Comentariu la cele șase principii

Primul principiu: devotarea religiei numai lui Allah Preaînaltul, Unicul, care nu are niciun asociat.

Comentariu

Primul dintre aceste șase principii este: „Devotarea religiei numai lui Allah, Unicul, care nu are niciun asociat.” Acesta este principiul de căpătâi și temelia religiei. Acesta este câmpul înfruntării dintre profeți și comunități: profeții vor să îndrepte această temelie pentru care Allah a creat făpturile și de care a legat fericirea lor.

Lucrul însemnat nu este ca omul să postească, să se roage și să împlinească multe acte de adorare. Lucrul însemnat este sinceritatea. Puține fapte însoțite de sinceritate sunt mai bune decât multe fapte lipsite de sinceritate. Chiar dacă omul s-ar ruga zi și noapte, și-ar da averea de pomană și ar face tot felul de fapte, fără sinceritate, fapta lui nu-i folosește, fiindcă sinceritatea este neapărat necesară.

Sinceritatea înseamnă părăsirea asocierii de parteneri și adorarea numai a lui Allah, Cel Măreț și Preaînalt. Nimeni nu merită adorarea, oricâtă desăvârșire și virtute ar avea, în afară de Allah: nici îngerii apropiați, nici profeții și trimișii, nici aliații lui Allah și oamenii drepți. Aceasta este temelia și ea nu se împlinește decât prin părăsirea asocierii de parteneri. Cel care amestecă adorarea lui Allah cu asocierea altora cu El își vede fapta anulată.

În schimb, cel care își dedică fapta în mod sincer lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, este cel fericit, chiar dacă fapta lui este puțină. În puținele fapte însoțite de sinceritate se află binele și izbăvirea. Relatarea despre cartonaș este bine cunoscută:

Un bărbat va fi înviat în Ziua Judecății și i se vor înfățișa faptele, scrise în registre. Fiecare registru se întinde cât cuprinde vederea, fiind plin de fapte rele. Aceste registre vor fi puse într-un taler, iar în celălalt va fi pus acest cartonaș pe care se află „Nu există alt dumnezeu demn de adorare în afară de Allah”, cuvinte pe care acest bărbat le-a rostit din inimă, cu sinceritate, certitudine și credință. Astfel, aceste cuvinte vor cântări mai mult decât toate registrele și le vor face pe toate să se ridice.

Aceasta este sinceritatea. El nu le-a spus ca pe niște simple vorbe, ci le-a rostit cunoscându-le înțelesul și crezând în ceea ce arată, însă a murit înainte de a putea împlini faptele. Atunci, ce se poate spune despre cel care are multe fapte bune, dedicate sincer Feței lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț?!

Aceasta dovedește că sinceritatea, chiar dacă fapta este puțină, poate fi mijlocul prin care Allah îl izbăvește pe om și îi șterge toate păcatele și faptele rele. Iar dacă lipsește sinceritatea, mulțimea faptelor nu folosește.

Și lămurirea opusului său, care este asocierea de parteneri lui Allah.

Opusul tawḥīdului este asocierea de parteneri lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Tawḥīdul înseamnă a-L adora numai pe Allah, iar asocierea înseamnă a îndrepta un act de adorare către altcineva în afară de Allah, Cel Atotputernic și Măreț: sacrificiul, legământul, invocarea, cererea de ajutor și celelalte feluri de adorare. Aceasta este asocierea de parteneri. Asocierea avută în vedere aici este cea în privința adorării. Cât despre asocierea în privința stăpânirii, aceasta, de regulă, nu se întâlnește.

Toate comunitățile recunosc în mod necesar unicitatea stăpânirii lui Allah. Numai cel care afișează tăgăduirea o neagă, deși o recunoaște în sine, fiindcă recunoașterea ei este necesară. Toți știu că aceste făpturi și acest univers trebuie să aibă un Creator și că făpturile care își urmează mersul trebuie să aibă un Cârmuitor; ele nu există prin simplă întâmplare și nici nu s-au făcut singure:

Recunoașterea unicității stăpânirii este, așadar, necesară și înnăscută, însă nu este de ajuns. Recunoașterea ei de către politeiști nu le-a fost de folos, așa cum se arată în Coran. Coranul este limpede în această privință:

Ce vor răspunde? „Allah”, adică: Allah este Cel care ne-a creat. Aceasta este unicitatea stăpânirii. Prin urmare, ceea ce se cere este unicitatea adorării. În privința acesteia au avut loc disputa, neînțelegerea și înfruntarea dintre trimiși și comunități, precum și dintre cei care cheamă la Allah și oameni. În privința acesteia se află disputa și lupta, împreună cu cele legate de ea: loialitatea și dezicerea, precum și altele.

Cea mai mare parte a Coranului lămurește acest principiu în felurite chipuri, prin cuvinte pe care le înțelege chiar și cel mai puțin ager dintre oamenii de rând.

