Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura al Muminun

Versetele 1 la 118

Sura al-Mu'minun este mekkană

Versetele 1 la 11

Aceasta este o laudă adusă de Allah robilor Săi credincioși, o menționare a izbânzii și fericirii lor și a mijloacelor prin care au ajuns la ele. Ea cuprinde îndemnul de a dobândi aceste însușiri și de a dori să le avem. Robul să se cântărească pe sine și pe ceilalți cu aceste versete; prin ele va cunoaște credința pe care o are el și o au alții, sporirea sau lipsa ei, mărimea ori slăbiciunea ei.

„Cu adevărat, credincioșii au izbândit”, adică au câștigat, au fost fericiți și au reușit, dobândind tot ceea ce se caută. Ei sunt credincioșii care au crezut în Allah și i-au adeverit pe trimiși.

Dintre însușirile lor desăvârșite este că sunt „smeriți în rugăciunea lor”. Smerenia în rugăciune înseamnă prezența inimii înaintea lui Allah Preaînaltul și conștientizarea apropierii Sale. Prin aceasta, inima se liniștește, sufletul se calmează, mișcările se domolesc, privirile în jur se împuținează, iar robul stă cu smerenie înaintea Domnului său, având în minte tot ceea ce spune și face în rugăciune, de la început până la sfârșit. Astfel se risipesc șoaptele lui Shaytan și gândurile rele. Acesta este duhul și scopul rugăciunii și este ceea ce i se scrie robului.

Rugăciunea fără smerenie și fără prezența inimii, chiar dacă este valabilă și primește răsplata, este răsplătită numai potrivit lucrurilor pe care inima le înțelege din ea.

„Cei care se îndepărtează de vorbele și faptele deșarte”, adică de cuvintele în care nu există niciun bine și niciun folos. Ei le evită, dorind să se ridice deasupra lor. Când trec pe lângă vorba deșartă, trec cu demnitate. Dacă se îndepărtează de lucrul deșert, îndepărtarea lor de ceea ce este oprit este cu atât mai cuvenită.

Când robul își stăpânește limba și o păstrează numai pentru bine, el își ține sub control întreaga conduită. Profetul - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - i-a spus lui Mu'adh ibn Jabal, când l-a povățuit: „Să nu-ți spun ceea ce stăpânește toate acestea?” Mu'adh a spus: „Ba da, o, Trimis al lui Allah!” Atunci Profetul și-a apucat limba și a spus: „Ține aceasta sub control.¹⁹” Credincioșii își stăpânesc limba și se opresc de la vorbele deșarte și interzise.

„Cei care împlinesc zakah”, adică dau zakah pentru averile lor, deși felurile averii sunt diferite. Ei se curăță pe sine de murdăria caracterului și a faptelor, care întinează sufletele dacă nu sunt părăsite și evitate. Ei fac bine în adorarea Creatorului prin smerenia în rugăciune și fac bine făpturilor Sale prin plata zakah.

„Cei care își păzesc părțile intime” de zina. Din păzirea deplină face parte evitarea lucrurilor care duc la zina, precum privirea, atingerea și altele. Ei le păzesc față de oricine, „în afară de soțiile lor sau de cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte”, adică sclavele aflate în stăpânirea lor; „căci atunci ei nu sunt de mustrat”, fiindcă Allah Preaînaltul le-a îngăduit.

„Iar cei care caută dincolo de acestea”, adică dincolo de soție și de sclavă aflată în stăpânire, „sunt cei care încalcă limitele”, trecând de la ceea ce Allah a îngăduit la ceea ce El a interzis și îndrăznind să depășească hotarele Sale. Sensul general al versetului dovedește interzicerea căsătoriei mut'ah, deoarece femeia dintr-o astfel de legătură nu este o soție adevărată, căsătoria nefiind menită să rămână, și nici o sclavă. El dovedește și interzicerea căsătoriei de tahleel, din același motiv.

