شروط الصلاة وأركانها وواجباتها

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!

Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor! Binecuvântarea, pacea și binecuvântările Sale să fie asupra robului și Trimisului Său, Profetul nostru Muḥammad, precum și asupra întregii sale familii și a tuturor companionilor săi!

Acestea fiind spuse, aceasta este o explicare a tratatului șeicului Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — fie ca Allah să aibă milă de el! — care cuprinde condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii. Spun, așadar: acest tratat cuprinde cele nouă condiții ale rugăciunii, cei paisprezece stâlpi ai ei și cele opt obligații. Atunci când a menționat a patra condiție a rugăciunii, înlăturarea stării de impuritate rituală, el — fie ca Allah să aibă milă de el! — a amintit cele zece condiții ale purificării, cele șase îndatoriri obligatorii ale abluțiunii, obligația de a rosti Numele lui Allah atunci când omul își amintește și cele opt lucruri care anulează abluțiunea. În prezentarea stâlpilor rugăciunii, a explicat pe scurt sura Al-Fātiḥah și a lămurit cuvintele rugii de deschidere și ale tashahhud-ului.

Introducere

Shurūṭ este pluralul lui sharṭ, «condiție». Condiția este lucrul a cărui absență impune absența lucrului condiționat, fără ca prezența ei să impună prezența acestuia. Aceasta înseamnă că, dacă omul nu este în stare de puritate rituală, rugăciunea lui nu este valabilă, fiindcă puritatea este o condiție a rugăciunii. Profetul ﷺ a spus: «Allah nu primește rugăciunea niciunuia dintre voi dacă și-a pierdut starea de puritate rituală, până când nu face abluțiunea.» Relatat de Al-Bukhārī (6954) și de Muslim (225), de la Abū Hurayrah.

Omul poate însă să facă abluțiunea, apoi să-și piardă starea de puritate fără să fi împlinit vreo rugăciune cu acea abluțiune. Așadar, existența stării de puritate nu impune existența rugăciunii.

 Islamul, al cărui opus este necredința. Fapta necredinciosului este respinsă, oricare ar fi ea. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Nu se cuvine politeiștilor să întrețină moscheile lui Allah, mărturisind ei înșiși despre necredința lor. Faptele acestora sunt zadarnice, iar ei vor rămâne veșnic în Foc” [At-Tawbah 9:17]. Și cuvântul Său: „Și Ne vom îndrepta spre faptele pe care le-au făcut și le vom preface în pulbere risipită” [Al-Furqān 25:23].»

Nicio faptă prin care cineva din această comunitate caută apropierea de Allah nu-i este de folos decât dacă este precedată de mărturisirea că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah și dacă se întemeiază pe aceste două mărturisiri. Este, așadar, necesar ca fapta să-I fie consacrată sincer lui Allah, după cum cere mărturisirea că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah. Este, de asemenea, necesară urmarea Trimisului lui Allah ﷺ, după cum cere mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah ﷺ. Nicio faptă săvârșită de necredincios nu-i este de folos înaintea lui Allah Atotputernicul și Mărețul, fiindcă lipsește condiția Islamului. Pentru respingerea faptelor necredincioșilor și neprimirea lor, șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a adus drept dovezi cele două versete din sura At-Tawbah și din sura Al-Furqān. Versetul din At-Tawbah se încheie arătând zădărnicirea faptelor necredincioșilor, iar versetul din Al-Furqān arată că faptele lor nu au valoare și sunt asemenea pulberii risipite: au devenit deșarte și s-au pierdut.

 integritatea facultăților mintale, al cărei opus este nebunia. Pentru cel lipsit de aceste facultăți, condeiul este ridicat până când își revine. Dovada este hadithul: „Condeiul este ridicat de la trei: de la cel adormit până când se trezește, de la cel lipsit de facultățile mintale până când își revine și de la copil până când ajunge la pubertate.”»

Cel care se roagă trebuie să aibă judecata prezentă în rugăciune, fără să o fi pierdut din pricina nebuniei sau a beției. De la cel lipsit de facultățile mintale condeiul este ridicat, iar el nu are răspunderea îndatoririlor religioase. Cel beat s-a lipsit singur de judecată și s-a alăturat astfel celor care nu o au, încât nu-și înțelege rugăciunea. Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a adus drept dovadă hadithul: «Condeiul este ridicat de la trei.» Acesta este un hadith autentic, relatat de Abū Dāwūd (4398), de An-Nasāʾī (3432) și de Ibn Mājah (2041), de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea! Vezi și Irwāʾ al-Ghalīl de Al-Albānī (297).

 discernământul, al cărui opus este vârsta fragedă. Limita sa este de șapte ani, apoi copilului i se poruncește rugăciunea, potrivit spuselor Profetului ﷺ: „Porunciți-le copiilor voștri rugăciunea la șapte ani, pedepsiți-i pentru neîmplinirea ei la zece ani și despărțiți-i în așternuturi.”»

Când copilul ajunge la vârsta discernământului, adică la șapte ani, i se poruncește rugăciunea, fără ca aceasta să fie încă obligatorie pentru el, fiindcă obligația începe abia după pubertate. I se poruncește rugăciunea la această vârstă ca să se obișnuiască să o împlinească potrivit rânduielii Legii. Când ajunge la zece ani, porunca devine mai stăruitoare, iar el este disciplinat pentru neîmplinirea ei printr-o lovire care să nu fie vătămătoare. Profetul ﷺ a spus: «Porunciți-le copiilor voștri rugăciunea la șapte ani.» Acesta este un hadith autentic, relatat de Aḥmad (6756, 6689) și de Abū Dāwūd (495), de la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr — Allah să fie mulțumit de amândoi! Abū Dāwūd l-a relatat și de la Sabrah ibn Maʿbad al-Juhanī — Allah să fie mulțumit de el! — la numărul 494. Vezi și Irwāʾ al-Ghalīl (247).

 înlăturarea stării de impuritate rituală. Ea se face prin abluțiunea cunoscută, iar ceea ce impune abluțiunea este pierderea stării de puritate rituală.»

Al-ḥadath cuprinde tot ceea ce iese prin cele două căi de eliminare, precum și orice alt lucru care anulează abluțiunea. Al-ḥadath este ceea ce impune abluțiunea. Starea de impuritate rituală este de două feluri: impuritatea majoră, care impune baia rituală, cum sunt janābah, menstruația și sângerarea de după naștere, și impuritatea minoră, care impune abluțiunea. Înlăturarea stării de impuritate rituală se face prin baia rituală și prin abluțiune, atunci când apa este disponibilă și poate fi folosită. Dacă apa nu se găsește ori se găsește, dar nu poate fi folosită, atât impuritatea majoră, cât și cea minoră se înlătură prin tayammum. Dacă omul face tayammum pentru impuritatea majoră, apoi găsește apă, trebuie să facă baia rituală, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Pământul curat este un mijloc de purificare pentru musulman, chiar dacă nu găsește apă timp de zece ani. Când găsește însă apă, să o pună în contact cu pielea sa, fiindcă aceasta este mai bine.» Relatat de At-Tirmidhī (124) și de alții, de la Abū Dharr — Allah să fie mulțumit de el! At-Tirmidhī a spus: «Un hadith ḥasan ṣaḥīḥ.» Vezi și Irwāʾ al-Ghalīl (153). Dacă omul aflat în stare de impuritate majoră face baia rituală cu intenția de a înlătura atât impuritatea majoră, cât și pe cea minoră, amândouă sunt înlăturate. Dacă însă își toarnă apă pe trup pentru baia de vineri sau pentru a se răcori și intenționează astfel să înlăture impuritatea minoră, aceasta nu este înlăturată, fiindcă acea îmbăiere nu înlătură o stare de impuritate rituală.

Condițiile rugăciunii

Spusele sale: «Condițiile ei sunt zece: Islamul; integritatea facultăților mintale; discernământul; intenția; menținerea intenției, fără hotărârea de a o întrerupe înainte de încheierea purificării; încetarea cauzei care impune abluțiunea; curățarea cu apă sau cu pietre înaintea ei; folosirea unei ape purificatoare și îngăduite; îndepărtarea a ceea ce împiedică apa să ajungă la piele; iar pentru cel a cărui stare de impuritate rituală este continuă, intrarea timpului rugăciunii obligatorii.»

Am vorbit deja despre condițiile Islamului, integrității facultăților mintale și discernământului. Cât despre intenție, atunci când face abluțiunea omul intenționează în inima sa înlăturarea stării de impuritate rituală, fără să rostească aceasta cu limba. La fel, în toate actele de adorare intenționează în inimă, fără să rostească intenția, cu excepția pelerinajului ḥajj și a ʿumrah, când poate rosti ceea ce a intenționat: «Labbayka ʿumratan», «Labbayka ḥajjan» sau «Labbayka ḥajjan wa-ʿumratan». Dacă, după ce s-a trezit din somn, și-a spălat fața fără să urmărească abluțiunea, apoi s-a hotărât să o facă, trebuie să-și spele din nou fața pentru abluțiune. Nu este suficientă spălarea de dinainte, fiindcă atunci nu exista intenția abluțiunii. Dacă un om aflat în stare de janābah se îmbăiază ca să se răcorească, uitând de această stare, îmbăierea nu ține locul băii rituale pentru janābah, fiindcă a lipsit intenția. Împreună cu intenția purificării, trebuie să-i mențină valabilitatea până când purificarea se încheie. Dacă, în timpul abluțiunii, intenționează să întrerupă intenția, apoi dorește să continue abluțiunea, nu poate face aceasta: trebuie să o ia de la început, fără să împlinească numai ceea ce mai rămăsese, fiindcă a anulat ceea ce făcuse. Aceasta este a cincea condiție. A șasea condiție este încetarea cauzei care impune abluțiunea, adică încetarea pierderii stării de puritate rituală. Omul trebuie, așadar, să aștepte, când își face nevoile, până când încetează ceea ce iese prin cele două căi, fără să înceapă abluțiunea înainte de această încetare.

 curățarea cu apă, istinjāʾ, sau cu pietre, istijmār, înaintea abluțiunii. Aceasta se aplică atunci când prin cele două căi de eliminare ies urină sau materii fecale. Pentru eliminarea gazelor nu se face nici istinjāʾ, nici istijmār. Curățarea cu pietre este suficientă în locul curățării cu apă dacă impuritatea nu a depășit locul obișnuit. Dacă l-a depășit, este necesară și curățarea cu apă pentru îndepărtarea impurității.

 apa să fie purificatoare și folosirea ei să fie îngăduită. Acestea sunt două lucruri, însă șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a stabilit zece condiții și a menționat după aceasta încă două. Înseamnă că a socotit puterea purificatoare a apei și îngăduința folosirii ei drept o singură condiție. Apa pentru abluțiune trebuie să fie purificatoare; nu se face purificarea cu apă devenită impură. De asemenea, apa trebuie să fie îngăduită, fără să fi fost luată pe nedrept. Această ultimă cerință este însă o chestiune asupra căreia există deosebiri de părere, iar socotirea ei drept condiție merită cercetată. Părerea mai întemeiată este că abluțiunea celui care folosește apă luată pe nedrept este valabilă, însă el păcătuiește prin însușirea ei. La fel, rugăciunea celui care se roagă pe un teren luat pe nedrept sau într-un veșmânt de mătase este valabilă, însă el păcătuiește prin însușirea nedreaptă sau prin purtarea mătăsii.

