Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura an Nur

Versetele 1 la 64

Revelată la Medina.

Versetul 1

Adică aceasta este „o sură” de mare însemnătate, „pe care am pogorât-o” ca Milă din partea Noastră pentru robi și am păzit-o de orice diavol. „Și am făcut-o obligatorie”, adică am rânduit în ea pedepsele prescrise, regulile privind mărturiile și celelalte rânduieli. „Iar în ea am pogorât Semne limpezi”, hotărâri mărețe, porunci, mustrări și înțelepciuni mari, „poate veți lua aminte”, când vă lămurim și vă învățăm ceea ce nu știați. Apoi Allah începe să explice hotărârile la care a făcut aluzie.

Versetul 2

Aceasta este hotărârea privitoare la bărbatul și femeia care săvârșesc zina fără să fi avut o căsătorie consumată: fiecare dintre ei este biciuit cu o sută de lovituri. Cât despre persoana care a avut o căsătorie consumată²³, Sunnah autentică și bine cunoscută arată că pedeapsa prescrisă este uciderea cu pietre²⁴.

Allah Preaînaltul ne-a oprit ca mila față de ei să ne împiedice să aplicăm pedeapsa prescrisă în Religia lui Allah, fie că este o milă firească, fie că se datorează rudeniei, prieteniei sau altui motiv. Credința cere dispariția acelei mile care împiedică împlinirea Poruncii lui Allah. Adevărata milă față de făptaș este aplicarea pedepsei prescrise de Allah. Chiar dacă ne este milă de el pentru ceea ce i s-a întâmplat potrivit hotărârii divine, această milă nu trebuie să ne oprească de la aplicarea pedepsei.

Allah a poruncit ca pedepsirea celor doi să fie văzută de „un grup” dintre credincioși, ca să fie făcută cunoscută, iar rușinea să-i ajungă și să-i oprească pe alții de la această faptă. Credincioșii să privească aplicarea pedepsei, fiindcă vederea hotărârilor Legii atunci când sunt împlinite întărește cunoașterea și le face mai bine înțelese și este mai aproape de exactitatea aplicării, fără sporire sau micșorare. Iar Allah știe mai bine.

Versetul 3

Apoi versetul arată urâțenia faptei de zina și faptul că ea pătează onoarea celui care o săvârșește și onoarea celui care se leagă de el și îi devine apropiat într-un fel în care celelalte păcate nu o fac. El vestește că nicio femeie nu se încumetă să se căsătorească cu un bărbat care săvârșește zina, în afară de una care săvârșește aceeași faptă, potrivită stării sale, sau de o politeistă care nu crede în Înviere și Răsplată și nu se supune Poruncii lui Allah. La fel, femeia care săvârșește zina nu este luată în căsătorie decât de un bărbat care săvârșește zina sau de un politeist.

„Iar aceasta le-a fost oprită credincioșilor”, adică le-a fost oprit să se căsătorească cu cei care săvârșesc zina. Sensul este că, dacă un bărbat sau o femeie este cunoscut pentru zina și nu se căiește, cel care dorește să se căsătorească cu el, în pofida interdicției lui Allah, fie nu se supune Hotărârii lui Allah și a Trimisului Său - și atunci nu poate fi decât politeist -, fie se supune în principiu Hotărârii lui Allah și a Trimisului Său, dar totuși se căsătorește cu el știind despre zina lui; atunci această căsătorie este zina, iar cel care se căsătorește este desfrânat. Dacă ar crede cu adevărat în Allah, nu ar îndrăzni aceasta.

Aceasta este o dovadă limpede pentru interzicerea căsătoriei cu femeia care săvârșește zina până când se căiește și, de asemenea, pentru interzicerea căsătoriei cu bărbatul care săvârșește zina până când se căiește, căci legătura soțului cu soția și a soției cu soțul este dintre cele mai puternice legături și uniri.

Allah Preaînaltul spune: „Adunați-i pe cei care au fost nedrepți împreună cu semenii lor” [as-Saffat, 37:22], adică împreună cu perechile lor. Allah a interzis această căsătorie din pricina marilor rele la care conduce: lipsa geloziei ocrotitoare, atribuirea soțului a unor copii care nu sunt ai lui și faptul că bărbatul care săvârșește zina nu o ajută pe soția sa să rămână castă, fiind preocupat de alte femei. Fiecare dintre aceste pricini este, singură, de ajuns pentru interdicție.

Aceasta arată că omul care săvârșește zina nu are credință deplină. Profetul - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Cel care săvârșește zina nu este credincios în clipa în care săvârșește zina.”²⁵ Chiar dacă nu devine politeist prin aceasta, nu i se poate atribui, în sens deplin și fără precizare, numele lăudabil al credinței.

Versetele 4 la 5

După ce Allah a arătat cât de gravă este zina, poruncind biciuirea celui care o săvârșește și uciderea cu pietre a celui care a avut o căsătorie consumată, și după ce a arătat că nu este îngăduit ca un astfel de om să fie luat în căsătorie ori să se intre în legături cu el prin care cineva nu se poate feri de răul lui, El arată aici cât de gravă este atacarea onoarei cuiva prin acuzația de zina.

„Iar pe cei care le acuză pe femeile caste”, adică pe femeile libere și neprihănite. Aceeași hotărâre se aplică și bărbaților, fără deosebire între cele două sexe. Contextul arată că acuzația pomenită este acuzația de zina. „Și apoi nu aduc patru martori”, adică patru bărbați drepți care să mărturisească limpede despre aceasta, „biciuiți-i cu optzeci de lovituri”, cu un bici de grosime mijlocie, care să provoace durere, fără a exagera până la a-i pricinui vătămări grave, căci scopul este disciplinarea, nu nimicirea lui.

Versetul stabilește pedeapsa prescrisă pentru acuzația mincinoasă, cu condiția ca persoana acuzată să fie castă și credincioasă. Acuzarea celui care nu este cast atrage o pedeapsă discreționară. „Și să nu mai primiți niciodată mărturia lor”: aceasta este o a doua pedeapsă. Mărturia celui care a făcut acuzația nu se mai primește, chiar dacă a fost biciuit, până când se căiește, după cum va fi arătat.

„Aceia sunt cei nelegiuiți”, adică au ieșit din ascultarea față de Allah, iar răul lor s-a înmulțit. Ei au încălcat ceea ce Allah a făcut sacru și onoarea fratelui lor, au dat oamenilor prilejul să repete vorbele lor, au slăbit frăția pe care Allah a așezat-o între credincioși și au iubit ca necuviința să se răspândească printre cei care cred. Aceasta dovedește că acuzația mincinoasă este dintre păcatele mari.

„Afară de cei care, după aceea, se căiesc și își îndreaptă purtarea. Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Îndurător.” În această situație, căința înseamnă ca acuzatorul să se dezmintă pe sine și să recunoască faptul că a mințit în ceea ce a spus. El trebuie să se dezmintă chiar dacă este convins că fapta s-a petrecut, fiindcă nu a adus patru martori. Dacă se căiește și își îndreaptă purtarea, înlocuind fapta rea cu una bună, nelegiuirea încetează să-i mai fie atribuită și, potrivit opiniei corecte, mărturia lui va putea fi primită din nou. Allah îi iartă pe toți cei care se căiesc și se întorc la El.

Acuzatorul este biciuit pentru că nu aduce patru martori numai dacă nu este soțul femeii pe care o acuză. Dacă este soțul ei, hotărârea privitoare la li'an - blestemul reciproc - este arătată în versetele următoare.

Versetele 6 la 10

Mărturiile soțului împotriva soției îndepărtează de la el pedeapsa prescrisă pentru acuzație, deoarece, de obicei, un soț nu-și acuză soția de ceva care îi pătează și propria onoare decât dacă spune adevărul. În plus, el are un interes legitim să facă aceasta, temându-se că i-ar putea fi atribuit un copil care nu este al lui, precum și din alte pricini care nu există atunci când un străin acuză o femeie străină.

De aceea Allah spune: „Iar cei care își acuză soțiile”, adică soțiile libere, nu sclave, „și nu au alți martori în afară de ei înșiși”, neavând pe nimeni care să mărturisească despre ceea ce le atribuie, „mărturia fiecăruia dintre ei să fie patru mărturii pe Allah că el este dintre cei care spun adevărul”. Aceasta este numită mărturie deoarece ține locul celor patru martori: soțul spune că Îl ia pe Allah drept martor că este sincer în acuzația adusă soției sale.

„Iar a cincea să fie ca blestemul lui Allah să fie asupra lui dacă este dintre cei care mint.” La a cincea rostire adaugă ceva care întărește mărturiile anterioare: cheamă blestemul lui Allah asupra sa dacă minte. Când încheie astfel li'anul, pedeapsa prescrisă pentru acuzația mincinoasă este îndepărtată de la el.

Sensul aparent al versetelor arată că, dacă soțul îl numește pe bărbatul cu care susține că soția sa a săvârșit zina, nu este biciuit pentru acea acuzație, deoarece ea este legată de acuzația adusă soției. Învățații au două păreri cu privire la femeia care refuză să rostească li'anul: i se aplică pedeapsa prescrisă pe baza li'anului soțului sau este închisă? Dovada susține că i se aplică pedeapsa, fiindcă Allah spune: „Și pedeapsa este îndepărtată de la ea dacă mărturisește de patru ori pe Allah că el este dintre cei care mint.” Dacă pedeapsa nu ar deveni cuvenită prin li'anul lui, li'anul ei nu ar îndepărta-o. Totodată, aceasta arată că pedeapsa este îndepărtată de la ea dacă răspunde mărturiei lui printr-o mărturie asemănătoare.

Ea mărturisește de patru ori pe Allah că soțul minte, iar a cincea oară, pentru întărire, cheamă Mânia lui Allah asupra ei dacă el spune adevărul. După încheierea li'anului între cei doi, ei sunt despărțiți pentru totdeauna, iar copilul în privința căruia a apărut disputa nu îi mai este atribuit bărbatului.

Sensul aparent al pasajului arată că aceste cuvinte sunt obligatorii atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, în ordinea menționată, fără să fie omis sau schimbat ceva. Li'anul îi aparține numai soțului atunci când își acuză soția, nu și invers. După li'an, asemănarea copilului cu soțul nu mai are însemnătate, după cum, dacă li'anul nu a avut loc, asemănarea cu bărbatul acuzat nu împiedică atribuirea copilului soțului. Asemănarea este luată în considerare numai atunci când nu există un alt indiciu care să încline hotărârea.

„Și dacă nu ar fi Harul lui Allah asupra voastră, Mila Sa și faptul că Allah este Primitor al căinței, Înțelept...” Răspunsul condiției este omis, dar contextul îl arată: asupra celui care minte dintre cei doi s-ar fi abătut ceea ce el însuși a chemat asupra sa. Însă, prin Harul și Mila Sa, Allah a legiuit această hotărâre specială pentru soți, fiindcă aveau nevoie de ea. El v-a arătat urâțenia zinei și a acuzației mincinoase și a legiuit căința de aceste păcate mari și de altele.

Versetele 11 la 26

După ce, în versetele anterioare, Allah a arătat în chip general gravitatea acuzației de zina, aceasta a devenit o introducere pentru întâmplarea care a privit-o pe cea mai nobilă dintre femei, Mama credincioșilor, 'Aishah - Allah să fie mulțumit de ea. Versetele au fost revelate cu privire la bine-cunoscuta relatare a minciunii, consemnată în culegerile autentice, în Sunan și în Musnaduri.²⁶

Pe scurt, Profetul - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - a plecat într-una dintre expedițiile sale și a luat-o cu el pe soția sa, 'Aishah as-Siddiqah, fiica lui Abu Bakr as-Siddiq - Allah să fie mulțumit de amândoi. Colierul ei s-a rupt, iar ea a rămas în urmă ca să-l caute. Ceilalți au ridicat lectica ei pe cămilă, fără să-și dea seama că nu se află în ea, apoi oastea a plecat.

