Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura al Furqan

Versetele 1 la 20

Revelată la Mecca, potrivit majorității învățaților.

Versetele 1 la 2

Aceasta este o arătare a Măreției desăvârșite a lui Allah, a Unicității Sale din toate punctele de vedere și a belșugului bunătății și binefacerii Sale. „Binecuvântat este”, adică preamărit și înălțat este El, desăvârșite sunt însușirile Sale și multe sunt binefacerile Sale. Dintre cele mai mari daruri ale Sale este coborârea acestui Coran, care deosebește între îngăduit și oprit, între călăuzire și rătăcire și între oamenii fericirii și oamenii nenorocirii.

El l-a coborât „asupra robului Său”, asupra lui Muhammad, care a desăvârșit treptele robiei față de Allah și i-a întrecut pe toți Trimișii, „pentru ca el să fie o avertizare pentru lumi”. Această coborâre a Îndreptarului asupra robului Său îi avertizează pe oameni despre Mânia și Răzbunarea lui Allah și le lămurește lucrurile care duc la Mulțumirea Lui și îi feresc de Mânia Sa. Cel care primește avertismentul și lucrează după el se numără printre cei izbăviți în această lume și în Viața de Apoi și dobândește fericirea veșnică și stăpânirea neîntreruptă. Există oare un dar, o bunătate și o binefacere mai mare? Binecuvântat este Cel ale cărui daruri și binefaceri cuprind aceasta.

„Cel căruia Îi aparține stăpânirea cerurilor și a pământului”, adică El singur le stăpânește. Toți cei aflați în ele sunt robii Săi, supuși Măreției Sale, smeriți înaintea Stăpânirii Sale și săraci față de Mila Sa. „Nu Și-a luat niciun fiu și nu are niciun părtaș la stăpânire.” Cum ar putea avea fiu ori părtaș, când El este Stăpânul, iar toți ceilalți sunt robi, El este Biruitorul, iar toți ceilalți sunt biruiți, El este Bogatul prin Sine din toate punctele de vedere, iar creaturile sunt sărace față de El prin însăși ființa lor?

Cum ar putea avea părtaș la stăpânire, când frunțile tuturor robilor se află în cele două Mâini ale Sale, iar ei nu se mișcă, nu rămân nemișcați și nu lucrează decât cu voia Lui? Allah este mai presus de ceea ce spun ei. Cel care afirmă aceasta nu L-a prețuit pe Allah după măsura cuvenită. De aceea spune: „care a creat toate lucrurile”, adică tot ceea ce cuprind lumea de sus și lumea de jos: viețuitoare, plante și lucruri neînsuflețite.

„Și le-a rânduit cu o rânduială desăvârșită”, adică i-a dat fiecărei creaturi însușirile care i se potrivesc, după cum cere Înțelepciunea Sa. Mintea sănătoasă nu-și poate închipui că vreo creatură ar putea avea o înfățișare mai potrivită decât cea pe care o vedem, iar niciun mădular nu ar putea fi așezat într-un loc mai potrivit decât locul lui. Allah spune: „Preamărește Numele Domnului tău Cel Preaînalt, care a creat și a rânduit în chip desăvârșit, care a hotărât și a călăuzit” [al-A'la, 87:1-3], și: „Domnul nostru este Cel care a dat fiecărui lucru alcătuirea sa, apoi l-a călăuzit” [Ta Ha, 20:50].

Când desăvârșirea Măreției și mulțimea Binefacerii Sale au devenit limpezi, se impune ca El singur să fie iubit, adorat și preamărit, iar adorarea să-I fie închinată cu sinceritate, fără niciun părtaș. De aceea este potrivit să fie arătată zădărnicia adorării oricui în afara Lui.

Versetul 3

Unul dintre cele mai uimitoare lucruri, care arată cel mai limpede nechibzuința, lipsa lor de rațiune, nedreptatea și îndrăzneala împotriva Domnului lor, este faptul că au luat drept dumnezei făpturi cu totul neputincioase. Ele nu creează nimic, ci sunt create; ba pe unele oamenii le-au făcut cu propriile mâini.