 îndepărtarea a ceea ce împiedică apa să ajungă la piele. În abluțiune, apa trebuie să ajungă la mădularele care se spală. Trebuie îndepărtat tot ceea ce împiedică apa să ajungă la ele: lutul, aluatul, vopseaua și alte lucruri asemenea lor, care acoperă pielea. Ceea ce schimbă însă numai culoarea, fără să acopere pielea, precum henna, nu are acest efect.

 pentru cel a cărui stare de impuritate rituală este continuă, să fi intrat timpul rugăciunii obligatorii. Aceasta înseamnă că omul care are incontinență urinară ori elimină gaze în mod continuu, precum și femeia cu sângerări în afara menstruației, istiḥāḍah, fac abluțiunea la intrarea timpului fiecărei rugăciuni obligatorii. Dacă unul dintre ei face abluțiunea pentru rugăciunea de amiază după intrarea timpului ei și o împlinește, apoi intră timpul rugăciunii de după-amiază, nu poate împlini rugăciunea de după-amiază cu abluțiunea de amiază. Trebuie să facă abluțiunea după intrarea timpului de după-amiază, pentru acea rugăciune. Dovada este porunca Profetului ﷺ către Fāṭimah bint Abī Ḥubaysh, care avea istiḥāḍah, să facă abluțiunea pentru fiecare rugăciune. Relatat de Al-Bukhārī (228), de la ʿĀʾishah — Allah să fie mulțumit de ea!

Condițiile abluțiunii

Spusele sale: «Îndatoririle ei obligatorii sunt șase: spălarea feței, care cuprinde clătirea gurii și introducerea apei în nas; întinderea feței este, în lungime, de la rădăcinile părului capului până la bărbie, iar în lățime, până la marginile urechilor; spălarea mâinilor și a brațelor până la coate; ștergerea întregului cap, inclusiv a urechilor; spălarea picioarelor până la glezne; respectarea ordinii și continuitatea. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „O, voi cei care credeți! Când vă ridicați pentru rugăciune, spălați-vă fețele și mâinile până la coate, ștergeți-vă capetele și spălați-vă picioarele până la glezne” [Al-Māʾidah 5:6]. Dovada pentru respectarea ordinii este hadithul: „Începeți cu ceea ce Allah a început.” Dovada pentru continuitate este hadithul despre omul cu o porțiune rămasă uscată: când Profetul ﷺ a văzut pe piciorul unui om o porțiune de mărimea unui dirham pe care apa nu o atinsese, i-a poruncit să refacă abluțiunea.»

Felul în care se face abluțiunea a fost lămurit în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său ﷺ. În Cartea lui Allah Atotputernicul și Mărețul, acesta apare în sura Al-Māʾidah, în cuvântul Preaînaltului:

O, voi cei care credeți! Când vă ridicați pentru rugăciune, spălați-vă fețele și mâinile până la coate, ștergeți-vă capetele și spălați-vă picioarele până la glezne.

Spusele Sale, «când vă ridicați pentru rugăciune», înseamnă: când doriți să vă ridicați pentru ea și nu sunteți în stare de puritate rituală. Este asemenea cuvântului Preaînaltului:

Când reciți Coranul, caută ocrotire la Allah împotriva Satanei cel alungat,

adică atunci când dorești să reciți. Cât despre Sunnah Trimisului ﷺ, ea a venit prin cuvintele și faptele sale ﷺ. Dintre acestea face parte relatarea lui Ḥumrān, fostul rob al lui ʿUthmān ibn ʿAffān: el l-a văzut pe ʿUthmān cerând apă pentru abluțiune, apoi turnând din vas peste mâini și spălându-le de trei ori. A introdus apoi mâna dreaptă în apă, și-a clătit gura, a tras apă în nas și a suflat-o afară. Și-a spălat apoi fața de trei ori și mâinile și brațele până la coate de trei ori, și-a șters capul și a spălat fiecare picior de trei ori. A spus apoi: «L-am văzut pe Profet ﷺ făcând abluțiunea asemenea acestei abluțiuni a mele și spunând: „Celui care face abluțiunea asemenea acestei abluțiuni a mele, apoi se roagă două rakʿah fără să-și lase gândurile să-l abată în timpul lor, Allah îi iartă păcatele de mai înainte.”» Relatat de Al-Bukhārī (164) și de Muslim (226). Spălarea mădularelor de trei ori este forma deplină a abluțiunii și nu este îngăduită depășirea acestui număr. A fost relatată și abluțiunea cu spălarea fiecărui mădular de două ori sau o singură dată. Pentru împlinirea obligației este suficientă o singură spălare care să cuprindă în întregime toate mădularele abluțiunii. Îndatoririle obligatorii ale abluțiunii sunt șase:

 spălarea feței. Întinderea ei este, în lungime, de la rădăcinile părului capului până la capătul bărbii care atârnă, iar în lățime, până înaintea urechilor. În abluțiune, urechile țin de cap și se șterg; ele nu țin de față, ca să fie spălate. Trecerea degetelor prin barbă este recomandată. Ceea ce este obligatoriu la spălarea feței este spălarea părții cu care omul stă înaintea celuilalt, iar trecerea degetelor prin barbă nu intră în această obligație. Spălarea feței cuprinde clătirea gurii și introducerea apei în nas, după cum a fost lămurit în hadithul lui ʿUthmān — Allah să fie mulțumit de el! — și în alte relatări.

 spălarea mâinilor și a brațelor până la coate. Aceasta se face de la vârfurile degetelor până la capătul coatelor, coatele fiind cuprinse în spălare. Pentru spălarea mâinilor în abluțiune nu este suficientă spălarea lor înainte de începerea abluțiunii, fiindcă acea spălare este recomandată, în afară de trezirea din somn, când este obligatorie. Spălarea mâinilor și a brațelor se face după spălarea feței, așa că spălarea de dinaintea acesteia nu este suficientă.

 ștergerea capului. Aceasta se face o singură dată, pornind din partea din față a capului spre ceafă, apoi revenind la locul de unde s-a început. Partea din părul femeii care atârnă dincolo de cap nu se șterge; este suficientă ștergerea până la partea din spate a capului. Împreună cu capul se șterg și urechile.

 spălarea picioarelor până la glezne. Gleznele sunt cuprinse în spălare, iar fiecare picior are două proeminențe ale gleznei. Prin cele două glezne nu se înțeleg oasele ieșite în relief pe partea de sus a piciorului, după cum pretind unele grupări rătăcite, care șterg până acolo. Îndatorirea obligatorie privitoare la picioare este spălarea, nu ștergerea. Aceasta este arătată de recitarea expresiei «și picioarele voastre până la glezne», wa-arjulakum ilā al-kaʿbayn, cu vocala a la litera lām, precum și de Sunnah Trimisului ﷺ, care a lămurit felul abluțiunii.

Cât despre recitarea cu vocala i în wa-arjulikum, ea este înțeleasă ca o spălare ușoară, pentru a împăca cele două recitări. A se sprijini numai pe aceasta și a lăsa spălarea picioarelor, arătată de recitarea cu vocala a și de Sunnah, înseamnă a urma ceea ce poate fi înțeles în mai multe feluri și a lăsa ceea ce este limpede. Pentru a vedea rătăcirea celor care s-au îndepărtat de adevăr în privința spălării picioarelor și s-au mulțumit cu ștergerea părții lor de sus, este suficient că s-au lipsit de semnul strălucirii membrelor, despre care Profetul ﷺ a spus: «Cei din comunitatea mea vor fi chemați în Ziua Învierii cu fețele și membrele strălucitoare de pe urma abluțiunii.» Relatat de Al-Bukhārī (136) și de Muslim (246), de la Abū Hurayrah.

De asemenea, s-au expus amenințării din spusele Profetului ﷺ: «Vai călcâielor de Foc!» Relatat de Al-Bukhārī (165) și de Muslim (242), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el!

 respectarea ordinii. Mădularele abluțiunii trebuie spălate în ordinea arătată în verset și în felul în care Profetul ﷺ își făcea abluțiunea. Nu este îngăduit să fie spălate mâinile și brațele înaintea feței ori să fie șters capul înainte de spălarea mâinilor și a brațelor și așa mai departe. Dacă însă mâna stângă este spălată înaintea celei drepte sau piciorul stâng înaintea celui drept, abluțiunea este valabilă potrivit consensului învățaților, deși aceasta se împotrivește felului mai potrivit. Al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a spus în Fatḥ al-Bārī (1/270): «An-Nawawī a spus: „Regula statornică a Legii este că se recomandă începerea cu partea dreaptă în tot ceea ce ține de cinstire și înfrumusețare, iar în ceea ce le este opus se recomandă începerea cu partea stângă. Învățații au căzut de acord că începerea cu partea dreaptă în abluțiune este Sunnah; cine procedează altfel pierde meritul ei, însă abluțiunea sa este împlinită.”» Apoi a citat din Al-Mughnī cuvintele lui Ibn Qudāmah: «Nu cunoaștem vreo deosebire de părere asupra faptului că aceasta nu este obligatorie.»

Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a adus drept dovadă pentru respectarea ordinii hadithul: «Începeți cu ceea ce Allah a început.» Profetul ﷺ a spus aceasta când a început cu Aṣ-Ṣafā în saʿy. Hadithul cu formularea de poruncă se găsește în Sunan An-Nasāʾī (2962), iar în Ṣaḥīḥ Muslim (1218) apare cu o formulare enunțiativă. El face parte din hadithul lung al lui Jābir despre felul pelerinajului Profetului ﷺ, în care se spune: Când s-a apropiat de Aṣ-Ṣafā, a recitat:

Aṣ-Ṣafā și Al-Marwah sunt dintre însemnele lui Allah.

„Încep cu ceea ce Allah a început.” A început cu Aṣ-Ṣafā și a urcat pe ea până când a văzut Casa. Vezi și Irwāʾ al-Ghalīl (1120). Spusele Profetului ﷺ, «Încep cu ceea ce Allah a început», înseamnă că, atunci când Allah a menționat Aṣ-Ṣafā și Al-Marwah, a pus Aṣ-Ṣafā înaintea lui Al-Marwah. Ceea ce Allah a menționat mai întâi a fost și ceea ce Trimisul lui Allah ﷺ a împlinit mai întâi în saʿy.

 continuitatea. Aceasta înseamnă spălarea mădularelor unul după altul, fără ca omul să spele o parte dintre ele, apoi să fie distras de la continuarea abluțiunii. O întrerupere scurtă, precum deschiderea unei uși apropiate, nu are însă acest efect. Obligația continuității este dovedită de hadithul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el!: «Un om a făcut abluțiunea, lăsând pe picior o porțiune de mărimea unei unghii. Profetul ﷺ a văzut-o și i-a spus: „Întoarce-te și fă-ți bine abluțiunea!” El s-a întors, apoi s-a rugat.» Relatat de Muslim (243). De asemenea, există hadithul unui companion al Profetului ﷺ: «Profetul ﷺ a văzut un om rugându-se, iar pe partea de sus a piciorului său se afla o porțiune de mărimea unui dirham pe care apa nu o atinsese. Profetul ﷺ i-a poruncit să refacă abluțiunea și rugăciunea.» Relatat de Abū Dāwūd (175). Vezi și Irwāʾ al-Ghalīl (86). Felul în care aceste două hadithuri dovedesc obligația continuității este că Profetul ﷺ nu i-a poruncit celui pe piciorul căruia văzuse o porțiune neatinsă de apă să spele numai acea porțiune, ci i-a poruncit să refacă abluțiunea. Dacă continuitatea nu ar fi fost obligatorie, ar fi fost suficient să spele locul pe care apa nu îl atinsese.

Spusele sale: «Obligația ei este rostirea Numelui lui Allah atunci când omul își amintește.»

