Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura Maryam

Versetele 1 la 98

Sura este meccană.²

Versetele 1 la 6

„Aceasta este pomenirea Milei Domnului tău față de robul Său Zakariyya.” Allah îi va povesti și îi va tâlcui în amănunt starea, pentru ca oamenii să cunoască istoria Profetului Zakariyya, faptele sale drepte și virtuțile sale frumoase. În această istorie se află o învățătură pentru cei care trag învățăminte și un model pentru cei care îl urmează. Arătarea în amănunt a Milei lui Allah față de aleșii Săi și a căilor prin care au ajuns la ea îl cheamă pe rob la iubirea lui Allah Preaînaltul, la pomenirea Lui din belșug, la cunoașterea Lui și a mijloacelor care duc la El.

Allah Preaînaltul l-a ales pe Zakariyya pentru trimitere și l-a deosebit prin Revelație. El a împlinit chemarea așa cum au împlinit-o ceilalți trimiși: i-a chemat pe robi la Domnul lor, i-a învățat ceea ce Allah îl învățase și s-a îngrijit de îndrumarea lor atât în timpul vieții sale, cât și pentru vremea de după moartea sa, precum frații săi dintre trimiși și cei care i-au urmat.

Când a văzut slăbiciunea care îl cuprinsese și s-a temut de apropierea morții, fără să existe cineva care să-i ia locul în chemarea oamenilor la Domnul lor și în sfătuirea lor, el și-a plâns Domnului slăbiciunea lăuntrică și văzută. L-a chemat în taină, pentru ca rugăciunea lui să fie mai deplină, mai bună și mai sinceră.

El a spus: „Domnul meu, oasele mi-au slăbit.” Oasele sunt stâlpii trupului, iar atunci când ele slăbesc, întregul trup slăbește. „Iar capul mi s-a aprins de căruntețe.” Căruntețea este semnul slăbiciunii și al bătrâneții și este vestitorul morții. El I s-a plâns lui Allah Preaînaltul de slăbiciunea și neputința sa, iar aceasta este una dintre cele mai iubite căi de apropiere de Allah: robul se leapădă de puterea și tăria proprie și se sprijină pe Puterea și Tăria lui Allah.

„Dar chemarea mea către Tine, Domnul meu, nu a rămas niciodată fără răspuns”, adică: nu m-ai întors niciodată lipsit și nefericit, ci ai rămas binevoitor față de mine și mi-ai răspuns. Binecuvântările Tale au continuat să coboare asupra mea, iar bunătatea Ta a ajuns neîncetat la mine. Aceasta înseamnă căutarea apropierii de Allah prin binecuvântările Sale și prin răspunsul Său de mai înainte la rugăciuni: el I-a cerut Celui care fusese Bun cu el în trecut să-Și desăvârșească Bunătatea și în viitor.

„Mă tem de rudele mele după mine”, adică mă tem că fiii lui Isra'il vor încredința conducerea după moartea mea unor oameni care nu vor împlini religia Ta și nici nu-i vor chema pe robii Tăi la Tine. Înțelesul vădit al cuvintelor arată că nu vedea printre ei pe nimeni potrivit pentru conducerea religioasă. Aceasta arată mila lui Zakariyya și sfatul său sincer: cererea unui copil nu urmărea un folos lumesc, ci folosul religiei și teama că aceasta se va pierde. El nu vedea pe nimeni vrednic de această sarcină.

Casa sa făcea parte dintre familiile vestite prin religie; din ea proveneau trimiși și era socotită un loc al binelui. De aceea L-a rugat pe Allah să-i dăruiască un fiu care să ridice religia după el. El s-a plâns că soția lui era stearpă și nu născuse niciodată, iar el ajunsese la o vârstă la care dorința trupească și putința de a avea un copil se întâlnesc foarte rar.

„Dăruiește-mi, din partea Ta, un moștenitor.” Această moștenire privește conducerea religioasă, profeția, știința și faptele drepte. De aceea a spus: „care să moștenească de la mine și de la familia lui Ya'qub, și fă-l, Domnul meu, plăcut Ție”, adică un rob drept, plăcut lui Allah și iubit de robii Săi. Pe scurt, el I-a cerut lui Allah un fiu drept, care să rămână după moartea lui, să-i fie urmaș, profet și plăcut Domnului său și făpturilor. Aceasta este cea mai bună stare a unui copil. Prin Mila Sa față de rob, Allah i-a dăruit un fiu drept, înzestrat cu toate purtările alese și însușirile vrednice de laudă. Domnul său a avut milă de el, i-a răspuns la rugăciune și i-a spus:

Versetele 7 la 11

Allah Preaînaltul i-a vestit prin îngeri venirea lui Yahya. Allah l-a numit Yahya, iar numele i s-a potrivit: el a trăit o viață trupească, prin care binecuvântarea s-a împlinit, și o viață spirituală prin Revelație, știință și religie. „Nu am dat mai înainte nimănui acest nume”, adică nimeni înaintea lui nu purtase acest nume. Se poate ca înțelesul să fie: nu am făcut înaintea lui pe nimeni asemenea lui, deopotrivă cu el. După acest înțeles, vestea cuprindea desăvârșirea sa și însușirile vrednice de laudă și arată că el îi va întrece pe cei de dinainte. Totuși, generalitatea acestui înțeles trebuie restrânsă, deoarece Ibrahim, Musa, Nuh și cei asemenea lor sunt cu siguranță mai virtuoși decât Yahya.

Când i-a venit vestea copilului pe care îl ceruse, Zakariyya s-a minunat și a spus: „Domnul meu, cum aș putea avea un fiu?” Atât la el, cât și la soția lui existau piedici în calea zămislirii unui copil. Parcă, atunci când se rugase, aceste piedici nu-i fuseseră în minte, pentru că râvna lui puternică era îndreptată spre dobândirea copilului; iar când rugăciunea i-a fost primită, s-a mirat.

Allah i-a răspuns: „Așa va fi. Domnul tău spune: Acest lucru este ușor pentru Mine.” Lucrul era neobișnuit și contrar obiceiului creației, însă Puterea lui Allah Preaînaltul este în stare să aducă lucrurile la existență fără mijloacele lor obișnuite. Acest lucru este ușor pentru El și nu este mai greu decât crearea lui Zakariyya de mai înainte, când acesta nu era nimic.

Zakariyya a spus: „Domnul meu, dă-mi un semn”, pentru ca inima lui să se liniștească. Aceasta nu era îndoială față de vestea lui Allah, ci era asemenea cererii lui Ibrahim, Prietenul apropiat al lui Allah: „Domnul meu, arată-mi cum îi readuci la viață pe cei morți.” Allah a spus: „Nu crezi?” El a răspuns: „Ba da, dar pentru ca inima mea să se liniștească” [al-Baqarah, 2:260]. El a cerut o sporire a cunoașterii și atingerea certitudinii bazate pe vedere, după certitudinea bazată pe cunoaștere. Allah i-a răspuns, din Mila Sa.

Semnul său era că nu va putea vorbi oamenilor timp de trei nopți, deși era sănătos și fără vreo vătămare. Într-un alt verset, Allah spune: „nu vei putea vorbi oamenilor timp de trei zile decât prin semne” [Al 'Imran, 3:41]. Cele două formulări se referă la același interval, exprimat o dată prin nopți, altă dată prin zile. Faptul că, vreme de trei zile, era împiedicat să vorbească fără să fie mut și fără să aibă vreo boală, deși era sănătos, era unul dintre Semnele uimitoare și o dovadă a Puterii lui Allah, care depășește rânduiala obișnuită a lucrurilor. El nu putea vorbi oamenilor, însă nu era împiedicat să-L preamărească pe Allah, să proclame unicitatea Lui și să-L pomenească. De aceea, Allah îi spune în celălalt verset: „Pomenește-L mult pe Domnul tău și preamărește-L seara și dimineața” [Al 'Imran, 3:41].

Inima lui s-a liniștit, s-a bucurat de marea veste și a împlinit porunca lui Allah de a-I mulțumi prin adorare și pomenire. A rămas în locul său de rugăciune, apoi a ieșit la poporul lui și le-a făcut semn să-L preamărească dimineața și seara. Vestea lui Yahya cuprindea un folos religios pentru toți.

Versetele 12 la 15

Aceste cuvinte arată că Yahya s-a născut și a crescut. Când a ajuns la vârsta la care înțelege poruncile, Allah i-a poruncit să țină cu putere de Carte, adică să se străduiască serios să-i memoreze cuvintele, să-i înțeleagă sensurile și să lucreze potrivit poruncilor și interdicțiilor ei. Așa se împlinește în chip desăvârșit porunca de a ține cu putere de Carte. Yahya a împlinit porunca Domnului său, s-a dedicat Cărții, a memorat-o și a înțeles-o, iar Allah i-a dăruit o inteligență și o pătrundere care nu se găseau la alții. De aceea spune: „Noi i-am dăruit înțelepciunea încă din copilărie”, adică i-a dăruit cunoașterea Judecăților lui Allah și priceperea de a judeca potrivit lor pe când era încă mic.

„Precum și duioșie din partea Noastră”, adică Allah a sădit în inima lui milă și bunătatea prin care treburile i s-au ușurat, starea sa s-a îndreptat și faptele sale au devenit bune. „Și curăție”, adică era curățit de păcate și defecte; inima și mintea lui erau curate. Aceasta presupune lipsa însușirilor condamnabile și a purtărilor rele și sporirea purtărilor frumoase și a însușirilor vrednice de laudă. De aceea spune: „El era temător de Allah”, împlinea poruncile și se ferea de interdicții. Cel care este credincios și temător de Allah este dintre apropiații lui Allah și dintre oamenii Paradisului pregătit celor temători; el dobândește în lumea aceasta și în Viața de Apoi răsplata pe care Allah a legat-o de teama de El.

El era „bun față de părinții săi”: nu îi nesocotea și nu le făcea rău, ci se purta frumos cu ei prin cuvinte și fapte. „Și nu era trufaș ori neascultător”: nu era prea mândru pentru adorarea lui Allah, nu îi disprețuia pe robii Lui și nu se ridica împotriva părinților săi. Era smerit, ascultător și se întorcea neîncetat la Allah. Astfel a reunit împlinirea drepturilor lui Allah cu împlinirea drepturilor oamenilor.