Allah, Cel Măreț și Preaînalt, spune:

Sunt acestea cuvinte neclare? Oamenii de rând le înțeleg:

Din ele înțeleg porunca de a-L adora și interdicția asocierii de parteneri, chiar dacă nu au studiat. Cunosc aceasta din limba lor. Acesta este un singur verset, iar Coranul este plin de asemenea versete.

Trec peste aceste versete și le citesc, dar nu se gândesc la ele. Allah Preaînaltul spune:

Iar ei spun:

O, ʿAlī! O, Ḥusayn! O, Badawī! O, Tījānī! O, ʿAbd al-Qādir!

Strigă, țipă și cheamă cât îi ține glasul:

O, cutare! O, cutare!

Iar acesta este mort!

Se poate ca acest om, care îl cheamă pe mort și strigă, să știe pe de rost Coranul în cele șapte sau zece recitări și să îl recite cu o măiestrie fără seamăn. După cum a spus Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui:

Îl îndreaptă precum se îndreaptă săgeata.

Însă se îngrijește de literele lui și îi nesocotește rânduielile.

Imamul Ibn al-Qayyim spune:

Întregul Coran vorbește despre tawḥīd: fie poruncește adorarea lui Allah și părăsirea asocierii de parteneri, fie arată răsplata oamenilor tawḥīdului și răsplata oamenilor asocierii, fie cuprinde rânduielile despre ceea ce este permis și ceea ce este interzis, iar acestea fac parte din drepturile tawḥīdului, fie cuprinde istorisiri despre trimiși și comunitățile lor, precum și despre înfruntările dintre ei, iar acestea privesc răsplata tawḥīdului și a asocierii de parteneri.

Așadar, Coranul, de la început până la sfârșit, vorbește numai despre tawḥīd. Cu toate acestea, ei citesc acest Coran în timp ce stăruie în asocierea majoră și spun: „Lā ilāha illā Allāh”, dar nu lucrează potrivit ei. Ei sunt într-o parte, iar Coranul și „Lā ilāha illā Allāh” într-alta. Acestea sunt pentru ei numai vorbe rostite cu limba.

Dacă l-ai întreba pe unul dintre ei: „Ce înseamnă Lā ilāha illā Allāh?”, ți-ar răspunde: „Nu știu. Nu am învățat.”

Atunci îi spui: „Așadar, tu spui Lā ilāha illā Allāh și nu știi ce înseamnă. Se cuvine aceasta unui musulman?!”

Rostești cuvinte al căror înțeles nu-l cunoști și de care nu te îngrijești sau spui: „I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.” Asemenea ipocritului care, atunci când este întrebat în mormânt, spune:

I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.

Este o simplă imitație. Așa cum a spus Allah Preaînaltul:

Allah i-a asemănat cu animalele care aud glasul păstorului și aud cântecul cu care sunt mânate și merg după glasul păstorului, fără a-i înțelege sensul.

Apoi, când cea mai mare parte a comunității a ajuns în starea în care a ajuns, șeitanul le-a înfățișat sinceritatea ca pe o disprețuire a oamenilor drepți și o nesocotire a drepturilor lor; și le-a înfățișat asocierea de parteneri lui Allah ca pe o iubire a oamenilor drepți și o urmare a lor.

Când li se spune: „Nu chemați făpturile și nu le cereți izbăvire! Chemați-L pe Allah, cereți-I ajutor lui Allah, cereți-I lui Allah și îndreptați-vă către Allah; nu vă îndreptați către morminte și către morți!”, ei spun: „Tu îi disprețuiești pe aliații lui Allah! Aceștia sunt aliații Lui. Dreptul lor asupra noastră este să-i cinstim, să-i respectăm și să-i chemăm pe nume. Acesta este dreptul lor! Tu îi disprețuiești și nu le recunoști virtutea.” Așa le spun celor care cheamă la tawḥīd.

Noi le răspundem: „Îi iubim pe oamenii drepți, îi iubim pe aliații lui Allah, le suntem loiali, îi cinstim și îi respectăm. Însă nu le dăm nimic din dreptul Stăpânului, Slavă Lui, Preaînaltul, și nu le îndreptăm niciun act de adorare, fiindcă aceasta nu este dreptul lor. Nici ei nu sunt mulțumiți cu aceasta și nu sunt mulțumiți să fie invocați alături de Allah ori să li se ceară izbăvire în încercări.”

Ei spun că cererea ajutorului și a izbăvirii de la oamenii drepți este o recunoaștere a virtuții lor și o cinstire a lor. Aceasta este ceea ce șeitanul le-a înfrumusețat. Prin șeitan se are în vedere șeitanul dintre jinni și șeitanul dintre oameni: învățații rătăcirii, șeitanii dintre oameni, care vorbesc, scriu și alcătuiesc lucrări prin care cheamă la asocierea de parteneri. Ei pretind că aceasta este cinstire a oamenilor drepți, recunoaștere a virtuții lor și loialitate față de ei, iar faptul de a nu-i invoca și de a nu le cere izbăvire ar fi asprime față de ei și ură față de ei, pe lângă celelalte lucruri pe care le spun. Acestea se găsesc în cărțile lor.