Cuvintele „cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte” arată că, pentru ca legătura cu o sclavă să fie îngăduită, bărbatul trebuie să o stăpânească în întregime. Dacă deține numai o parte din ea, legătura nu îi este îngăduită, fiindcă ea nu se află numai în stăpânirea lui, ci aparține și altuia. După cum o femeie liberă nu poate avea doi soți, tot astfel nu este îngăduit ca doi stăpâni să aibă relații intime cu aceeași sclavă.

„Și cei care își păzesc lucrurile încredințate și legămintele”, adică le respectă, cunosc cerințele lor și sunt atenți să le împlinească și să le ducă la îndeplinire. Această formulare are un sens general și cuprinde toate lucrurile încredințate, atât drepturile lui Allah, cât și drepturile oamenilor.

Allah Preaînaltul spune: „Noi am înfățișat lucrul încredințat cerurilor, pământului și munților, dar ele au refuzat să-l poarte și s-au temut de el, iar omul l-a purtat” [al-Ahzab, 33:72]. Tot ceea ce Allah i-a poruncit robului Său este un lucru încredințat, pe care robul trebuie să-l păzească prin împlinire deplină. Aici intră și bunurile, averile, tainele și celelalte lucruri pe care oamenii și le încredințează unii altora. Robul trebuie să se îngrijească de ambele feluri și să le îndeplinească pe amândouă. Allah spune: „Cu adevărat, Allah vă poruncește să înapoiați lucrurile încredințate celor cărora li se cuvin” [an-Nisa', 4:58].

Același lucru este valabil pentru legăminte: cele dintre rob și Domnul său și cele pe care oamenii le încheie între ei. Ei trebuie să le păzească și să le împlinească; nu le este îngăduit să le neglijeze sau să nu le respecte.

„Și cei care își păzesc rugăciunile”, adică stăruie să le săvârșească la timpul lor, în felul prescris, împlinind condițiile și stâlpii lor. Allah i-a lăudat atât pentru smerenia din rugăciune, cât și pentru păzirea rugăciunilor, fiindcă rugăciunile lor nu sunt desăvârșite decât prin amândouă. Cel care stăruie în rugăciune fără smerenie sau are smerenie fără să-și păzească rugăciunile este vrednic de mustrare și are o lipsă.

„Aceștia”, cei descriși prin aceste însușiri, „sunt moștenitorii, cei care vor moșteni Firdawsul”. Firdawsul este partea cea mai înaltă, centrală și aleasă a Paradisului, fiindcă ei au dobândit cele mai alese însușiri lăudabile. Este posibil ca prin Firdaws să se înțeleagă întregul Paradis, astfel încât să-i cuprindă pe toți credincioșii, fiecare potrivit stării și treptei sale. „Și vor rămâne acolo pentru totdeauna”: nu vor ieși din el și nu vor dori să fie mutați, fiindcă acolo se află desfătări desăvârșite, cele mai bune și mai complete, fără nimic care să le tulbure bucuria sau să le micșoreze fericirea.

Versetele 12 la 16

În aceste versete, Allah amintește etapele prin care trece omul, de la începutul creării sale până la destinația sa finală. El amintește mai întâi crearea părintelui omenirii, Adam, și spune că l-a creat „dintr-un extract de lut”, adică dintr-un lut extras și adunat din toate părțile pământului. De aceea urmașii lui Adam se deosebesc potrivit felurilor pământului din care a fost luat: unii sunt buni, alții răi, iar alții se află între acestea; unii sunt blânzi, alții aspri, iar alții se află între ele.

„Apoi l-am făcut”, adică pe om, „o picătură” care iese dintre șira spinării și coaste [at-Tariq, 86:7], apoi se așează „într-un loc sigur”, uterul, unde este ocrotită de stricăciune, de vânt și de alte vătămări.