De aceea Allah i-a dăruit pace și ocrotire în toate stările sale, de la început până la sfârșit: „Pacea fie asupra lui în ziua în care s-a născut, în ziua în care va muri și în ziua în care va fi readus la viață!” El va fi ferit de Shaytan, de rău și de pedeapsă în aceste trei stări și între ele, va fi păzit de Foc și de grozăvii și va fi dintre oamenii Casei Păcii. Binecuvântările și Pacea lui Allah fie asupra lui, asupra tatălui său și asupra tuturor trimișilor! Allah să ne facă dintre cei care îi urmează, căci El este Preageneros și Dăruitor.

Versetele 16 la 21

După ce a pomenit istoria lui Zakariyya și Yahya, cu Semnele ei uimitoare, Allah trece de la ceea ce este uimitor la ceva și mai uimitor, urcând de la mai mic la mai mare. „Pomenește-o în Carte pe Maryam”, Pacea fie asupra ei. Una dintre cele mai mari virtuți ale ei este că a fost pomenită în Cartea cea mare, pe care musulmanii din răsărit și din apus o recită. Ea este pomenită prin cea mai frumoasă laudă, drept răsplată pentru faptele ei virtuoase și strădania ei desăvârșită.

Pomenește în Carte starea ei frumoasă atunci când „s-a retras” de familia ei „într-un loc spre răsărit”, adică la răsărit de locul unde se aflau ei. „Ea a așezat un văl între ea și ei”, un acoperământ care o despărțea de ei. S-a îndepărtat și s-a acoperit de ei ca să rămână singură pentru adorarea Domnului ei, cu smerenie și sinceritate. Prin aceasta împlinea cuvintele lui Allah: „O, Maryam, Allah te-a ales, te-a curățit și te-a ales mai presus de femeile lumilor. O, Maryam, fii ascultătoare față de Domnul tău, prosternează-te și pleacă-te împreună cu cei care se pleacă” [Al 'Imran, 3:42-43].

„Iar Noi am trimis la ea Duhul Nostru”, adică pe Jibril, care „i s-a înfățișat ca un om desăvârșit”, cu chip deplin, frumos și fără defect. El a venit astfel pentru că ea nu ar fi putut suporta să-l vadă în înfățișarea lui adevărată.

Când l-a văzut în această stare, în vreme ce ea era retrasă de familie, singură, departe de oameni și ascunsă chiar de cei mai dragi oameni ai ei, s-a temut că era un bărbat care voia să-i facă rău. A căutat apărarea Domnului ei și s-a refugiat în El, spunând: „Caut adăpost la Cel Milostiv de tine”, adică mă pun sub Ocrotirea și Mila Lui ca să nu-mi faci vreun rău; „dacă ești temător de Allah”, atunci teme-te de El și părăsește gândul de a-mi face rău. Ea a cerut ocrotirea Domnului, avertizându-l totodată pe cel din fața ei și poruncindu-i să se teamă de Allah.

Ea era tânără și se afla singură cu el, departe de oameni, iar el avea o frumusețe deplină și un chip omenesc desăvârșit. El nu-i spusese niciun cuvânt rău și nu o atinsese; teama ei a izvorât din curăția desăvârșită și din dorința de a se îndepărta de rău și de mijloacele lui. O asemenea curăție, mai ales când există pricina păcatului și lipsesc piedicile lui, este dintre cele mai virtuoase fapte. Allah a lăudat-o: „Și pe Maryam, fiica lui 'Imran, care și-a păzit castitatea; Noi am suflat în ea din Duhul Nostru” [at-Tahrim, 66:12] și: „Și pe aceea care și-a păzit castitatea; Noi am suflat în ea din Duhul Nostru și am făcut-o pe ea și pe fiul ei un Semn pentru lumi” [al-Anbiya', 21:91]. Allah a răsplătit curăția ei cu un copil care era unul dintre Semnele lui Allah și unul dintre trimișii Săi.

Când Jibril i-a văzut frica și spaima, i-a spus: „Eu sunt doar un trimis al Domnului tău”, adică aceasta este slujba și lucrarea mea: transmit mesajul Domnului meu către tine, „ca să-ți dăruiesc un fiu curat”. Aceasta era o veste mare despre un fiu curat, iar curăția lui presupunea lipsa însușirilor rele și înzestrarea cu însușiri vrednice de laudă.

Ea s-a mirat de existența unui copil fără tată și a spus: „Cum aș putea avea un fiu când niciun bărbat nu m-a atins și nu am fost desfrânată?” Un copil nu vine la existență în alt fel după rânduiala obișnuită.

El a spus: „Așa va fi. Domnul tău spune: Acest lucru este ușor pentru Mine.” Allah îl va face un Semn pentru oameni, care arată desăvârșirea Puterii Sale și faptul că mijloacele nu produc efectele prin ele însele, ci doar prin Hotărârea Lui. Allah le arată robilor Săi că unele lucruri se pot produce în afara mijloacelor lor obișnuite, pentru ca ei să nu se încreadă numai în aceste mijloace și să-L uite pe Cel care le hotărăște și le stăpânește.

„Și o Milă de la Noi”, adică Allah îl va face o Milă pentru el însuși, pentru mama lui și pentru oameni. Mila față de el constă în Revelația cu care Allah l-a ales și în binecuvântările dăruite lui, asemenea celorlalți trimiși cu hotărâre statornică. Mila față de mama sa constă în rangul înalt, laudă frumoasă și foloasele mărețe pe care le-a dobândit. Mila față de oameni constă în binecuvântarea uriașă de a le trimite un Mesager care le recită Semnele Lui, îi curăță și îi învață Cartea și Înțelepciunea, pentru ca ei să creadă în el și să-l asculte, dobândind astfel fericirea în lumea aceasta și în Viața de Apoi.

„Este o hotărâre deja rânduită.” Crearea lui 'Isa în această stare fusese hotărâtă mai înainte și trebuia să se împlinească. Atunci Jibril a suflat în deschizătura veșmântului ei.

Versetele 22 la 26

Când l-a zămislit pe 'Isa, ea s-a temut de rușine și s-a îndepărtat de oameni într-un loc îndepărtat. Când nașterea s-a apropiat, durerile au împins-o spre trunchiul unui palmier. S-au adunat asupra ei durerea nașterii, durerea lipsei hranei și băuturii și durerea inimii din pricina cuvintelor oamenilor. Temându-se că nu va avea răbdare cu această încercare, ea și-a dorit să fi murit înainte și să fi fost cu totul uitată, fără să fie pomenită. Această dorință venea din tulburarea prin care trecea, însă nu era în ea niciun bine și niciun folos. Binele și folosul se aflau în lucrul pe care Allah îl hotărâse să se întâmple.

Atunci îngerul i-a liniștit teama, i-a întărit inima și a strigat-o de mai jos de ea. Se poate ca el să fi fost într-un loc mai jos decât ea. El i-a spus: „Nu te întrista”, adică nu te tulbura și nu te neliniști. „Domnul tău a făcut să curgă un pârâiaș mai jos de tine”, un râu din care să bea.

„Scutură spre tine trunchiul palmierului și vor cădea peste tine curmale proaspete și coapte”, adică hrană plăcută și folositoare. „Mănâncă” din curmale, „bea” din râu „și bucură-ți ochii” cu 'Isa. Astfel, inima ei a fost liniștită prin izbăvirea de durerea nașterii și prin dobândirea mâncării și băuturii plăcute.

În privința cuvintelor oamenilor, îngerul i-a poruncit ca, dacă va vedea pe cineva, să-i spună prin semn: „Am făcut un legământ de tăcere Celui Milostiv și astăzi nu voi vorbi niciunui om.” Ea nu trebuia să le vorbească, pentru ca astfel să aibă liniște față de vorbele lor și să-și odihnească mintea. La ei era cunoscut că tăcerea era una dintre formele de adorare legiuite. Nu i s-a poruncit să le vorbească și să le respingă acuzația, pentru că oamenii nu ar fi crezut-o și cuvintele ei nu ar fi avut folos. Nevinovăția ei urma să fie arătată prin cuvintele lui 'Isa în leagăn, o mărturie mai puternică.

Afirmația unei femei care aduce un copil fără soț, anume că el nu are tată, este una dintre cele mai greu de crezut afirmații; chiar dacă ar aduce mulți martori, ei nu ar fi crezuți. De aceea, dovada acestui fapt ieșit din comun a fost de aceeași natură: 'Isa a vorbit pe când era foarte mic.

Versetele 27 la 33

Când Maryam și-a revenit după naștere, a venit cu 'Isa la poporul ei, purtându-l. Știa că este nevinovată și curată, așa că nu se purta ca una tulburată ori lipsită de încredere. Ei i-au spus: „O, Maryam, ai săvârșit un lucru nemaiauzit!”, adică un lucru uriaș și foarte grav. Se refereau la desfrânare, însă ea era cu totul curată de așa ceva.

„O, soră a lui Harun.” Înțelesul vădit este că Harun era fratele ei de sânge și ei au numit-o prin legătura cu el. Oamenii lor obișnuiau să le dea copiilor numele profeților. Nu era vorba despre Harun fiul lui 'Imran, fratele lui Musa, deoarece între cei doi se aflau multe veacuri.

„Tatăl tău nu era un om rău, iar mama ta nu era desfrânată”, adică părinții tăi erau oameni drepți și curați de rău, mai ales de acest rău. Ei voiau să spună: cum ai putut să te deosebești de ei și să săvârșești un lucru pe care ei nu l-ar fi făcut? De regulă, urmașii seamănă cu părinții lor în purtarea lor bună ori rea. De aceea, potrivit presupunerii lor, s-au mirat cum putuse să se întâmple așa ceva.

Maryam a arătat spre copil, adică le-a poruncit să-i vorbească. Ea a făcut aceasta pentru că i se poruncise, atunci când oamenii i se vor adresa, să le spună: „Am făcut un legământ de tăcere Celui Milostiv și astăzi nu voi vorbi niciunui om” [Maryam, 19:26]. Când ea le-a arătat să-i vorbească, s-au minunat și au spus: „Cum să vorbim cu unul care este prunc în leagăn?” Acest lucru nu era obișnuit și nu se mai întâmplase cu cineva de vârsta lui.