„Nu-și pot pricinui nici rău, nici folos”, nici puțin, nici mult, deoarece termenul nehotărât apare într-un context negativ și are astfel un sens general. „Nu stăpânesc nici moartea, nici viața și nici învierea”, adică nu pot învia după moarte. Una dintre cele mai importante concluzii ale rațiunii este că asemenea lucruri nu pot fi dumnezei, iar ideea divinității lor este stricată. Stricate sunt și mințile celor care îi iau drept dumnezei și părtași ai Creatorului tuturor lucrurilor, care a creat fără ca nimeni să-I fie părtaș la aceasta.

El singur stăpânește folosul și răul, dăruiește și oprește darurile, dăruiește viață și provoacă moartea, îi va ridica pe cei din morminte și îi va aduna în Ziua Învierii. În Viața de Apoi le-a pregătit două locuințe: o locuință a pierzării, umilirii și pedepsei pentru cei care au luat alți dumnezei împreună cu El, și o locuință a izbândei, fericirii și desfătării veșnice pentru cei care L-au luat numai pe El drept Dumnezeu.

După ce a dovedit prin argumentul hotărâtor și limpede adevărul Tawhidului și falsitatea a ceea ce i se împotrivește, Allah dovedește adevărul Mesajului și zădărnicia cuvintelor celor care i se împotrivesc.

Versetele 4 la 6

Cei care nu cred în Allah spun despre Coran și despre Trimis că acest Coran ar fi o minciună născocită de Muhammad și atribuită lui Allah, iar alți oameni l-ar fi ajutat. Allah le respinge vorba și arată că ea este o nedreptate și o minciună atât de vădite, încât nicio minte nu le poate primi. Ei îl cunoșteau cel mai bine pe Trimis, sinceritatea, cinstea și virtutea lui desăvârșite; știau că nici el, nici alt om nu puteau aduce ceva asemenea Coranului, cel mai măreț cuvânt, și știau că nu se întâlnise cu nimeni care să-l ajute. Vorba lor era deci nedreptate și falsitate.

Ei mai spuneau: ceea ce a adus Muhammad sunt „povești ale celor dintâi”, adică istorisiri și basme pe care popoarele vechi le transmiteau unele altora; apoi Muhammad ar fi poruncit să fie scrise, iar ele „îi sunt dictate dimineața și seara”. Aceste cuvinte cuprind mai multe acuzații cumplite.

Mai întâi, l-au acuzat pe Trimis, cel mai virtuos și mai sincer dintre oameni, de minciună și de cea mai mare îndrăzneală. Apoi, au spus despre Coran, cel mai adevărat, mai măreț și mai nobil dintre cuvinte, că ar fi minciună și născocire. Prin aceasta au pretins implicit că pot aduce ceva asemănător și că omul creat, nedesăvârșit din toate punctele de vedere, s-ar putea asemăna Creatorului desăvârșit în una dintre Însușirile Sale, Cuvântul. În sfârșit, deși cunoșteau cel mai bine starea Trimisului și știau că nu scria și nu se întâlnea cu cineva care să scrie pentru el, au susținut contrariul.

Allah le răspunde: „Spune: L-a coborât Cel care cunoaște taina din ceruri și de pe pământ.” L-a coborât Cel a cărui Știință cuprinde tot ce se află în ceruri și pe pământ, ceea ce este ascuns și ceea ce este văzut, taina și ceea ce este rostit. Aceasta este asemenea cuvintelor: „Cu adevărat, el este o coborâre de la Domnul lumilor; Duhul cel demn de încredere a coborât cu el asupra inimii tale, pentru ca tu să fii dintre prevenitori” [ash-Shu'ara', 26:192-194].