Când 'Aishah s-a întors la locul taberei și a văzut că plecaseră, a rămas acolo, știind că vor reveni după ea când vor observa lipsa ei. Însă oastea și-a continuat drumul. Safwan ibn al-Mu'attal as-Sulami, unul dintre companionii virtuoși - Allah să fie mulțumit de ei -, făcuse un popas de noapte în urma oastei și adormise. El a văzut-o pe 'Aishah și a recunoscut-o, apoi și-a făcut cămila să îngenuncheze, iar ea a urcat fără ca el să-i vorbească ori ea să-i vorbească lui. Apoi a condus cămila până când au ajuns la oaste, după ce aceasta poposise la amiază.

Când unii dintre ipocriții aflați alături de Profet au văzut aceasta, au început să răspândească vorbe despre cei doi. Minciuna a prins putere, s-a răspândit și a fost purtată dintr-o limbă în alta. Unii credincioși au fost înșelați de ea și au început să vorbească. Revelația i-a fost oprită Trimisului lui Allah o vreme îndelungată. Vestea i-a ajuns lui 'Aishah abia după un timp, iar ea s-a întristat adânc. Atunci Allah a coborât aceste versete, declarând nevinovăția ei, povățuindu-i pe credincioși, arătând gravitatea faptei și dând îndrumări folositoare.

„Cu adevărat, cei care au adus minciuna”, adică minciuna cumplită prin care Mama credincioșilor a fost acuzată, „sunt un grup dintre voi”. Ei aparțineau comunității credincioșilor: printre ei se aflau credincioși sinceri, înșelați de zvonurile ipocriților, și se aflau și ipocriți.

„Nu socotiți că ea este un rău pentru voi, ci este un bine pentru voi”, din pricina urmărilor: nevinovăția și castitatea Mamei credincioșilor au fost declarate, iar ea a fost lăudată în chip înalt; lauda s-a extins asupra tuturor soțiilor Profetului. Au fost revelate versete de care oamenii aveau nevoie și care vor rămâne lucrătoare până în Ziua Învierii. Toate acestea sunt un bine uriaș care nu s-ar fi ivit dacă oamenii minciunii nu ar fi vorbit. Când Allah voiește un lucru, îi rânduiește o pricină.

Adresarea este generală către toți credincioșii, deoarece pătarea onoarei unuia dintre ei este ca pătarea propriei lor onoare. Credincioșii, prin iubirea, mila, afecțiunea și unirea lor pentru binele comun, sunt asemenea unui singur trup și asemenea unei clădiri ale cărei părți se sprijină una pe alta. Așa cum omul urăște să-i fie atacată onoarea, trebuie să urască și atacarea onoarei fratelui său credincios, care este asemenea lui. Cine nu ajunge la această stare are lipsă în credința și în sinceritatea față de fratele său.

„Fiecare dintre ei poartă păcatul pe care l-a dobândit.” Aceasta este o amenințare pentru cei care au adus minciuna: fiecare va fi pedepsit pentru partea sa. Profetul a aplicat pedeapsa prescrisă unui grup dintre ei. „Iar cel dintre ei care a luat asupra sa partea cea mai mare”, adică ipocritul rău 'Abdullah ibn Ubayy ibn Salul - blestemul lui Allah fie asupra lui -, „va avea o pedeapsă cumplită”, adică va rămâne în treapta cea mai de jos a Focului.

Apoi Allah le arată robilor Săi ce trebuie să facă atunci când aud asemenea vorbe: „De ce, atunci când ați auzit-o, credincioșii și credincioasele nu au gândit bine despre ai lor?” Credincioșii trebuie să aibă o părere bună unii despre alții și să-i socotească nevinovați de ceea ce li se atribuie, fiindcă credința sigură pe care o cunosc despre ei respinge acuzațiile mincinoase. „Și nu au spus”, ca urmare a acelei păreri bune: „Mărire Ție!”²⁷, adică Te declarăm mai presus de orice rău și de a-i pune pe aleșii Tăi în situații atât de rușinoase. „Aceasta este o minciună vădită”, adică o născocire dintre cele mai urâte și mai evidente. Când credinciosul aude asemenea vorbe despre fratele său, îl socotește nevinovat în inimă, spune aceasta cu limba și îi răspunde celui care vorbește: Minți.

„De ce nu au adus patru martori pentru ea?”, adică patru martori drepți care să confirme acuzația. „Iar dacă nu au adus martorii, atunci ei sunt mincinoșii înaintea lui Allah.” Chiar dacă ar fi convinși în sinea lor, în Hotărârea lui Allah sunt mincinoși, fiindcă Allah le-a interzis să vorbească fără patru martori. De aceea spune: „Ei sunt mincinoșii înaintea lui Allah”, nu doar: „Ei sunt mincinoșii”. Toate acestea arată cât de sacră este onoarea musulmanului: nimeni nu o poate ataca fără numărul de martori prin care se dovedește adevărul.

„Dacă nu ar fi fost Harul lui Allah asupra voastră și Mila Sa în această lume și în Viața de Apoi”, bunătatea Lui cuprinzându-vă în treburile religiei și ale lumii, „v-ar fi atins o pedeapsă cumplită pentru lucrul în care v-ați cufundat”, fiindcă ați meritat-o prin cuvintele rostite. Însă, prin Harul și Mila Sa, Allah v-a legiuit căința și a făcut pedeapsa o curățire.

„Când o răspândeați cu limbile voastre”, trecând povestea mincinoasă de la unul la altul, „și spuneați cu gurile voastre ceva despre care nu aveați știință”. Aici se află două lucruri oprite: vorbirea mincinoasă și vorbirea fără știință. „O socoteați un lucru neînsemnat”, de aceea au căzut în el unii credincioși care apoi s-au căit și s-au curățit, „dar înaintea lui Allah era un lucru uriaș”. Aceasta este o mustrare aspră împotriva socotirii ușoare a unor păcate. Părerea omului nu-i folosește și nu-i micșorează pedeapsa; dimpotrivă, îi sporește păcatul și îi înlesnește revenirea la el.

„De ce, atunci când ați auzit-o”, o, credincioșilor, „nu ați spus”, respingând-o și socotind-o foarte gravă: „Nu se cuvine să vorbim despre aceasta”, nu ni se cade să rostim această minciună vădită, fiindcă credința credinciosului îl oprește de la faptele urâte, „Mărire Ție! Aceasta este o calomnie uriașă”, o minciună cumplită.

„Allah vă îndeamnă să nu mai reveniți niciodată la una ca aceasta”, la acuzarea credincioșilor de necuviință. El vă povățuiește și vă oprește să mai reveniți; cât de frumoasă este povața Domnului nostru! Trebuie să o primim, să ne supunem și să-I mulțumim pentru ceea ce ne-a lămurit. „Allah vă povățuiește în chip minunat” [an-Nisa', 4:58]. „Dacă sunteți credincioși”: credința sinceră îl împiedică pe om să săvârșească lucrurile oprite.

„Allah vă lămurește Semnele” care cuprind hotărâri, povețe, mustrări, îndemnuri și avertismente, explicându-le deplin. „Iar Allah este Atotștiutor, Înțelept”: Știința Lui este desăvârșită, iar Înțelepciunea Lui cuprinde totul. Din Știința și Înțelepciunea Sa v-a învățat ceea ce vă folosește în orice vreme.

„Cu adevărat, cei cărora le place ca necuviința să se răspândească printre cei care cred vor avea o pedeapsă dureroasă în această lume și în Viața de Apoi”, o pedeapsă care le va provoca durere inimii și trupului. Aceasta li se cuvine pentru lipsa de sinceritate față de frații musulmani, pentru că le doresc răul și pentru îndrăzneala cu care le atacă onoarea. Dacă simpla plăcere ca necuviința să se răspândească și bucuria față de ea atrag această amenințare, cu atât mai mult o atrag arătarea și transmiterea ei. Hotărârea este aceeași fie că necuviința s-a petrecut, fie că nu s-a petrecut.

Toate acestea țin de Mila lui Allah față de robii Săi credincioși și de ocrotirea onoarei lor, așa cum le-a ocrotit sângele și averile. El le-a poruncit să fie sinceri unii față de alții și ca fiecare să iubească pentru fratele său ceea ce iubește pentru sine și să urască pentru el ceea ce urăște pentru sine. „Allah știe, iar voi nu știți”; de aceea El v-a învățat și v-a lămurit ceea ce nu cunoșteați.

„Și dacă nu ar fi Harul lui Allah asupra voastră și Mila Sa”, care vă cuprind din toate părțile, „și faptul că Allah este Cel Plin de bunătate, Îndurător”, El nu v-ar fi arătat aceste hotărâri și povețe și nu le-ar fi dat răgaz celor care se împotrivesc Poruncii Sale. Însă Harul și Mila sunt Însușiri statornice ale Lui, iar din ele a izvorât pentru voi atâta bine în lume și în Viața de Apoi, încât nu-l puteți număra.

După ce a oprit acest păcat în mod deosebit, Allah oprește păcatele în general: „O, voi cei care credeți! Nu urmați pașii lui Shaytan”, adică drumurile și șoaptele lui. În pașii lui Shaytan intră toate păcatele inimii, limbii și trupului.

Din Înțelepciunea Sa, Allah a arătat hotărârea - interzicerea urmării pașilor lui Shaytan - și a arătat înțelepciunea ei, lămurind răul către care cheamă: „Cel care urmează pașii lui Shaytan” să știe că Shaytan „poruncește necuviința”, adică păcatele mari pe care rațiunile și Legile le socotesc urâte, chiar dacă unele suflete înclină spre ele, „și ceea ce este respins”, adică ceea ce rațiunea sănătoasă respinge și nimeni nu aprobă. Toate păcatele care sunt pașii lui Shaytan se întorc la aceste două categorii.

Allah le-a interzis robilor aceste lucruri ca o binefacere, iar ei trebuie să-I mulțumească și să-L pomenească, fiindcă astfel îi ferește de murdăria și urâciunea păcatelor, așa cum i-a oprit să consume otrăvuri ucigătoare și cele asemenea lor.

„Dacă nu ar fi Harul lui Allah asupra voastră și Mila Sa, niciunul dintre voi nu s-ar curăța vreodată” de urmarea pașilor lui Shaytan. Shaytan și oastea lui se străduiesc să cheme la păcate și să le înfrumusețeze, sufletul poruncește răul și înclină către el, omul este supus lipsurilor din toate părțile, iar credința sa este slabă. Dacă ar fi lăsat singur sub puterea acestor chemări, nimeni nu s-ar curăța de păcate și defecte și nu ar spori în bine. Curățirea cuprinde atât îndepărtarea răului, cât și sporirea binelui.

Însă Harul și Mila lui Allah cer ca unii dintre voi să fie curățiți. Profetul - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - se ruga: „O, Allah, dăruiește sufletului meu evlavia lui și curățește-l, căci Tu ești Cel mai bun care îl curățește; Tu ești Ocrotitorul și Stăpânul lui.”²⁸ De aceea Allah spune: „Însă Allah îl curăță pe cine voiește”, pe cel despre care știe că este vrednic de curățire, „iar Allah este Auzitor, Atotștiutor”.

„Cei dintre voi care au virtute și belșug să nu jure că nu le vor mai dărui rudelor, nevoiașilor și celor care au emigrat pe Calea lui Allah. Să ierte și să treacă cu vederea.” Printre cei care răspândiseră minciuna se afla Mistah ibn Uthathah, rudă a lui Abu Bakr as-Siddiq - Allah să fie mulțumit de el. Mistah era sărac și dintre cei care emigraseră pe Calea lui Allah. Abu Bakr a jurat că nu va mai cheltui pentru el din pricina celor spuse. Atunci a fost revelat acest verset, care îl oprea să întrerupă ajutorul, îl îndemna la iertare și trecere cu vederea și îi făgăduia Iertarea lui Allah dacă își ierta ruda.

