arătat însă explicit că a auzit de la Muḥammad ibn Ibrāhīm at-Taymī, spunând: «Mi-a relatat despre invocarea binecuvântării asupra Trimisului lui Allah ﷺ, atunci când musulmanul o invocă asupra lui în rugăciunea sa, Muḥammad ibn Ibrāhīm ibn al-Ḥārith at-Taymī.»

În aceasta se află dovada că, la sfârșitul rugăciunii, se unesc salutul și invocarea binecuvântării asupra Trimisului lui Allah ﷺ. Ibn Kathīr a redat în Tafsīr-ul său părerea că invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ după ultimul tashahhud este obligatorie, de la imamul Ash-Shāfiʿī, imamul Aḥmad și Isḥāq ibn Rāhawayh. Hadithul lui Abū Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el! — amintit mai înainte dovedește aceasta, după cum a spus Ibn Kathīr — fie ca Allah să aibă milă de el!

Majoritatea învățaților susține însă că nu este obligatorie.

Îmi place o istorisire despre un om de seamă, șeicul Thāni al-Manṣūr — fie ca Allah să aibă milă de el! — din Al-Jubayl, în regiunea de est a Regatului Arabiei Saudite. Am auzit-o de la cineva care o auzise de la el. Pe scurt: a vizitat o țară în care unii oameni fuseseră ispitiți de ridicarea de construcții peste morminte și de exagerarea în privința celor îngropați. A întâlnit un grup într-o moschee în care se afla un mormânt. Aceștia l-au învinuit pe el și pe oamenii țării sale că nu-L iubesc pe Trimis ﷺ. El i-a întrebat: «În țara voastră există cârciumi și locuri ale desfrâului și ale nelegiuirii?» Ei au spus: «Da, multe!» El a spus: «În țara noastră nu există nici măcar unul.» I-a mai întrebat: «Care este, la voi, rânduiala invocării binecuvântării asupra Profetului ﷺ în rugăciune?» Ei au spus: «Este recomandată.» El a spus: «La noi este un stâlp. Dacă omul care se roagă nu o împlinește în rugăciunea sa, aceasta nu este valabilă. Cine este, așadar, mai îndreptățit la iubirea Trimisului ﷺ?»

Ceea ce a menționat el — fie ca Allah să aibă milă de el! — este limpede în prima chestiune. Cât despre a doua, părerea că invocarea binecuvântării este recomandată aparține majorității învățaților, după cum s-a arătat. Totuși, nu este nimic în neregulă cu ceea ce a spus, fiindcă era într-o dezbatere și aducea un argument împotriva celor care îi învinuiau pe Ahl as-Sunnah din această țară de ceva de care sunt cu totul nevinovați. Adaug la cele menționate că judecătorii din această țară judecă potrivit rânduielilor înalte ale Legii islamice, pe când în acea țară și în cele mai multe dintre celelalte țări judecătorii judecă potrivit legilor omenești josnice. În această țară există mai multe facultăți numite Facultatea de Lege Islamică, iar dintre absolvenții lor sunt aleși judecătorii. În celelalte țări, în cele mai multe, dacă nu în toate, atunci când există ceva de acest fel se numește Facultatea de Lege Islamică și Drept. Această denumire este asemenea numelui «Facultatea Adevărului și a Neadevărului».

În anul 1397 H am vizitat Pakistanul, iar un grup de avocați m-a invitat să țin un cuvânt. Le-am propus atunci să caute alte ocupații bune în locul avocaturii — reprezentarea în litigii — în instanțe care nu judecă potrivit Legii islamice. L-am vizitat pe președintele Ḍiyāʾ al-Ḥaqq — fie ca Allah să aibă milă de el! — și i-am mulțumit pentru eforturile pe care le făcea pentru aplicarea Legii islamice. Printre cele pe care i le-am spus a fost: «Deosebirea dintre Legea islamică și legile omenești este asemenea deosebirii dintre Allah și făpturile Sale: Legea este revelație de la Allah, iar legile omenești sunt alcătuite de făpturile lui Allah.» Îi cer lui Allah Atotputernicul și Mărețul să-i ajute pe musulmani să judece potrivit Legii Domnului lor, ca să dobândească fericirea acestei vieți și a Vieții de Apoi. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Oare judecata epocii ignoranței o caută? Cine este mai bun decât Allah în judecată pentru un neam care are certitudine?