Argumentul este acesta: Cel care l-a coborât cunoaște toate lucrurile. Este cu neputință ca o creatură să născocească acest Coran, să spună că vine de la Allah, să pretindă că Allah îi îngăduie să lupte cu cei care i se împotrivesc și să le ia averile, iar Allah, care cunoaște totul, să-l sprijine totuși împotriva vrăjmașilor și să-i dea putere asupra oamenilor și țărilor lor. Cine tăgăduiește Coranul după toate acestea ajunge să tăgăduiască Știința lui Allah. Nicio grupare dintre fiii lui Adam nu a susținut aceasta în afara filosofilor dahri³⁶.

Menționarea Științei atotcuprinzătoare a lui Allah îi îndeamnă să cugete la Coran. Dacă ar face-o, ar vedea în el știință și hotărâri care dovedesc în chip hotărâtor că nu poate veni decât de la Cunoscătorul celor nevăzute și văzute. Cu toate că ei tăgăduiesc Tawhidul și Mesajul, Allah nu-i lasă să se afunde în necredință și nedreptate, ci îi cheamă la căință și întoarcere și le făgăduiește iertare și milă dacă se căiesc.

„Cu adevărat, El este Atoateiertător”: Însușirea Lui este iertarea pentru cei care săvârșesc păcate și rele, dacă împlinesc cauzele iertării, adică părăsesc păcatul și se căiesc. El este „Îndurător”: nu se grăbește să-i pedepsească deși săvârșesc lucruri care cer pedeapsă, le primește căința după neascultare, șterge relele de dinainte, le primește faptele bune și îl readuce în rândul celor ascultători și întorși cu căință la El pe cel care revine după rătăcire și se îndreaptă din nou către El după ce se îndepărtase.

Versetele 7 la 14

Aceasta este obiecția celor care îl tăgăduiau pe Trimis, prin care voiau să arunce îndoiala asupra Mesajului. S-au împotrivit spunând: de ce nu este el un înger ori un rege sau de ce nu îl ajută un înger? „Ce fel de trimis este acesta?”, adică ce fel de om este acesta care pretinde că este trimis? Au spus-o în batjocură și dispreț.

„Care mănâncă hrană” - aceasta este o însușire a oamenilor; după pretenția lor, ar fi trebuit trimis un înger care nu mănâncă și nu are nevoile oamenilor. „Și umblă prin piețe” pentru vânzare și cumpărare; după părerea lor, acest lucru nu se potrivea unui trimis, deși Allah spune: „Noi nu am trimis înaintea ta decât trimiși care mâncau hrană și umblau prin piețe” [al-Furqan, 25:20].

„De ce nu a fost coborât la el un înger” care să-l ajute și să-l sprijine, „care să fie prevenitor împreună cu el”? Pretindeau că el singur nu ar fi fost de ajuns pentru transmiterea Mesajului. „Sau de ce nu i-a fost aruncată o comoară”, o avere adunată fără osteneală, „ori de ce nu are o grădină din care să mănânce”, ca să nu mai aibă nevoie să umble prin piețe pentru câștig?

„Cei nedrepți spun” aceste lucruri din nedreptate, nu fiindcă ar avea o nelămurire reală: „Voi urmați numai un om vrăjit.” Spuneau aceasta deși îi cunoșteau rațiunea desăvârșită, judecata matură, vorbirea aleasă și depărtarea de orice cusur.

Fiindcă vorbele lor sunt foarte ciudate, Allah spune: „Privește cu ce pilde te aseamănă!” Ba pretind că ar fi trebuit să fie înger, lipsit de însușirile omenești; ba că ar fi trebuit să vină cu un înger, deoarece nu ar fi fost singur în stare să-și împlinească misiunea; ba cer o comoară ori o grădină, ca să nu umble în piețe; ba spun că este vrăjit. „Ei s-au rătăcit și nu mai pot găsi nicio cale.” Cuvintele lor se contrazic, sunt întemeiate pe neștiință, rătăcire și nechibzuință și nu au niciun temei. Cel care le privește cu judecată vede că sunt stricate și că niciuna nu poate arunca îndoială asupra Mesajului. Simpla lor examinare este de ajuns pentru a le constata falsitatea, fără să mai fie nevoie de o respingere amănunțită. De aceea Allah poruncește să fie cercetate: poate oare un asemenea argument să slăbească certitudinea că el este Trimisul lui Allah?