„Oare nu vă place ca Allah să vă ierte? Allah este Atoateiertător, Îndurător.” Dacă îi iertați pe robii Lui și treceți cu vederea, Allah vă va răsplăti potrivit acestei purtări. Când Abu Bakr a auzit versetul, a spus: Ba da, pe Allah, îmi place ca Allah să mă ierte! Apoi a reluat ajutorul pentru Mistah.

Versetul dovedește că este legiuit să se cheltuiască pentru ruda apropiată și că ajutorul și binefacerea față de ea nu trebuie oprite din pricina unui păcat pe care l-a săvârșit. El îndeamnă la iertare și trecere cu vederea, oricare ar fi vina omului.

Apoi vine amenințarea aspră împotriva celor care le acuză pe femeile caste: „Cu adevărat, cei care le acuză pe femeile caste”, care se feresc de necuviință, „nevinovate”, cărora asemenea lucruri nici nu le trec prin minte, „și credincioase sunt blestemați în această lume și în Viața de Apoi”. Blestemul nu vine decât pentru un păcat mare, iar faptul că este în ambele lumi arată că el îi urmărește fără încetare. „Și vor avea o pedeapsă cumplită”, pe lângă blestem: Allah îi va îndepărta de Mila Sa și va abate asupra lor Răzbunarea Sa puternică.

Acea pedeapsă va fi „în Ziua în care limbile, mâinile și picioarele lor vor mărturisi împotriva lor despre ceea ce făceau”. Fiecare mădular va mărturisi despre faptele sale. Cel care face toate lucrurile să vorbească le va da grai, iar ei nu vor putea tăgădui. Allah este Drept cu robii Săi: martorii împotriva lor vor fi chiar din ei înșiși.

„În acea Zi, Allah le va plăti pe deplin răsplata lor dreaptă”, adică îi va răsplăti pentru fapte cu deplină dreptate, fără nicio lipsă. „Ei vor spune: Vai nouă! Ce fel de carte este aceasta, care nu lasă nicio faptă mică sau mare fără să o numere? Vor găsi de față tot ceea ce au săvârșit, iar Domnul tău nu nedreptățește pe nimeni” [al-Kahf, 18:49].

În acel loc măreț vor ști că Allah este Adevărul care face totul vădit. Însușirile Sale mărețe sunt adevăr, Faptele Sale sunt adevăr, adorarea Lui este adevăr, întâlnirea cu El este adevăr, Făgăduința și Amenințarea Lui sunt adevăr, Hotărârea Lui religioasă și judecata Sa sunt adevăr, iar Trimișii Lui sunt adevăr. Nu există adevăr decât ceea ce este la Allah și vine de la Allah.

„Cele rele sunt pentru cei răi și cei răi sunt pentru cele rele, iar cele bune sunt pentru cei buni și cei buni sunt pentru cele bune.” Tot ceea ce este rău dintre bărbați, femei, cuvinte și fapte se potrivește celui rău, îi este asemenea și este în armonie cu el. Tot ceea ce este bun dintre bărbați, femei, cuvinte și fapte se potrivește celui bun, îi este asemenea și este în armonie cu el.

Aceasta este o formulare generală din care nimic nu iese. Una dintre cele mai însemnate aplicări ale ei este că Profeților - îndeosebi Trimișilor cu hotărâre neclintită și mai ales stăpânului lor, Muhammad, cel mai bun dintre toți oamenii buni - nu li se potrivesc decât femei bune și curate. Atacarea onoarei lui 'Aishah în această privință este un atac asupra Profetului, iar acesta era scopul minciunii născocite de ipocriți. Simplul fapt că era soția Trimisului lui Allah dovedește că nu putea fi decât bună, curată și nevinovată de fapta urâtă.

Și cum ar putea fi altfel, când ea era mai mult decât atât? Era as-Siddiqah dintre femei, cea mai bună, mai învățată și mai curată dintre ele, iubita Trimisului Domnului lumilor. Revelația nu cobora asupra lui sub învelitoarea niciuneia dintre celelalte soții, ci numai la ea.²⁹

Apoi Allah a spus aceasta atât de limpede, încât niciun nelegiuit să nu mai aibă motiv pentru a vorbi rău și nicio îndoială să nu mai rămână: „Aceștia sunt nevinovați de ceea ce spun ei.” Formularea o privește în primul rând pe 'Aishah - Allah să fie mulțumit de ea -, dar le cuprinde, în al doilea rând, și pe celelalte femei credincioase, caste și nevinovate. „Pentru ei există iertare”, care le acoperă păcatele, „și o înzestrare generoasă” în Paradis, dăruită de Domnul Cel Generos.

Versetele 27 la 29

Creatorul îi îndrumă pe robii Săi credincioși să nu intre în casele altora fără îngăduință, deoarece în aceasta se află mai multe rele.

Unul dintre ele este cel amintit de Trimisul lui Allah - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa: „Cererea îngăduinței a fost rânduită numai din pricina privirii.”³⁰ Intrarea fără respectarea acestei hotărâri poate face ca privirea să cadă asupra lucrurilor intime din case, pe care omul nu trebuie să le vadă. Casa care ascunde între zidurile ei cele intime este asemenea veșmântului care acoperă trupul.

Un alt rău este că intrarea fără îngăduință stârnește bănuiala împotriva celui care intră și îl poate expune acuzației de furt sau de altă faptă rea, deoarece intrarea pe ascuns arată o intenție rea. Allah i-a oprit pe credincioși să intre în casele altora „până când nu cereți îngăduința”. Cuvântul arab folosit sugerează că cererea îngăduinței aduce liniște și siguranță, pe când intrarea fără ea produce teamă și neliniște.

„Și să-i salutați pe locuitorii lor.” Felul cererii îngăduinței este arătat în hadith: „As-salamu 'alaykum, pot să intru?”³¹ „Aceasta”, adică cererea îngăduinței în felul menționat, „este mai bine pentru voi”, fiindcă aduce multe foloase și este dintre purtările nobile obligatorii pentru musulman. „Poate veți lua aminte.”

Dacă i se dă voie, omul intră. „Iar dacă nu găsiți pe nimeni în ele, nu intrați până când nu vi se îngăduie. Dacă vi se spune: Întoarceți-vă, atunci întoarceți-vă.” Nu refuzați să vă întoarceți și nu vă mâniați, căci stăpânul casei nu vă lipsește de un drept care vi s-ar cuveni. Alegerea îi aparține: dacă voiește, vă îngăduie, iar dacă voiește, nu vă îngăduie. Nimeni să nu se trufească și să nu se supere din pricina aceasta.

„Aceasta este mai curat pentru voi”, adică vă curăță mai mult de rele și vă face să sporiți în bine. „Iar Allah știe bine ceea ce faceți”: îl va răsplăti pe fiecare după faptele sale, multe sau puține, bune sau rele.

Această hotărâre privește casele locuite, fie că omul are ori nu are un interes în ele, precum și casele nelocuite în care nu are niciun interes. Cât despre casele nelocuite în care se află bunurile celui ce are nevoie să intre și nu se află nimeni de la care să ceară îngăduință - precum casele închiriate și altele asemenea -, Allah le menționează în versetul următor.

„Nu este niciun păcat asupra voastră”, adică nicio vină, în vreme ce intrarea fără îngăduință în casele amintite mai înainte este oprită și descrisă ca vinovată, „dacă intrați în case nelocuite în care se află un folos pentru voi”. Aceasta este dintre minunatele prevederi și precauții ale Coranului: cuvintele „Nu intrați în alte case decât casele voastre” sunt generale și cuprind orice casă care nu-i aparține omului, dar Allah a scos din această generalitate casa care nu-i aparține și nu este locuită, însă în care are un interes. Vina intrării este îndepărtată în acest caz.

„Allah știe ceea ce arătați și ceea ce ascundeți.” El cunoaște starea voastră văzută și ascunsă și cunoaște ceea ce vă îndreaptă; de aceea v-a legiuit hotărârile de care aveți nevoie și de care nu vă puteți lipsi.

Versetul 30

Adică îndrumă-i pe credincioși, cei a căror credință îi oprește de la ceea ce o slăbește, „să-și plece privirile” de la vederea părților intime, de la femeile străine și de la tinerii fără barbă atunci când există teama ispitei. Să-și plece privirile și de la podoabele lumii care îi ispitesc și îi fac să cadă în lucrul oprit.

„Și să-și păzească părțile intime” de raporturile oprite, fie vaginale, fie anale, precum și de celelalte acte sexuale oprite, și să nu îngăduie altora să le atingă ori să le privească. „Aceasta”, adică păzirea privirii și a părților intime, „este o purtare mai curată pentru ei”, adică este o purtare mai curată și mai bună, care le sporește faptele drepte.

Cel care își păzește partea intimă și privirea se curăță de necurăția cu care se murdăresc oamenii necuviinței, iar faptele lui devin curate fiindcă părăsește lucrul oprit spre care sufletul înclină și cheamă. Cel care lasă ceva pentru Allah primește de la Allah ceva mai bun, iar celui care își pleacă privirea față de lucrul oprit Allah îi luminează vederea lăuntrică.

Când robul își păzește partea intimă și își pleacă privirea de la lucrul oprit și de la pricinile lui, în pofida chemării puternice a poftei, el va fi cu atât mai capabil să se ferească de celelalte lucruri. De aceea Allah a numit această păzire: lucrul păzit nu rămâne ocrotit dacă omul nu veghează asupra lui, nu-l urmărește și nu folosește mijloacele prin care să-l apere. Tot așa sunt privirea și partea intimă: dacă omul nu se străduiește să le păzească, ele îl aruncă în nenorociri și încercări.

Cugetă cum Allah a poruncit păzirea deplină a părții intime, fiindcă niciodată nu este îngăduit să fie folosită în ceea ce este oprit, dar despre privire a spus „să-și plece privirile”, folosind o formulare care arată o parte din privire. În unele situații privirea este îngăduită din nevoie, precum privirea martorului, a celui care încheie o tranzacție, a celui care cere o femeie în căsătorie și altele asemenea. Apoi Allah amintește că știe faptele lor, ca ei să se străduiască să se păzească de cele oprite.

Versetul 31

După ce le-a poruncit bărbaților credincioși să-și plece privirile și să-și păzească părțile intime, Allah le poruncește același lucru femeilor credincioase: „să-și plece privirile” de la părțile intime și de la bărbații priviți cu dorință și, în general, de la privirea oprită; „să-și păzească părțile intime”, neîngăduind nimănui să aibă cu ele legături oprite, să le atingă ori să le privească în chip neîngăduit.

„Și să nu-și arate podoabele”, precum hainele frumoase și bijuteriile. Întregul trup intră în numele podoabei. Fiindcă femeia nu se poate lipsi de veșmintele exterioare, Allah spune: „afară de ceea ce se arată în chip obișnuit din ele”, adică veșmântul exterior purtat de obicei, dacă nu conține ceva care cheamă la ispită.

„Să-și tragă acoperămintele peste piepturi”, pentru ca acoperirea să fie deplină. Aceasta arată că podoaba a cărei arătare este oprită cuprinde întregul trup, după cum am pomenit. Apoi Allah repetă interdicția arătării podoabei și îi scoate din ea pe „soții lor, tații lor, tații soților lor”. Aici intră tatăl și bunicii, oricât de sus urcă linia. „Fiii lor, fiii soților lor” îi cuprinde pe fii și nepoți, oricât de jos coboară linia. „Frații lor, fiii fraților lor, fiii surorilor lor” îi cuprinde pe frații buni și pe frații după tată ori după mamă.

„Femeilor lor”: femeile se pot privi unele pe altele în toate situațiile. Este cu putință ca expresia să însemne femeile de aceeași religie, adică musulmanele. Cei care susțin că o femeie aflată sub protecția statului musulman, dar nemusulmană, nu poate vedea o musulmană fără văl, aduc acest pasaj drept dovadă.