„Apoi am făcut din picătură” așezată acolo „un cheag”, adică sânge roșu, după patruzeci de zile de la așezarea picăturii în locul sigur. „Din cheag am făcut o bucată de carne”, după alte patruzeci de zile, adică o bucățică de carne cât ceea ce poate fi mestecat. „Din bucata de carne am făcut oase”: din partea moale am făcut oase tari, răspândite prin carne după nevoia trupului. „Iar oasele le-am îmbrăcat cu carne”, adică am făcut carnea ca un înveliș pentru oase, după cum am făcut oasele drept schelet pentru carne. Aceasta are loc în a treia perioadă de patruzeci de zile.

„Apoi l-am făcut o altă creație”, în care sufletul este insuflat, iar omul trece de la starea neînsuflețită la aceea de ființă vie. „Binecuvântat fie Allah”, adică Preaînalt și Preamărit este El, Cel cu binele îmbelșugat, „Cel mai bun dintre creatori”. El este Cel „care a desăvârșit tot ceea ce a creat și a început crearea omului din lut, apoi i-a făcut urmașii dintr-un extract dintr-un fluid neînsemnat; apoi l-a alcătuit și a insuflat în el din sufletul creat de El și v-a dăruit auzul, văzul și inimile. Puțină este recunoștința voastră!” [as-Sajdah, 32:7-9].

Allah a desăvârșit toate lucrurile pe care le-a creat, iar omul este dintre cele mai bune creații ale Sale; ba chiar este cea mai aleasă dintre ele, după cum spune: „Cu adevărat, Noi l-am creat pe om în cea mai bună alcătuire” [at-Tin, 95:4]. De aceea cei aleși dintre oameni sunt cei mai buni și mai desăvârșiți dintre făpturi.

„Apoi, după aceasta”, după ce ați fost creați și vi s-au insuflat sufletele, „voi veți muri” într-una dintre etapele călătoriei voastre. „Apoi, în Ziua Învierii, veți fi ridicați” și veți fi răsplătiți pentru faptele voastre, bune și rele. Allah spune: „Oare crede omul că va fi lăsat fără socoteală? Nu a fost el o picătură de sămânță vărsată, apoi un cheag, iar El l-a creat și l-a alcătuit și a făcut din el cele două sexe, bărbat și femeie? Oare Cel care a făcut aceasta nu poate să-i învie pe morți?” [al-Qiyamah, 75:36-40].

Versetele 17 la 20

După ce a amintit crearea omului, Allah ne vestește despre locul lui de viețuire și despre belșugul binecuvântărilor felurite pe care i le dăruiește. „Noi am creat deasupra voastră”, ca un acoperiș al pământului și pentru folosul oamenilor, „șapte căi”, adică șapte ceruri, unul deasupra altuia, împodobite cu stele, cu soarele și cu luna și în care a așezat ceea ce slujește intereselor oamenilor.

„Și nu am fost neatenți față de creație.” După cum lucrarea Noastră creatoare cuprinde toate făpturile, tot astfel Știința Noastră cuprinde tot ceea ce am creat. Nu neglijăm nicio făptură, nu o uităm și nu creăm ceva pentru ca apoi să-l părăsim. Nu neglijăm cerul ca să cadă peste pământ și nu uităm făptura cea mai mică din adâncul mării ori din pustietatea cea mai îndepărtată. Nu există viețuitoare căreia Allah să nu-i asigure hrana. El îi cunoaște locul de ședere și locul de odihnă [Hud, 11:6].

Allah alătură adesea Crearea și Știința Sa, precum în cuvintele: „Oare Cel care a creat să nu știe, când El este Cunoscătorul celor mai ascunse, Atotștiutor?” [al-Mulk, 67:14] și: „El este Creatorul tuturor lucrurilor, Atotștiutorul” [Ya-Sin, 36:81]. Crearea tuturor făpturilor este una dintre cele mai puternice dovezi raționale pentru Știința și Înțelepciunea Creatorului lor.

