Condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii

Spusele sale: «A cincea condiție: îndepărtarea impurității din trei locuri — de pe trup, de pe veșmânt și din locul rugăciunii. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Și veșmintele tale curățește-le!”»

Aceasta înseamnă că, înainte de rugăciune, omul îndepărtează impuritatea, dacă există, de pe trupul și veșmintele sale, precum și din locul în care se roagă, spălând-o cu apă. Dacă se roagă având asupra sa o impuritate și nu află decât după ce încheie rugăciunea, rugăciunea sa este valabilă. Dacă află în timpul rugăciunii și poate scoate lucrul pe care se află impuritatea, îl scoate și își continuă rugăciunea; altfel, o întrerupe. Profetul ﷺ s-a rugat împreună cu companionii având sandalele în picioare, apoi le-a scos în timpul rugăciunii.

După încheierea ei, le-a spus că Jibrīl îl înștiințase că pe ele se afla murdărie. Relatat de Abū Dāwūd (650), cu un lanț autentic de transmitere, de la Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el! Faptul că Profetul ﷺ și-a continuat rugăciunea după ce și-a scos sandalele arată că rugăciunea celui care are asupra sa o impuritate, fără să afle decât după încheierea rugăciunii, este valabilă. Dacă nu ar fi fost valabilă, ar fi luat-o de la început.

Aceasta se deosebește de situația celui care se roagă după ce și-a pierdut starea de puritate rituală: dacă află în timpul rugăciunii, o întrerupe, iar dacă nu află decât după încheierea ei, o repetă. Profetul ﷺ a spus: «Allah nu primește rugăciunea niciunuia dintre voi dacă și-a pierdut starea de puritate rituală, până când nu face abluțiunea.» Relatat de Al-Bukhārī și de Muslim, după cum s-a arătat mai înainte. Dacă omul care se roagă așază un covor peste pământul pe care se află o impuritate ori dacă sub locul unde se roagă există toalete sau o scurgere de apă impură, rugăciunea este valabilă, fiindcă nu există contact direct cu impuritatea.

În explicarea cuvântului Preaînaltului, «Și veșmintele tale curățește-le!», Ibn Kathīr a redat relatări de la un grup dintre înaintași, care l-au explicat prin curățirea de păcate și de neascultare. A spus apoi: «Muḥammad ibn Sīrīn a spus: „Și veșmintele tale curățește-le!”, adică spală-le cu apă. Ibn Zayd a spus: politeiștii nu se curățau, așa că Allah i-a poruncit să se curețe și să-și curețe veșmintele. Ibn Jarīr a ales această părere. Versetul le poate cuprinde pe toate acestea, împreună cu puritatea inimii, fiindcă arabii folosesc cuvântul „veșminte” și cu acest înțeles.»

Spusele sale: «A șasea condiție: acoperirea părților intime, ʿawrah. Învățații au căzut de acord că rugăciunea celui care se roagă dezbrăcat, deși se poate acoperi, nu este valabilă. Părțile care trebuie acoperite la bărbat se întind de la buric până la genunchi; la fel, la femeia aflată în sclavie. Întregul trup al femeii libere trebuie acoperit, în afară de față. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „O, fii ai lui Ādam! Luați-vă podoaba la fiecare loc de rugăciune!” [Al-Aʿrāf 7:31], adică la fiecare rugăciune.»

Atunci când are posibilitatea, musulmanului i se cere să aibă o înfățișare frumoasă, în îmbrăcăminte și în celelalte privințe, atât în rugăciune, cât și în afara ei. Preaînaltul a spus:

O, fii ai lui Ādam! Luați-vă podoaba la fiecare loc de rugăciune!

Profetul ﷺ a spus: «Allah este Frumos și iubește frumusețea.» Relatat de Muslim (91). Când posibilitățile sunt restrânse, părțile intime trebuie totuși acoperite, în rugăciune și în afara ei, cu ceva prin care nu se vede pielea, cu excepția privirii soției sau a celei aflate în stăpânirea mâinii drepte. Profetul ﷺ a spus: «Păzește-ți părțile intime, în afară de soția ta sau de ceea ce stăpânește mâna ta dreaptă.» Relatat de At-Tirmidhī (2769) și de alții, de la Muʿāwiyah ibn Ḥaydah; el a spus: «Un hadith ḥasan.»

Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (1810). La bărbat, părțile care trebuie acoperite se întind deasupra genunchilor și mai jos de buric, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Dacă unul dintre voi își căsătorește slujitorul — robul sau lucrătorul său —, acesta să nu privească la ceea ce este mai jos de buric și mai sus de genunchi.» Relatat de Abū Dāwūd (496), de la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de amândoi! Lanțul său de transmitere este ḥasan.