„Celor pe care îi stăpânesc mâinile lor drepte”: sclavului aflat în întregime în stăpânirea femeii îi este îngăduit să o vadă pe stăpâna sa atâta vreme cât îi aparține. Dacă stăpânirea încetează cu totul sau în parte, aceasta nu-i mai este îngăduită.

„Slujitorilor bărbați lipsiți de dorință”, adică bărbaților care depind de voi și vă urmează, dar nu au dorință față de femei, precum cel cu o deficiență intelectuală, care nu înțelege aceste lucruri, ori cel neputincios care nu are poftă nici în trup, nici în inimă. Privirea lor nu este oprită. „Sau copiilor care nu cunosc încă lucrurile intime ale femeilor”, adică celor care nu au ajuns la vârsta deosebirii. Lor le este îngăduit să le vadă pe femeile străine, deoarece nu cunosc lucrurile intime și nu au încă dorință. Aceasta arată că, după ce copilul ajunge la vârsta deosebirii, femeia trebuie să se acopere înaintea lui, fiindcă el cunoaște lucrurile intime ale femeilor.

„Să nu lovească pământul cu picioarele, ca să se cunoască podoabele pe care le ascund”, adică să nu lovească pământul astfel încât podoabele purtate, precum brățările de gleznă, să scoată sunet și podoaba ascunsă să fie cunoscută, devenind o pricină de ispită.

Din aceasta și din alte dovezi se desprinde principiul închiderii căilor către rău. Dacă un lucru este îngăduit în sine, dar duce la ceva oprit ori există teama că va duce la el, acel lucru este oprit. Lovirea pământului cu piciorul este îngăduită în sine, dar, când devine o cale prin care podoaba ascunsă este făcută cunoscută, ea este oprită.

După aceste porunci bune și povețe frumoase, și fiindcă credincioșii nu sunt lipsiți de neajunsuri, Allah le poruncește căința: „Și întoarceți-vă cu toții la Allah în căință, o, credincioșilor.” Credința îl cheamă pe credincios la căință. Apoi Allah leagă izbândirea de ea: „ca să izbândiți”. Nu există altă cale către izbândă decât căința, care înseamnă părăsirea lăuntrică și văzută a ceea ce Allah urăște și îndreptarea lăuntrică și văzută către ceea ce El iubește.

Aceasta arată că fiecare credincios are nevoie de căință, fiindcă Allah li se adresează tuturor. Cuvintele „întoarceți-vă la Allah” îndeamnă la sinceritate: căința să fie numai pentru căutarea Feței Lui, nu pentru vreun alt scop, precum izbăvirea de nenorocirile lumii, fala, reputația ori alte intenții stricate.

Versetele 32 la 33

Allah le poruncește tutorilor și stăpânilor să-i căsătorească pe cei aflați sub ocrotirea lor dintre „cei necăsătoriți”, adică bărbații și femeile care nu sunt căsătoriți, fie că sunt femei care au mai fost căsătorite, fie fecioare. Rudele și tutorii orfanilor trebuie să-i căsătorească pe cei care au nevoie de căsătorie și a căror întreținere le revine. Dacă au primit poruncă să-i căsătorească pe cei aflați sub ocrotirea lor, cu atât mai mult ei înșiși au primit porunca de a se căsători.

„Și pe cei vrednici dintre robii și roabele voastre.” Este cu putință ca prin cei vrednici să se înțeleagă cei drepți în religie. Stăpânul primește atunci poruncă să-i căsătorească pe robii și roabele care nu sunt nelegiuiți și nu săvârșesc zina, ca răsplată pentru dreptatea lor și îndemn să rămână drepți. Faptul că omul nu se poate căsători cu cel care săvârșește zina confirmă hotărârea de la începutul surei: este oprită căsătoria cu bărbatul ori femeia care săvârșește zina până când se căiește. Dreptatea este menționată în chip deosebit despre robi, nu despre cei liberi, deoarece zina se întâlnește de obicei mai des printre robi.

Este cu putință și ca prin cei vrednici să se înțeleagă robii și roabele care sunt potriviți pentru căsătorie și au nevoie de ea. Aceasta este susținută de faptul că stăpânul nu este obligat să-și căsătorească robul înainte ca acesta să aibă nevoie de căsătorie. Este foarte posibil ca ambele sensuri să fie avute în vedere. Allah știe mai bine.

„Dacă sunt săraci”, adică soții ori cei care vor să se căsătorească, „Allah îi va îmbogăți din Harul Său”. Să nu vă împiedice de la căsătorie gândul că omul va sărăci după ce se va căsători, din pricina multor persoane aflate în întreținerea lui. Aici se află un îndemn la căsătorie și o făgăduință dumnezeiască pentru cel care se căsătorește: Allah îl va îmbogăți după sărăcie. „Allah este Atotcuprinzător”, cu mult bine și Har măreț, „Atotștiutor” al celui care merită Harul Său în religie și în lume, într-una dintre ele ori în amândouă, și al celui care nu-l merită. El dăruiește fiecăruia potrivit Științei și Înțelepciunii Sale.

„Iar cei care nu găsesc putința de căsătorie să rămână caști până când Allah îi va îmbogăți din Harul Său.” Aceasta este hotărârea celui neputincios să se căsătorească. Allah îi poruncește castitatea, ferirea de lucrul oprit și folosirea mijloacelor prin care își înfrânează sufletul și îndepărtează gândurile care îl cheamă la păcat. Să împlinească și porunca Profetului: „O, voi, tinerilor! Acela dintre voi care are putința să se căsătorească să se căsătorească, iar cel care nu se poate căsători să postească, fiindcă postul este pentru el un scut.”³²

„Cei care nu găsesc putința de căsătorie” sunt cei care nu pot să se căsătorească din pricina sărăciei lor, a sărăciei tutorilor ori stăpânilor lor sau fiindcă aceștia refuză să-i căsătorească, iar ei nu au puterea să-i constrângă. Această explicație este mai bună decât aceea care presupune aici sensul: cei care nu găsesc darul nupțial al căsătoriei (mahr), considerând că un termen omis este înlocuit de complementul său. Această din urmă interpretare are două neajunsuri. Mai întâi, ea presupune omiterea unui cuvânt, deși principiul de bază este că textul nu cuprinde o asemenea omisiune. În al doilea rând, ea restrânge sensul la oamenii liberi care pot ori nu pot plăti darul nupțial și îi exclude pe robi, pe roabe și pe cei a căror căsătorie se află în grija tutorilor lor, după cum am arătat.

„Să rămână caști până când Allah îi va îmbogăți din Harul Său.” Aceasta este o făgăduință pentru cel care caută castitatea: Allah îl va îmbogăți și îi va ușura treaba. I se poruncește să aștepte ușurarea, pentru ca situația să nu-i devină de nesuportat.

„Acelora dintre cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte care cer un înscris de eliberare, scrieți-le unul dacă știți că se află bine în ei.” Oricare dintre robii ori roabele voastre cere un contract prin care să-și cumpere libertatea în schimbul unei sume trebuie să primească răspuns la cerere și să i se scrie contractul.

„Dacă știți că se află bine în ei”, adică în cei care cer înscrisul. Binele înseamnă puterea de a câștiga, împreună cu dreptatea în religie. Contractul cuprinde două foloase: eliberarea robului și suma prin care acesta se răscumpără. Este cu putință ca, în perioada contractului, el să muncească și să câștige pentru stăpânul său mai mult decât putea câștiga rămânând rob. Astfel, contractul nu vatămă interesul stăpânului, iar robul dobândește un folos uriaș.

De aceea Allah a poruncit scrierea contractului în acest caz. Sensul aparent arată că este obligatorie, iar potrivit celeilalte opinii este recomandată. Allah a poruncit și ajutarea robilor la eliberare, fiindcă ei au nevoie de aceasta și nu au avere. De aceea spune: „Și dați-le din averea lui Allah pe care v-a dăruit-o.” Porunca îl cuprinde pe stăpânul care scrie contractul, ca să-i dăruiască robului o parte din suma eliberării ori să-i scadă din ea, și îi cuprinde pe oameni în general, ca să-i ajute.

Allah a rânduit pentru cei care își cumpără libertatea o parte din zakah și i-a îndemnat pe oameni să le dăruiască: „dați-le din averea lui Allah pe care v-a dăruit-o”. Averea Îi aparține lui Allah, iar ceea ce a pus în mâinile voastre este un dar și o binecuvântare curată de la El; faceți bine robilor lui Allah așa cum Allah v-a făcut bine vouă.

Versetul arată și că, dacă robul nu cere contractul, stăpânului nu i se poruncește să-l înceapă. Dacă stăpânul nu cunoaște vreun bine în el, ci știe contrariul - fie că robul nu poate câștiga și ar deveni o povară pentru oameni, fie că se teme că, după ce devine liber, va răspândi stricăciunea -, atunci nu i se poruncește să-i scrie contractul, ci este oprit să o facă din pricinile menționate.

Apoi Allah spune: „Nu le siliți pe roabele voastre la desfrânare”, adică la zina, „dacă ele vor să rămână caste”. Silirea lor nu poate fi închipuită decât atunci când ele vor castitatea. Dacă o roabă nu vrea să rămână castă, ea este nelegiuită, iar stăpânul trebuie să o oprească. Interdicția este menționată fiindcă, în vremea ignoranței, stăpânul își silea roaba la desfrânare pentru a lua de la ea plata acestei fapte.

Această silire era făcută „căutând câștigul trecător al vieții lumești”. Nu se cuvine ca roabele voastre să fie mai bune și mai caste decât voi, în vreme ce voi le siliți pentru un câștig lumesc neînsemnat, care se dobândește pentru puțin timp și apoi dispare. Dobândirea demnității, a curăției și a castității - chiar lăsând la o parte răsplata și pedeapsa din Viața de Apoi - este mai bună decât câștigul mărunt care îl acoperă pe om cu josnicie și necuviință.

Apoi Allah îi cheamă la căință pe cei care și-au silit roabele: „Iar dacă cineva le silește, atunci Allah, după silirea lor, este Atoateiertător, Îndurător.” Cel care a făcut aceasta să se căiască înaintea lui Allah și să părăsească fapta care Îi aduce Mânia. Dacă face astfel, Allah îi iartă păcatele și are milă de el, așa cum el a avut milă de sine, izbăvindu-se de pedeapsă, și a avut milă de roaba sa, încetând să o silească la ceea ce îi face rău.

Versetul 34

Aceasta este o preamărire și o cinstire a Semnelor pe care Allah le recită robilor Săi, pentru ca ei să le recunoască valoarea și să-și împlinească îndatoririle față de ele. „Cu adevărat, v-am coborât Semne limpezi”, adică Semne cu înțeles limpede, care lămuresc toate principiile și ramurile religiei de care aveți nevoie, astfel încât să nu rămână în ele îndoială ori neclaritate.

„O pildă despre cei care au trecut înaintea voastră”, adică relatări despre cei dintâi, despre cei drepți și cei nedrepți dintre ei, despre însușirile faptelor lor și despre ceea ce li s-a întâmplat. Prin ele puteți lua pildă și învățătură: acela care săvârșește fapte asemenea faptelor lor va fi răsplătit ori pedepsit așa cum au fost și ei. „Și o povață pentru cei cu frică de Allah”, cuprinzând făgăduința și amenințarea, îndemnul și înfricoșarea. Cei cu frică de Allah primesc această povață, se opresc de la ceea ce El urăște și împlinesc ceea ce El iubește.

Versetul 35

„Allah este Lumina cerurilor și a pământului”, atât în sensul propriu, cât și în sensul spiritual. Allah Preaînaltul este Lumina în Sine, iar vălul Său este lumină; dacă l-ar ridica, splendoarea Feței Sale ar arde din creația Sa tot ceea ce cuprinde Privirea Lui. Prin Lumina Sa strălucesc Tronul, Kursi, soarele, luna și orice lumină, iar Paradisul este luminat prin ea.