Allah arată apoi că poate să-i dea Trimisului Său mult bine în această lume: „Binecuvântat este Cel care, dacă voiește, îți poate dărui ceva mai bun decât acestea”, mai bun decât lucrurile pe care le-au cerut. El poate să-i dea „grădini pe sub care curg râuri” și palate înalte și împodobite. Puterea și Voia Lui nu sunt neputincioase față de aceasta, însă lumea este neînsemnată la El și le dăruiește aliaților și Trimișilor Săi din bunurile ei numai ceea ce cere Înțelepciunea Sa. Întrebarea vrăjmașilor de ce nu au primit o avere mare este nedreptate și îndrăzneală.

Fiindcă stricăciunea acestor argumente este limpede, Allah arată că ei nu căutau adevărul și dovada, ci vorbeau din încăpățânare și nedreptate, tăgăduind adevărul și dezvăluind ce era în inimile lor: „Ba ei tăgăduiesc Ceasul.” Cel care stăruie în necredință și nu dorește să urmeze adevărul nu poate fi călăuzit, iar disputa nu-i folosește; singurul lucru care îl va opri este coborârea pedepsei.

„Iar pentru cei care tăgăduiesc Ceasul am pregătit o Flacără”, un Foc mare, puternic aprins, care vuie și se înfurie asupra celor ce trebuie să intre în el. „Când îi va vedea de la mare depărtare”, înainte ca ei să ajungă la el, „îi vor auzi furia și vuietul”, care îi vor îngrozi și le vor sfâșia inimile. Aproape că vor muri de spaimă, căci furia Focului împotriva lor vine din Mânia Creatorului său, iar flăcările i se întețesc pe măsura necredinței și răului lor.

„Iar când vor fi aruncați într-un loc strâmt din ea, legați laolaltă”, pedeapsa lor va aduna strâmtoarea locului, mulțimea locuitorilor și lanțurile. Când vor ajunge în acel loc cumplit și vor ști că sunt închiși în cea mai rea temniță, „vor chema pieirea”, rugându-se împotriva lor înșiși și cerând moartea, rușinea și umilirea. Vor recunoaște că au fost nedrepți și că Allah i-a așezat în acel cămin cu deplină dreptate, după faptele lor. Chemarea lor nu le va folosi și nu-i va izbăvi de pedeapsă.

Li se va spune: „Nu chemați astăzi o singură pieire, ci chemați multe pieiri!” Chiar dacă repetați această chemare de nenumărate ori, ea nu va spori decât nenorocirea, mâhnirea și tristețea voastră.

Versetele 15 la 16

După ce a arătat răsplata celor nedrepți, Allah amintește răsplata celor cu frică de El. Spune-le, arătându-le nechibzuința părerii lor și alegerea lucrului vătămător în locul celui folositor: „Oare aceasta”, pedeapsa descrisă, „este mai bună sau Grădina Veșniciei, care le-a fost făgăduită celor cu frică de Allah?” Lucrul prin care se ajunge la ea este taqwa; celui care se teme de Allah, El i-a făgăduit această Grădină. „Ea va fi pentru ei răsplată” pentru frica lor de Allah „și destinație”, locul întoarcerii în care se vor așeza și vor rămâne pentru totdeauna.