Aceasta este una dintre părerile asupra chestiunii și o relatare de la imamul Aḥmad. Al-Ḥasan și Isḥāq s-au numărat printre cei care au susținut-o. A doua părere este că rostirea Numelui lui Allah este recomandată; aceasta este părerea majorității învățaților și una dintre cele două relatări de la imamul Aḥmad, după cum este menționat în Al-Mughnī (1/145). Despre rostirea Numelui lui Allah în abluțiune a fost relatat hadithul: «Nu are abluțiune cel care nu rostește Numele lui Allah asupra ei.» Relatat de Abū Dāwūd (101) și de alții, de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! Șeicul Al-Albānī a menționat că este ḥasan și a spus: «Al-Ḥāfiẓ Al-Mundhirī și Al-ʿAsqalānī l-au întărit, iar Ibn aṣ-Ṣalāḥ, Ibn Kathīr și Al-ʿIrāqī l-au socotit ḥasan.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (81). Alegerea de către șeic a părerii că rostirea este obligatorie atunci când omul își amintește cuprinde precauția și ieșirea din deosebirea de părere. Este asemenea cuvintelor sale — fie ca Allah să aibă milă de el! — din Ādāb al-Mashy ilā aṣ-Ṣalāh: «Takbīr-ul de intrare în rugăciune ține locul takbīr-ului pentru înclinare, potrivit faptei lui Zayd ibn Thābit și a lui Ibn ʿUmar; nu se cunoaște vreun companion care să li se fi împotrivit. Rostirea amândurora este însă mai bună, pentru a ieși din deosebirea cu cei care au socotit-o obligatorie.»

Îndatoririle obligatorii ale abluțiunii

Spusele sale: «Lucrurile care o anulează sunt opt: ceea ce iese prin cele două căi de eliminare; eliminarea din trup a unei cantități mari de materie impură; pierderea facultăților mintale; atingerea femeii cu dorință; atingerea cu mâna a părților intime, din față sau din spate; consumul cărnii de cămilă; spălarea mortului; și apostazia de la Islam — Allah să ne ferească de aceasta!»

 ceea ce iese prin cele două căi de eliminare. Este orice iese prin ele: materii fecale, urină, gaze, sânge, spermă, lichid preseminal sau altceva. Profetul ﷺ a spus: «Allah nu primește rugăciunea niciunuia dintre voi dacă și-a pierdut starea de puritate rituală, până când nu face abluțiunea.» Relatat de Al-Bukhārī (6954) și de Muslim (225), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el!

 eliminarea din trup a unei cantități mari de materie impură. Învățații au avut păreri diferite dacă sângele care iese prin alt loc decât cele două căi anulează sau nu abluțiunea. Unii învățați au susținut că nu o anulează, fiindcă nu s-a stabilit nimic în această privință de la Trimisul lui Allah ﷺ. Alți învățați au susținut că abluțiunea este anulată dacă sângele este într-o cantitate mare, însemnată. Aceasta a fost relatată de la unii companioni și de la unii dintre cei care i-au urmat și este părerea aleasă aici de șeic — fie ca Allah să aibă milă de el! Ea înseamnă alegerea precauției și ieșirea din deosebirea de părere. Vezi Al-Mughnī (1/247), Majmūʿ Fatāwā al șeicului Ibn Bāz — fie ca Allah Preaînaltul să aibă milă de el! — (10/159) și Fatāwā al-Lajnah ad-Dāʾimah li-l-Iftāʾ (5/261).

 pierderea facultăților mintale. Abluțiunea este anulată prin pierderea judecății din pricina nebuniei, beției, leșinului sau a somnului adânc. Dacă somnul este însă numai o ațipire în care simțirea nu se pierde — de pildă, omul stă așezat sau în picioare, ațipește, îi cade capul, apoi se trezește —, aceasta nu anulează abluțiunea. Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său (376) de la Anas — Allah să fie mulțumit de el! — că a spus: «Companionii Trimisului lui Allah ﷺ dormeau, apoi se rugau fără să facă abluțiunea.» Formularea lui Abū Dāwūd (200) este: «Companionii Trimisului lui Allah ﷺ așteptau rugăciunea de noapte până când li se plecau capetele, apoi se rugau fără să facă abluțiunea.» Aceasta arată că pierderea facultăților mintale nu este în sine o stare de impuritate rituală, ci o împrejurare în care se presupune că aceasta s-ar putea produce. Acest înțeles este arătat și de spusele Profetului ﷺ: «Ochii sunt precum legătura care ține închis orificiul anal; cel care doarme să facă abluțiunea.» Relatat de Abū Dāwūd (203), de la ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el! Lanțul său de transmitere este ḥasan. Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (113), unde această apreciere este transmisă de la An-Nawawī, Al-Mundhirī și Ibn aṣ-Ṣalāḥ.

 atingerea femeii cu dorință. Părerea aleasă de șeic este una dintre cele trei păreri asupra chestiunii. A doua părere este că atingerea anulează abluțiunea în toate cazurile, iar a treia este că nu o anulează deloc, fie că este însoțită de dorință sau nu, atât timp cât dorința nu este însoțită de vreo eliminare. Această ultimă părere este cea mai întemeiată, fiindcă nu s-a stabilit o dovadă că atingerea ar anula abluțiunea. Vezi Fatāwā al șeicului Ibn Bāz — fie ca Allah Preaînaltul să aibă milă de el! — (10/132–138).

 atingerea cu mâna a părților intime, din față sau din spate. Această părere aleasă de șeic este părerea majorității învățaților și este cea corectă atunci când atingerea este directă, fără ceva care să despartă mâna de piele. Nu contează dacă omul își atinge propriile părți intime sau pe ale altcuiva și nici dacă persoana atinsă este copil sau adult, vie sau moartă. Dovada este hadithul lui Busrah bint Ṣafwān — Allah să fie mulțumit de ea! — în care Profetul ﷺ a spus: «Cel care își atinge organul genital să facă abluțiunea.» Relatat de At-Tirmidhī (82) și de alții. El a spus: «Un hadith ḥasan ṣaḥīḥ.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (116) și Fatāwā al-Lajnah ad-Dāʾimah li-l-Iftāʾ (5/263–266).

 consumul cărnii de cămilă. În privința abluțiunii după consumul cărnii de cămilă, învățații au două păreri. Prima este părerea majorității: omul nu trebuie să facă abluțiunea după ce consumă carnea lor. A doua părere este că abluțiunea este obligatorie, fie că acea carne este crudă sau gătită. Cât despre laptele lor, zeama cărnii și mâncarea gătită împreună cu acea carne, consumarea lor nu anulează abluțiunea. Dovada pentru abluțiunea după consumul cărnii de cămilă este hadithul lui Jābir ibn Samurah — Allah să fie mulțumit de el!: Un om l-a întrebat pe Trimisul lui Allah ﷺ: „Să fac abluțiunea după consumul cărnii de oaie?”

El a spus: „Dacă dorești, fă abluțiunea, iar dacă nu dorești, nu o face.” A întrebat: „Să fac abluțiunea după consumul cărnii de cămilă?” El a spus: „Da, fă abluțiunea după consumul cărnii de cămilă.” A întrebat: „Să mă rog în țarcurile oilor?” El a spus: „Da.” A întrebat: „Să mă rog în locurile unde se odihnesc cămilele?” El a spus: „Nu.” Relatat de Muslim (360). Există și hadithul lui Al-Barāʾ ibn ʿĀzib — Allah să fie mulțumit de el! — care a spus: Trimisul lui Allah ﷺ a fost întrebat despre abluțiunea după consumul cărnii de cămilă și a spus: „Faceți abluțiunea după ea.”

A fost întrebat despre carnea de oaie și a spus: „Nu faceți abluțiunea după ea.” A fost întrebat despre rugăciunea în locurile unde se odihnesc cămilele și a spus: „Nu vă rugați în locurile unde se odihnesc cămilele, fiindcă ele sunt dintre diavoli.” A fost întrebat despre rugăciunea în țarcurile oilor și a spus: „Rugați-vă în ele, fiindcă ele sunt o binecuvântare.” Relatat de Abū Dāwūd (184) și de alții, cu un lanț autentic de transmitere. Regula de bază este că porunca exprimă obligația, iar prin abluțiune se înțelege abluțiunea în sensul Legii.

Porunca nu este înțeleasă ca o simplă recomandare și nici abluțiunea în sensul ei lingvistic, de spălare a mâinilor și clătire a gurii, fiindcă nu există o dovadă care să abată de la sensul de bază. Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (118). An-Nawawī a menționat în Sharḥ Ṣaḥīḥ Muslim (4/49) deosebirea de părere a învățaților asupra abluțiunii după carnea de cămilă și a spus: Aḥmad ibn Ḥanbal și Isḥāq ibn Rāhawayh au spus: „În această privință — adică abluțiunea după carnea de cămilă — există două hadithuri: hadithul lui Jābir și hadithul lui Al-Barāʾ.”

Această părere are o dovadă mai puternică, deși majoritatea susține contrariul. Vezi Majmūʿ Fatāwā al șeicului Ibn Bāz — fie ca Allah Preaînaltul să aibă milă de el! — (10/156–158) și Fatāwā al-Lajnah ad-Dāʾimah li-l-Iftāʾ (5/273–277).

 spălarea mortului. Învățații au avut două păreri asupra abluțiunii după spălarea mortului: prima este că abluțiunea este obligatorie, iar a doua, că este recomandată. Ibn Qudāmah le-a menționat în Al-Mughnī (1/256) și a dat întâietate părerii că este recomandată. Abū Dāwūd (3161) și alții au relatat de la Abū Hurayrah, cu atribuirea la Profet ﷺ: «Cel care spală un mort să facă baia rituală, iar cel care îl poartă să facă abluțiunea.» Al-Albānī l-a inclus în Irwāʾ al-Ghalīl (144) și în cartea Aḥkām al-Janāʾiz (53), transmițând aprecierea autenticității sale de la Ibn al-Qayyim, Ibn al-Qaṭṭān, Ibn Ḥazm și Ibn Ḥajar al-ʿAsqalānī. A menționat că porunca exprimă recomandarea, nu obligația, datorită unui hadith ḥasan de la Ibn ʿAbbās în această privință și unei relatări de la Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de ei!

Dacă însă cel care spală mortul îi atinge părțile intime direct, fără ceva care să-l despartă de piele, trebuie să facă abluțiunea pentru atingerea părților intime, nu pentru spălarea mortului. Vezi Fatāwā al șeicului ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz — fie ca Allah Preaînaltul să aibă milă de el! — (10/165).

 spusele sale: «Apostazia de la Islam — Allah să ne ferească de aceasta!» Ceea ce șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a menționat despre anularea abluțiunii prin apostazie este părerea pe care Ibn Qudāmah, în Al-Mughnī (1/238), a atribuit-o școlii imamului Aḥmad. Celorlalți trei imami le-a atribuit părerea că abluțiunea nu este anulată. Dacă un om face abluțiunea, apoi părăsește Islamul și revine la el înainte să săvârșească alt lucru care anulează abluțiunea, în afară de apostazie, potrivit celei de-a doua păreri el rămâne în starea de abluțiune și nu trebuie să o refacă. Potrivit primei păreri, trebuie să refacă abluțiunea. În ceea ce a menționat șeicul se află precauția și ieșirea din deosebirea de părere, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Lasă ceea ce îți provoacă îndoială pentru ceea ce nu îți provoacă îndoială.»

Lucrurile care anulează abluțiunea

 îndepărtarea impurității din trei locuri — de pe trup, de pe veșmânt și din locul rugăciunii. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Și veșmintele tale curățește-le!”»

Aceasta înseamnă că, înainte de rugăciune, omul îndepărtează impuritatea, dacă există, de pe trupul și veșmintele sale, precum și din locul în care se roagă, spălând-o cu apă. Dacă se roagă având asupra sa o impuritate și nu află decât după ce încheie rugăciunea, rugăciunea sa este valabilă. Dacă află în timpul rugăciunii și poate scoate lucrul pe care se află impuritatea, îl scoate și își continuă rugăciunea; altfel, o întrerupe. Profetul ﷺ s-a rugat împreună cu companionii având sandalele în picioare, apoi le-a scos în timpul rugăciunii.