Înțelesul este că, dacă stăpânul își căsătorește slujitoarea, adică roaba, aceasta nu mai are dreptul să privească părțile intime ale stăpânului, fiindcă, prin căsătoria ei, dreptul relației intime a trecut la soț. Astfel, ea nu mai intră sub înțelesul spuselor Profetului ﷺ: «Păzește-ți părțile intime, în afară de soția ta sau de ceea ce stăpânește mâna ta dreaptă.» Acest lucru este dovedit și de spusele Profetului ﷺ: «Acoperă-ți coapsa, fiindcă ea face parte dintre părțile intime.»

Relatat de At-Tirmidhī (2798), de la Jarhad; el a spus: «Un hadith ḥasan.» Al-Bukhārī a spus în Ṣaḥīḥ-ul său: «Capitol despre ceea ce este menționat în privința coapsei. Se relatează de la Ibn ʿAbbās, Jarhad și Muḥammad ibn Jaḥsh, de la Profet ﷺ: „Coapsa este dintre părțile intime.” Anas a spus: Profetul ﷺ și-a descoperit coapsa. Hadithul lui Anas are un lanț mai puternic, iar hadithul lui Jarhad îndeamnă la mai multă precauție, pentru a ieși din deosebirea lor de părere.» Ṣaḥīḥ Al-Bukhārī împreună cu Fatḥ al-Bārī (1/478).

Consensul menționat de șeic a fost redat de Ibn Qudāmah în Al-Mughnī (2/284), de la Ibn ʿAbd al-Barr. Sunnah a arătat că omul care se roagă își acoperă, pe lângă părțile intime, și umerii. Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! — a relatat că Profetul ﷺ a spus: «Niciunul dintre voi să nu se roage într-un singur veșmânt fără ca o parte din el să-i acopere umerii.» Relatat de Al-Bukhārī (359) și de Muslim (516).

Femeia trebuie acoperită, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Femeia este ʿawrah; când iese, Satana o pândește.» Relatat de At-Tirmidhī (1173), de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd; el a spus: «Acesta este un hadith ḥasan ṣaḥīḥ gharīb.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (273). Femeia trebuie, așadar, să-și acopere trupul, inclusiv fața, înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram. Șeicul nostru Muḥammad al-Amīn ash-Shanqīṭī — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus despre acest hadith în cartea sa Aḍwāʾ al-Bayān, la explicarea surei Al-Aḥzāb (6/596): «Ceea ce se spune în el, că femeia este ʿawrah, arată necesitatea acoperirii, fiindcă trebuie acoperit tot ceea ce intră sub numele de ʿawrah.» Șeicul nostru a menționat, de asemenea, la 6/585–586, că învățații au căzut de acord asupra acoperirii feței de către Mamele Credincioșilor și că versetele prin care li s-a poruncit acoperirea cuprind două indicii care arată că această rânduială nu le este rezervată lor, ci le privește pe ele și pe toate celelalte femei ale comunității:

Primul: motivarea poruncii acoperirii prin cuvântul Preaînaltului:

Aceasta este mai curată pentru inimile voastre și pentru inimile lor.

Dacă aceste cuvinte au fost spuse despre ele, deși Allah le-a cinstit cu puritate și cu îndepărtarea de bănuială, ele se aplică cu atât mai mult celorlalte femei ale comunității, care nu au dobândit ceea ce au dobândit Mamele Credincioșilor.

Al doilea: cuvântul lui Allah Atotputernicul și Mărețul:

O, Profetule! Spune-le soțiilor tale, fiicelor tale și femeilor credincioșilor să-și coboare asupra lor veșmintele exterioare.

Porunca de a-și coborî asupra lor veșmintele exterioare le-a fost dată, pe lângă Mamele Credincioșilor, și fiicelor sale ﷺ și femeilor credincioșilor. Aceasta arată că rânduiala nu este rezervată Mamelor Credincioșilor, ci le privește atât pe ele, cât și pe celelalte.

După aceasta, el — fie ca Allah să aibă milă de el! — a arătat că, și dacă s-ar presupune că rânduiala le este rezervată lor, ele sunt un bun exemplu pentru celelalte femei. A spus la 6/592: «Dacă ai aflat din ceea ce am menționat că rânduiala versetului acoperirii este generală și că versetele amintite împreună cu el arată acoperirea întregului trup al femeii înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram, ai aflat că în Coran există dovada acoperirii. Chiar dacă am presupune că versetul acoperirii este rezervat soțiilor sale ﷺ, nu încape îndoială că ele sunt cel mai bun exemplu pentru femeile musulmane în purtarea nobilă, care cere o puritate deplină și ferirea de murdăria bănuielii. Cel care încearcă să le împiedice pe femeile musulmane să urmeze exemplul lor în această purtare nobilă, venită de la cer, care păstrează cinstea și curăță de întinarea bănuielii — precum cei care cheamă astăzi la descoperire, expunerea podoabelor și amestecul dintre femei și bărbați — înșală comunitatea lui Muḥammad ﷺ și are inima bolnavă, după cum vezi.»