Atunci 'Isa a spus din leagăn: „Eu sunt robul lui Allah. El mi-a dăruit Cartea și m-a făcut profet.” El li s-a adresat descriindu-se prin robia față de Allah și arătând că nu are nicio însușire prin care ar merita să fie dumnezeu ori fiu al lui Dumnezeu. Allah este cu mult mai presus de cuvintele creștinilor care pretind că îl urmează pe 'Isa, dar s-au abătut de la calea lui și au spus despre el contrariul cuvintelor sale: „Eu sunt robul lui Allah.”

„El mi-a dăruit Cartea”, adică a hotărât să mi-o dăruiască, „și m-a făcut profet”. Astfel, el le-a vestit că este robul lui Allah, că Allah l-a învățat Cartea și l-a făcut unul dintre profeții Săi. Acestea sunt însușiri ale desăvârșirii care îl privesc pe 'Isa însuși.

Apoi a pomenit însușirile desăvârșirii prin care le aduce folos celorlalți: „M-a făcut binecuvântat oriunde m-aș afla”, în orice loc și în orice timp. Binecuvântarea lui constă în învățarea binelui și chemarea la el, interzicerea răului și chemarea la Allah prin cuvinte și fapte. Cel care stătea cu el ori îl întâlnea avea parte de binecuvântarea lui, iar însoțitorul lui era fericit.

„Și mi-a poruncit rugăciunea și zakah atâta vreme cât voi trăi”, adică i-a poruncit să împlinească drepturile lui Allah, printre cele mai însemnate fiind rugăciunea, și drepturile robilor, dintre care cel mai însemnat este zakah, cât timp va trăi. El împlinea porunca Domnului său, lucra după ea și o înfăptuia.

„M-a făcut bun față de mama mea”, adică i-a poruncit să se poarte frumos cu mama lui, cu cea mai deplină bunătate, și să împlinească ceea ce îi datora, datorită cinstei și virtuții ei și datorită dreptului pe care îl avea prin nașterea și îngrijirea lui. „Și nu m-a făcut trufaș” față de Allah și disprețuitor față de robii Săi, „ori nenorocit” în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Allah nu l-a făcut astfel, ci ascultător, smerit față de El și umil față de robii Săi, binecuvântat în ambele lumi, el și cei care îl urmează.

După ce i-au fost desăvârșite virtuțile și însușirile vrednice de laudă, el a spus: „Pacea fie asupra mea în ziua în care m-am născut, în ziua în care voi muri și în ziua în care voi fi readus la viață!” Prin Harul și Generozitatea Domnului său, el a dobândit pace și siguranță în ziua nașterii, a morții și a învierii, față de rău, Shaytan și pedeapsă. Aceasta arată că va fi ferit de grozăviile Zilei Învierii și de casa celor răi și că va fi dintre oamenii Casei Păcii. Aceasta este o minune mare și o dovadă uimitoare că el este cu adevărat Trimisul lui Allah și robul Lui.

Versetele 34 la 36

Cel descris prin aceste însușiri este, fără îndoială, 'Isa fiul lui Maryam. „Cuvântul adevărului”, adică aceasta este Vestirea lui Allah, iar cine este mai adevărat în cuvânt și mai frumos în vorbire decât El? Aceasta este vestirea sigură despre 'Isa. Tot ceea ce se spune despre el și contrazice aceasta este cu siguranță zadarnic și nu poate fi decât îndoială a celui care vorbește fără cunoaștere. De aceea spune: „asupra căruia ei se îndoiesc”, adică se ceartă în îndoiala lor: unii spun că este Allah, alții că este fiul lui Allah, iar alții că este al treilea dintre trei. Allah este cu mult mai presus de minciuna lor.

„Nu I se potrivește lui Allah să-Și ia un fiu”, adică acest lucru nu este potrivit și nici cu putință; el se află printre lucrurile imposibile. Allah este Cel Bogat, Cel Vrednic de Laudă, Stăpânul tuturor stăpânirilor. Cum Și-ar lua un fiu dintre robii Săi și dintre cei aflați în stăpânirea Lui? „Slavă Lui!”, adică El este mai presus de a avea un copil și de orice neajuns ori lipsă.

„Când hotărăște un lucru”, fie el mic ori mare, nu-I este greu și nu-I stă împotrivă. „El îi spune doar: Fii!, iar el este.” Hotărârea și Voia Lui se împlinesc neîngrădit în lumea de sus și în cea de jos. Cum ar putea avea un fiu? Când voiește un lucru, îi spune „Fii!”, iar el este. Cum ar putea fi socotită de necrezut crearea lui 'Isa fără tată?

De aceea 'Isa a vestit că este un rob îngrijit și stăpânit de Allah asemenea tuturor celorlalți: „Cu adevărat, Allah este Domnul meu și Domnul vostru”, Cel care ne-a creat, ne-a modelat și ne stăpânește prin Hotărârea Sa. „Așa că adorați-L”, adică dăruiți-I numai Lui adorarea și străduiți-vă să vă întoarceți la El. Aceasta reunește mărturisirea Unicității Stăpânirii Sale și Unicității Divinității Sale, iar prima este dovada celei de-a doua. „Aceasta este o cale dreaptă”, o cale cumpănită care duce la Allah, căci este calea trimișilor și a celor care îi urmează. Orice altă cale este rătăcire și pierzanie.

Versetele 37 la 38

După ce a arătat starea lui 'Isa fiul lui Maryam, cu privire la care nu există îndoială și nici pricină de ceartă, Allah vestește că grupările rătăcite dintre iudei, creștini și alții au avut păreri diferite despre el. Unii au exagerat în privința lui, iar alții l-au defăimat. Unii au spus că este Allah, alții că este fiul lui Allah ori al treilea dintre trei, iar alții nu l-au socotit trimis, ci l-au acuzat că s-ar fi născut din desfrânare, așa cum au făcut iudeii.

Toate aceste păreri sunt zadarnice și stricate, întemeiate pe îndoială, împotrivire încăpățânată, dovezi false și obiecții lipsite de temei. Toți cei care le susțin merită avertismentul aspru: „Vai celor care nu cred”, celor care nu cred în Allah, în trimișii și în Cărțile Sale. Aici intră iudeii și creștinii care au rostit despre 'Isa cuvinte de necredință. „Din pricina priveliștii unei Zile mărețe”, adică Ziua Învierii, la care vor fi martori cei dintâi și cei din urmă, locuitorii cerurilor și ai pământului, Creatorul și făpturile. Ea va fi plină de cutremure și grozăvii și va cuprinde răsplătirea faptelor. În acea Zi se va arăta tot ceea ce ei ascundeau ori arătau, tăinuiau ori rosteau.

„Cât de limpede vor auzi și vor vedea în Ziua în care vor veni la Noi!” În acea Zi, auzul și vederea lor vor fi cât se poate de limpezi. Vor recunoaște necredința, asocierea și cuvintele lor și vor spune: „Domnul nostru, am văzut și am auzit. Trimite-ne înapoi, ca să săvârșim fapte drepte, căci acum suntem convinși” [as-Sajdah, 32:12]. În Ziua Învierii vor cunoaște cu certitudine adevărata natură a căii pe care au urmat-o.

„Însă astăzi nelegiuiții se află într-o rătăcire vădită.” Ei nu au nicio scuză: fie cunosc adevărul și se abat de la el cu încăpățânare, fie sunt rătăciți de la calea adevărului deși pot afla adevărul și îndrumarea, dar sunt mulțumiți de rătăcirea și faptele lor rele și nu se străduiesc să deosebească adevărul de minciună.

Chibzuiește asupra faptului că Allah a spus „Vai celor care nu cred” după cuvintele „Grupările au avut păreri diferite”, fără să spună „vai lor”, cu un pronume referitor la toate grupările. Printre grupările aflate în dezacord se aflau oameni care au ajuns la adevăr și au spus despre 'Isa că este robul și Trimisul lui Allah, au crezut în el și l-au urmat. Ei sunt credincioși și nu intră sub amenințare. De aceea, amenințarea a fost restrânsă la necredincioși.

Versetele 39 la 40

Avertizarea înseamnă vestirea unui lucru înfricoșător și a însușirilor lui. Lucrul care merită cel mai mult să fie vestit pentru a trezi teama este Ziua regretului, când hotărârea se va împlini. Cei dintâi și cei din urmă vor fi adunați într-un singur loc și vor fi întrebați despre faptele lor. Cel care a crezut în Allah și i-a urmat pe trimișii Săi va dobândi o fericire după care nu va mai exista nefericire. Cel care nu a crezut în Allah și nu i-a urmat pe trimișii Săi va ajunge la o nefericire după care nu va mai exista fericire și își va pierde sufletul și familia.

Atunci va fi cuprins de regret și căință, iar căința îi va sfâșia inima și durerea o va despica. Ce pierdere poate fi mai mare decât pierderea Mulțumirii și a Paradisului lui Allah și atragerea Mâniei și a Focului Său, fără vreo întoarcere care să-i îngăduie să înceapă din nou și fără vreo cale de a-și schimba starea revenind în lumea aceasta?

Acesta este lucrul aflat înaintea lor. În lumea aceasta, ei sunt nepăsători față de această realitate măreață; ea nu le trece prin minte, iar dacă se gândesc la ea, nu le mișcă sufletul. Nepăsarea i-a cuprins, mintea le-a fost acoperită, beția nepăsării i-a învăluit. Ei nu cred în Allah și nu-i urmează pe trimișii Săi. Lumea lor i-a preocupat, iar poftele lor joase și trecătoare s-au așezat între ei și credință.

Lumea aceasta și tot ceea ce se află în ea, de la început până la sfârșit, vor pieri, iar oamenii ei vor pleca. Allah va moșteni pământul și pe toți cei de pe el. Ei se vor întoarce la El, iar El îi va răsplăti pentru ceea ce au făcut, pentru ceea ce au pierdut și pentru ceea ce au câștigat. Cel care a făcut bine să-L laude pe Allah, iar cel care găsește altceva să nu învinovățească decât sufletul său.

Versetele 41 la 50

Această Carte limpede, această Pomenire plină de înțelepciune, este cea mai măreață, mai virtuoasă și mai înaltă dintre cărți. Relatările ei sunt cele mai adevărate, mai drepte și mai folositoare. Poruncile și interdicțiile ei sunt cele mai mărețe, mai drepte și mai echitabile. Răsplătirile, făgăduințele și amenințările ei sunt cele mai adevărate și arată deplin înțelepciunea, dreptatea și harul. Profeții și trimișii pomeniți în ea sunt cei mai desăvârșiți și mai virtuoși.