„Ei vor avea acolo tot ceea ce doresc”: orice cer, își doresc și poftesc dintre mâncăruri și băuturi plăcute, veșminte frumoase, femei frumoase, palate înalte, grădini întinse și fructe frumoase la privire și plăcute la gust prin felurimea și belșugul lor. Râurile Paradisului curg pe unde voiesc ei: râuri de apă care nu se strică, râuri de lapte al cărui gust nu se schimbă, râuri de vin plăcut celor care beau și râuri de miere curată. Vor avea miresme plăcute, locuințe împodobite și glasuri minunate care înveselesc sufletele. Frații se vor vizita și se vor bucura de întâlnirea cu cei iubiți.

Mai presus de toate acestea este desfătarea de a privi Fața Domnului Îndurător, de a auzi Cuvântul Său, de a fi aproape de El și de a dobândi Mulțumirea Lui, siguranța față de Mânia Sa și dăinuirea acestei desfătări, cu sporire neîntreruptă, pentru totdeauna.

„Aceasta”, adică intrarea și ajungerea în Paradis, „este o făgăduință a Domnului tău, ce trebuie cerută.” Robii cu frică de Allah I-o cer prin cuvinte și prin starea lor. Care dintre cele două locuințe este mai bună și mai vrednică de ales? O, voi cei înzestrați cu minte, care dintre cele două categorii de oameni este mai virtuoasă, mai înțeleaptă și mai vrednică de cinste: cei care lucrează pentru locuința pierzării sau cei care lucrează pentru locuința fericirii?

Adevărul s-a limpezit și calea a devenit văzută; celui care neglijează nu-i mai rămâne nicio scuză. Te rugăm, O, Allah, Tu care ai hotărât nenorocirea pentru unii oameni și fericirea pentru alții, să ne faci dintre cei cărora le-ai scris răsplata cea bună și încă mai mult. Căutăm ajutorul Tău ca să nu fim dintre cei ai pierzării și Îți cerem ocrotire de aceasta.

Versetele 17 la 20

Allah vestește starea politeiștilor și a părtașilor lor în Ziua Învierii, când aceia pe care i-au adorat se vor dezice de ei, iar faptele lor vor deveni zadarnice. „În Ziua în care îi va aduna pe ei”, pe necredincioșii politeiști, „și pe cei pe care îi adorau în afara lui Allah”, El se va adresa celor adorați, spre mustrarea celor care i-au adorat: „Voi i-ați rătăcit pe acești robi ai Mei sau ei înșiși au rătăcit Calea?” Le-ați poruncit să vă adore și le-ați înfrumusețat această faptă, ori ei au săvârșit-o din proprie inițiativă?

„Ei vor spune: Mărire Ție!” Îl vor declara mai presus de părtașii pe care politeiștii I i-au atribuit și se vor dezice de acea închinare. „Nu ni se cuvenea să luăm alți aliați în afara Ta”, adică nu ne era potrivit și nici îngăduit să adorăm și să chemăm pe altcineva în afara Ta. Noi avem nevoie de Tine și de adorarea Ta și ne dezicem de adorarea altuia. Cum am fi putut atunci să le cerem oamenilor să ne adore? Aceasta este cu neputință. Sau sensul poate fi: „Mărire Ție! Departe de noi să fim luați drept aliați în afara Ta!”

Sensul este asemenea răspunsului lui 'Isa ibn Maryam: „Când Allah va spune: O, 'Isa, fiul Maryamei, le-ai spus tu oamenilor: Luați-mă pe mine și pe mama mea drept două divinități în afara lui Allah? El va spune: Mărire Ție! Nu mi se cuvenea să spun ceea ce nu aveam dreptul să spun. Dacă aș fi spus, Tu ai fi știut. Tu știi ceea ce este în mine, iar eu nu știu ceea ce este în Tine. Cu adevărat, Tu ești Cunoscătorul celor nevăzute. Eu nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: Adorați-L pe Allah, Domnul meu și Domnul vostru” [al-Ma'idah, 5:116-117]. Allah mai spune: „În Ziua în care îi va aduna pe toți, le va spune îngerilor: Oare pe voi vă adorau aceștia? Ei vor spune: Mărire Ție! Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei. Ei îi adorau pe jinni; cei mai mulți dintre ei credeau în aceștia” [Saba', 34:40-41]. Și: „Când oamenii vor fi adunați, cei adorați le vor deveni vrăjmași și se vor dezice de adorarea lor” [al-Ahqaf, 46:6].