Printre cele mai limpezi dovezi din Sunnah pentru obligația femeii de a-și acoperi fața înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram se află cele relatate despre acoperirea picioarelor femeilor. ʿAbd Allāh ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi! — a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah nu va privi în Ziua Învierii la cel care își târăște veșmântul din trufie.” Umm Salamah a întrebat: „Atunci ce să facă femeile cu poalele veșmintelor lor?” El a spus: „Să le lase în jos cu o palmă.” Ea a spus: „Atunci li se vor descoperi picioarele.” El a spus: „Să le lase în jos cu un cot, fără să adauge mai mult.”» Relatat de autorii colecțiilor Sunan și de alții. At-Tirmidhī (1731) a spus: «Acesta este un hadith ḥasan ṣaḥīḥ.»

Faptul că Legea a venit cu acoperirea picioarelor femeilor arată limpede, așadar, că acoperirea feței este obligatorie, fiindcă ea este locul ispitei și al frumuseții femeii, iar acoperirea ei este cu atât mai îndreptățită decât acoperirea picioarelor.

În rugăciune, femeia liberă își acoperă întregul trup, în afară de față. Această părere menționată de șeic — fie ca Allah să aibă milă de el! — a fost atribuită în Al-Mughnī (2/326) școlii imamului Aḥmad. A fost menționată și o altă relatare de la el, potrivit căreia este îngăduită și descoperirea mâinilor, părere atribuită și lui Mālik și Ash-Shāfiʿī. Lui Abū Ḥanīfah i-a fost atribuită îngăduința descoperirii picioarelor, pe lângă față și mâini. Dacă însă în apropierea femeii care se roagă sunt bărbați care nu-i sunt maḥram, ea își acoperă fața. În Al-Mughnī (2/331) se spune: «Ibn ʿAbd al-Barr a spus: Au căzut de acord că femeia trebuie să-și descopere fața în rugăciune și în starea de iḥrām.»

Limitarea descoperirii, în rugăciune, numai la față, asupra căreia învățații au căzut de acord, este calea mai potrivită și mai precaută.

Cât despre femeia aflată în sclavie, dacă se roagă cu capul descoperit, rugăciunea ei este valabilă potrivit tuturor învățaților, în afară de Al-Ḥasan, după cum s-a redat în Al-Mughnī (2/331). Asupra descoperirii altor părți în afară de cap există deosebiri de părere între învățați. Mai potrivit pentru ea este să fie asemenea femeii libere în pudoare și acoperire în toate împrejurările, în rugăciune și în afara ei.

Spusele sale: «A șaptea condiție: intrarea timpului rugăciunii. Dovada din Sunnah este hadithul lui Jibrīl — pacea fie asupra sa! —, care l-a condus pe Profet ﷺ în rugăciune la începutul timpului și la sfârșitul lui, apoi a spus: „O, Muḥammad! Rugăciunea este între aceste două timpuri.” Și cuvântul Preaînaltului: „Rugăciunea este pentru credincioși o îndatorire rânduită la timpuri hotărâte” [An-Nisāʾ 4:103], adică impusă la anumite timpuri. Dovada pentru aceste timpuri este cuvântul Preaînaltului: „Împlinește rugăciunea de la trecerea soarelui de zenit până la întunecarea nopții și recitarea zorilor, căci recitarea zorilor are martori” [Al-Isrāʾ 17:78].»

Pentru valabilitatea rugăciunii, cele cinci rugăciuni trebuie împlinite la timpurile lor. Nu este îngăduit să fie împlinite înainte de timpul lor; dacă sunt împlinite atunci, trebuie repetate. Nu este îngăduită nici amânarea lor dincolo de timpul lor. Dacă omul amână o rugăciune până când timpul ei a trecut din pricina unui somn fără neglijență sau din uitare, o recuperează și nu are păcat. Dacă o amână din alt motiv, păcătuiește și o recuperează.