De aceea, Cartea repetă adesea istoriile profeților pe care Allah i-a ales, le-a ridicat rangul și a înălțat pomenirea lor prin adorarea, iubirea și întoarcerea lor la Allah, prin împlinirea drepturilor Lui și ale robilor, prin chemarea oamenilor la Allah, răbdarea lor pe această cale și prin treptele înalte și sălașurile alese pe care le-au dobândit. În această sură, Allah pomenește mai mulți profeți și îi poruncește Trimisului Său să-i pomenească. Pomenirea lor înseamnă laudă adusă lui Allah și lor, arată Harul și Bunătatea Lui față de ei și îi îndeamnă pe oameni să creadă în ei, să-i iubească și să le urmeze exemplul.

„Pomenește-l în Carte pe Ibrahim. Cu adevărat, el era un om al adevărului, un profet.” Allah a reunit pentru el vrednicia adevărului desăvârșit și profeția. Siddiq este cel pe deplin statornic în adevăr: sincer și drept în cuvinte, fapte și stări, care crede în tot ceea ce i se poruncește să creadă. Aceasta presupune o cunoaștere mare care ajunge la inimă, lucrează în ea și dă naștere certitudinii și faptelor drepte, împlinite în chip desăvârșit.

Ibrahim, Pacea fie asupra lui, este cel mai virtuos dintre toți profeții după Muhammad. El este al treilea părinte al neamurilor alese, iar Allah a așezat profeția și Cartea printre urmașii săi. El i-a chemat pe oameni la Allah și a răbdat chinurile mari pe care le-a întâlnit. I-a chemat pe cei apropiați și pe cei îndepărtați și s-a străduit cât a putut în chemarea tatălui său.

Allah pomenește dialogul său cu tatăl său: „O, tată al meu, de ce adori ceva care nu aude, nu vede și nu-ți folosește la nimic?” El i-a arătat urâțenia adorării idolilor. Aceștia sunt nedesăvârșiți, atât în ființa lor, cât și în ceea ce pot face: nu aud, nu văd și nu pot aduce nici folos, nici vătămare celui care îi adoră, ba nici măcar nu-și pot aduce folos lor înșiși și nu pot îndepărta răul de la ei. Aceasta este o dovadă limpede, potrivit rațiunii și Legii, că adorarea lucrului neputincios în ființă și în fapte este urâtă.

Aceasta arată că Acela care trebuie adorat și Căruia I se cuvine adorarea este Cel Desăvârșit, de la Care robii primesc toate binecuvântările și Care singur îndepărtează răul de la ei: Allah Preaînaltul.

„O, tată al meu, mi-a venit o cunoaștere care nu ți-a venit ție.” Cu alte cuvinte: nu mă disprețui spunând că sunt fiul tău și că tu ai o cunoaștere pe care eu nu o am. Allah mi-a dăruit o cunoaștere pe care ție nu ți-a dăruit-o. Scopul acestei afirmații este: „Urmează-mă, iar eu te voi călăuzi pe o cale dreaptă”, o cale cumpănită și dreaptă: adorarea numai a lui Allah, fără partener, și ascultarea de El în toate stările.

Acesta este un exemplu al blândeții în vorbire. Ibrahim nu i-a spus: eu sunt învățat, iar tu ești neștiutor, ori: tu nu ai nicio cunoaștere. El a spus că are o cunoaștere și că tatăl său are și el o cunoaștere, însă ceea ce ajunsese la el nu ajunsese la tatăl lui; de aceea acesta trebuia să urmeze dovada și să i se supună.

„O, tată al meu, nu-l adora pe Shaytan.” Cel care adoră altceva în afara lui Allah îl adoră de fapt pe Shaytan, așa cum spune Allah: „Oare nu v-am poruncit vouă, fii ai lui Adam, să nu-l adorați pe Shaytan? Cu adevărat, el vă este un dușman vădit” [Ya-Sin, 36:60]. „Cu adevărat, Shaytan este răzvrătit față de Cel Milostiv.” Cel care îi urmează pașii îl ia drept aliat și se răzvrătește față de Allah asemenea lui.

Legarea răzvrătirii de Numele „Cel Milostiv” arată că păcatele îl împiedică pe rob să dobândească Mila lui Allah și închid înaintea lui porțile ei, după cum ascultarea este una dintre cele mai mari căi de dobândire a Milei Sale.

De aceea Ibrahim a spus: „O, tată al meu, mă tem că te va atinge o pedeapsă de la Cel Milostiv”, din pricina stăruinței tale în necredință și răzvrătire, „și vei ajunge un aliat al lui Shaytan” în lumea aceasta și în Viața de Apoi, coborând în sălașurile lui urâte și urmând căile lui rele.

În chemarea tatălui său, Ibrahim, Prietenul apropiat al lui Allah, a înaintat de la un îndemn la altul, începând cu cel mai ușor de primit. Mai întâi i-a vestit cunoașterea sa și i-a arătat că ea cerea urmarea lui; dacă îl urma, era călăuzit pe calea dreaptă. Apoi i-a interzis adorarea lui Shaytan și i-a arătat vătămările ei. După aceea l-a avertizat cu pedeapsa lui Allah dacă rămânea în starea lui și i-a vestit că va deveni un aliat al lui Shaytan.

Această chemare plină de milă nu i-a fost de folos celui nefericit. El a răspuns ca un neștiutor: „Te lepezi de dumnezeii mei, o, Ibrahim?” S-a mândrit cu dumnezeii săi de piatră, idolii, și l-a mustrat pe Ibrahim pentru că se lepădase de ei. Aceasta venea din neștiință desăvârșită și din cea mai grea necredință: el se mândrea cu adorarea idolilor și chema la ea.

„Dacă nu încetezi”, adică dacă nu încetezi să-i defaimi pe dumnezeii mei și să mă chemi la adorarea numai a lui Allah, „te voi ucide cu pietre”, „Pleacă de la mine pentru multă vreme!”, adică nu-mi mai vorbi multă vreme.

Ibrahim i-a răspuns în felul robilor Celui Milostiv atunci când li se adresează cei neștiutori. Nu l-a insultat, ci a avut răbdare și nu i-a răspuns cu ceva neplăcut. El a spus: „Pace asupra ta!”, adică vei fi ferit din partea mea de cuvinte rele, insulte și orice lucru pe care îl urăști. „Voi cere iertare pentru tine de la Domnul meu; cu adevărat, El este Binevoitor față de mine”, adică voi continua să-L rog pe Allah să te călăuzească și să te ierte, călăuzindu-te la Islam, prin care se dobândește iertarea.

„Cu adevărat, El este Binevoitor față de mine”, adică El este Îndurător și plin de bunătate față de mine și îmi poartă grija. Ibrahim a continuat să ceară iertare pentru tatăl său, nădăjduind că Allah îl va călăuzi. Când i s-a arătat limpede că acesta era un vrăjmaș al lui Allah și că nimic nu-i va fi de folos, a încetat să mai ceară iertare pentru el și s-a lepădat de el.

Allah ne-a poruncit să urmăm credința lui Ibrahim. Cel care îi urmează calea trebuie să-i urmeze și purtarea în chemarea la Allah: să cheme cu știință, înțelepciune, blândețe și îngăduință, să treacă de la o treaptă la alta, să rabde în această lucrare și să nu se plictisească de ea, să rabde vătămarea pe care o întâmpină din partea făpturilor prin cuvinte și fapte și să răspundă prin iertare, îngăduință și bunătate în cuvinte și fapte.

Când Ibrahim și-a pierdut nădejdea că tatăl și poporul său vor crede, el a spus: „Mă voi îndepărta de voi și de cei pe care îi chemați în afara lui Allah”, adică de voi, de idolii voștri și de dumnezeii voștri. „Și Îl voi chema pe Domnul meu.” Această chemare cuprinde adorarea și rugăciunea prin care robul cere ceea ce are nevoie. „Nădăjduiesc că chemarea mea către Domnul meu nu va rămâne fără răspuns”, adică nădăjduiesc că Domnul meu mă va face fericit răspunzându-mi la rugăciune și primindu-mi faptele.

Aceasta este purtarea celui care nu mai nădăjduiește că oamenii chemați de el se vor îndrepta. Când ei își urmează poftele, îndemnurile nu le mai folosesc, iar ei stăruie în rătăcirea lor oarbă, el rămâne să se îngrijească de îndreptarea propriului suflet, nădăjduiește primirea din partea Domnului său și se ferește de rău și de cei care îl săvârșesc.

Despărțirea omului de patrie, de tot ceea ce îi este familiar, de familie și de popor este unul dintre cele mai grele lucruri pentru suflet, din multe pricini cunoscute, între care despărțirea de cei prin care se simte sprijinit și întărit. Însă celui care lasă un lucru pentru Allah, Allah îi dăruiește în schimb ceva mai bun. Ibrahim s-a îndepărtat de poporul său, iar Allah a spus despre el: „Când s-a îndepărtat de ei și de cei pe care îi adorau în afara lui Allah, Noi i-am dăruit pe Ishaq și Ya'qub și i-am făcut pe fiecare profet.” Fiecare dintre Ishaq și Ya'qub a fost făcut profet. Astfel, Ibrahim a primit în dar acești oameni drepți, trimiși la oameni, pe care Allah i-a deosebit prin Revelația Sa, i-a ales pentru Mesajul Său și i-a ales dintre toate lumile.

„Le-am dăruit din Mila Noastră” lui Ibrahim și urmașilor săi, Ishaq și Ya'qub. Aceasta cuprinde tot ceea ce Allah le-a dăruit prin Mila Sa: cunoaștere folositoare, fapte drepte și urmași numeroși, printre care s-au aflat mulți profeți și oameni drepți. „Și le-am dat o pomenire înaltă și adevărată.” Aceasta face parte tot din Mila pe care Allah le-a dăruit-o, căci Allah a făgăduit fiecărui binefăcător că îi va răspândi o laudă adevărată, potrivit bunătății sale. Aceștia au fost conducătorii celor care fac bine, așa că Allah le-a răspândit o laudă frumoasă, adevărată, nu mincinoasă, vădită, nu ascunsă. Pomenirea lor a umplut ținuturile, lauda și iubirea lor au umplut inimile, iar limbile i-au pomenit cu laudă. Ei au devenit pilde pentru cei care îi urmează și conducători pentru cei călăuziți. Pomenirea lor rămâne vie de-a lungul veacurilor. Acesta este Harul lui Allah, pe care îl dăruiește cui voiește, iar Allah este Stăpânul Harului nemărginit.