Și sensul spiritual este adevărat: Cartea Lui este lumină, Legea Lui este lumină, iar credința, cunoașterea și recunoașterea lui Allah din inimile Trimișilor și ale robilor credincioși sunt lumină. Dacă nu ar fi Lumina Lui, întunericurile s-ar îngrămădi; orice loc lipsit de Lumina Sa este cuprins de întuneric și strâmtorare.

„Pilda Luminii Sale” către care îi călăuzește pe oameni - lumina credinței și a Coranului din inimile credincioșilor - este „ca o firidă în care se află o candelă”. Firida adună lumina candelei, astfel încât ea nu se risipește. „Candela este într-o sticlă”, a cărei limpezime și frumusețe sunt atât de mari, încât „sticla este asemenea unei stele strălucitoare”, adică strălucește asemenea unei perle.

Candela din acea sticlă strălucitoare „este aprinsă dintr-un pom binecuvântat, un măslin”, adică din uleiul de măsline, a cărui lumină este dintre cele mai puternice. Măslinul nu este „nici de la răsărit”, astfel încât soarele să nu-l atingă la sfârșitul zilei, „nici de la apus”, astfel încât soarele să nu-l atingă la începutul zilei. Fiind departe de amândouă aceste situații, el se află într-un loc de mijloc, precum măslinii din Sham, asupra cărora soarele cade la începutul și la sfârșitul zilei. Uleiul lui este astfel mai frumos, mai limpede și mai plăcut.

De aceea Allah spune că uleiul lui, din pricina limpezimii, „aproape că luminează chiar dacă focul nu-l atinge”. Iar când focul îl atinge, el dă o lumină puternică: „Lumină peste lumină”, lumina focului peste lumina uleiului.

Pilda dată de Allah se aplică stării credinciosului și Luminii lui Allah din inima sa. Firea înnăscută cu care Allah l-a creat este asemenea uleiului limpede: este curată și pregătită să primească învățăturile dumnezeiești și faptele legiuite. Când știința și credința ajung la el, lumina se aprinde în inima sa asemenea focului aprins în fitilul candelei. Inima lui este curată de intențiile rele și de înțelegerea greșită a lui Allah. Când credința ajunge în ea, se luminează puternic, precum sticla limpede și strălucitoare. În acea inimă se adună lumina firii sănătoase, lumina credinței, lumina științei și limpezimea cunoașterii: lumină peste lumină.

Fiindcă aceasta provine din Lumina lui Allah Preaînaltul și nu fiecare om este potrivit să o primească, El spune: „Allah călăuzește către Lumina Sa pe cine voiește”, pe cel despre care știe că are curăție și în care lumina se poate dezvolta, curățindu-l și sporindu-l. „Allah le dă oamenilor pilde”, pentru ca ei să priceapă, din Blândețe față de ei și din bunătate față de ei, și pentru ca adevărul să se deosebească limpede de falsitate. Pildele apropie înțelesurile raționale de lucrurile simțite, astfel încât robii să le cunoască în chip vădit.

„Iar Allah este Atotștiutor”: Știința Lui cuprinde toate lucrurile. Să știți că pildele sunt date de Cel care cunoaște realitățile și amănuntele lucrurilor și știe unde se află folosul robilor Săi. Primiți-le cu cugetare și înțelegere, nu cu împotrivire, căci El știe, iar voi nu știți.

Versetele 36 la 38

Fiindcă mijloacele prin care se dobândește lumina credinței și a Coranului se găsesc mai ales în moschei, Allah le pomenește prin laudă: El este adorat „în case” cu o mare virtute, cele mai iubite locuri pentru El, adică moscheile. Allah „a îngăduit”, adică a poruncit și a îndemnat, ca aceste case „să fie înălțate” și Numele Lui să fie pomenit în ele. Aceste două expresii adună toate hotărârile privitoare la moschei: construirea și ridicarea lor, măturarea și curățirea lor de murdărie și necurăție, ocrotirea lor de cei lipsiți de judecată, de copiii care nu se păzesc de necurăție și de necredincioși, precum și ferirea lor de vorbirea deșartă și de ridicarea glasului în altceva decât pomenirea lui Allah.

„Și în care Numele Lui este pomenit” cuprinde toate rugăciunile obligatorii și voluntare, citirea Coranului, tasbih, tahlil și celelalte forme de dhikr, învățarea și predarea științei, discutarea problemelor religiei, i'tikaf și celelalte acte de adorare care se împlinesc în moschei. Întreținerea moscheilor este așadar de două feluri: întreținerea construcției și ocrotirea ei, apoi întreținerea pomenirii lui Allah prin rugăciune și celelalte acte de adorare. Al doilea fel este cel mai nobil. De aceea au fost legiuite cele cinci rugăciuni și rugăciunea de vineri în moschei: după cei mai mulți învățați, împlinirea lor în moschei este obligatorie, iar după alții este recomandată.

Apoi Allah îi laudă pe cei care le umplu prin adorare: „El este preamărit în ele” cu sinceritate, „dimineața”, la începutul zilei, „și seara”, la sfârșitul ei. Aceste două timpuri au fost menționate pentru virtutea lor și fiindcă în ele îndreptarea către Allah este mai ușoară. Aici intră preamărirea din rugăciune și din afara ei; de aceea au fost legiuite pomenirile și wirdurile dimineții și serii.

„De bărbați” - și ce bărbați minunați! - pe care desfătările lumii, negoțul și câștigurile nu-i abat. „Pe care nici negoțul, nici vânzarea nu-i abat”: negoțul cuprinde orice activitate prin care se urmărește obținerea unui câștig în schimbul a ceea ce se oferă. Vânzarea este menționată separat după această noțiune generală, deoarece oamenii se ocupă de ea mai mult decât de celelalte forme de câștig. Ei fac negoț, vând și cumpără, iar aceasta nu este oprită, dar nu lasă aceste lucruri să-i abată și nu le dau întâietate față de „pomenirea lui Allah, împlinirea rugăciunii și dăruirea zakahului”. Ascultarea și adorarea lui Allah sunt ținta și capătul dorinței lor, iar tot ceea ce le împiedică este îndepărtat.

Fiindcă părăsirea treburilor lumești este grea pentru cele mai multe suflete, iar iubirea câștigului este înrădăcinată în ele, Allah pomenește ceea ce îi ajută prin îndemn și înfricoșare: „Ei se tem de o Zi în care inimile și privirile se vor răsturna”, din pricina groazei și tulburării inimii și trupului. Teama de acea Zi le face ușoară fapta bună și părăsirea lucrului care îi abate.

„Pentru ca Allah să-i răsplătească după cele mai bune fapte ale lor.” Cele mai bune fapte sunt faptele bune, căci omul săvârșește fapte îngăduite și altele, dar răsplata este pentru fapta bună. Allah spune și: „Allah le va șterge cele mai rele fapte și le va da răsplată după cele mai bune fapte pe care le-au săvârșit” [az-Zumar, 39:35]. „Și să le sporească din Harul Său”, cu mult peste răsplata faptelor lor. „Allah înzestrează fără socoteală pe cine voiește”: îi dă mai mult decât poate dobândi prin faptele sale și mai mult decât și-a dorit, fără număr și fără măsură. Aceasta arată belșugul Harului Său.

Versetele 39 la 40

Acestea sunt două pilde pe care Allah le dă pentru faptele necredincioșilor, pentru zădărnicia lor, pentru pierderea celui care le săvârșește și pentru părerea lui de rău. „Iar faptele celor care nu cred”, care nu cred în Domnul lor și îi tăgăduiesc pe Trimișii Săi, „sunt asemenea unui miraj într-un șes”, adică într-un pământ neted și sterp, fără copaci și plante. „Cel însetat”, a cărui sete este atât de puternică încât își închipuie ceea ce altul nu-și închipuie, „îl socotește apă”, aceasta fiind o presupunere mincinoasă. El merge către miraj ca să-și potolească setea, „până când ajunge la el și nu găsește nimic”. Atunci părerea lui de rău devine mare, iar setea îi sporește, fiindcă speranța i-a fost tăiată.

Tot astfel sunt faptele necredincioșilor. Ele sunt văzute, iar omul neștiutor, care nu cunoaște realitatea lucrurilor, le socotește folositoare, fiind amăgit de înfățișarea lor. El crede că îi împlinesc poftele și are mare nevoie de ele, așa cum cel însetat are nevoie de apă. Când ajunge la faptele sale în Ziua Răsplătirii, le găsește pierdute și nu găsește nimic. Aceasta nu înseamnă însă că au dispărut fără să-i aducă nici folos, nici răspundere, căci „Îl găsește pe Allah”, iar El „îi plătește pe deplin socoteala”. Lui Allah nu-I rămâne ascunsă nici cea mai mică faptă și nimic mic ori mare nu lipsește. „Allah este grabnic la socoteală”: neștiutorul să nu creadă că făgăduința întârzie; ea va veni negreșit.

Allah a asemănat aceste fapte cu mirajul dintr-un șes fără copaci și plante. Tot așa sunt inimile în care nu există bine și dreptate prin care faptele să crească și să fie binecuvântate, din pricina piedicii care este necredința.

A doua pildă a zădărniciei faptelor lor este aceea a „întunericurilor dintr-o mare adâncă, acoperită de un val, deasupra căruia este un alt val, iar deasupra sunt nori”. Peste întunericul mării adânci se află întunericul valurilor îngrămădite, peste el întunericul norilor groși, iar peste toate întunericul nopții. Întunericul devine atât de puternic încât omul aflat acolo, „dacă își întinde mâna, abia dacă o vede”, deși ea este foarte aproape; cu atât mai puțin poate vedea altceva.

Așa sunt necredincioșii: întunericuri s-au îngrămădit în inimile lor. Mai întâi este întunericul firii stricate, în care nu se află niciun bine; peste el întunericul necredinței, apoi întunericul neștiinței, iar peste toate întunericul faptelor care izvorăsc din acestea. Ei rămân rătăciți în întuneric, orbecăind în nedumerire, îndepărtându-se de calea dreaptă și umblând pe drumurile rătăcirii. Aceasta fiindcă Allah i-a părăsit și nu le-a dat din Lumina Sa. „Iar acela căruia Allah nu-i dă lumină nu va avea nicio lumină”, căci el este nedrept și neștiutor, iar în inimă nu există bine și lumină decât ceea ce îi dăruiește Stăpânul ei.

Este cu putință ca ambele pilde să privească faptele tuturor necredincioșilor, fiecare pildă descriindu-le dintr-o altă latură. Este cu putință și ca fiecare să privească un grup: prima pildă pe cei urmați, iar a doua pe cei care îi urmează. Allah știe mai bine.

Versetele 41 la 42

Allah le atrage atenția robilor Săi asupra Măreției Sale, a desăvârșirii puterii și stăpânirii Sale, precum și asupra nevoii tuturor creaturilor de grija Lui și de adorarea Lui: „Nu vezi că pe Allah Îl preamăresc cei din ceruri și de pe pământ”, ființele însuflețite și lucrurile neînsuflețite, „precum și păsările cu aripile întinse”, adică ținându-și aripile deschise în văzduh.

„Fiecare” dintre aceste creaturi „își cunoaște rugăciunea și preamărirea”, adică fiecare are o rugăciune și o adorare potrivite stării sale. Allah i le-a insuflat: prin Trimiși, în cazul oamenilor, al jinnilor și al îngerilor, ori prin insuflare directă, în cazul celorlalte creaturi. Această explicație este mai puternică, după cum arată cuvintele: „iar Allah este Atotștiutor a ceea ce fac ei”. El cunoaște toate faptele lor, nimic nu-I este ascuns și îi va răsplăti. Astfel, versetul reunește cunoașterea pe care creaturile o au despre propriile fapte, datorită învățăturii primite de la El, și cunoașterea Lui despre faptele lor, care implică răsplătirea acestora. Este cu putință și ca subiectul verbului „cunoaște” să fie Allah. În această interpretare, Allah cunoaște actele lor de adorare, chiar dacă voi, robii Săi, nu cunoașteți din ele decât ceea ce El v-a descoperit.