„Am coborât din cer apă cu măsură”, ca înzestrare pentru voi și animalele voastre, atât cât vă ajunge. El nu o împuținează până acolo încât să nu fie îndeajuns pentru pământ și copaci și nici nu o face atât de multă încât să nimicească locuințele oamenilor și plantele să nu poată trăi. O coboară atunci când este nevoie de ea și o oprește atunci când stăruința ei ar vătăma.

„Și am făcut-o să rămână în pământ”, adică o coborâm pe pământ, iar ea se așează acolo; prin Puterea Celui care a coborât-o răsar toate felurile de plante. El o păstrează și înlăuntrul pământului, la îndemână, fără să coboare atât de adânc încât nimeni să nu o poată atinge.

„Iar Noi putem cu siguranță să o facem să dispară”: fie să nu o mai coborâm, fie să o coborâm și apoi să o lăsăm să pătrundă atât de adânc încât nimeni să nu ajungă la ea, fie să facem ca ea să nu-și mai împlinească rostul. Aceasta este o avertizare pentru robi, ca să-I mulțumească lui Allah pentru binecuvântările Sale și să cugete la vătămarea care s-ar ivi dacă le-ar pierde. Allah spune: „Spune: Ce credeți? Dacă apa voastră ar pătrunde în adânc, cine v-ar mai aduce apă curgătoare?” [al-Mulk, 67:30].

„Prin ea am făcut să răsară pentru voi grădini cu palmieri și vițe de vie.” Allah le-a menționat în mod deosebit, deși prin apă răsar și alte plante, datorită virtuții și folosului lor. Apoi le amintește în chip general: „în care aveți multe roade și din care mâncați”, precum smochinele, citricele, rodiile, merele și altele.

„Precum și un pom care crește pe Muntele Sinai”: măslinul. El este menționat în mod deosebit fiindcă locul lui de creștere este în ținutul Shamului și datorită folosului său: „dă untdelemn și hrană pentru cei care mănâncă”, adică produce untdelemn folosit pentru lumină și drept aliment în care se înmoaie mâncarea, iar el mai are și alte foloase.

Versetele 21 la 22

Printre binecuvântările pe care vi le-a dăruit, Allah v-a pus în slujbă animalele de turmă: cămilele, vitele și oile. În ele se află o învățătură pentru cei care cugetă și foloase pentru cei care se folosesc de ele.

„Vă dăm să beți din ceea ce este în pântecele lor”, ceea ce se ivește dintre murdărie și sânge: lapte curat, plăcut celor care îl beau [an-Nahl, 16:66]. „Aveți în ele multe alte foloase”: lâna oilor, părul cămilelor și al celorlalte animale, iar din pieile animalelor Allah v-a făcut locuințe pe care le purtați ușor când călătoriți și când vă opriți [an-Nahl, 16:80]. „Și din carnea lor mâncați”, carne și grăsime, dintre cele mai bune alimente.

„Pe ele și pe corăbii sunteți purtați.” El le-a făcut pentru voi asemenea corăbiilor pe uscat, purtându-vă pe voi și poverile voastre spre ținuturi la care nu ați putea ajunge decât cu mare greutate [an-Nahl, 16:7]. V-a făcut și corăbii care vă poartă pe mare, împreună cu bunurile voastre, puține sau multe. Cel care v-a dăruit aceste binecuvântări și binefaceri felurite, fiind atât de darnic cu voi, este Singurul căruia I se cuvin întreaga mulțumire și întreaga laudă. Trebuie să vă străduiți în adorarea Lui și să nu folosiți binecuvântările Sale pentru a-L nesocoti.

Versetele 23 la 30

Allah ne vestește despre Mesajul robului și Trimisului Său Nuh, primul dintre trimișii pe care Allah i-a trimis locuitorilor pământului. El l-a trimis la poporul său, care adora idoli, poruncindu-le să-L adore numai pe Allah: „O, popor al meu! Adorați-L pe Allah”, adică dăruiți-I numai Lui adorarea, fiindcă adorarea nu este valabilă decât atunci când este curată pentru El.