După încheierea ei, le-a spus că Jibrīl îl înștiințase că pe ele se afla murdărie. Relatat de Abū Dāwūd (650), cu un lanț autentic de transmitere, de la Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el! Faptul că Profetul ﷺ și-a continuat rugăciunea după ce și-a scos sandalele arată că rugăciunea celui care are asupra sa o impuritate, fără să afle decât după încheierea rugăciunii, este valabilă. Dacă nu ar fi fost valabilă, ar fi luat-o de la început.

Aceasta se deosebește de situația celui care se roagă după ce și-a pierdut starea de puritate rituală: dacă află în timpul rugăciunii, o întrerupe, iar dacă nu află decât după încheierea ei, o repetă. Profetul ﷺ a spus: «Allah nu primește rugăciunea niciunuia dintre voi dacă și-a pierdut starea de puritate rituală, până când nu face abluțiunea.» Relatat de Al-Bukhārī și de Muslim, după cum s-a arătat mai înainte. Dacă omul care se roagă așază un covor peste pământul pe care se află o impuritate ori dacă sub locul unde se roagă există toalete sau o scurgere de apă impură, rugăciunea este valabilă, fiindcă nu există contact direct cu impuritatea.

În explicarea cuvântului Preaînaltului, «Și veșmintele tale curățește-le!», Ibn Kathīr a redat relatări de la un grup dintre înaintași, care l-au explicat prin curățirea de păcate și de neascultare. A spus apoi: «Muḥammad ibn Sīrīn a spus: „Și veșmintele tale curățește-le!”, adică spală-le cu apă. Ibn Zayd a spus: politeiștii nu se curățau, așa că Allah i-a poruncit să se curețe și să-și curețe veșmintele. Ibn Jarīr a ales această părere. Versetul le poate cuprinde pe toate acestea, împreună cu puritatea inimii, fiindcă arabii folosesc cuvântul „veșminte” și cu acest înțeles.»

 acoperirea părților intime, ʿawrah. Învățații au căzut de acord că rugăciunea celui care se roagă dezbrăcat, deși se poate acoperi, nu este valabilă. Părțile care trebuie acoperite la bărbat se întind de la buric până la genunchi; la fel, la femeia aflată în sclavie. Întregul trup al femeii libere trebuie acoperit, în afară de față. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „O, fii ai lui Ādam! Luați-vă podoaba la fiecare loc de rugăciune!” [Al-Aʿrāf 7:31], adică la fiecare rugăciune.»

Atunci când are posibilitatea, musulmanului i se cere să aibă o înfățișare frumoasă, în îmbrăcăminte și în celelalte privințe, atât în rugăciune, cât și în afara ei. Preaînaltul a spus:

O, fii ai lui Ādam! Luați-vă podoaba la fiecare loc de rugăciune!

Profetul ﷺ a spus: «Allah este Frumos și iubește frumusețea.» Relatat de Muslim (91). Când posibilitățile sunt restrânse, părțile intime trebuie totuși acoperite, în rugăciune și în afara ei, cu ceva prin care nu se vede pielea, cu excepția privirii soției sau a celei aflate în stăpânirea mâinii drepte. Profetul ﷺ a spus: «Păzește-ți părțile intime, în afară de soția ta sau de ceea ce stăpânește mâna ta dreaptă.» Relatat de At-Tirmidhī (2769) și de alții, de la Muʿāwiyah ibn Ḥaydah; el a spus: «Un hadith ḥasan.»

Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (1810). La bărbat, părțile care trebuie acoperite se întind deasupra genunchilor și mai jos de buric, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Dacă unul dintre voi își căsătorește slujitorul — robul sau lucrătorul său —, acesta să nu privească la ceea ce este mai jos de buric și mai sus de genunchi.» Relatat de Abū Dāwūd (496), de la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de amândoi! Lanțul său de transmitere este ḥasan.

Înțelesul este că, dacă stăpânul își căsătorește slujitoarea, adică roaba, aceasta nu mai are dreptul să privească părțile intime ale stăpânului, fiindcă, prin căsătoria ei, dreptul relației intime a trecut la soț. Astfel, ea nu mai intră sub înțelesul spuselor Profetului ﷺ: «Păzește-ți părțile intime, în afară de soția ta sau de ceea ce stăpânește mâna ta dreaptă.» Acest lucru este dovedit și de spusele Profetului ﷺ: «Acoperă-ți coapsa, fiindcă ea face parte dintre părțile intime.»

Relatat de At-Tirmidhī (2798), de la Jarhad; el a spus: «Un hadith ḥasan.» Al-Bukhārī a spus în Ṣaḥīḥ-ul său: «Capitol despre ceea ce este menționat în privința coapsei. Se relatează de la Ibn ʿAbbās, Jarhad și Muḥammad ibn Jaḥsh, de la Profet ﷺ: „Coapsa este dintre părțile intime.” Anas a spus: Profetul ﷺ și-a descoperit coapsa. Hadithul lui Anas are un lanț mai puternic, iar hadithul lui Jarhad îndeamnă la mai multă precauție, pentru a ieși din deosebirea lor de părere.» Ṣaḥīḥ Al-Bukhārī împreună cu Fatḥ al-Bārī (1/478).

Consensul menționat de șeic a fost redat de Ibn Qudāmah în Al-Mughnī (2/284), de la Ibn ʿAbd al-Barr. Sunnah a arătat că omul care se roagă își acoperă, pe lângă părțile intime, și umerii. Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! — a relatat că Profetul ﷺ a spus: «Niciunul dintre voi să nu se roage într-un singur veșmânt fără ca o parte din el să-i acopere umerii.» Relatat de Al-Bukhārī (359) și de Muslim (516).

Femeia trebuie acoperită, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Femeia este ʿawrah; când iese, Satana o pândește.» Relatat de At-Tirmidhī (1173), de la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd; el a spus: «Acesta este un hadith ḥasan ṣaḥīḥ gharīb.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (273). Femeia trebuie, așadar, să-și acopere trupul, inclusiv fața, înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram. Șeicul nostru Muḥammad al-Amīn ash-Shanqīṭī — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus despre acest hadith în cartea sa Aḍwāʾ al-Bayān, la explicarea surei Al-Aḥzāb (6/596): «Ceea ce se spune în el, că femeia este ʿawrah, arată necesitatea acoperirii, fiindcă trebuie acoperit tot ceea ce intră sub numele de ʿawrah.» Șeicul nostru a menționat, de asemenea, la 6/585–586, că învățații au căzut de acord asupra acoperirii feței de către Mamele Credincioșilor și că versetele prin care li s-a poruncit acoperirea cuprind două indicii care arată că această rânduială nu le este rezervată lor, ci le privește pe ele și pe toate celelalte femei ale comunității:

 motivarea poruncii acoperirii prin cuvântul Preaînaltului:

Aceasta este mai curată pentru inimile voastre și pentru inimile lor.

Dacă aceste cuvinte au fost spuse despre ele, deși Allah le-a cinstit cu puritate și cu îndepărtarea de bănuială, ele se aplică cu atât mai mult celorlalte femei ale comunității, care nu au dobândit ceea ce au dobândit Mamele Credincioșilor.

 cuvântul lui Allah Atotputernicul și Mărețul:

O, Profetule! Spune-le soțiilor tale, fiicelor tale și femeilor credincioșilor să-și coboare asupra lor veșmintele exterioare.

Porunca de a-și coborî asupra lor veșmintele exterioare le-a fost dată, pe lângă Mamele Credincioșilor, și fiicelor sale ﷺ și femeilor credincioșilor. Aceasta arată că rânduiala nu este rezervată Mamelor Credincioșilor, ci le privește atât pe ele, cât și pe celelalte.

După aceasta, el — fie ca Allah să aibă milă de el! — a arătat că, și dacă s-ar presupune că rânduiala le este rezervată lor, ele sunt un bun exemplu pentru celelalte femei. A spus la 6/592: «Dacă ai aflat din ceea ce am menționat că rânduiala versetului acoperirii este generală și că versetele amintite împreună cu el arată acoperirea întregului trup al femeii înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram, ai aflat că în Coran există dovada acoperirii. Chiar dacă am presupune că versetul acoperirii este rezervat soțiilor sale ﷺ, nu încape îndoială că ele sunt cel mai bun exemplu pentru femeile musulmane în purtarea nobilă, care cere o puritate deplină și ferirea de murdăria bănuielii. Cel care încearcă să le împiedice pe femeile musulmane să urmeze exemplul lor în această purtare nobilă, venită de la cer, care păstrează cinstea și curăță de întinarea bănuielii — precum cei care cheamă astăzi la descoperire, expunerea podoabelor și amestecul dintre femei și bărbați — înșală comunitatea lui Muḥammad ﷺ și are inima bolnavă, după cum vezi.»

Printre cele mai limpezi dovezi din Sunnah pentru obligația femeii de a-și acoperi fața înaintea bărbaților care nu-i sunt maḥram se află cele relatate despre acoperirea picioarelor femeilor. ʿAbd Allāh ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de amândoi! — a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Allah nu va privi în Ziua Învierii la cel care își târăște veșmântul din trufie.” Umm Salamah a întrebat: „Atunci ce să facă femeile cu poalele veșmintelor lor?” El a spus: „Să le lase în jos cu o palmă.” Ea a spus: „Atunci li se vor descoperi picioarele.” El a spus: „Să le lase în jos cu un cot, fără să adauge mai mult.”» Relatat de autorii colecțiilor Sunan și de alții. At-Tirmidhī (1731) a spus: «Acesta este un hadith ḥasan ṣaḥīḥ.»

Faptul că Legea a venit cu acoperirea picioarelor femeilor arată limpede, așadar, că acoperirea feței este obligatorie, fiindcă ea este locul ispitei și al frumuseții femeii, iar acoperirea ei este cu atât mai îndreptățită decât acoperirea picioarelor.

În rugăciune, femeia liberă își acoperă întregul trup, în afară de față. Această părere menționată de șeic — fie ca Allah să aibă milă de el! — a fost atribuită în Al-Mughnī (2/326) școlii imamului Aḥmad. A fost menționată și o altă relatare de la el, potrivit căreia este îngăduită și descoperirea mâinilor, părere atribuită și lui Mālik și Ash-Shāfiʿī. Lui Abū Ḥanīfah i-a fost atribuită îngăduința descoperirii picioarelor, pe lângă față și mâini. Dacă însă în apropierea femeii care se roagă sunt bărbați care nu-i sunt maḥram, ea își acoperă fața. În Al-Mughnī (2/331) se spune: «Ibn ʿAbd al-Barr a spus: Au căzut de acord că femeia trebuie să-și descopere fața în rugăciune și în starea de iḥrām.»

Limitarea descoperirii, în rugăciune, numai la față, asupra căreia învățații au căzut de acord, este calea mai potrivită și mai precaută.

Cât despre femeia aflată în sclavie, dacă se roagă cu capul descoperit, rugăciunea ei este valabilă potrivit tuturor învățaților, în afară de Al-Ḥasan, după cum s-a redat în Al-Mughnī (2/331). Asupra descoperirii altor părți în afară de cap există deosebiri de părere între învățați. Mai potrivit pentru ea este să fie asemenea femeii libere în pudoare și acoperire în toate împrejurările, în rugăciune și în afara ei.

 intrarea timpului rugăciunii. Dovada din Sunnah este hadithul lui Jibrīl — pacea fie asupra sa! —, care l-a condus pe Profet ﷺ în rugăciune la începutul timpului și la sfârșitul lui, apoi a spus: „O, Muḥammad! Rugăciunea este între aceste două timpuri.” Și cuvântul Preaînaltului: „Rugăciunea este pentru credincioși o îndatorire rânduită la timpuri hotărâte” [An-Nisāʾ 4:103], adică impusă la anumite timpuri. Dovada pentru aceste timpuri este cuvântul Preaînaltului: „Împlinește rugăciunea de la trecerea soarelui de zenit până la întunecarea nopții și recitarea zorilor, căci recitarea zorilor are martori” [Al-Isrāʾ 17:78].»