Despre oamenii Cărții a spus:

Dacă ar fi împlinit Tora, Evanghelia și ceea ce le-a fost pogorât de la Domnul lor, ar fi mâncat din cele de deasupra lor și de sub picioarele lor.

Preaînaltul a spus:

Cei care urmează călăuzirea Mea nu vor avea teamă și nu se vor întrista.

Și a spus:

Cel care urmează călăuzirea Mea nu va rătăci și nu va fi nefericit. Cel care se întoarce însă de la pomenirea Mea va avea o viață strâmtorată, iar în Ziua Învierii îl vom aduna orb.

Și a spus:

Urmați ceea ce v-a fost pogorât de la Domnul vostru și nu urmați alți ocrotitori în afara Lui! Puțin vă aduceți aminte!

Nu încape îndoială că iubirea pentru Trimis ﷺ trebuie să fie în inima fiecărui musulman mai presus de iubirea pentru tatăl, mama, fiul și fiica sa. Profetul ﷺ a spus: «Niciunul dintre voi nu crede până când nu-i sunt mai drag decât părintele său, copilul său și toți oamenii.» Relatat de Al-Bukhārī (15) și de Muslim (44), de la Anas — Allah să fie mulțumit de el! Semnul limpede și vădit al iubirii pentru Trimis ﷺ este urmarea lui și mersul pe calea sa. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Spune: Dacă Îl iubiți pe Allah, urmați-mă! Allah vă va iubi și vă va ierta păcatele. Allah este Iertător, Îndurător.

Spusele sale: «„Și dăruiește binecuvântare…” și ceea ce urmează fac parte dintre practicile Sunnah, în cuvinte și fapte.»

Înțelesul este că ceea ce trebuie împlinit este tashahhud-ul și invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ. Cât despre «O, Allah! Dăruiește binecuvântare lui Muḥammad» și pomenirea care urmează, precum și șederea pentru această pomenire, acestea sunt practici Sunnah, în cuvinte și fapte. Practicile Sunnah ale rugăciunii, în cuvinte și fapte, sunt numeroase și au fost menționate în cărțile de jurisprudență, printre care Dalīl aṭ-Ṭālib de Marʿī ibn Yūsuf (p. 35).

Saluturile de încheiere

Al paisprezecelea stâlp este rostirea celor două saluturi de încheiere. Prin ele se iese din rugăciune, potrivit hadithului: «Takbīr-ul face oprite lucrurile îngăduite înaintea rugăciunii, iar salām-ul le face din nou îngăduite», menționat mai înainte.

Ibn al-Qayyim a menționat în cartea sa Iʿlām al-Muwaqqiʿīn (2/358) că hadithurile despre ieșirea din rugăciune prin două saluturi au fost transmise de cincisprezece companioni ai Profetului ﷺ, unele autentice, altele ḥasan. Unii învățați au susținut că este suficient un singur salut. Părerea celor două saluturi este însă cea pentru care dovezile s-au întărit unele pe altele și cuprinde precauția și ieșirea din deosebirea de părere.

Dintre acești paisprezece stâlpi, cinci sunt rostiri: takbīr-ul de intrare, recitarea surei Al-Fātiḥah, ultimul tashahhud, invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ și cele două saluturi. Ceilalți sunt fapte. Șeicul Marʿī ibn Yūsuf a menționat în cartea sa Dalīl aṭ-Ṭālib (33) cei paisprezece stâlpi ai rugăciunii, socotind ultimul tashahhud și invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ drept un singur stâlp. A numărat printre ei statul drept în picioare după înclinare. Socotirea lui drept stâlp este menționată explicit în hadithul celui care s-a rugat greșit, în care se spune: «Apoi ridică-te până când stai drept în picioare.» Șeicul, imamul, a socotit statul drept în picioare după înclinare împreună cu ridicarea din înclinare drept un singur stâlp, ca și cum ar spune: ridicarea din ea până când stă drept în picioare.