Versetele 51 la 53

Pomenește în acest Coran măreț istoria lui Musa ibn 'Imran, spre a-l cinsti, a-l preamări și a face cunoscute rangul său nobil și purtările sale desăvârșite. „Cu adevărat, el a fost ales.” Când litera lam este vocalizată cu fatha, cuvântul înseamnă că Allah Preaînaltul l-a ales, l-a deosebit și l-a preferat tuturor lumilor. Când aceeași literă este vocalizată cu kasra, înseamnă că el a fost sincer față de Allah Preaînaltul în toate faptele, cuvintele și intențiile sale, iar sinceritatea a fost însușirea lui în toate împrejurările. Cele două înțelesuri sunt nedespărțite: Allah l-a ales pentru sinceritatea sa, iar sinceritatea lui a cerut ca el să fie ales. Cea mai înaltă stare prin care robul poate fi descris este sinceritatea față de Domnul său și faptul de a fi ales de Domnul său.

„Și a fost trimis și profet.” Allah a reunit pentru el trimiterea și profeția. Trimiterea presupune vestirea Cuvintelor Celui care l-a trimis și transmiterea întregii Legi, a lucrurilor mărunte și a celor mari. Profeția presupune că Allah îi revelează și îl alege pentru primirea Revelației. Profeția privește legătura dintre el și Domnul său, iar trimiterea privește legătura dintre el și făpturi.

Allah l-a deosebit prin cea mai înaltă și mai virtuoasă formă a Revelației: i-a vorbit direct, l-a apropiat și a purtat cu el o convorbire tainică. Prin aceasta, Musa a fost ales dintre profeți ca acela căruia Cel Milostiv i-a vorbit direct. „Noi l-am chemat din partea dreaptă a Muntelui”, adică din partea dreaptă a lui Musa în timpul călătoriei sale; sau cuvântul poate însemna partea binecuvântată, deoarece aceeași rădăcină indică și binecuvântarea. Acest înțeles este sprijinit de cuvintele lui Allah despre chemarea lui Musa: „Binecuvântat este cel care se află lângă foc și cei din jurul lui” [an-Naml, 27:8].

„Și l-am apropiat pentru o convorbire tainică.” Chemarea se face cu glas ridicat, iar convorbirea tainică se poartă cu glas mai scăzut. În aceasta se află afirmarea Vorbirii lui Allah Preaînaltul și a felurilor ei, chemarea și convorbirea tainică, așa cum este credința oamenilor Sunnei și ai comunității, spre deosebire de Jahmiyyah, Mu'tazilah și cei asemenea lor, care au negat aceasta.

„Și, prin Mila Noastră, i l-am dăruit pe fratele său Harun, profet.” Aceasta este una dintre cele mai mari virtuți ale lui Musa și arată bunătatea și sfatul lui sincer față de fratele său Harun. El L-a rugat pe Domnul său să-l facă părtaș la sarcina sa și să-l facă trimis asemenea lui. Allah i-a răspuns și, prin Mila Sa, i-a dăruit profeția fratelui său Harun. Profeția lui Harun a urmat profeției lui Musa, iar el l-a ajutat și l-a sprijinit în misiunea sa.

Versetele 54 la 55

Pomenește în acest Coran nobil acest profet măreț, din care se trage poporul arab, cel mai ales și mai virtuos dintre popoare, iar dintre ei a venit conducătorul fiilor lui Adam. „Cu adevărat, el își ținea făgăduința”, adică nu făcea nicio făgăduință fără să o împlinească. Aceasta cuprinde făgăduințele făcute lui Allah și pe cele făcute robilor. Când i-a făgăduit tatălui său că va răbda atunci când acesta urma să-l sacrifice și a spus: „Mă vei găsi, dacă Allah voiește, dintre cei răbdători” [as-Saffat, 37:102], el și-a împlinit făgăduința și i-a îngăduit tatălui său să-l sacrifice, deși aceasta este cea mai mare nenorocire care poate ajunge asupra omului. Apoi Allah l-a descris prin calitatea de trimis și prin profeție, care se numără printre cele mai mari binecuvântări dăruite de Allah robului Său, și l-a așezat printre făpturile de rangul cel mai înalt.

„El obișnuia să-i poruncească familiei sale rugăciunea și zakah”, adică împlinea porunca lui Allah în privința familiei sale. Le poruncea rugăciunea, care cuprinde sinceritatea față de Cel adorat, și zakah, care cuprinde bunătatea față de robi. Astfel s-a desăvârșit pe sine și s-a străduit să-i desăvârșească și pe ceilalți, mai ales pe cei mai apropiați de el, familia sa, care erau mai îndreptățiți decât ceilalți să primească chemarea lui.

„Iar Domnul său era mulțumit de el”, datorită faptului că împlinea ceea ce Îl mulțumea pe Domnul său și se străduia în cele prin care dobândea Mulțumirea Sa. Allah a fost mulțumit de el și l-a făcut dintre robii Săi aleși și apropiați. Allah a fost mulțumit de el, iar el a fost mulțumit de Domnul său.

Versetele 56 la 57

Pomenește-l în Carte pe Idris, cinstindu-l, preamărindu-l și descriindu-l prin însușiri desăvârșite. „Cu adevărat, el a fost un om al adevărului și un profet.” Allah a reunit pentru el statornicia în adevăr, care cuprinde credința deplină, cunoașterea desăvârșită, certitudinea statornică și fapta dreaptă, apoi l-a ales pentru Revelația Sa și pentru transmiterea Mesajului Său.

„Și Noi l-am ridicat la un loc înalt”, adică Allah i-a ridicat pomenirea în toate lumile și i-a ridicat treapta printre cei apropiați. Astfel el a dobândit o pomenire înaltă și un rang ales.

Versetul 58

După ce i-a pomenit pe acești profeți aleși și trimiși și a amintit virtuțile și treptele lor, Allah spune: „Aceștia sunt cei pe care Allah i-a binecuvântat dintre profeți”, adică Allah le-a dăruit o binecuvântare de neîntrecut: profeția și trimiterea. Ei sunt cei pe a căror cale ni s-a poruncit să-I cerem lui Allah să ne călăuzească. Ei sunt cei despre care Allah spune că acela care I se supune va fi „împreună cu cei pe care Allah i-a binecuvântat dintre profeți, oamenii adevărului, martirii și drepții” [an-Nisa', 4:69].

Unii dintre ei sunt „dintre urmașii lui Adam”, iar alții „dintre cei pe care i-am purtat împreună cu Nuh”, adică dintre urmașii lui. „Dintre urmașii lui Ibrahim și Isra'il.” Acestea sunt cele mai alese familii ale lumii, pe care Allah le-a ales, le-a deosebit și le-a apropiat.

Când li se recitau Versetele Celui Milostiv, care cuprind vestiri despre nevăzut și despre Atributele Cunoscătorului nevăzutului, despre Ziua de Apoi, făgăduințe și amenințări, ei se supuneau Versetelor lui Allah, se smereau înaintea lor, iar ele lucrau în inimile lor prin credință, dorință și teamă. Aceasta le aducea plânsul, întoarcerea smerită la Allah și prosternarea înaintea Domnului lor. Ei nu erau dintre cei care, atunci când aud Versetele lui Allah, rămân surzi și orbi față de ele.

Atribuirea Versetelor Numelui „Cel Milostiv” arată că Revelația face parte din Mila și Bunătatea Sa față de robi: prin ea i-a călăuzit la adevăr, le-a dat vedere după orbire, i-a salvat din rătăcire și le-a dăruit cunoaștere după ce fuseseră neștiutori.

Versetele 59 la 63

După ce i-a pomenit pe acești profeți sinceri, care căutau Mulțumirea Domnului lor și se întorceau neîncetat la El, Allah îi pomenește pe cei care au venit după ei și au schimbat ceea ce li se poruncise. Au venit urmași care s-au întors înapoi și au decăzut. „Au neglijat rugăciunea”, care li se poruncise să fie păzită și împlinită. Ei au nesocotit-o și au pierdut-o. Dacă au pierdut rugăciunea, stâlpul religiei, măsura credinței și a sincerității față de Domnul lumilor, cea mai importantă dintre fapte și cea mai virtuoasă însușire, atunci pentru celelalte lucruri ale religiei au fost și mai neglijenți și mai înclinați să le abandoneze.

Pricina acestei stări a fost că „și-au urmat poftele”. Voința lor s-a înclinat spre pofte, le-a pus înaintea drepturilor lui Allah și le-a dat întâietate. Ori de câte ori au simțit o poftă și au putut să și-o împlinească, indiferent prin ce mijloc, s-au grăbit să o facă. „Ei vor întâlni pierzania”, adică o pedeapsă grea și înmulțită.

Apoi Allah îi scoate din această amenințare pe „cei care se căiesc” de asociere, inovații și păcate, le părăsesc, regretă săvârșirea lor și hotărăsc să nu se mai întoarcă la ele; „cred” în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi și în Ziua de Apoi; și „săvârșesc fapte drepte”, adică faptele pe care Allah le-a rânduit prin trimișii Săi, căutând prin ele Fața Lui.

Aceștia, care au reunit căința, credința și fapta dreaptă, „vor intra în Paradis”, care cuprinde binecuvântarea veșnică, viața tihnită și apropierea de Domnul Cel Generos. „Și nu vor fi nedreptățiți cu nimic” din faptele lor, ci vor găsi răsplata deplină și înmulțită.

Apoi Allah arată că Paradisul făgăduit lor nu este asemenea grădinilor obișnuite. El este format din „Grădinile Edenului”, grădini ale șederii statornice, din care ei nu se vor muta și pe care nu le vor părăsi. Aceasta se datorează vastității lor și mulțimii bunătăților, bucuriilor și desfătărilor cuprinse în ele.