După ce își vor declara nevinovăția și vor arăta că nu au chemat la adorarea altuia decât Allah și nu i-au rătăcit, vor menționa cauza rătăcirii politeiștilor: „însă Tu le-ai dăruit lor și părinților lor bunurile vieții”. Ei s-au cufundat în plăcerile lumii și și-au urmat dorințele „până când au uitat Pomenirea”. Plăcerile și poftele i-au abătut, astfel încât au păstrat numai interesele lumești și și-au pierdut religia. „Au devenit oameni pierduți”, lipsiți de bine, incapabili de vreun bine și pregătiți numai pentru pieire.

Ei arată astfel piedica ce i-a oprit să urmeze călăuzirea: desfătarea cu lumea i-a abătut de la ea, iar cauza care ar fi cerut călăuzirea - binele din ei - lipsea. Când lipsește cauza călăuzirii și există piedică, vei găsi în ei toate felurile de rău și stricăciune.

Când cei adorați pe nedrept se vor dezice de politeiști, Allah îi va mustra: „Aceștia au tăgăduit ceea ce spuneți.” Ei au tăgăduit pretenția voastră că v-ar fi poruncit să-i adorați, că ar fi fost mulțumiți de faptele voastre ori că vor mijloci pentru voi la Domnul vostru. Au devenit dintre cei mai mari vrăjmași ai voștri; astfel, vi se cuvine pedeapsa. „Iar voi nu veți putea nici să îndepărtați pedeapsa”, prin faptele voastre, prin răscumpărare ori prin vreun alt mijloc, „nici să aflați ajutor”, fiindcă sunteți neputincioși și nu aveți sprijinitor. Aceasta este hotărârea asupra celor rătăciți și neștiutori care i-au urmat orbește pe alții, cea mai rea hotărâre și cel mai rău sfârșit.

Despre cel încăpățânat, care a cunoscut adevărul și s-a îndepărtat de el, Allah spune: „Iar celui dintre voi care săvârșește nedreptate”, tăgăduind adevărul cu nedreptate și îndărătnicie, „îi vom da să guste o pedeapsă mare”, a cărei mărime nu poate fi măsurată.

Apoi Allah răspunde obiecției: „Ce fel de trimis este acesta, care mănâncă hrană și umblă prin piețe?” El spune: „Nu am trimis înaintea ta decât trimiși care mâncau hrană și umblau prin piețe.” Nu le-am dat trupuri care să nu aibă nevoie de mâncare și nu i-am făcut îngeri; în ei ai o pildă. Bogăția și sărăcia sunt încercări rânduite de Allah potrivit Înțelepciunii Sale: „Noi i-am făcut pe unii dintre voi încercare pentru alții.”

Trimisul este încercare pentru cei la care este trimis, pentru a se vedea cine se supune și cine se răzvrătește; iar Trimișii sunt încercați prin chemarea oamenilor. Bogatul este încercare pentru sărac, săracul pentru bogat și tot astfel cu celelalte categorii ale creației în această lume, casa încercării și a examinării.

Scopul încercării este: „Oare veți fi răbdători?” Veți împlini ceea ce vi s-a încredințat, ca Domnul vostru să vă răsplătească, ori nu veți răbda și veți merita pedeapsa? „Domnul tău este Atoatevăzător”: El cunoaște stările voastre, îl alege pe cel despre care știe că este potrivit pentru Mesaj și îl deosebește prin Harul Său. El cunoaște faptele voastre și vă va răsplăti: dacă sunt bune, sfârșitul va fi bun, iar dacă sunt rele, sfârșitul va fi rău.