Versetul este asemenea cuvintelor: „Cele șapte ceruri, pământul și cei din ele Îl preamăresc. Nu există nimic care să nu-L preamărească prin laudă, dar voi nu înțelegeți preamărirea lor. Cu adevărat, El este Blând, Atoateiertător” [al-Isra', 17:44].

După ce a arătat supunerea și nevoia lor față de El în privința adorării și a mărturisirii Unicității Sale, Allah arată că ele au nevoie de El ca Stăpân, Ocrotitor și Cârmuitor: „A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului.” El este Creatorul și Înzestrătorul lor, Cel care le conduce prin hotărârea Sa universală și religioasă în această lume și prin hotărârea răsplătirii în Viața de Apoi. „Și la Allah este întoarcerea”, adică toate creaturile se întorc la El, iar El le răsplătește după faptele lor.

Versetele 43 la 44

Nu vezi cu ochii tăi măreția puterii lui Allah și felul în care El „mână norii” în bucăți despărțite, „apoi îi unește” și îi face un nor îngrămădit, asemenea munților? „Atunci vezi ploaia ieșind din mijlocul lor”, picătură după picătură, pentru ca folosul să se împlinească fără vătămare. Se umplu iazurile, curg apele prin canale și prin văi, iar pământul dă tot felul de plante frumoase.

Uneori Allah coboară din acești nori grindina care nimicește ceea ce lovește: „lovește cu ea pe cine voiește și o îndepărtează de la cine voiește”, potrivit Hotărârii și Înțelepciunii Sale, pentru care I se cuvine laudă. „Strălucirea fulgerului lor”, fulgerul care iese din nori, „aproape că ia vederea” din pricina tăriei luminii lui. Oare Cel care creează norii, îi mână către robii Săi aflați în nevoie și coboară din ei ploaia într-un chip care aduce folos și îndepărtează răul nu este desăvârșit în putere, cu Voie care se împlinește și cu Milă largă?

„Allah face ca noaptea și ziua să se perinde”: de la căldură la frig și de la frig la căldură, de la noapte la zi și de la zi la noapte. El face ca zilele de izbândă și de înfrângere să se succeadă între robii Săi. „Cu adevărat, în aceasta este o învățătură pentru cei înzestrați cu vedere”, adică pentru cei cu vederi și minți pătrunzătoare, care ajung la lucrurile căutate așa cum ochii ajung la cele văzute. Omul înzestrat cu vedere privește creaturile, cugetă, ia învățătură și caută Înțelepciunea lui Allah în ele. Neștiutorul le privește cu nepăsare, asemenea animalelor.

Versetul 45

Allah le atrage atenția robilor Săi asupra lucrurilor pe care le văd: El a creat toate viețuitoarele de pe fața pământului „din apă”, adică materia lor este apă, după cum spune: „Și din apă am făcut orice lucru viu” [al-Anbiya', 21:30]. Viețuitoarele care se înmulțesc au drept materie apa picăturii prin care masculul fecundează femela. Cele care se nasc din pământ se formează numai din umezeala apoasă, precum insectele; nu se găsește vreuna care să se nască fără apă.

Materia este una, dar creaturile se deosebesc în multe chipuri: „Unele dintre ele se târăsc pe pântece”, precum șerpii și cele asemenea lor; „altele merg pe două picioare”, precum oamenii și multe păsări; „iar altele merg pe patru”, precum vitele și cele asemenea lor. Deosebirea lor, deși originea este una, arată că Voința lui Allah se împlinește neîngrădit și că Puterea Lui cuprinde totul. „Allah creează ceea ce voiește” dintre creaturi, cu însușirile pe care le voiește, „Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.”

Tot astfel, Allah coboară ploaia asupra pământului: fecundarea este una, iar mama este una - pământul -, dar roadele, plantele și arborii se deosebesc mult în feluri și însușiri. Allah spune: „Pe pământ sunt ținuturi învecinate, grădini de viță-de-vie, semănături și palmieri cu mai multe tulpini ori cu una singură, udate cu aceeași apă, însă Noi le facem pe unele mai bune decât altele la gust. Cu adevărat, în aceasta sunt Semne pentru oamenii care pricep” [ar-Ra'd, 13:4].

Versetul 46

Allah spune: am avut milă de robii Noștri și le-am coborât Semne limpezi, cu o dovadă vădită asupra tuturor scopurilor Legii, asupra purtărilor lăudabile și a cunoștințelor călăuzitoare. Prin ele călăuzirea se deosebește de rătăcire, astfel încât nu mai rămâne nicio îndoială de care omul mincinos să se agațe și nicio neclaritate pentru cel care caută adevărul. Ele sunt coborâte de la Cel desăvârșit în Știință, Milă și lămurire; nimeni nu poate explica mai limpede decât El. Astfel, „cel care piere să piară după o dovadă limpede, iar cel care trăiește să trăiască după o dovadă limpede” [al-Anfal, 8:42].

„Iar Allah călăuzește pe cine voiește”, dintre cei cărora le-au fost hotărâte dinainte răsplata cea bună și un rang cinstit, „către o Cale dreaptă”, clară, scurtă și care duce la Allah și la Casa cinstei Sale. Ea cuprinde cunoașterea adevărului, acordarea întâietății lui și lucrarea după el. Allah le lămurește tuturor Semnele, dar îl deosebește prin călăuzire pe cine voiește; acesta este Harul și Bunătatea Lui, iar Harul Celui Generos nu se sfârșește. El este Drept și a înlăturat orice scuză a celui care se împotrivește. Allah știe cel mai bine unde să așeze Bunătatea Sa.

Versetele 47 la 50

Allah arată starea celor nedrepți, în ale căror inimi este boală, slăbiciune a credinței, ipocrizie, îndoială ori puțină știință. Ei își mărturisesc cu vorba credința în Allah și se angajează să I se supună, apoi nu împlinesc ceea ce au spus. O parte se îndepărtează mult de ascultare. Cel care doar întoarce fața ar putea avea intenția să revină, dar aceștia se îndepărtează deplin și nu privesc înapoi.

Această stare se găsește la mulți dintre cei care pretind credință și ascultare, dar sunt slabi în credință: nu împlinesc multe acte de adorare, mai ales pe cele grele pentru suflete, precum zakah, cheltuielile obligatorii și recomandate, jihadul pe Calea lui Allah și altele asemenea.

„Iar când sunt chemați la Allah și la Trimisul Său pentru ca el să judece între ei”, când apare între ei și altcineva o pricină care are nevoie de hotărâre, „iată că o parte dintre ei se îndepărtează”, dorind hotărârea ignoranței și dând întâietate legilor care nu se întemeiază pe Sharia față de Legea lui Allah. Ei știu că nu au dreptate și că Legea judecă numai potrivit realității.

„Dar dacă dreptatea este de partea lor, vin la el supuși”, adică vin la hotărârea Legii, nu fiindcă este hotărârea lui Allah, ci fiindcă se potrivește dorințelor lor. De aceea nu sunt lăudați, chiar dacă vin supuși. Robul adevărat al lui Allah urmează adevărul fie că îi place, fie că nu, fie că se potrivește dorinței sale, fie că nu. Cel care urmează Legea când îi convine și o părăsește când îl contrazice, dând întâietate dorinței față de Lege, nu este rob adevărat al lui Allah.

Allah îi mustră pentru îndepărtarea de hotărârea Legii: „Oare este boală în inimile lor”, o boală care a scos inima din sănătate și i-a alterat discernământul, astfel încât omul bolnav se întoarce de la ceea ce îi folosește către ceea ce îi face rău? „Ori se îndoiesc”, fiind tulburați de hotărârea lui Allah și a Trimisului Său și acuzându-l că nu judecă prin adevăr? „Ori se tem că Allah și Trimisul Său le vor face nedreptate”, adică le vor da o hotărâre nedreaptă și asupritoare? Nu aceasta este realitatea: „Ba ei sunt cei nedrepți.” Hotărârea lui Allah și a Trimisului este culmea dreptății și potrivită cu Înțelepciunea: „Și cine este mai bun în judecată decât Allah pentru oamenii care au certitudine?” [al-Ma'idah, 5:50].

Versetele arată că credința nu constă numai în cuvinte, ci trebuie însoțită de faptă; de aceea, Allah neagă credința celui care se îndepărtează de ascultare. Este obligatorie supunerea față de hotărârea lui Allah și a Trimisului Său în orice situație. Cel care nu i se supune dovedește boala inimii și îndoiala în credință. Este oprit să ai o părere rea despre hotărârile Legii ori să crezi că ele se împotrivesc dreptății și înțelepciunii.

Versetele 51 la 52

După ce a arătat starea celor care se îndepărtează de hotărârea Legii, Allah arată starea credincioșilor lăudați: „Singurul cuvânt al credincioșilor”, al acelora ale căror fapte le confirmă credința, atunci când sunt chemați la Allah și la Trimisul Său pentru hotărâre, fie că aceasta se potrivește dorințelor lor, fie că le contrazice, „este să spună: Auzim și ne supunem”, adică am auzit hotărârea lui Allah și a Trimisului, am răspuns chemării și ne supunem deplin, fără strâmtorare.

„Aceștia sunt cei care izbândesc.” Izbânda înseamnă dobândirea lucrului dorit și scăparea de lucrul temut. Numai cel care cere hotărârea lui Allah și a Trimisului Său și li se supune va izbândi.

După virtutea ascultării în privința hotărârii, Allah amintește virtutea ascultării în general: „Iar cel care se supune lui Allah și Trimisului Său”, crezând veștile și împlinind poruncile, „se teme de Allah”, cu o teamă întemeiată pe cunoaștere, care îl face să părăsească lucrurile oprite și să-și țină sufletul departe de dorințe, „și se păzește de neascultarea Lui”, păzindu-se de ceea ce este interzis.

Când taqwa este menționată singură, ea cuprinde împlinirea poruncilor și părăsirea opreliștilor. Când este alăturată faptelor de bine ori ascultării, precum aici, sensul ei este păzirea de pedeapsa lui Allah prin părăsirea neascultării. Cei care adună ascultarea de Allah, ascultarea de Trimis, teama de Allah și taqwa „sunt cei biruitori”: scapă de pedeapsă fiindcă au părăsit cauzele ei și dobândesc răsplata fiindcă au împlinit cauzele ei. Cine nu are aceste însușiri pierde din biruință după măsura lipsei sale.

Versetul cuprinde dreptul comun al lui Allah și al Trimisului, adică ascultarea care vine din credință, și dreptul care Îi aparține numai lui Allah, adică teama și taqwa. Rămâne al treilea drept, propriu Trimisului: sprijinirea și cinstirea lui. Cele trei drepturi sunt adunate în cuvintele: „Ca să credeți în Allah și în Trimisul Său, să-l sprijiniți și să-l cinstiți și să-L preamăriți pe Allah dimineața și seara” [al-Fath, 48:9].

Versetele 53 la 54

Allah arată starea ipocriților și a celor cu boală și slăbiciune în credință care au rămas în urma Trimisului lui Allah și nu au ieșit la jihad. Ei jură pe Allah că, dacă le-ar porunci în viitor, ar ieși negreșit. Este posibilă și interpretarea: dacă le-ar fi cerut în mod expres, atunci când a pornit la luptă, să iasă împreună cu el, ar fi ieșit negreșit. Primul înțeles este însă mai potrivit. Allah le răspunde: „Nu jurați!” Nu avem nevoie de jurămintele și scuzele voastre. Allah ne-a vestit despre voi, iar ascultarea voastră este cunoscută și nu este ascunsă. Vă știm încetineala și lenea fără scuză; dezvinovățirea și jurământul nu vă folosesc.

Dezvinovățirea și jurământul îi folosesc celui a cărui situație este neclară și a cărui scuză poate dovedi nevinovăția. În cazul vostru nu sunt primite; ceea ce se așteaptă este pedeapsa și Răzbunarea lui Allah. De aceea vă amenință: „Cu adevărat, Allah este Binecunoscător a ceea ce faceți”, iar El vă va răsplăti deplin.