„Pe care Cel Milostiv le-a făgăduit robilor Săi în nevăzut.” Grădinile sunt asociate aici Numelui Său „Cel Milostiv”, deoarece ele sunt dintre urmările Milei Sale și cuprind o milă și o bunătate pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și pe care nicio inimă omenească nu și le-a închipuit. Allah le numește și Mila Sa: „Iar cei ale căror chipuri se vor lumina vor fi în Mila lui Allah și vor rămâne acolo veșnic” [Al 'Imran, 3:107]. Atribuirea lor Milei Sale arată și veșnicia desfătărilor lor: ele dăinuiesc cât dăinuiește Mila Lui, fiind urmarea și efectul ei.

Robii pomeniți aici sunt robii care I se supun, Îl adoră și urmează Legile Sale, până când robia față de El devine însușirea lor. Ei sunt asemenea „robilor Celui Milostiv” pomeniți în Sura al-Furqan. Aceștia sunt diferiți de cei care sunt robi numai în sensul stăpânirii și al constrângerii, fără să-L adore. Deși Allah este Domnul lor, pentru că i-a creat, îi hrănește și îi cârmuiește, ei nu intră în robia aleasă a adorării, pentru care robul este lăudat; robia lor este una silită, în care nu se află laudă.

Cuvintele „în nevăzut” se pot lega de Făgăduința Celui Milostiv: El le-a făgăduit Paradisul deși ei nu l-au văzut, iar ei au crezut în el și s-au străduit pentru el fără să-l vadă. Dacă l-ar fi văzut, râvna și dorința lor ar fi fost cu atât mai mari. Aceasta este o laudă pentru credința lor folositoare în nevăzut. Ele se pot lega și de robi: Allah le-a făgăduit Grădinile în vreme ce ei nu-L vedeau și Îl adorau fără să-L vadă; dacă L-ar fi văzut, adorarea, întoarcerea, iubirea și dorul lor ar fi fost și mai mari. Se mai poate înțelege că Grădinile făgăduite se numără printre lucrurile pe care descrierile nu le pot cuprinde și pe care nimeni nu le cunoaște pe deplin în afara lui Allah. Această descriere generală trezește dorința sufletelor și îl îndeamnă să le caute chiar și pe cel care până atunci rămăsese nepăsător, așa cum spune Allah: „Niciun suflet nu știe ce bucurii le-au fost ascunse drept răsplată pentru ceea ce făceau” [as-Sajdah, 32:17].

Toate aceste înțelesuri sunt corecte, însă primul este mai potrivit, deoarece Allah spune: „Cu adevărat, Făgăduința Sa se va împlini.” Ea trebuie să se împlinească, fiindcă Allah nu-Și încalcă Făgăduința și El este Cel mai Adevărat dintre cei care vorbesc.

„Ei nu vor auzi acolo vorbe deșarte”, adică vorbe fără folos, cuvinte păcătoase, insulte, grai urât, neascultare față de Allah ori vreun cuvânt tulburător. „Ci numai pace”, adică numai cuvinte lipsite de orice neajuns: pomenirea lui Allah, salutări de pace, cuvinte frumoase și îmbucurătoare, vești bune, vorbirea plăcută dintre frați, auzirea Cuvintelor Celui Milostiv, glasurile încântătoare ale hurilor, îngerilor și slujitorilor, cântări plăcute și cuvinte blânde. Paradisul este Casa Păcii, iar în ea se află pacea deplină în toate privințele.

„Iar hrana lor va fi acolo dimineața și seara”, adică mâncarea, băutura și feluritele lor desfătări vor fi neîntrerupte, oriunde le-ar cere și oricând le-ar dori. Pentru ca plăcerea să fie deplină, acestea le vor veni la vremuri cunoscute, dimineața și seara, pentru ca folosul lor să fie mai mare și desfătarea mai deplină.

Acest Paradis descris astfel este „Paradisul pe care îl vom da moștenire acelor robi ai Noștri care sunt temători de Allah”. Allah îl va da moștenire celor temători și îl va face sălașul lor veșnic, din care nu vor pleca și din care nu vor dori să se mute, așa cum spune: „Grăbiți-vă spre iertarea Domnului vostru și spre un Paradis cât cerurile și pământul, pregătit pentru cei temători” [Al 'Imran, 3:133].

Versetele 64 la 65

Odată, Profetul a socotit că Jibril întârziase să coboare la el și i-a spus: „De ce nu vii la noi mai des?” El dorea mult să-l vadă, simțea lipsa lui când era departe și voia ca inima lui să se liniștească prin coborârea lui. Allah a revelat prin glasul lui Jibril: „Noi nu coborâm decât la Porunca Domnului tău”, adică îngerii nu au nicio stăpânire asupra Poruncii. Când li se poruncește ceva, se grăbesc să se supună și nu se răzvrătesc niciodată față de Porunca Lui. Ei „nu se răzvrătesc față de Allah în ceea ce le poruncește și fac ceea ce li se poruncește” [at-Tahrim, 66:6]. Ei sunt robi cărora li se poruncește.

„Ale Lui sunt cele dinaintea noastră, cele din urma noastră și cele dintre acestea”, adică Lui Îi aparțin toate lucrurile trecute, viitoare și prezente, în timp și în spațiu. Când este limpede că întreaga Poruncă Îi aparține lui Allah, iar îngerii sunt robi cârmuiți, lucrul depinde de Înțelepciunea dumnezeiască: dacă Înțelepciunea cere să i se poruncească lui Jibril, porunca este împlinită; dacă nu, coborârea lui este amânată.

„Iar Domnul tău nu uită”, adică El nu te-a uitat și nu te-a părăsit, așa cum spune: „Domnul tău nu te-a părăsit și nu te-a urât” [ad-Duha, 93:3]. El nu a încetat să-ți poarte grija și să-ți rânduiască lucrurile în chip frumos. Dacă îngerii întârzie față de timpul obișnuit, nu te întrista și nu-ți face griji; să știi că Allah a voit aceasta prin Înțelepciunea Sa.

Allah arată apoi dovada că Știința Sa cuprinde totul și că El nu uită: El este „Domnul cerurilor și al pământului”. Stăpânirea Sa asupra cerurilor și pământului, buna lor rânduială și desăvârșirea lor, lipsite de nepăsare, neglijență, zădărnicie ori falsitate, sunt dovezi hotărâtoare ale Științei Sale atotcuprinzătoare. Nu-ți ocupa sufletul cu ceea ce nu-ți folosește, ci ocupă-l cu ceea ce îți aduce folos și se întoarce asupra ta cu bine: adorarea Lui Singur, fără partener.

„Și fii statornic în adorarea Lui”, adică rabdă în ea, luptă-te cu sufletul pentru ea, săvârșește-o și împlinește-o cât poți de desăvârșit. Preocuparea cu adorarea lui Allah îl mângâie pe rob și îl desprinde de toate legăturile și poftele, așa cum spune Allah: „Nu-ți îndrepta ochii spre cele pe care Noi le-am dat unor perechi dintre ei, podoaba vieții acesteia, ca să-i încercăm prin ea... Poruncește familiei tale rugăciunea și fii statornic în ea” [Ta Ha, 20:131-132].

„Cunoști pe cineva asemenea Lui?” Întrebarea înseamnă negare: cunoști vreo făptură care să-I fie deopotrivă, să-I semene ori să-I fie egală lui Allah? Răspunsul cunoscut prin rațiune este că nu există nimeni asemenea Lui. El este Domnul, iar tot ceea ce este în afara Lui este stăpânit; El este Creatorul, iar tot ceea ce este în afara Lui este creat; El este Bogatul, lipsit de orice nevoie, iar celelalte făpturi sunt sărace și nevoiașe în toate privințele; El este Cel Desăvârșit în toate privințele, iar ceilalți sunt nedesăvârșiți și nu au nicio însușire desăvârșită în afara celor pe care Allah le dăruiește. Aceasta este o dovadă hotărâtoare că Allah Singur merită întreaga adorare, că adorarea Lui este adevărul și că adorarea altuia este zadarnică. De aceea El poruncește adorarea Sa, statornicia în ea și arată drept pricină Desăvârșirea Sa, Măreția Sa fără egal și Numele Sale cele mai frumoase.

Versetele 66 la 67

Prin „om” este avut în vedere cel care neagă Învierea și o socotește cu neputință. El întreabă cu încăpățânare și necredință: „După ce voi muri, voi fi oare scos din nou viu?”, adică: cum mă va readuce Allah la viață după moarte și după ce am ajuns rămășițe putrezite? Din pricina minții sale stricate, a intenției rele și a împotrivirii încăpățânate față de trimișii și Cărțile lui Allah, el socotește acest lucru imposibil și de neînchipuit. Dacă ar privi măcar puțin și ar cugeta, ar vedea că socotirea Învierii drept ceva imposibil este culmea nechibzuinței.

De aceea Allah aduce o dovadă hotărâtoare și limpede, pe care fiecare om o cunoaște: „Oare omul nu-și amintește că Noi l-am creat mai înainte, când el nu era nimic?” Oare nu se uită și nu-și amintește starea sa dintâi, când Allah l-a creat pentru prima oară din nimic? Cel care l-a creat atunci când nu era nimic vrednic de pomenire nu este oare în stare să-l creeze din nou după ce s-a descompus și să-l adune după ce s-a împrăștiat? Allah spune: „El este Cel care începe creația, apoi o va repeta, iar aceasta este mai ușoară pentru El” [ar-Rum, 30:27].

Cuvintele „Oare omul nu-și amintește” sunt o chemare blândă la judecata rațiunii și arată că negarea se întemeiază pe nepăsarea omului față de starea sa dintâi. Dacă și-ar aminti-o și ar avea-o prezentă în minte, nu ar nega Învierea.

Versetele 68 la 70

Allah Preaînaltul, Cel mai Adevărat dintre cei care vorbesc, jură pe Stăpânirea Sa că îi va aduna pe cei care neagă Învierea împreună cu shaytanii lor, la o vreme cunoscută și într-o Zi hotărâtă. „Apoi îi vom aduce în jurul Iadului, îngenuncheați”, adică pe genunchi din pricina groazei, cutremurului și tulburării care îi cuprinde, așteptând Judecata Stăpânului Celui Măreț și Preaînalt.