Hadithul despre Jibrīl care l-a condus pe Profet ﷺ în rugăciune timp de două zile a fost relatat de un grup de companioni, printre care Ibn ʿAbbās și Jābir. Se găsește la Abū Dāwūd (393–394) și la At-Tirmidhī (149–150). Vezi și comentariul la hadithurile 3081 și 11249 din Musnad-ul imamului Aḥmad. Printre cele mai limpezi relatări despre timpurile celor cinci rugăciuni se află hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr — Allah să fie mulțumit de amândoi! — din Ṣaḥīḥ Muslim (612), potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Timpul rugăciunii de amiază este când soarele trece de zenit, iar umbra omului ajunge cât înălțimea lui, cât timp nu a intrat timpul rugăciunii de după-amiază. Timpul rugăciunii de după-amiază ține până când soarele începe să îngălbenească. Timpul rugăciunii de apus ține până când dispare amurgul. Timpul rugăciunii de noapte ține până la mijlocul nopții. Timpul rugăciunii de dimineață este de la ivirea zorilor până când răsare soarele. Când soarele răsare, oprește-te de la rugăciune, fiindcă el răsare între cele două coarne ale Satanei.»

Spusele sale: «A opta condiție: îndreptarea către qiblah. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Vedem întoarcerea feței tale către cer. Te vom îndrepta către o qiblah care îți va fi pe plac. Întoarce-ți, așadar, fața către Moscheea cea Sfântă! Oriunde v-ați afla, întoarceți-vă fețele către ea!” [Al-Baqarah 2:144].»

O condiție a împlinirii rugăciunilor este îndreptarea către qiblah, adică spre nobila Kaʿbah. Dacă omul se află într-o așezare sau are lângă el pe cineva care îi poate arăta direcția qiblah, trebuie să întrebe despre ea. Nu-i este îngăduit să se roage după propria apreciere când are pe cine să întrebe. Dacă se roagă și nu este îndreptat către qiblah, trebuie să repete rugăciunea. Dacă însă se află în călătorie, se străduiește să-i afle direcția. Dacă se roagă și se dovedește că nu s-a îndreptat către qiblah, rugăciunea sa este valabilă, potrivit cuvântului Preaînaltului:

Temeți-vă de Allah atât cât puteți.

Călătorul poate împlini toate rugăciunile voluntare pe animalul său de călărie, fără să fie îndreptat către qiblah. Sunnah a fost transmisă în această privință de la un grup de companioni. Dintre acestea face parte hadithul lui ʿĀmir ibn Rabīʿah — Allah să fie mulțumit de el! — care a spus: «L-am văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ pe animalul său de călărie, împlinind rugăciuni voluntare și făcând semne cu capul, indiferent către ce direcție se îndrepta. Trimisul lui Allah ﷺ nu făcea însă aceasta în rugăciunea obligatorie.» Relatat de Al-Bukhārī (1097) și de Muslim (701). Când călătorul dorește să împlinească o rugăciune voluntară pe animal, la început se îndreaptă către qiblah, apoi merge în orice direcție dorește. Dovada este hadithul lui Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el! — relatat de Abū Dāwūd (1225): «Când Trimisul lui Allah ﷺ era în călătorie și dorea să împlinească o rugăciune voluntară, își îndrepta cămila către qiblah și rostea takbīr-ul, apoi se ruga în direcția spre care îl purta cămila.» Al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a spus în Bulūgh al-Marām că lanțul său de transmitere este ḥasan. Șeicul nostru, șeicul ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în notele sale la această carte (1/176): «Este după cum a spus autorul: transmițătorii săi sunt demni de încredere și nu este nimic în neregulă cu ei. Astfel, acest hadith particularizează celelalte hadithuri care vorbesc în termeni generali despre îndreptarea sa ﷺ, în călătorie, către direcția de mers.»

Spusele sale: «A noua condiție: intenția. Locul ei este inima, iar rostirea ei este o inovație. Dovada este hadithul: „Faptele sunt numai după intenții și fiecare om are numai ceea ce a intenționat.”»

Intenția este o condiție în rugăciune și în celelalte acte de adorare. Rugăciunea nu este valabilă fără intenție, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Faptele sunt numai după intenții.» Relatat de Al-Bukhārī (1) și de Muslim (1907). Prin intenție se face deosebirea între o rugăciune obligatorie și alta, precum și între o rugăciune obligatorie și una voluntară. Când am vorbit despre intenție, dintre condițiile abluțiunii, s-a arătat că omului nu-i este îngăduit să rostească ceea ce a intenționat, în afară de ritualurile pelerinajului. În acestea poate rosti ceea ce a intenționat, spunând: «Labbayka ʿumratan», «Labbayka ḥajjan» sau «Labbayka ʿumratan wa-ḥajjan».