Trimisul are datoria să poruncească binele și să oprească răul. „Spune: Supuneți-vă lui Allah și supuneți-vă Trimisului.” Dacă se supun, fericirea și binele sunt ale lor. „Dacă întoarceți spatele, lui îi revine numai ceea ce i s-a încredințat” din transmiterea mesajului, iar el și-a împlinit datoria; „iar vouă vă revine ceea ce vi s-a încredințat” din ascultare. Adevărul a devenit limpede, iar rătăcirea și vrednicia voastră de pedeapsă s-au arătat.

„Dacă vă supuneți lui, veți fi călăuziți” către Calea dreaptă în cuvânt și faptă. Nu aveți altă cale către călăuzire decât ascultarea lui; fără ea, călăuzirea este cu neputință. „Trimisului îi revine numai transmiterea limpede”, o transmitere care nu lasă îndoială ori neclaritate. El a transmis în chip limpede; Cel care vă cere socoteală și vă răsplătește este Allah, iar Trimisul nu are nimic din această hotărâre și și-a împlinit datoria.

Versetul 55

Aceasta este una dintre făgăduințele adevărate ale lui Allah, a cărei tâlcuire și împlinire au fost văzute. El le-a făgăduit celor din această comunitate care cred și săvârșesc fapte drepte că îi va face urmași pe pământ, oameni ai puterii și ai conducerii; că le va statornici religia aleasă pentru ei - Islamul, care se ridică deasupra tuturor religiilor și pe care El l-a ales pentru această comunitate datorită virtuții și cinstei ei și ca binefacere asupra ei - și că îi va face în stare să o împlinească în ei și în ceilalți, prin legile ei văzute și ascunse, în timp ce adepții celorlalte religii și necredincioșii vor fi biruiți și umiliți.

Allah le-a făgăduit și că le va schimba teama în siguranță. La vremea aceea musulmanul nu-și putea arăta religia fără vătămare din partea multor necredincioși; musulmanii erau puțini față de ceilalți, iar locuitorii pământului se uniseră împotriva lor și le pregăteau curse. Făgăduința a venit înainte ca ei să vadă stăpânirea pământului, puterea, statornicirea religiei și siguranța deplină în care să-L adore pe Allah fără asociați și fără teamă de altcineva decât El.

Primele generații ale acestei comunități au avut credință puternică și fapte drepte prin care i-au întrecut pe ceilalți. Allah le-a dat stăpânirea țărilor și a oamenilor, le-a deschis răsăriturile și apusurile pământului și le-a dăruit putere și siguranță deplină. Acesta este unul dintre Semnele minunate și strălucitoare ale lui Allah, iar această făgăduință va rămâne valabilă până la venirea Ceasului. Ori de câte ori musulmanii împlinesc credința și fapta dreaptă, făgăduința lui Allah li se împlinește. Necredincioșii și ipocriții dobândesc putere asupra lor numai din pricina lipsurilor musulmanilor în credință și fapte drepte.

„Iar cei care nu cred după aceasta”, după ce ați primit putere și stăpânire deplină, o, musulmanilor, „sunt cei nelegiuiți”, care au ieșit din ascultarea lui Allah și s-au stricat. Ei nu mai sunt drepți și nu mai sunt potriviți pentru bine. Cel care părăsește credința atunci când religia are putere, dușmanii sunt biruiți și piedicile au dispărut își arată intenția stricată și firea rea, fiindcă nu-l mai împinge nimic la părăsirea religiei decât aceasta.

Versetul arată că Allah le-a dat putere celor de dinainte și i-a făcut urmași pe pământ, după cum Musa le-a spus oamenilor săi: „Poate că Domnul vostru îl va nimici pe dușmanul vostru și vă va face urmași pe pământ, ca să vadă cum lucrați” [al-A'raf, 7:129]. Allah mai spune: „Noi am voit să-i binecuvântăm pe cei care au fost slăbiți pe pământ, să-i facem conducători și moștenitori și să le dăm putere pe pământ” [al-Qasas, 28:5-6].

Versetele 56 la 57

Allah poruncește împlinirea rugăciunii cu stâlpii, condițiile și regulile ei, în exterior și în interior, și dăruirea zakahului din averea pe care Allah le-a încredințat-o robilor Săi, către săraci și ceilalți destinatari rânduiți de El. Acestea sunt două dintre cele mai mari acte de adorare: adună dreptul Creatorului și dreptul creaturilor, sinceritatea față de Allah și bunătatea față de robii Săi.

Apoi urmează porunca generală: „și supuneți-vă Trimisului”, împlinind ceea ce poruncește și ferindu-vă de ceea ce oprește. „Cel care se supune Trimisului s-a supus lui Allah” [an-Nisa', 4:80]. „Ca să primiți milă”: dacă faceți aceasta, primiți Milă. Pentru cel care dorește Milă, aceasta este calea prin care o poate dobândi. Cine caută Milă fără rugăciune, zakah și ascultarea Trimisului se amăgește cu dorințe mincinoase, iar sufletul lui îl face să se mulțumească cu ele.

„Să nu socotești că cei care nu cred pot scăpa pe pământ.” Să nu fii amăgit de tihna și desfătarea care le sunt date în această lume. Allah le dă răgaz, dar nu-i uită: „Îi vom lăsa să se bucure puțin, apoi îi vom împinge către o pedeapsă aspră” [Luqman, 31:24]. „Adăpostul lor este Focul și ce rea destinație!”, destinația răului, pierderii, umilirii și pedepsei veșnice.

Versetele 58 la 59

Allah le poruncește credincioșilor ca robii și copiii lor care nu au ajuns la pubertate să ceară voie să intre. El arată Înțelepciunea: acestea sunt trei timpuri de intimitate. După rugăciunea de noapte oamenii dorm, înainte de rugăciunea zorilor se trezesc, iar la amiază se odihnesc. Pentru primele două momente nu este pomenită scoaterea hainelor, fiindcă omul care doarme noaptea poartă de obicei alte haine decât cele de zi. Somnul de la amiază este scurt și omul poate dormi în hainele obișnuite ori poate scoate o parte dintre ele; de aceea spune: „când vă scoateți hainele la amiază”, adică pentru odihna de la mijlocul zilei.

În aceste trei momente, robii și copiii mici, asemenea celorlalți, nu intră decât cu voie. În celelalte momente „nu este niciun păcat asupra voastră ori asupra lor”, căci nu sunt asemenea străinilor: aveți nevoie de ei în permanență și ar fi greu să ceară voie de fiecare dată. „Căci vă slujiți unii pe alții”, adică vin și pleacă printre voi pentru treburile și nevoile voastre.

„Astfel vă lămurește Allah Semnele”, o lămurire legată de Înțelepciunea lor, pentru ca voi să aveți mai multă certitudine și supunere și să cunoașteți Mila și Înțelepciunea Legiuitorului. „Iar Allah este Atotștiutor, Înțelept”: Știința Lui cuprinde lucrurile a căror existență este necesară, pe cele imposibile și pe cele posibile, iar Înțelepciunea Sa pune fiecare lucru la locul potrivit. El a dat fiecărei creaturi forma care i se potrivește și fiecărei hotărâri locul care se potrivește Înțelepciunii ei, inclusiv aceste hotărâri ale căror frumusețe și înțelepciune le-a lămurit.

„Iar când copiii dintre voi ajung la pubertate”, prin ejaculare în stare de veghe ori în somn, „să ceară voie așa cum au cerut cei de dinaintea lor”, adică în toate momentele, asemenea celor pomeniți în versetul: „O, voi cei care credeți! Nu intrați în alte case decât ale voastre până nu cereți voie și îi salutați pe locuitorii lor” [an-Nur, 24:27]. „Astfel vă lămurește Allah Semnele” și hotărârile lor în amănunt, „iar Allah este Atotștiutor, Înțelept.”

Din aceste două versete se desprind mai multe foloase. Stăpânul robului și tutorele copilului trebuie să-i învețe pe cei aflați sub grija lor știința și purtările Legii. Allah li se adresează lor prin cuvintele: „cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte și cei dintre voi care nu au ajuns la pubertate să vă ceară voie”. Aceasta nu se poate împlini decât prin învățare și disciplinare. Tot astfel, cuvintele „nu este niciun păcat asupra voastră ori asupra lor” îi cuprind pe toți.

Versetele poruncesc ocrotirea intimității și luarea tuturor măsurilor pentru aceasta. În orice loc unde există primejdia ca partea intimă să fie văzută este oprit ca omul să se îmbăieze, să-și spele părțile intime sau să facă ceva asemănător. Totodată, este îngăduită descoperirea părții intime atunci când există nevoie, precum la somn, la urinare și la împlinirea nevoilor firești.

Musulmanii obișnuiau să se odihnească la amiază, așa cum dormeau noaptea, fiindcă Allah li s-a adresat potrivit obiceiurilor lor de la vremea coborârii Revelației. Copilului care nu a ajuns la pubertate nu-i este îngăduit să vadă partea intimă a altuia și nici să-și lase propria parte intimă văzută; Allah a poruncit cererea voii tocmai din pricina unui lucru neîngăduit. Nici robului nu-i este îngăduit să vadă partea intimă a stăpânului și nici stăpânului partea intimă a robului, asemenea hotărârii copilului.

Predicatorul, învățătorul și cel care vorbește despre problemele științei trebuie să lege hotărârea de pricină și de Înțelepciunea ei și să nu prezinte hotărârile fără dovadă și fără explicarea temeiului lor. Allah a arătat aici motivul prin cuvintele: „Acestea sunt trei timpuri de intimitate pentru voi”. Copilul și robul sunt cuprinși de adresare, la fel ca tutorele și stăpânul, după cum arată: „nu este niciun păcat asupra voastră ori asupra lor”.

Saliva copilului este curată chiar după lucrurile necurate care se pot întâmpla, precum vărsătura, fiindcă Allah spune că ei „vă slujesc și se mișcă printre voi”. Profetul - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - a spus despre pisică: „Ea nu este necurată; ea este dintre cele care se mișcă mereu printre voi.³³”

Este îngăduit ca omul să-i ceară copilului aflat sub grija sa să-l slujească în chip obișnuit, fără o greutate nepotrivită pentru copil, după cum arată: „vă slujiți unii pe alții”. Hotărârile amănunțite privesc numai copilul care nu a ajuns la pubertate; după pubertate, intrarea nu este îngăduită decât după cererea voii. Semnul pubertății este ejacularea, iar orice hotărâre a Legii legată de pubertate se aplică după apariția ei. Asupra acestui lucru există acordul învățaților; deosebirea privește dacă vârsta ori creșterea părului pubian constituie și ele semne ale pubertății. Allah știe mai bine.

Versetul 60

„Femeile vârstnice” sunt acelea care nu mai nădăjduiesc la căsătorie și nu mai simt dorință. „Care nu mai nădăjduiesc la căsătorie”, adică nici ele nu doresc căsătoria și nici alții nu le doresc, fiind foarte în vârstă, lipsite de frumusețe ori cu o înfățișare care nu mai trezește dorința. „Nu au niciun păcat” dacă „își lasă deoparte veșmintele exterioare”, precum khimarul și cele asemenea lui, despre care Allah spune femeilor: „Să-și tragă acoperămintele peste piepturi” [an-Nur, 24:31].

Acestor femei le este îngăduit să-și descopere fața, fiindcă nu există primejdia ispitei din partea lor ori asupra lor. Fiindcă lipsa păcatului la lăsarea veșmântului ar putea face pe cineva să creadă că le este îngăduită împodobirea, Allah îndepărtează această înțelegere prin cuvintele: „fără să-și arate podoabele”, adică fără să le înfățișeze oamenilor. Aici intră purtarea unui veșmânt exterior frumos peste fața acoperită, lovirea pământului cu piciorul ca să se cunoască podoaba ascunsă și altele asemenea. Podoaba, chiar ascunsă, chiar asupra unei femei care nu este dorită și față de care nu există temerea ispitei, poate să-l ducă la păcat pe cel care o privește.