Pentru valabilitatea rugăciunii, cele cinci rugăciuni trebuie împlinite la timpurile lor. Nu este îngăduit să fie împlinite înainte de timpul lor; dacă sunt împlinite atunci, trebuie repetate. Nu este îngăduită nici amânarea lor dincolo de timpul lor. Dacă omul amână o rugăciune până când timpul ei a trecut din pricina unui somn fără neglijență sau din uitare, o recuperează și nu are păcat. Dacă o amână din alt motiv, păcătuiește și o recuperează.

Hadithul despre Jibrīl care l-a condus pe Profet ﷺ în rugăciune timp de două zile a fost relatat de un grup de companioni, printre care Ibn ʿAbbās și Jābir. Se găsește la Abū Dāwūd (393–394) și la At-Tirmidhī (149–150). Vezi și comentariul la hadithurile 3081 și 11249 din Musnad-ul imamului Aḥmad. Printre cele mai limpezi relatări despre timpurile celor cinci rugăciuni se află hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr — Allah să fie mulțumit de amândoi! — din Ṣaḥīḥ Muslim (612), potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Timpul rugăciunii de amiază este când soarele trece de zenit, iar umbra omului ajunge cât înălțimea lui, cât timp nu a intrat timpul rugăciunii de după-amiază. Timpul rugăciunii de după-amiază ține până când soarele începe să îngălbenească. Timpul rugăciunii de apus ține până când dispare amurgul. Timpul rugăciunii de noapte ține până la mijlocul nopții. Timpul rugăciunii de dimineață este de la ivirea zorilor până când răsare soarele. Când soarele răsare, oprește-te de la rugăciune, fiindcă el răsare între cele două coarne ale Satanei.»

 îndreptarea către qiblah. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Vedem întoarcerea feței tale către cer. Te vom îndrepta către o qiblah care îți va fi pe plac. Întoarce-ți, așadar, fața către Moscheea cea Sfântă! Oriunde v-ați afla, întoarceți-vă fețele către ea!” [Al-Baqarah 2:144].»

O condiție a împlinirii rugăciunilor este îndreptarea către qiblah, adică spre nobila Kaʿbah. Dacă omul se află într-o așezare sau are lângă el pe cineva care îi poate arăta direcția qiblah, trebuie să întrebe despre ea. Nu-i este îngăduit să se roage după propria apreciere când are pe cine să întrebe. Dacă se roagă și nu este îndreptat către qiblah, trebuie să repete rugăciunea. Dacă însă se află în călătorie, se străduiește să-i afle direcția. Dacă se roagă și se dovedește că nu s-a îndreptat către qiblah, rugăciunea sa este valabilă, potrivit cuvântului Preaînaltului:

Călătorul poate împlini toate rugăciunile voluntare pe animalul său de călărie, fără să fie îndreptat către qiblah. Sunnah a fost transmisă în această privință de la un grup de companioni. Dintre acestea face parte hadithul lui ʿĀmir ibn Rabīʿah — Allah să fie mulțumit de el! — care a spus: «L-am văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ pe animalul său de călărie, împlinind rugăciuni voluntare și făcând semne cu capul, indiferent către ce direcție se îndrepta. Trimisul lui Allah ﷺ nu făcea însă aceasta în rugăciunea obligatorie.» Relatat de Al-Bukhārī (1097) și de Muslim (701). Când călătorul dorește să împlinească o rugăciune voluntară pe animal, la început se îndreaptă către qiblah, apoi merge în orice direcție dorește. Dovada este hadithul lui Anas ibn Mālik — Allah să fie mulțumit de el! — relatat de Abū Dāwūd (1225): «Când Trimisul lui Allah ﷺ era în călătorie și dorea să împlinească o rugăciune voluntară, își îndrepta cămila către qiblah și rostea takbīr-ul, apoi se ruga în direcția spre care îl purta cămila.» Al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a spus în Bulūgh al-Marām că lanțul său de transmitere este ḥasan. Șeicul nostru, șeicul ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în notele sale la această carte (1/176): «Este după cum a spus autorul: transmițătorii săi sunt demni de încredere și nu este nimic în neregulă cu ei. Astfel, acest hadith particularizează celelalte hadithuri care vorbesc în termeni generali despre îndreptarea sa ﷺ, în călătorie, către direcția de mers.»

 intenția. Locul ei este inima, iar rostirea ei este o inovație. Dovada este hadithul: „Faptele sunt numai după intenții și fiecare om are numai ceea ce a intenționat.”»

Intenția este o condiție în rugăciune și în celelalte acte de adorare. Rugăciunea nu este valabilă fără intenție, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Faptele sunt numai după intenții.» Relatat de Al-Bukhārī (1) și de Muslim (1907). Prin intenție se face deosebirea între o rugăciune obligatorie și alta, precum și între o rugăciune obligatorie și una voluntară. Când am vorbit despre intenție, dintre condițiile abluțiunii, s-a arătat că omului nu-i este îngăduit să rostească ceea ce a intenționat, în afară de ritualurile pelerinajului. În acestea poate rosti ceea ce a intenționat, spunând: «Labbayka ʿumratan», «Labbayka ḥajjan» sau «Labbayka ʿumratan wa-ḥajjan».

Celelalte condiții ale rugăciunii

Spusele sale: «Stâlpii rugăciunii sunt paisprezece: statul în picioare când omul poate; takbīr-ul de intrare în rugăciune; recitarea surei Al-Fātiḥah; înclinarea, rukūʿ; ridicarea din ea; prosternarea pe cele șapte părți ale trupului; ridicarea dreaptă din ea; șederea dintre cele două prosternări; liniștirea în toți stâlpii; respectarea ordinii; ultimul tashahhud; șederea pentru el; invocarea binecuvântării asupra Profetului ﷺ; și cele două saluturi de încheiere.»

În limbă, rukn-ul unui lucru este partea sa cea mai puternică, iar ṣalāh înseamnă rugă de cerere. În Lege, rugăciunea înseamnă cuvinte și fapte anume, începute prin takbīr și încheiate prin salām. Stâlpii rugăciunii fac parte din ea. Deosebirea dintre o condiție și un stâlp este că stâlpul unui lucru face parte din el și este cuprins în el. Condiția nu face parte din lucrul respectiv, ci fie îl precedă și îl însoțește, precum puritatea rituală, fie îl însoțește, precum îndreptarea către qiblah.

 statul în picioare când omul poate. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Păziți rugăciunile și rugăciunea de mijloc și stați înaintea lui Allah cu supunere!” [Al-Baqarah 2:238].»

În rugăciunea obligatorie, omul trebuie să se roage în picioare dacă poate sta în picioare. Rugăciunea celui care se roagă așezat, deși poate sta în picioare, nu este valabilă. Dovada este hadithul lui ʿImrān ibn Ḥuṣayn — Allah să fie mulțumit de el! — potrivit căruia Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Roagă-te în picioare; dacă nu poți, așezat; dacă nu poți, întins pe o parte.» Relatat de Al-Bukhārī (1117).

Cât despre rugăciunea voluntară, ea poate fi împlinită așezat, iar răsplata este jumătate din răsplata celui care se roagă în picioare. Mai bine este să fie împlinită în picioare, pentru a dobândi răsplata întreagă. Dovada este hadithul lui ʿAbd Allāh ibn ʿAmr ibn al-ʿĀṣ — Allah să fie mulțumit de amândoi! — în această privință, relatat de Muslim (735). Dacă bolnavul nu poate să se roage în picioare și împlinește așezat rugăciunile obligatorii și pe cele voluntare, răsplata sa este întreagă, potrivit spuselor Profetului ﷺ din hadithul lui Abū Mūsā — Allah să fie mulțumit de el!: «Când robul se îmbolnăvește sau călătorește, i se scrie asemenea faptelor pe care le săvârșea când era acasă și sănătos.» Relatat de Al-Bukhārī (2996).

 takbīr-ul de intrare în rugăciune. Dovada este hadithul: „Takbīr-ul face oprite lucrurile îngăduite înaintea rugăciunii, iar salām-ul le face din nou îngăduite.”»

Takbīr-ul de intrare este primul takbīr al rugăciunii. El este pentru rugăciune asemenea intrării în starea de iḥrām pentru ḥajj și ʿumrah. A fost numit takbīrat al-iḥrām fiindcă, după ce omul intră prin el în rugăciune, îi sunt oprite lucruri care îi erau îngăduite înainte, precum mâncatul, băutul, vorbitul și altele. De aceea, Profetul ﷺ a spus: «Takbīr-ul face oprite lucrurile îngăduite înaintea rugăciunii, iar salām-ul le face din nou îngăduite.» Relatat de At-Tirmidhī și de alții, de la ʿAlī — Allah să fie mulțumit de el! At-Tirmidhī a spus, la numărul 3: «Acest hadith este cel mai autentic și mai bun din acest capitol.» Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (301).

Spusele sale: «După aceasta urmează ruga de deschidere, care este Sunnah, prin cuvintele: „Slavă Ție, o, Allah, și laudă Ție! Binecuvântat este Numele Tău, înaltă este măreția Ta și nu există altă divinitate în afară de Tine.” Înțelesul cuvintelor Subḥānaka Allāhumma, „Slavă Ție, o, Allah”, este: Te declar lipsit de orice neajuns, așa cum se cuvine slavei Tale. Wa-bi-ḥamdika, „și laudă Ție”, înseamnă lauda adusă Ție. Wa-tabāraka ismuka, „binecuvântat este Numele Tău”, înseamnă că binecuvântarea se dobândește prin pomenirea Ta. Wa-taʿālā jadduka, „înaltă este măreția Ta”, înseamnă că măreția Ta este înălțată. Wa-lā ilāha ghayruka, „și nu există altă divinitate în afară de Tine”, înseamnă că nimeni de pe pământ și din cer nu este adorat pe drept în afară de Tine, o, Allah.»

Rostirea în șoaptă a rugii de deschidere după takbīr-ul de intrare și înaintea recitării face parte dintre practicile Sunnah și cele recomandate ale rugăciunii. De la Profet ﷺ au fost transmise în mod statornic mai multe formulări. Omul folosește una dintre ele în rugăciunea sa și nu le adună pe toate într-o singură rugăciune. Formula menționată de șeic este una dintre ele și a fost relatată de la ʿUmar, ʿĀʾishah și Abū Saʿīd — Allah să fie mulțumit de ei! Vezi Irwāʾ al-Ghalīl (340, 341).

Apoi șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat această rugă. Îmbinarea proclamării slavei și a laudei cuprinde declararea lui Allah Atotputernicul și Mărețul ca fiind lipsit de tot ceea ce nu I se cuvine și afirmarea oricărei desăvârșiri care I se cuvine. Tabāraka are forma verbală tafāʿala și provine din barakah, «binecuvântare». Orice bine și orice binecuvântare se dobândesc prin pomenirea Sa — Slăvit și Preaînalt este El! Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile.

Profetul ﷺ a spus: «Cel care Îl pomenește pe Domnul său și cel care nu-L pomenește sunt asemenea celui viu și celui mort.» Relatat de Al-Bukhārī (6407), din hadithul lui Abū Mūsā — Allah să fie mulțumit de el! Este posibil ca prin «Numele» să se înțeleagă toate Numele. Ar fi atunci un singular pus în legătură cu un termen definit, care capătă astfel sens general, precum în cuvântul Preaînaltului:

Dacă ați număra binefacerea lui Allah, nu ați putea să o cuprindeți.

Wa-taʿālā jadduka, «înaltă este măreția Ta», este asemenea cuvântului Preaînaltului:

Măreția Domnului nostru este înaltă. El nu Și-a luat nici soață, nici fiu.

Aceste trei expresii din rugă — subḥānaka, tabāraka și taʿālā — sunt folosite numai pentru Allah Preaînaltul. Nu i se spune altcuiva: subḥānaka, tabārakta și taʿālayta și nici nu se spune despre altcineva: subḥānahu, tabāraka și taʿālā.