„Nu aveți altă divinitate în afară de El.” Aceasta tăgăduiește dumnezeirea oricărui lucru în afară de Allah și adeverește Dumnezeirea lui Allah. Numai El este Creatorul și Înzestrătorul, desăvârșit în toate privințele; toți ceilalți sunt contrariul acestei desăvârșiri. „Oare nu vă temeți?” Părăsiți, așadar, adorarea idolilor și a chipurilor făcute după oamenii drepți, pe care le adorați alături de Allah.

Nuh a stăruit în chemarea sa, în ascuns și în public, noaptea și ziua, vreme de o mie de ani fără cincizeci, dar ei nu au sporit decât în încăpățânare și îndepărtare. „Căpeteniile necredincioase din poporul său”, nobilii și conducătorii lor, au spus împotrivindu-se Profetului lor și avertizându-i pe oameni să nu-l urmeze: „Acesta nu este decât un om asemenea vouă, care dorește să se ridice deasupra voastră.” Adică el este om ca voi, iar prin pretenția profeției caută să vă fie superior și să fie urmat. Dacă este asemenea vouă, prin ce vă întrece? Această obiecție s-a repetat la cei care i-au respins pe trimiși.

Allah a dat un răspuns îndestulător acestei obiecții, redând discuția dintre oameni și Trimișii Săi: „Voi nu sunteți decât oameni asemenea nouă! Vreți să ne îndepărtați de ceea ce adorau părinții noștri; aduceți-ne, așadar, o dovadă limpede. Trimișii lor le-au spus: Noi nu suntem decât oameni asemenea vouă, însă Allah Își dăruiește Harul cui voiește dintre robii Săi” [Ibrahim, 14:10-11]. Mesajul este Harul și Binecuvântarea lui Allah, iar oamenii nu au dreptul să-I limiteze Harul ori să se împotrivească alegerii Sale.

Poporul lui Nuh a spus: „Dacă Allah ar fi voit, ar fi coborât îngeri.” Ei au folosit Voia dumnezeiască pentru o obiecție falsă. Allah putea trimite îngeri dacă voia, însă El este Preaînțelept și Îndurător, iar Înțelepciunea și Mila Sa cer ca trimisul către oameni să fie om, fiindcă ei nu pot primi nemijlocit adresarea îngerilor. Dacă îngerul li s-ar arăta, ar lua chip omenesc, iar ei ar rămâne în aceeași nedumerire și ar ridica aceeași obiecție.

„Noi nu am auzit despre aceasta la strămoșii noștri”, adică despre trimiterea unui trimis. Faptul că ei nu au auzit nu este o dovadă, căci nu cunoșteau tot ceea ce se petrecuse înainte. Chiar dacă niciun trimis nu le-ar fi fost trimis strămoșilor, fie că aceștia erau călăuziți și atunci nu aveau nevoie de unul, fie că nu erau călăuziți, iar oamenii de acum trebuiau să-L laude pe Domnul lor și să-I mulțumească pentru o binecuvântare pe care strămoșii lor nu o primiseră. Lipsa unei binecuvântări la alții nu trebuie făcută temei pentru nerecunoștință față de binecuvântarea primită.

„El nu este decât un om atins de nebunie, așa că așteptați în privința lui până la un timp”, până când îl va ajunge moartea. Argumentele prin care își justificau respingerea Profetului arată nerecunoștința, încăpățânarea, ignoranța și rătăcirea lor extremă. Ele nu le justifică deloc respingerea, ci se contrazic și sunt slabe prin ele însele.