„Dar să se păstreze caste este mai bine pentru ele.” Căutarea castității înseamnă folosirea mijloacelor care o păzesc, precum căsătoria, și depărtarea de lucrurile despre care există temerea că pot duce la ispită. „Allah este Auzitor”, aude toate glasurile, „Atotștiutor”, cunoaște intențiile și scopurile. Femeile să se păzească de cuvintele și intențiile stricate și să știe că Allah le va răsplăti pentru ele.

Versetul 61

Allah arată binecuvântarea Sa asupra robilor și faptul că nu a așezat asupra lor nicio greutate în religie, ci a ușurat-o în cel mai deplin chip. „Nu este niciun păcat asupra orbului, nici asupra șchiopului, nici asupra bolnavului”, adică nu au vină pentru părăsirea lucrurilor obligatorii pe care nu le pot împlini din pricina acestor scuze. Aici intră jihadul și celelalte îndatoriri care depind de vederea orbului, de sănătatea membrelor șchiopului ori de sănătatea bolnavului. Din pricina sensului general, expresia a rămas fără o limitare anume.

Tot așa este și continuarea: „și nici asupra voastră”, adică nu este păcat asupra voastră „dacă mâncați din casele voastre”, adică din casele copiilor voștri. Aceasta se potrivește cu hadithul autentic: „Tu și averea ta aparțineți tatălui tău.³⁴”

Iar celălalt hadith spune: „Cel mai bun lucru din care mâncați este câștigul vostru, iar copiii voștri fac parte din câștigul vostru.³⁵”

Prin cuvintele „din casele voastre” nu este avută în vedere casa proprie a omului, deoarece aceasta ar însemna doar menționarea unui lucru de la sine înțeles, iar Cuvântul lui Allah este mai presus de asemenea repetiții lipsite de folos. În plus, negarea vinei ar putea sugera că în această privință ar fi putut exista o reținere, pe când nimeni nu crede că omului i-ar fi interzis să mănânce din propria casă.

„Sau din casele taților voștri, ori din casele mamelor voastre, ori din casele fraților voștri, ori din casele surorilor voastre, ori din casele unchilor voștri după tată, ori din casele mătușilor voastre după tată, ori din casele unchilor voștri după mamă, ori din casele mătușilor voastre după mamă.” Acești oameni sunt cunoscuți și legătura cu ei este limpede.

„Sau din cele ale căror chei le stăpâniți”, adică din casele în care aveți drept de administrare prin împuternicire, tutelă ori altceva asemănător. Interpretarea acestui pasaj ca referindu-se la robi nu este corectă, din două motive. Mai întâi, despre rob nu se spune că îi stăpânești cheile, ci că îl stăpânești pe el, pentru că stăpânul îl stăpânește în întregime, nu numai cheile sale. Apoi, casa robului nu este străină de casa stăpânului său, fiindcă robul și ceea ce posedă el aparțin stăpânului; de aceea nu ar exista vreun motiv aparte pentru negarea vinei de a mânca din casa lui.

„Sau din casa prietenului vostru.” Negarea vinei privește aici și mâncarea fără o îngăduință rostită. Înțelepciunea acestei permisiuni se înțelege din context: obiceiul oamenilor este să îngăduie mâncarea din casele celor menționați datorită rudeniei apropiate, dreptului deplin de administrare ori prieteniei strânse. Dacă se știe însă că cineva nu îngăduie aceasta sau că este zgârcit cu mâncarea sa, nu este permis să se mănânce din ea, iar vina nu este înlăturată, fiindcă pricina îngăduinței nu mai există.

„Nu este nicio vină asupra voastră dacă mâncați împreună sau separat.” Ambele sunt îngăduite: oamenii unei case pot mânca toți împreună sau fiecare separat. Negarea vinei nu arată însă că mâncarea separată este mai bună; dimpotrivă, este mai bine ca oamenii să se adune la masă.

În expresia „Iar când intrați în case”, substantivul nehotărât „case” apare într-o construcție condițională și cuprinde atât casele proprii, cât și casele altora, fie că se află cineva înăuntru, fie că nu. „Salutați-vă unii pe alții”, căci musulmanii sunt asemenea unei singure persoane prin iubirea, mila și afecțiunea dintre ei. Salam-ul este legiuit la intrarea în case fără deosebire între o casă și alta. În privința cererii de voie, hotărârile diferă, după cum s-a arătat mai înainte.

Apoi Allah laudă această salutare: „o salutare de la Allah, binecuvântată și bună”. Când intrați în case spuneți: „As-salamu 'alaykum wa rahmatullahi wa barakatuhu” - pacea, mila și binecuvântările lui Allah fie asupra voastră - sau: „As-salamu 'alayna wa 'ala 'ibadillah as-salihin” - pacea fie asupra noastră și asupra robilor drepți ai lui Allah. Este „o salutare de la Allah”, fiindcă El a legiuit-o și a făcut-o salutarea voastră; este „binecuvântată”, deoarece cuprinde ferirea de lipsuri și dobândirea milei, a binecuvântării, a creșterii și a sporirii; și este „bună”, pentru că face parte dintre cuvintele bune iubite de Allah și cuprinde bucurie, iubire și apropiere pentru cel salutat.

După ce ne-a lămurit aceste hotărâri mărețe, Allah spune: „Astfel vă lămurește Allah Semnele Sale”, cele care arată hotărârile Sale legiuite și înțelepciunile lor, „pentru ca voi să pricepeți”. Cugetați la ceea ce vă coboară din hotărâri, înțelegeți-le și deveniți oameni cu rațiune și judecată. Cunoașterea hotărârilor Legii și înțelegerea lor sporesc rațiunea și maturizează mintea, fiindcă înțelesurile și purtările cuprinse de ele sunt dintre cele mai înalte. Răsplata este de același fel cu fapta: așa cum omul și-a folosit mintea pentru a înțelege Semnele Domnului său și a cugeta la ele, Allah îi sporește înțelegerea.

Aceste versete dovedesc o regulă generală și cuprinzătoare: obiceiul și uzanța restrâng uneori formularea generală, așa cum o formulare particulară restrânge un text general. Principiul de bază este că omului nu îi este permis să mănânce din mâncarea altuia, însă Allah a îngăduit mâncarea din casele celor menționați, deoarece obiceiul o permite. Orice situație care depinde de îngăduința proprietarului devine permisă atunci când îngăduința lui este cunoscută, fie din cuvinte, fie din obicei.

Versetul dovedește și că tatăl poate lua și poate dobândi din averea copilului său ceea ce nu-i pricinuiește acestuia vătămare, deoarece Allah a numit casa copilului casa omului.

Tot de aici rezultă că persoana care administrează casa cuiva, precum soția, sora și cele asemenea lor, poate mânca potrivit obiceiului și poate hrăni, în chip rezonabil, un cerșetor. De asemenea, este îngăduită folosirea în comun a hranei, fie că oamenii mănâncă împreună, fie separat, chiar dacă aceasta face ca unii să mănânce mai mult decât alții.

Versetele 62 la 64

Allah îi îndrumă aici pe robii Săi credincioși cu privire la purtarea lor atunci când se află împreună cu Trimisul lui Allah pentru o treabă obștească, adică pentru un lucru a cărui nevoie și folos cer prezența tuturor, precum jihadul, sfătuirea și alte treburi la care participă credincioșii. Folosul cere ca ei să rămână adunați și să nu se împrăștie. Cel care crede cu adevărat în Allah și în Trimisul Său nu pleacă pentru o nevoie personală, nu se întoarce la familia sa și nu se ocupă cu ceva care îl îndepărtează de adunare decât cu îngăduința Trimisului sau, după el, a celui care îi ține locul.

Allah a făcut din neplecarea fără voie o cerință a credinței, i-a lăudat pe cei care o respectă și a arătat buna lor purtare față de Trimis și față de cei care poartă răspunderea treburilor lor: „Cei care îți cer voie sunt aceia care cred în Allah și în Trimisul Său.” Dar îngăduința nu este dată în orice situație. Ea are două condiții. Prima este ca omul să aibă o nevoie ori o treabă reală; celui care cere voie fără scuză nu i se dă voie. A doua este ca acordarea îngăduinței să fie potrivită cu interesul general și să nu pricinuiască vătămare celui care o acordă.

De aceea spune: „Când îți cer voie pentru vreuna dintre treburile lor, îngăduie cui voiești dintre ei.” Chiar dacă omul are o scuză și cere voie, dacă rămânerea lui aduce un folos prin sfatul, curajul ori altă însușire a sa, conducătorul poate să nu-i îngăduie plecarea. Totuși, dacă sunt îndeplinite cele două condiții și i se dă voie, Allah îi poruncește Trimisului să ceară iertare pentru el, deoarece cererea de a pleca poate cuprinde o lipsă. „Cu adevărat, Allah este Atoateiertător, Îndurător”: îi iartă și are milă de ei, îngăduindu-le să ceară voie când au o scuză.

„Nu socotiți chemarea Trimisului printre voi asemenea chemării unuia dintre voi către altul.” Nu puneți pe același plan chemarea lui către voi și chemarea voastră obișnuită. Când Trimisul vă cheamă, răspunsul este obligatoriu, chiar și pentru cel aflat în rugăciune. Nu există alt om a cărui vorbă întreaga comunitate să fie obligată să o accepte și să o urmeze, deoarece Trimisul este ocrotit de greșeală și ni s-a poruncit să-l urmăm. Allah spune: „O, voi cei care credeți, răspundeți lui Allah și Trimisului atunci când vă cheamă la ceea ce vă dă viață” [al-Anfal, 8:24].

Cuvântul poate privi și felul în care îl cheamă oamenii pe Trimis. Nu-l chemați așa cum vă chemați unii pe alții, spunând: „O, Muhammad” ori „O, Muhammad ibn 'Abdullah”. Datorită cinstei, virtuții și poziției sale aparte, spuneți: „O, Trimis al lui Allah” sau „O, Profet al lui Allah”.

„Allah îi cunoaște pe aceia dintre voi care se strecoară pe ascuns.” După ce i-a lăudat pe credincioșii care nu pleacă dintr-o adunare obștească fără voie, Allah îi avertizează pe aceia care ies fără să ceară îngăduință. Ei se ascund în spatele unui lucru care îi ferește de priviri atunci când se strecoară, pentru ca privirile să nu-i observe. Chiar dacă oamenii nu-i văd, Allah îi cunoaște și le va răsplăti fapta în întregime.

„Să se păzească aceia care se împotrivesc poruncii sale”, adică cei care pleacă pentru treburile lor împotrivindu-se poruncii lui Allah și a Trimisului. Dacă acesta este avertismentul pentru cel care pleacă spre o treabă a sa, ce se poate spune despre acela care se îndepărtează fără nicio nevoie, numai din împotrivire? Să se teamă ca „nu cumva să-i lovească o încercare”, adică asocierea de părtași lui Allah și alte rele, „sau să-i ajungă o pedeapsă dureroasă”.

„Cu adevărat, ale lui Allah sunt cele din ceruri și de pe pământ.” El le stăpânește, iar ele sunt robii Săi. El le cârmuiește prin hotărârea Sa universală și prin hotărârea Sa religioasă. „El cunoaște starea în care vă aflați”: Știința Lui cuprinde binele și răul pe care le săvârșiți. El cunoaște toate faptele voastre, le-a cuprins în Știința Sa, condeiul le-a scris, iar îngerii scribi le consemnează.

„Iar în Ziua în care se vor întoarce la El”, Ziua Învierii, „îi va înștiința despre ceea ce au făcut”: îi va informa despre toate faptele lor, mici și mari, așa cum au fost. Mădularele lor vor mărturisi împotriva lor, iar Allah îi va răsplăti prin Har ori prin Dreptate. După ce a menționat în chip deosebit Știința Sa despre faptele lor, Allah arată că ea cuprinde toate lucrurile: „Allah este Atotștiutor a toate.”