Spusele sale: «Aʿūdhu bi-llāhi min ash-shayṭāni ar-rajīm, „Caut ocrotire la Allah împotriva Satanei cel alungat”. Aʿūdhu înseamnă: caut adăpost, refugiu și ocrotire la Tine, o, Allah, împotriva Satanei cel alungat, izgonit și îndepărtat de îndurarea lui Allah, ca să nu-mi dăuneze nici în religia mea, nici în viața mea lumească.»

După ruga de deschidere și înaintea recitării se rostește cererea de ocrotire, istiʿādhah. Șeicul a menționat-o și a explicat-o. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

adică atunci când dorești să-l reciți. Ibn Kathīr a spus în explicarea acestui verset: «Aceasta este o poruncă de recomandare, nu o obligație. Abū Jaʿfar ibn Jarīr și alți imami au redat consensul asupra acestui fapt.»

Spusele sale: «Recitarea surei Al-Fātiḥah este un stâlp în fiecare rakʿah, potrivit hadithului: „Nu are rugăciune cel care nu recită Deschiderea Cărții.” Ea este Mama Coranului.»

Recitarea surei Al-Fātiḥah în fiecare rakʿah a rugăciunii este obligatorie pentru imam, pentru cel care îl urmează și pentru cel care se roagă singur, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Nu are rugăciune cel care nu recită Deschiderea Cărții.» Relatat de Al-Bukhārī (756) și de Muslim (394). Cel care urmează imamul o recită în urma acestuia atât în rugăciunea cu recitare în șoaptă, cât și în cea cu recitare cu glas tare. Dovada pentru recitarea ei în urma imamului, când acesta recită cu glas tare, este hadithul unui companion al Profetului ﷺ care a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Poate că recitați în urma imamului, în timp ce imamul recită?” Ei au spus: „Da, facem aceasta.” El a spus: „Nu faceți aceasta, în afară de recitarea Mamei Cărții de către unul dintre voi”», ori a spus: «Deschiderea Cărții.» Relatat de Aḥmad în Musnad-ul său (18070), cu un lanț autentic de transmitere. O relatare asemănătoare a venit și de la ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit — Allah să fie mulțumit de el! În lanțul ei se află Muḥammad ibn Isḥāq, însă el a arătat explicit că a auzit relatarea, fiind astfel înlăturat riscul tadlīs-ului său. Relatat de Aḥmad în Al-Musnad (22745). Această relatare se împacă cu cele despre încetarea recitării de către oameni în urma imamului și cu hadithurile «Cine are un imam, recitarea acestuia este recitare și pentru el» și «Când el recită, ascultați în tăcere», înțelegând că acestea se referă la recitarea altor pasaje decât Al-Fātiḥah.

Apoi șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat pe scurt sura Al-Fātiḥah, spunând:

«„În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!”: căutarea binecuvântării și cererea ajutorului.»

Aceasta înseamnă că musulmanul rostește basmalah căutând binecuvântarea prin Numele lui Allah și cerând ajutorul lui Allah în recitarea sa. La fel procedează în orice lucru înaintea căruia rostește Numele lui Allah: o face pentru binecuvântare și ajutor. Basmalah se recită în șoaptă. Ea este un verset din Coran. Dacă este un verset al fiecărei sure sau un verset de sine stătător care desparte surele, precum și dacă este un verset al surei Al-Fātiḥah sau nu face parte din ea, sunt chestiuni în care învățații au mai multe păreri. Faptul că aparține Coranului este arătat de includerea ei în muṣḥaf de către companioni, care nu au inclus acolo decât ceea ce este Coran. În Sunan Abī Dāwūd (788), cu un lanț autentic de transmitere, se relatează de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi! — că a spus: «Profetul ﷺ nu cunoștea despărțirea dintre sure până când nu-i era revelat: „În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător!”»

Între învățați nu există deosebire de părere că basmalah este o parte dintr-un verset din cuprinsul surei An-Naml. Sura Al-Fātiḥah are șapte versete. Cei dintre învățați care spun că basmalah este un verset al surei Al-Fātiḥah o numără printre cele șapte. Cei care spun că nu face parte din Al-Fātiḥah socotesc al șaptelea verset: «Nu al celor asupra cărora s-a abătut mânia și nici al celor rătăciți.» Printre dovezile că basmalah nu este un verset din Al-Fātiḥah se află spusele Profetului ﷺ din hadithul qudsī: «Allah Atotputernicul și Mărețul a spus: „Am împărțit rugăciunea între Mine și robul Meu în două jumătăți, iar robului Meu îi revine ceea ce cere. Când robul spune: «Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor!», Allah Preaînaltul spune: «Robul Meu M-a lăudat…»”» — până la sfârșitul hadithului. Relatat de Muslim, de la Abū Hurayrah (395). În el nu a fost menționată basmalah.

Spusele sale: «„Laudă lui Allah!” Al-ḥamd înseamnă laudă, iar articolul al- cuprinde toate laudele. Cât despre însușirile frumoase asupra cărora omul nu are o contribuție, precum frumusețea și altele asemenea ei, lauda lor se numește madh, elogiu, nu ḥamd.»

Lauda adusă Domnului lor de către robi este un act de adorare. Ea face parte din monoteismul adorării, care înseamnă afirmarea unicității lui Allah prin faptele robilor. Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este vrednic de laudă pentru fiecare binefacere dobândită de robi, fie că vreunul dintre ei a avut sau nu vreun rol în dobândirea ei. Întregul merit pentru toate acestea Îi aparține lui Allah — Slăvit și Preaînalt este El! Preaînaltul a spus:

Orice binefacere aveți este de la Allah.

În îndemnul său către Ibn ʿAbbās, Profetul ﷺ a spus: «Să știi că, dacă întreaga comunitate s-ar aduna să-ți aducă un folos, nu ți-ar aduce decât folosul pe care Allah ți l-a scris.» Toate laudele, în realitate, Îi aparțin lui Allah; numai El — Slăvit este El! — este lăudat în orice împrejurare. Cât despre robi, pentru faptele frumoase pe care le aleg, precum bunătatea, binefacerea și săvârșirea binelui, li se aduce ḥamd, laudă. Pentru însușirile frumoase la care nu au o contribuție, precum frumusețea și înfățișarea plăcută, li se aduce madh, elogiu, nu ḥamd.

Spusele sale: «„Stăpânul lumilor”: Domnul este Cel adorat, Creatorul, Dătătorul mijloacelor de trai, Stăpânul, Cel care rânduiește toate lucrurile și Cel care îngrijește întreaga făptură prin binefaceri. Prin „lumi” se înțelege tot ceea ce este în afara lui Allah, iar El este Domnul tuturor.»

Aceste cuvinte cuprind afirmarea unicității Sale în stăpânire, în Numele și Însușirile Sale. Monoteismul stăpânirii înseamnă afirmarea unicității Sale în faptele Sale — Slăvit și Preaînalt este El! Numai El creează, dă mijloacele de trai, dă viață și aduce moartea. El nu are asociat în stăpânirea Sa și nici în adorarea care I se cuvine. Ale Sale — Slăvit și Preaînalt este El! — sunt Numele cele mai frumoase și Însușirile cele mai înalte. În acest verset, «Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor!», apar două dintre Numele lui Allah: Allah și Ar-Rabb. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Pace! — un cuvânt din partea unui Domn Îndurător.

Spusele sale: «Ar-Raḥmān, „Cel Milostiv”: o milă generală, care cuprinde toate făpturile. Ar-Raḥīm, „Îndurătorul”: o milă deosebită pentru credincioși. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „El este Îndurător cu credincioșii.”»

Ar-Raḥmān și Ar-Raḥīm sunt două dintre Numele lui Allah. Amândouă arată una dintre Însușirile Sale: îndurarea. Toate Numele lui Allah Atotputernicul și Mărețul sunt derivate și arată înțelesuri care sunt Însușiri; din fiecare Nume al Său se desprinde, așadar, o Însușire a Sa. Ar-Raḥmān are un înțeles mai cuprinzător decât Ar-Raḥīm și nu este folosit decât pentru Allah; altcuiva nu i se spune Raḥmān. Raḥīm este folosit însă pentru Allah și pentru alții. Allah Preaînaltul a spus despre Profetul Său ﷺ:

A venit la voi un Trimis dintre voi. Greu îi este ceea ce vă apasă, este plin de grijă pentru voi, iar față de credincioși este blând și îndurător.

Spusele sale: «„Stăpânul Zilei Judecății”: ziua răsplătirii și a socotelii, ziua în care fiecare este răsplătit după fapta sa: pentru bine, cu bine, iar pentru rău, cu rău. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Și ce te-ar face să știi ce este Ziua Judecății? Apoi, ce te-ar face să știi ce este Ziua Judecății? Ziua în care niciun suflet nu va putea face nimic pentru alt suflet, iar porunca în acea zi va fi numai a lui Allah” [Al-Infiṭār 82:17⁠–⁠19]. Și hadithul Profetului ﷺ: „Chibzuit este cel care își cere socoteală și lucrează pentru ceea ce urmează după moarte. Neputincios este cel care își urmează poftele și își pune în Allah nădejdi deșarte.”»

Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este Stăpânul tuturor lucrurilor, Stăpânul acestei lumi și al Vieții de Apoi. Ziua Judecății a fost menționată aici în mod deosebit ca fiind sub stăpânirea Sa, fiindcă este ziua în care făpturile se supun Stăpânului lumilor. Aceasta se deosebește de viața lumească, în care au existat oameni răzvrătiți și trufași, care au spus: «Eu sunt domnul vostru cel mai înalt» și «Eu nu cunosc pentru voi altă divinitate în afară de mine». Hadithul menționat de șeic a fost relatat de At-Tirmidhī (2459), iar în lanțul său se află Abū Bakr ibn Abī Maryam, care este un transmițător slab.

Spusele sale: «„Numai pe Tine Te adorăm”: nu adorăm pe altcineva în afară de Tine. Este un legământ între rob și Domnul său ca el să nu-L adore decât pe El. „Și numai de la Tine cerem ajutor”: un legământ între rob și Domnul său ca el să nu ceară ajutor de la altcineva în afară de Allah.»

Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.

Așezarea înainte a complementului, iyyāka, «numai pe Tine», în adorare și în cererea ajutorului exprimă limitarea și exclusivitatea: adorarea Îi este rezervată numai lui Allah. Nu este adorat decât Allah și nu este cerut ajutorul decât de la Allah. Robul nu cere ajutor de la îngeri, djinni sau de la cei absenți. Cât despre cererea ajutorului unui om prezent, care îl poate ajuta să dobândească un folos sau să înlăture un rău, aceasta este îngăduită și nu are nimic oprit.

Spusele sale: «„Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă!” Înțelesul lui „călăuzește-ne” este: arată-ne, îndrumă-ne și întărește-ne. „Calea” înseamnă Islamul; s-a spus și că înseamnă Trimisul sau Coranul, iar toate acestea sunt adevărate. „Cea dreaptă” este cea în care nu există abatere.»

Nevoia robilor de călăuzire către calea cea dreaptă este mai presus de orice altă nevoie, iar trebuința lor pentru ea este mai presus de orice altă trebuință. Au mai multă nevoie de ea decât de hrană și băutură, fiindcă hrana și băutura sunt mijloacele dăinuirii lor în această viață lumească, pe când călăuzirea lor către calea cea dreaptă este mijlocul izbânzii și al fericirii lor în această viață și în Viața de Apoi. Cererea călăuzirii către calea cea dreaptă cuprinde cererea de a li se arăta și de a fi îndrumați către calea adevărului și a călăuzirii. Cuprinde și cererea ajutorului de a urma calea cea dreaptă. Când robul Îi cere Domnului său, în fiecare rakʿah a rugăciunii, călăuzirea către calea cea dreaptă, el Îi cere lui Allah Atotputernicul și Mărețul să-l statornicească în călăuzirea pe care a dobândit-o și Îi cere un spor de călăuzire. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Celor care au urmat călăuzirea El le sporește călăuzirea și le dăruiește evlavia lor.