„Apoi vom scoate cu siguranță din fiecare grupare pe cei mai îndârjiți în răzvrătirea față de Cel Milostiv”, adică din fiecare grupare și ceată a nelegiuiților, unite prin nelegiuire, necredință și răzvrătire, vor fi scoși cei mai aspri, mai nelegiuiți și mai necredincioși. Ei vor fi trimiși cei dintâi la pedeapsă, apoi cei mai răi dintre cei rămași, iar apoi cei care îi urmează. În acea stare se vor blestema unii pe alții, iar cei din urmă vor spune despre cei dintâi: „Domnul nostru, aceștia ne-au rătăcit, așa că dă-le o pedeapsă îndoită din Foc.” El va spune: „Pentru toți este îndoită, însă voi nu știți.” Cei dintâi dintre ei le vor spune celor din urmă: „Voi nu ați fost cu nimic mai buni decât noi” [al-A'raf, 7:38-39].

Toate acestea se petrec potrivit Dreptății, Înțelepciunii și Științei Sale atotcuprinzătoare. De aceea spune: „Noi știm cel mai bine cine merită cel mai mult să ardă în el”, adică Știința Noastră cuprinde pe cel mai vrednic să ardă în Foc. Noi îi cunoaștem, le cunoaștem faptele, vrednicia lor pentru pedeapsă și partea fiecăruia din ea.

Versetele 71 la 72

Acest cuvânt se adresează tuturor făpturilor, celor buni și celor păcătoși, credincioșilor și necredincioșilor: nu este niciunul care să nu ajungă la Foc. Aceasta este o Hotărâre pe care Allah S-a angajat să o împlinească și despre care i-a vestit pe robii Săi; ea trebuie să se împlinească și nu poate fi evitată.

Învățații au avut păreri diferite cu privire la înțelesul ajungerii la Foc. S-a spus că înseamnă aducerea tuturor în jurul lui, până când teama îi va cuprinde pe toți, după care Allah îi va salva pe cei temători. S-a spus că înseamnă intrarea în el, însă pentru credincioși Focul va fi răcoros și pașnic. S-a mai spus că înseamnă trecerea peste podul întins deasupra Iadului. Oamenii îl vor trece potrivit faptelor lor: unii cât ai clipi din ochi, alții ca vântul, alții ca armăsarii iuți ori ca cele mai iuți cămile, unii alergând, alții mergând, alții târându-se, iar unii vor fi apucați și aruncați în Foc, fiecare potrivit temerii sale de Allah.

„Apoi îi vom salva pe cei temători”, pe cei care au împlinit poruncile și s-au ferit de interdicții. „Și îi vom lăsa acolo pe nelegiuiți”, pe cei care și-au nedreptățit sufletele prin necredință și păcate, „îngenuncheați”. Din pricina nelegiuirii și necredinței lor, veșnicia în Foc și pedeapsa au devenit obligatorii pentru ei, iar toate mijloacele de scăpare le-au fost tăiate.

Versetele 73 la 74

Când Versetele Noastre limpezi, care arată limpede Unicitatea lui Allah și adevărul trimișilor Săi și care îi cer celui care le aude credința adevărată și certitudine puternică, le sunt recitate acestor necredincioși, reacția lor este opusă celei cuvenite. Își bat joc de ele și de cei care cred în ele și folosesc buna lor stare lumească drept dovadă că ar fi mai buni decât credincioșii.

Ei spun împotrivindu-se adevărului: „Care dintre cele două grupări”, noi sau credincioșii, „are un loc mai bun”, adică în lumea aceasta, prin mulțimea averilor și a copiilor și prin împlinirea poftelor, „și o adunare mai frumoasă”, adică o adunare mai plăcută și mai împodobită. Ei au tras concluzia că, deoarece aveau mai multe averi și copii, își împliniseră cele mai multe dintre dorințele lor lumești și aveau adunări mai bune și mai împodobite, ar fi fost mai buni decât credincioșii, ale căror stări nu erau astfel.

Acesta este un argument cu totul greșit și o răsturnare a realităților. Mulțimea averilor și a copiilor și înfățișarea frumoasă sunt adesea pricina pieirii, nefericirii și răului. De aceea Allah spune: „Câte generații am nimicit Noi înaintea lor, care aveau bunuri mai frumoase”, adică mai multe mobile, podoabe, case și avuții, „și o înfățișare mai plăcută”, adică un chip mai frumos și o priveliște mai impunătoare, datorită vieții lor îmbelșugate, plăcerilor și frumuseții exterioare.

Dacă acei oameni nimiciți au avut bunuri și înfățișări mai frumoase, dar aceasta nu i-a împiedicat să fie pedepsiți, cum i-ar putea feri pe aceștia, care au mai puțin și au un rang mai mic? „Oare necredincioșii voștri sunt mai buni decât aceia, ori aveți în Scripturi o scutire?” [al-Qamar, 54:43]. Este limpede, așadar, că a deduce buna stare din Viața de Apoi din buna stare lumească este unul dintre cele mai greșite raționamente și una dintre căile urmate de necredincioși.

Versetul 75

După ce a pomenit dovada lor zadarnică, care arată încăpățânarea și puterea rătăcirii lor, Allah spune că acela care se află în rătăcire, este mulțumit de ea pentru sine și se străduiește în ea va primi de la Allah un răgaz și o sporire a iubirii sale pentru rătăcire, ca pedeapsă pentru faptul că a ales-o în locul călăuzirii. Allah spune: „Când ei s-au abătut, Allah le-a abătut inimile” [as-Saff, 61:5] și: „Le vom întoarce inimile și privirile, pentru că nu au crezut în el prima dată, și îi vom lăsa să rătăcească orbește în răzvrătirea lor” [al-An'am, 6:110].

Aceasta va continua până când cei care au spus: „Care dintre cele două grupări are un loc mai bun și o adunare mai frumoasă?” vor vedea ceea ce li s-a făgăduit: pedeapsa prin ucidere ori altceva, sau Ceasul, care este poarta răsplătirii faptelor. Atunci vor afla cine are un sălaș mai rău și un sprijin mai slab. Falsitatea pretenției lor și zădărnicia ei li se vor limpezi și vor ști că ei sunt cei aflați în starea cea mai rea și cu sprijinul cel mai slab. Această cunoaștere nu le va folosi, căci nu le va mai îngădui să se întoarcă în lume și să săvârșească alte fapte decât cele săvârșite prima dată.

Versetul 76

După ce a pomenit că le prelungește răgazul nelegiuiților în rătăcirea lor, Allah spune că, prin Harul și Mila Sa, îi sporește în călăuzire pe cei călăuziți. Călăuzirea cuprinde știința folositoare și fapta dreaptă. Cel care urmează o cale în știință, credință și faptă dreaptă va primi de la Allah o sporire, o ușurare și daruri care nu sunt rodul nemijlocit al propriei strădanii. Aceasta dovedește că credința sporește și scade, așa cum au spus înaintașii drepți.

Allah spune: „Pentru ca cei care cred să sporească în credință” [al-Muddaththir, 74:31] și: „Când li se recită Versetele Sale, ele le sporesc credința” [al-Anfal, 8:2]. Și realitatea dovedește aceasta, căci credința înseamnă cuvântul inimii și al limbii, fapta inimii, a limbii și a membrelor, iar credincioșii se deosebesc foarte mult în toate acestea.

„Iar faptele drepte care rămân” sunt faptele care nu se întrerup atunci când celelalte lucruri se întrerup și care nu pier. Aici intră rugăciunea, zakah, postul, Hajjul, 'umrah, recitarea Coranului, rostirea tasbihului, takbirului, tahmidului și tahlilului, binefacerea față de făpturi și celelalte fapte ale inimii și ale trupului.

Aceste fapte au „la Domnul tău o răsplată mai bună și un sfârșit mai bun”, adică au la Allah o răsplată mai bună, iar folosul și rodul lor pentru cel care le săvârșește sunt mai mari. Comparativul „mai bună” este folosit aici fără a presupune că celelalte fapte ar aduce vreun bine: în afara faptelor drepte care rămân, nu există o faptă care să-i aducă omului folos ori a cărei răsplată să dăinuie. Legătura dintre cele două pasaje — și Allah știe cel mai bine — este aceea că Allah a pomenit faptele drepte care rămân după ce a arătat că nelegiuiții au socotit averea, copiii și buna stare lumească drept semn al bunei stări a celui care le are. El arată că nu este așa cum susțin ei; fapta care este semnul fericirii și izvorul izbăvirii este fapta pe care Allah o iubește și de care este mulțumit.

Versetele 77 la 80

Miră-te de starea acestui necredincios, care a reunit necredința în Versetele lui Allah cu marea sa pretenție că, în Viața de Apoi, i se vor da avere și copii, adică va fi dintre oamenii Paradisului. Aceasta este una dintre cele mai uimitoare pretenții. Dacă ar fi credincios și ar susține aceasta, lucrul ar fi mai ușor de înțeles. Deși Versetul a coborât despre un anumit necredincios³, el îl cuprinde pe fiecare necredincios care pretinde că se află pe adevăr și că va fi dintre oamenii Paradisului.

Allah îl mustră și îi arată minciuna: „Oare a cunoscut nevăzutul?”, adică știința lui a cuprins nevăzutul și știe ce se va întâmpla, inclusiv că în Ziua Învierii va primi avere și copii? „Sau a luat un legământ de la Cel Milostiv?” prin care să dobândească ceea ce pretinde. Niciuna dintre acestea nu a avut loc. Se știe astfel că vorbește despre Allah fără cunoaștere.

Această împărțire în două posibilități constituie un argument irefutabil și o dovadă deplină. Cel care pretinde că în Viața de Apoi va avea o stare bună nu își poate întemeia afirmația decât pe una dintre două posibilități: fie spune aceasta pe temeiul unei științe despre nevăzutul viitor, deși se știe că aceasta Îi aparține numai lui Allah și nimeni nu cunoaște din lucrurile viitoare nevăzute decât ceea ce Allah le face cunoscut trimișilor Săi; fie are un legământ cu Allah prin credință în El și urmarea trimișilor Săi, adică Legământul lui Allah cu oamenii Săi ascultători, cărora le-a vestit că ei sunt oamenii izbăvirii și biruinței în Viața de Apoi. Când ambele lipsesc, pretenția este cu siguranță zadarnică.