Nu există nicio contradicție între explicarea lui «călăuzește-ne» prin «arată-ne», «îndrumă-ne» și «întărește-ne» și nici între explicarea căii celei drepte prin Islam, Trimis și Coran. Aceasta este o deosebire prin varietate, nu prin opoziție. De aceea șeicul a spus: «Toate sunt adevărate.» Explicările înaintașilor sunt adesea de acest fel: fie explică prin cuvinte cu înțelesuri apropiate, toate adevărate și fără contradicție, ca aici, fie explică prin exemplu, adică lămuresc o expresie generală prin unele dintre lucrurile cuprinse în ea. De pildă, cuvântul Preaînaltului:

Domnul nostru! Dă-ne bine în această viață și bine în Viața de Apoi.

Explicarea binelui acestei lumi printr-o soție dreaptă, un copil drept sau avere bună nu cuprinde nicio contradicție între aceste înțelesuri; este o explicare prin exemplu.

Spusele sale: „Pe calea celor pe care i-ai binecuvântat, nu a celor asupra cărora s-a abătut mânia și nici a celor rătăciți”: calea celor binecuvântați.

Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Cei care ascultă de Allah și de Trimis sunt împreună cu aceia pe care Allah i-a binecuvântat: profeții, cei cu credință deplină, martirii și oamenii drepți. Ce tovarăși buni sunt aceștia!” [An-Nisāʾ 4:69].

„Nu a celor asupra cărora s-a abătut mânia”: aceștia sunt evreii, care au avut cunoaștere, dar nu au lucrat potrivit ei. Îi ceri lui Allah să te ferească de calea lor. „Și nici a celor rătăciți”: aceștia sunt creștinii, care Îl adoră pe Allah în neștiință și rătăcire. Îi ceri lui Allah să te ferească de calea lor.

Dovada privitoare la cei rătăciți este cuvântul Preaînaltului: „Spune: Să vă vestim cine sunt cei mai pierduți în faptele lor? Aceia a căror strădanie în viața lumească s-a rătăcit, în vreme ce ei socotesc că fac un lucru bun” [Al-Kahf 18:103⁠–⁠104].

Și hadithul Profetului ﷺ: „Veți urma căile celor de dinaintea voastră întocmai, asemenea unei pene de săgeată potrivite cu cealaltă; chiar dacă ar intra într-o vizuină de șopârlă, ați intra și voi.” Ei au întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Evreii și creștinii?” El a spus: „Cine alții?” Relatat de cei doi.

Și al doilea hadith: „Evreii s-au despărțit în șaptezeci și una de grupări, creștinii s-au despărțit în șaptezeci și două, iar această comunitate se va despărți în șaptezeci și trei de grupări: toate în Foc, în afară de una.” Am întrebat: „Care este ea, o, Trimis al lui Allah?” El a spus: „Cei care urmează ceea ce urmez eu și companionii mei.”

Calea cea dreaptă pentru care musulmanul Îi cere Domnului său călăuzire este calea celor binecuvântați: profeții, cei cu credință deplină, martirii și oamenii drepți. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Aceasta este calea Mea cea dreaptă: urmați-o! Nu urmați alte căi, care v-ar despărți de calea Sa! Aceasta v-a poruncit, ca să aveți frică de El.

Musulmanul Îi cere lui Allah Atotputernicul și Mărețul, în fiecare rakʿah a rugăciunii sale, să-l călăuzească spre calea adevărului și a călăuzirii și să-l ferească de calea oamenilor rătăcirii și ai abaterii, dintre evrei și creștini. Hadithul «Veți urma căile celor de dinaintea voastră…» a fost relatat de Al-Bukhārī (7320) și de Muslim (2669), de la Abū Saʿīd. La începutul său, formularea lui Al-Bukhārī este: «Veți urma căile celor de dinaintea voastră palmă după palmă și cot după cot», iar la Muslim: «Veți urma oamenii de dinaintea voastră, palmă cu palmă și cot cu cot.»

Hadithul despre despărțirea comunității a fost relatat de un grup de companioni ai Profetului ﷺ. Vezi documentarea lui în comentariul la hadithul 16937 din Musnad-ul imamului Aḥmad. Vezi și As-Silsilah aṣ-Ṣaḥīḥah de Al-Albānī (203–204), unde a transmis aprecierea autenticității sale de la Ibn Taymiyyah, Ash-Shāṭibī și Al-ʿIrāqī.

Prin «comunitate», în acest hadith, se înțelege comunitatea celor care au răspuns chemării. Aceste șaptezeci și trei de grupări sunt musulmane. Una este salvată: cei care urmează ceea ce au urmat Profetul ﷺ și companionii săi. Celelalte șaptezeci și două de grupări sunt amenințate cu Focul din pricina abaterii lor de la calea adevărului, iar hotărârea asupra lor Îi revine lui Allah: dacă voiește, le pedepsește și, dacă voiește, le iartă. Cât despre comunitatea căreia îi este adresată chemarea, ea îi cuprinde pe toți oamenii și djinnii, de la trimiterea sa ﷺ până la venirea Ceasului. În ea intră evreii, creștinii și toate celelalte religii ale necredinței, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Pe Cel în Mâna Căruia este sufletul lui Muḥammad! Oricine din această comunitate, evreu sau creștin, aude despre mine, apoi moare fără să creadă în ceea ce am fost trimis, va fi dintre oamenii Focului.» Relatat de Muslim (153), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! Vezi Fatāwā al șeicului Islamului (7/218) și Fatāwā al-Lajnah ad-Dāʾimah (2/157).

Spusele sale: Înclinarea și ridicarea din ea, prosternarea pe cele șapte părți ale trupului, ridicarea dreaptă din ea și șederea dintre cele două prosternări. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „O, voi cei care credeți! Înclinați-vă și prosternați-vă!” [Al-Ḥajj 22:77]. Și hadithul Profetului ﷺ: „Mi s-a poruncit să mă prosternez pe șapte oase.”

Liniștirea în toate faptele și respectarea ordinii între stâlpi. Dovada este hadithul celui care s-a rugat greșit, de la Abū Hurayrah, care a spus: „Stăteam lângă Profet ﷺ când a intrat un om, s-a rugat, apoi l-a salutat pe Profet ﷺ. El i-a spus: «Întoarce-te și roagă-te, fiindcă nu te-ai rugat!» A făcut aceasta de trei ori. Omul a spus apoi: «Pe Cel care te-a trimis cu adevărul ca Profet, nu știu să fac altfel; învață-mă!» Profetul ﷺ i-a spus: «Când te ridici pentru rugăciune, rostește takbīr-ul, apoi recită ceea ce îți este ușor din Coran. Apoi înclină-te până când te liniștești în înclinare. Apoi ridică-te până când stai drept în picioare. Apoi prosternează-te până când te liniștești în prosternare. Apoi ridică-te până când te liniștești așezat. Apoi fă aceasta în întreaga ta rugăciune.»”

Aceștia sunt șapte dintre stâlpii rugăciunii și toți sunt fapte. Hadithul celui care s-a rugat greșit îi dovedește pe toți. A fost relatat de Al-Bukhārī (757) și de Muslim (397), de la Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de el! Hadithul prosternării pe cele șapte părți ale trupului a fost relatat de Al-Bukhārī (812), de la Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de amândoi! — care a spus: «Profetul ﷺ a spus: „Mi s-a poruncit să mă prosternez pe șapte oase: pe frunte” — și a arătat cu mâna spre nas —, „pe cele două mâini, pe cei doi genunchi și pe vârfurile celor două picioare, fără să strângem veșmintele și părul.”» L-a relatat și Muslim (490).

Liniștirea în stâlpi înseamnă calmul și lipsa grabei. Omul nu face aceste mișcări în pripă, asemenea ciugulitului, ci se liniștește în ele, fie că această liniștire este mai lungă sau mai scurtă. Cât despre ordine, împlinește stâlpii în succesiunea lor: statul în picioare, apoi înclinarea, ridicarea din ea, prosternarea și șederea dintre cele două prosternări. Dacă, din uitare, se prosternează înainte de a se înclina, trebuie să revină și să împlinească înclinarea, apoi prosternarea. Prosternarea împlinită din uitare nu este luată în seamă.

Spusele sale: Ultimul tashahhud este un stâlp obligatoriu, după cum se spune în hadithul lui Ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el!: „Înainte să ne fie impus tashahhud-ul, spuneam: «Pacea fie asupra lui Allah din partea robilor Săi! Pacea fie asupra lui Jibrīl și Mīkāʾīl!» Profetul ﷺ a spus: «Nu spuneți: Pacea fie asupra lui Allah din partea robilor Săi!, fiindcă Allah este As-Salām. Spuneți însă: Toate cinstirile, rugăciunile și lucrurile bune sunt pentru Allah. Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale! Pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah! Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.»”

Înțelesul lui at-taḥiyyāt, „cinstirile”, este că toate formele de preamărire Îi aparțin lui Allah, ca stăpânire și drept: plecarea, înclinarea, prosternarea, dăinuirea și veșnicia. Tot ceea ce Îl preamărește pe Stăpânul lumilor Îi aparține lui Allah. Cel care îndreaptă ceva din acestea către altcineva decât Allah este un politeist necredincios.

Aṣ-ṣalawāt, „rugăciunile”, înseamnă toate rugile; s-a spus și că înseamnă cele cinci rugăciuni. Aṭ-ṭayyibāt li-llāh, „lucrurile bune sunt pentru Allah”: Allah este Bun și nu primește dintre cuvinte și fapte decât ceea ce este bun.

„Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!”: te rogi pentru Profet ﷺ, cerând pentru el ocrotire, îndurare și binecuvântare. Cel pentru care te rogi nu este invocat alături de Allah.

„Pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah!”: te saluți pe tine și pe fiecare rob drept din cer și de pe pământ. Salām-ul este o rugă; pentru oamenii drepți se fac rugi, iar ei nu sunt invocați alături de Allah.

„Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”, numai El, fără asociat: mărturisești cu certitudine că nimeni de pe pământ și din cer nu este adorat pe drept în afară de Allah.

Mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah înseamnă că el este un rob care nu este adorat și un Trimis care nu este dezmințit, ci este ascultat și urmat. Allah l-a cinstit prin calitatea de rob. Dovada este cuvântul Preaînaltului: „Binecuvântat este Cel care a pogorât Îndreptarul asupra robului Său, ca să fie pentru lumi un prevenitor!” [Al-Furqān 25:1].

Tashahhud-ul de dinaintea salutului de încheiere al fiecărei rugăciuni este unul dintre stâlpii ei. Acesta este al unsprezecelea stâlp. Al doisprezecelea este șederea pentru el. Dacă omul rostește salām-ul după prosternare, a lăsat doi stâlpi. Dacă se așază, dar uită să rostească tashahhud-ul, a lăsat un singur stâlp. Lăsarea amândurora sau numai a tashahhud-ului face rugăciunea nevalabilă. Tashahhud-ul a fost transmis de la Profet ﷺ în mai multe formulări.

Obligația este împlinită prin oricare dintre ele, fără să fie adunate într-o singură rugăciune. Tashahhud-ul menționat de șeic este cel al lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd — Allah să fie mulțumit de el! În unele dintre relatările sale se spune că Profetul ﷺ îi învăța această formulă așa cum îi învăța o sură din Coran. A fost numită tashahhud fiindcă se încheie cu «Mărturisesc că nu există altă divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său».

Acest tashahhud a fost relatat de Al-Bukhārī (831) și de Muslim (402). La Al-Bukhārī (6265), după menționarea lui, apare adăugirea: «El era printre noi; după ce a fost luat din viață, am spus: Pacea fie asupra Profetului ﷺ!» Aceasta înseamnă că companionii spuneau: «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», adresându-i-se direct. După moartea sa au început să spună: «Pacea fie asupra Profetului», la persoana a treia.

În tashahhud-ul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el! —, relatat în Al-Muwaṭṭaʾ al imamului Mālik (53), cu un lanț autentic de transmitere de la ʿAbd ar-Raḥmān ibn ʿAbd al-Qārī, acesta l-a auzit pe ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb învățându-i pe oameni de pe amvon tashahhud-ul. El spunea: «Spuneți: Toate cinstirile sunt pentru Allah…», iar în cuprinsul lui: «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», adresându-i-se direct.

Așadar, ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el! — îi învăța tashahhud-ul de pe amvon și, printre cele învățate, se afla această formulare.

Aceasta arată că, după moartea sa ﷺ, de la companioni — Allah să fie mulțumit de ei! — au fost transmise ambele formulări. În această chestiune există libertate de alegere: cel care se roagă poate spune «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!» sau «Pacea fie asupra Profetului și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!» Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a explicat limpede acest tashahhud. Despre «Pacea fie asupra ta, o, Profetule, și îndurarea lui Allah și binecuvântările Sale!», șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus: «Te rogi pentru Profet ﷺ, cerând pentru el ocrotire, îndurare și binecuvântare, iar cel pentru care te rogi nu este invocat alături de Allah.»

Despre înțelesul lui «Pacea fie asupra robilor drepți ai lui Allah!», el a spus: «Salām-ul este o rugă; pentru oamenii drepți se fac rugi, iar ei nu sunt invocați alături de Allah.»

În acestea este afirmat monoteismul adorării și faptul că ruga este un act de adorare. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Locurile de prosternare sunt ale lui Allah; nu invocați pe nimeni alături de Allah!

De la Profet ﷺ s-a transmis în mod statornic: «Ruga este adorarea.» Relatat de Abū Dāwūd (1479) și de alții, cu un lanț autentic de transmitere. Nu este invocat decât Allah și nu se cere izbăvire de la altcineva în afară de El. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Cine îi răspunde celui aflat la strâmtoare când Îl cheamă, înlătură răul și vă face urmași pe pământ? Oare există o divinitate alături de Allah? Puțin vă aduceți aminte!

Pentru Profet ﷺ, pentru ceilalți trimiși, pentru îngeri și pentru oamenii drepți se fac rugi către Allah; ei nu sunt invocați alături de Allah. Allah — Slăvit și Preaînalt este El! — este Cel invocat și în Care se pune nădejdea; pentru altcineva se face rugă, dar el nu este invocat. Cuvintele sale — fie ca Allah să aibă milă de el! —, «Mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah înseamnă că el este un rob care nu este adorat și un Trimis care nu este dezmințit, ci este ascultat și urmat», înseamnă că robului i se cuvine să fie adorator, nu adorat, iar Trimisului i se cuvine să fie crezut, ascultat și urmat. El — fie ca Allah să aibă milă de el! — a spus în cartea sa Al-Uṣūl ath-Thalāthah: «Înțelesul mărturisirii că Muḥammad este Trimisul lui Allah este: ascultarea lui în ceea ce a poruncit, crederea lui în ceea ce a vestit, ferirea de ceea ce a oprit și a interzis și adorarea lui Allah numai prin ceea ce el a rânduit.»

Spusele sale: «Înțelesul lui at-taḥiyyāt, „cinstirile”, este că toate formele de preamărire Îi aparțin lui Allah, ca stăpânire și drept: plecarea, înclinarea, prosternarea, dăinuirea și veșnicia. Tot ceea ce Îl preamărește pe Stăpânul lumilor Îi aparține lui Allah. Cel care îndreaptă ceva din acestea către altcineva decât Allah este un politeist necredincios.»

Adorarea este dreptul lui Allah, după cum a spus Allah Atotputernicul și Mărețul:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: „Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!”…

Nu am trimis înaintea ta niciun mesager fără să-i revelăm: „Nu există altă divinitate în afară de Mine, așadar adorați-Mă!”.

Toate felurile adorării trebuie îndreptate către Allah și nu este îngăduit ca vreunul să fie îndreptat către altcineva în afară de El Preaînaltul. Rugăciunea este pentru Allah, înclinarea și prosternarea sunt pentru Allah, izbăvirea se cere de la Allah, ruga se îndreaptă către Allah, încrederea se pune în Allah și ocrotirea se caută la Allah. La fel, toate felurile adorării sunt pentru Allah. Allah Atotputernicul și Mărețul a spus:

Stâlpii rugăciunii

Spusele sale: «Obligațiile sunt opt: toate takbīr-urile, în afară de takbīr-ul de intrare în rugăciune; rostirea „Slavă Domnului meu Cel Măreț!” în înclinare; rostirea „Allah îl aude pe cel care Îl laudă” de către imam și de către cel care se roagă singur; rostirea „Domnul nostru, a Ta este lauda!” de către toți; rostirea „Slavă Domnului meu Cel Preaînalt!” în prosternare; rostirea „Domnul meu, iartă-mă!” între cele două prosternări; primul tashahhud; și șederea pentru el.»

Toate aceste obligații sunt rostiri, în afară de una, care este o faptă: șederea pentru primul tashahhud. Ibn Qudāmah a menționat în Al-Mughnī (2/180) că obligația acestor șapte rostiri este părerea cunoscută de la Aḥmad și că părerea majorității juriștilor este că ele nu sunt obligatorii. El a spus: «Părerea cunoscută de la Aḥmad este că takbīr-urile coborârii și ridicării, proclamarea slavei în înclinare și prosternare, rostirea „Allah îl aude pe cel care Îl laudă” și „Domnul nostru, a Ta este lauda!”, rostirea „Domnul meu, iartă-mă!” între cele două prosternări și primul tashahhud sunt obligatorii. Aceasta este și părerea lui Isḥāq și Dāwūd. De la Aḥmad există și relatarea că acestea nu sunt obligatorii, iar aceasta este părerea majorității juriștilor.»

Printre dovezile obligației pe care Ibn Qudāmah le-a adus în Al-Mughnī se află cuvintele sale: «Abū Dāwūd a relatat de la ʿAlī ibn Yaḥyā ibn Khallād, de la unchiul său patern, de la Profet ﷺ, care a spus: „Rugăciunea niciunui om nu este deplină până când nu face abluțiunea…” — până la cuvintele: „Apoi rostește takbīr-ul și se înclină până când i se liniștesc încheieturile. Apoi spune: «Allah îl aude pe cel care Îl laudă», până când stă drept în picioare. Apoi spune: «Allah este Cel mai Mare!» și se prosternează până când se liniștește în prosternare. Apoi spune: «Allah este Cel mai Mare!» și își ridică capul până când stă drept așezat. Apoi spune: «Allah este Cel mai Mare!» și se prosternează până când i se liniștesc încheieturile. Apoi își ridică capul rostind takbīr-ul. Dacă face aceasta, rugăciunea sa este deplină.” Acesta este un text explicit asupra obligației takbīr-ului.» Hadithul se află în Sunan Abī Dāwūd (857), cu un lanț autentic de transmitere.

Șeicul — fie ca Allah să aibă milă de el! — a menționat rostirea «Allah îl aude pe cel care Îl laudă» pentru imam și pentru cel care se roagă singur, nu pentru cel care urmează imamul. Aceasta este părerea corectă, potrivit spuselor Profetului ﷺ din hadithul: «Imamul a fost rânduit pentru a fi urmat», în care se spune: «Când el spune: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă”, spuneți: „Domnul nostru, a Ta este lauda!”» Relatat de Al-Bukhārī (732–734), de la Anas și Abū Hurayrah — Allah să fie mulțumit de amândoi! În ambele hadithuri, Profetul ﷺ a spus: «Spuneți: „Domnul nostru, a Ta este lauda!”» Nu a spus: «Spuneți: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă.”» Unii învățați au susținut că și cel care urmează imamul spune «Allah îl aude pe cel care Îl laudă», folosind drept dovadă sensul general al spuselor Profetului ﷺ din hadithul lui Mālik ibn al-Ḥuwayrith: «Rugați-vă așa cum m-ați văzut rugându-mă.» Relatat de Al-Bukhārī (631). Felul în care folosesc dovada este că Profetul ﷺ spune «Allah îl aude pe cel care Îl laudă», așa că și cei care îl urmează spun «Allah îl aude pe cel care Îl laudă». Însă hadithul «Când el spune: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă”, spuneți: „Domnul nostru, a Ta este lauda!”» particularizează hadithul «Rugați-vă așa cum m-ați văzut rugându-mă». Este asemenea spuselor Profetului ﷺ: «Când auziți chemarea la rugăciune, spuneți asemenea muezinului.» Relatat de Al-Bukhārī (611) și de Muslim (383), de la Abū Saʿīd al-Khudrī — Allah să fie mulțumit de el! Din acest hadith au fost exceptate «Veniți la rugăciune!» și «Veniți la izbândă!», la care se spune «Nu există putere și nici tărie decât prin Allah», după cum se află în Ṣaḥīḥ Muslim (385), de la ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el!

Spusele sale: «Cât despre stâlpi: dacă unul este lăsat din uitare sau cu bună știință, rugăciunea devine nevalabilă prin lăsarea lui. Cât despre obligații: lăsarea cu bună știință a uneia face rugăciunea nevalabilă; dacă este lăsată din uitare, lipsa se îndreaptă prin prosternarea pentru uitare. Allah știe cel mai bine!»

Stâlpii rugăciunii, obligațiile și practicile ei recomandate fac toate parte din ea și intră în definiția rugăciunii în Lege: «Cuvinte și fapte anume, începute prin takbīr și încheiate prin salām.» Există însă o deosebire între stâlpi, obligații și practici recomandate. Stâlpii trebuie împliniți; obligația lor nu dispare dacă sunt omiși din uitare sau cu bună știință. Cât despre obligații, lăsarea lor cu bună știință face rugăciunea nevalabilă, iar lăsarea lor din uitare se îndreaptă prin prosternarea pentru uitare. Cât despre practicile recomandate, precum ruga de deschidere și cererea ocrotirii, cel care le împlinește este răsplătit, iar cel care le lasă nu este pedepsit, în afară de cazul în care le lasă din respingerea Sunnah, potrivit spuselor Profetului ﷺ: «Cel care se întoarce de la Sunnah mea nu este dintre ai mei.» Relatat de Al-Bukhārī (5063) și de Muslim (1401). Cuvântul Sunnah are în acest hadith cel mai cuprinzător dintre înțelesurile sale: se referă la calea sa și la ceea ce urma el ﷺ. Cuprinde tot ceea ce a venit în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său ﷺ.

Acesta este sfârșitul celor pe care am putut să le alcătuiesc în explicarea Condițiilor, stâlpilor și obligațiilor rugăciunii, de șeicul Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — fie ca Allah să aibă milă de el! Îi cer lui Allah Atotputernicul și Mărețul să-l ierte și să-i sporească răsplata pentru marile sale strădanii în sprijinirea religiei și în chemarea la ținerea de Carte, de Sunnah și de calea înaintașilor comunității. Îi cer Preaînaltului să-i ajute pe musulmani să dobândească înțelegerea religiei și să rămână statornici în adevăr. El este Cel care aude și răspunde. Binecuvântarea, pacea și binecuvântările lui Allah să fie asupra robului și Trimisului Său Muḥammad, asupra întregii sale familii și a tuturor companionilor săi!

Obligațiile rugăciunii

Index tematic

Indexul citatelor coranice

Glosar

Bibliografie

O explicare a condițiilor, stâlpilor și obligațiilor rugăciunii, cu dovezi din Coran și Sunnah. Cartea lămurește purificarea, abluțiunea, recitarea surei Al-Fātiḥah, tashahhud-ul și îndreptarea greșelilor din rugăciune.