„Nicidecum!”, adică lucrul nu este așa cum susține. El nu cunoaște nevăzutul, fiind necredincios și lipsit de cunoașterea adusă de trimiși, și nu are niciun legământ cu Cel Milostiv, fiind necredincios și lipsit de credință. El merită opusul a ceea ce pretinde. Cuvintele lui vor fi scrise împotriva sa, va fi răsplătit pentru ele și pedepsit. „Vom scrie ceea ce spune și îi vom prelungi pedeapsa”, adică îi vom înmulți felurile pedepsei, așa cum și-a înmulțit răzvrătirea și rătăcirea.

„Noi vom moșteni de la el ceea ce spune că va avea”, adică îl vom lipsi de averea și copiii săi, iar el va pleca din lume singur, fără avere, familie, sprijinitori ori ajutoare. „Iar el va veni la Noi singur” și va vedea pedeapsa rea și dureroasă care este răsplata celor asemenea lui dintre nelegiuiți.

Versetele 81 la 84

Comentariul versetelor 83 la 84

Aceasta este una dintre pedepsele necredincioșilor. Pentru că nu s-au adăpostit la Allah, nu s-au ținut de Frânghia Lui, ci I-au asociat parteneri și i-au luat aliați pe dușmanii Lui dintre shaytani, Allah le-a dat acestora putere asupra lor. Shaytanii îi împing spre păcate și îi ațâță spre necredință, le șoptesc și îi îndeamnă, le împodobesc falsitatea și le urâțesc adevărul. Iubirea falsității pătrunde astfel în inimile lor și le cuprinde. Ei se străduiesc pentru ea așa cum se străduiește omul adevărului pentru adevărul său; o sprijină din toate puterile, luptă pentru ea și îi înfruntă pe oamenii adevărului în apărarea falsității.

Toate acestea sunt răsplată pentru că l-au luat aliat pe dușmanul lui Allah și pe dușmanul lor. Allah i-a dat acestuia putere asupra lor. Dacă omul ar crede în Allah și s-ar încrede în El, Shaytan nu ar avea putere asupra lui, așa cum spune Allah: „El nu are nicio putere asupra celor care cred și se încred în Domnul lor; puterea lui este numai asupra celor care îl iau drept aliat și care, prin el, Îi asociază parteneri lui Allah” [an-Nahl, 16:99-100].

„Așadar, nu te grăbi împotriva lor”, împotriva acestor necredincioși care cer grăbirea pedepsei. „Noi le numărăm cu precizie zilele”, adică zilele lor sunt puține și numărate; ei nu pot nici să devanseze acest termen, nici să-l amâne. Noi le dăm răgaz și arătăm îngăduință față de ei o vreme, ca să se întoarcă la Porunca lui Allah. Dacă aceasta nu le folosește, îi vom apuca asemenea Celui Atotputernic și Stăpân peste toate.

Versetele 85 la 87

Allah arată deosebirea dintre cele două grupări: cei temători și nelegiuiții. Cei temători s-au ferit de asociere, inovații și păcate. Allah îi va aduna la locul adunării din Ziua Învierii cinstiți, preamăriți și respectați. Destinația lor este Cel Milostiv, iar ținta lor este Cel Dăruitor, la Care vin ca o delegație. O delegație vine de obicei cu inima plină de speranță și cu o părere bună despre Cel la care sosește.

Cei temători vor veni la Cel Milostiv nădăjduind Mila Sa și Harul Său cuprinzător, dorind darurile Sale în Casa Mulțumirii, datorită faptelor drepte pe care le-au trimis înainte, temerii lor de El și căutării Mulțumirii Sale. Allah le-a făgăduit această răsplată prin trimișii Săi. Ei au venit la Domnul lor cu inimile liniștite, mulțumiți de El și încrezători în Harul Său.

Cât despre nelegiuiți, ei vor fi mânați spre Iad însetați. Aceasta este cea mai rea stare: cu umilire și înjosire vor fi duși spre cea mai mare închisoare și cea mai cumplită pedeapsă, însetați și istoviți. Vor cere ajutor, însă nu vor fi ajutați; vor chema, însă nu li se va răspunde; vor căuta mijlocire, însă nimeni nu va mijloci pentru ei.

„Nimeni nu va avea mijlocirea”, adică ei nu vor putea dobândi mijlocirea și nu vor avea nicio parte din ea. Întreaga mijlocire Îi aparține lui Allah: „Spune: Toată mijlocirea Îi aparține lui Allah” [az-Zumar, 39:44]. Mijlocirea mijlocitorilor nu le folosește, pentru că ei nu au luat niciun legământ cu El prin credință în El și în trimișii Săi.

Cel care are un legământ prin credința în Allah și în trimișii Săi și prin urmarea lor este dintre cei de care Allah este mulțumit și cărora mijlocirea le va folosi: „Ei nu mijlocesc decât pentru cel de care El este mulțumit” [al-Anbiya', 21:28]. Allah a numit credința în El și urmarea trimișilor Săi un legământ, deoarece a făgăduit în Cărțile Sale și prin trimișii Săi o răsplată frumoasă pentru cei care îi urmează.

Versetele 88 la 95

Aceasta este o mustrare și o condamnare a cuvintelor celor încăpățânați și vrăjmași care au pretins că Cel Milostiv Și-a luat un fiu. Creștinii au spus că Mesia este fiul lui Allah, iudeii au spus că 'Uzayr este fiul lui Allah, iar politeiștii au spus că îngerii sunt fiicele lui Allah. Preaînalt este Allah, cu mult mai presus de cuvintele lor!

„Ați rostit un lucru îngrozitor”, adică un lucru uriaș și cumplit. Din pricina gravității și urâțeniei lui, „aproape că cerurile se despică”, deși sunt atât de mari și de trainice, „pământul se crapă”, iar „munții se prăbușesc”, adică se surpă și cad, „pentru că ei Îi atribuie Celui Milostiv un fiu”. Din pricina acestei pretenții urâte, aproape că aceste făpturi ajung în starea descrisă.

Adevărul este că „nu I se potrivește Celui Milostiv să-Și ia un fiu”. Acest lucru nu I se cuvine și nici nu poate fi. Luarea unui fiu arată lipsă și nevoie, iar Allah este Cel Bogat, Cel Vrednic de Laudă. Fiul este și de aceeași natură cu tatăl său, însă Allah Preaînaltul nu are pereche, egal ori asemănare.

„Nu este nimeni în ceruri și pe pământ care să nu vină la Cel Milostiv ca rob”, adică smerit, supus și stăpânit, fără să se împotrivească ori să refuze. Îngerii, oamenii, djinnii și toate celelalte făpturi sunt robi aflați sub Stăpânirea Lui; ei nu au nicio parte din stăpânire și cârmuire. Cum ar putea Allah să aibă un fiu, când aceasta este Starea Sa și atât de mare este Stăpânirea Sa?

„El i-a cuprins și i-a numărat cu precizie”, adică Știința Sa cuprinde toate făpturile din ceruri și de pe pământ. El le-a numărat pe ele și le-a numărat faptele. Nimic nu se pierde, nu este uitat și nu-I rămâne ascuns.

„Și fiecare dintre ei va veni la El singur în Ziua Învierii”, adică fără copii, avere ori ajutoare. Omul nu va avea cu el decât faptele sale, iar Allah îl va răsplăti și îi va cere socoteală pe deplin: dacă fapta este bună, urmarea va fi bună; dacă este rea, urmarea va fi rea. Allah spune: „Ați venit la Noi singuri, așa cum v-am creat prima dată” [al-An'am, 6:94].

Versetul 96

Aceasta este una dintre binecuvântările pe care Allah le dăruiește robilor Săi care reunesc credința și fapta dreaptă: le făgăduiește iubire și afecțiune în inimile apropiaților Săi și ale locuitorilor cerurilor și pământului. Când ei sunt iubiți de oameni, multe lucruri li se ușurează și dobândesc numeroase bunătăți: oamenii se roagă pentru ei, ei primesc îndrumare, sunt bine primiți și pot ajunge să-i conducă pe ceilalți.

În hadithul autentic se spune: „Când Allah iubește un rob, îl cheamă pe Jibril și spune: Eu îl iubesc pe cutare, așa că iubește-l. Jibril îl iubește, apoi strigă în cer: Allah îl iubește pe cutare, așa că iubiți-l. Locuitorii cerului îl iubesc, apoi i se rânduiește buna primire pe pământ.⁵” Allah le-a dăruit iubire pentru că ei L-au iubit pe El, iar El i-a făcut iubiți de apropiații și de cei iubiți de El.

Versetele 97 la 98

Allah vestește Binecuvântarea Sa: El a făcut acest Coran nobil ușor în limba Trimisului Muhammad. I-a ușurat cuvintele și înțelesurile, pentru ca scopul lui să fie împlinit și oamenii să dobândească folosul său. „Numai pentru ca, prin el, să le dai veste bună celor temători”, vestindu-le răsplata din această lume și pe cea din Viața de Apoi, trezindu-le dorința și pomenind mijloacele prin care această veste bună este dobândită.

„Și să avertizezi un popor încăpățânat”, adică un popor foarte îndârjit în falsitatea lui și puternic în necredință. Avertizează-i, pentru ca dovada să fie adusă împotriva lor și calea cea dreaptă să li se limpezească, astfel încât cel care piere să piară după o dovadă limpede, iar cel care trăiește să trăiască după o dovadă limpede.

Apoi Allah îi avertizează prin nimicirea neamurilor care tăgăduiseră adevărul înaintea lor: „Câte generații am nimicit Noi înaintea lor!”, dintre oamenii lui Nuh, din neamurile 'Ad și Thamud, dintre oamenii lui Faraon și dintre ceilalți tăgăduitori încăpățânați. Când au stăruit în răzvrătire, Allah i-a nimicit și nu le-a lăsat nicio rămășiță.

„Mai vezi tu pe vreunul dintre ei ori mai auzi vreun murmur al lor?” Murmurul este glasul abia auzit. Nici urma lor nu a rămas și nimic din ei nu se mai vede. Au rămas numai relatările despre ei, ca învățătură pentru cei care cugetă și pildă pentru cei care trag învățăminte.

Aici se încheie explicația Surei Maryam. Toată lauda și mulțumirea I se cuvin lui Allah.