Când au spus că el este un om asemenea lor care caută să se ridice deasupra lor, au afirmat că este un om rațional, care urzește un plan pentru a deveni conducător și împotriva căruia trebuie avertizat. Cum se potrivește aceasta cu cealaltă afirmație, că este un om atins de nebunie? Aceasta nu este decât argumentarea înșelătoare a unuia rătăcit și nedumerit, care caută orice justificare pentru îndepărtarea sa de adevăr, fără să știe ce spune. Allah îi demască și îi rușinează pe cei care I se împotrivesc Lui și Trimișilor Săi.

Când Nuh a văzut că chemarea sa nu le sporea decât îndepărtarea, a spus: „Domnul meu, ajută-mă, fiindcă ei mă tăgăduiesc!” El I-a cerut Domnului său ajutor împotriva lor, mâniat de dragul lui Allah, fiindcă ei Îi nesocotiseră Porunca și Îi tăgăduiseră Trimisul. Nuh a spus: „Domnul meu, nu lăsa pe pământ niciun locuitor dintre necredincioși. Dacă îi lași, ei îi vor rătăci pe robii Tăi și nu vor naște decât nelegiuiți și necredincioși” [Nuh, 71:26-27]. Iar Allah spune: „Nuh Ne-a chemat, și ce minunat răspundem Noi!” [as-Saffat, 37:75].

„Atunci i-am revelat”, după ce i-am răspuns și i-am arătat mijlocul prin care se va salva înaintea pedepsei: „Construiește corabia sub Ochii Noștri și după Revelația Noastră”, adică după învățătura și ajutorul Nostru. Tu ești sub Grija și Supravegherea Noastră; Noi te vedem și te auzim.

„Când va veni Porunca Noastră” de a trimite potopul, „și cuptorul va clocoti”, când pământul va țâșni în izvoare, până și locul focului, în care de obicei apa nu ajunge, „urcă în ea câte o pereche din fiecare fel”, un mascul și o femelă din fiecare specie, pentru ca urmașii animalelor de pe pământ să rămână potrivit Înțelepciunii dumnezeiești, „și familia ta”, afară de aceia împotriva cărora Cuvântul pedepsei fusese deja rostit, precum fiul său. „Nu-Mi vorbi despre cei nedrepți”, nu-Mi cere să-i izbăvesc, fiindcă s-a hotărât deja că vor fi înecați.

„Iar când tu și cei care sunt cu tine veți fi așezați în corabie”, când veți urca și ea va pluti cu voi printre valuri, lăudați-L pe Allah pentru izbăvire și siguranță: „Lauda lui Allah, care ne-a izbăvit de poporul nedrept!” Allah i-a învățat pe Nuh și pe cei cu el să spună aceasta ca mulțumire și laudă pentru că i-a izbăvit de nedrepți, de calea lor și de pedeapsa pe care ar fi împărtășit-o.

„Și spune: Domnul meu, fă-mă să cobor într-un loc binecuvântat! Tu ești Cel mai bun dintre cei care aduc la liman.” Mai rămăsese o binecuvântare, pentru care trebuia să se roage: ca Allah să-i înlesnească o coborâre binecuvântată. Allah i-a răspuns, după cum spune: „Hotărârea s-a împlinit, iar corabia s-a oprit pe al-Judi și s-a spus: Departe cu poporul nedrept! [...] S-a spus: O, Nuh! Coboară cu pace din partea Noastră și cu binecuvântări asupra ta și asupra unor comunități care se vor naște din cei cu tine” [Hud, 11:44-48].

„Cu adevărat, în aceasta”, în această relatare, „sunt Semne” care arată că numai Allah este vrednic de adorare, că Trimisul Său Nuh a spus adevărul și că poporul lui a mințit. Ele arată Mila lui Allah față de robi, căci i-a purtat în coapsele părintelui lor Nuh, în corabie, când i-a înecat pe locuitorii pământului. Corabia însăși este un Semn, după cum spune Allah: „Noi am lăsat-o drept Semn; oare este cineva care ia aminte?” [al-Qamar, 54:15]. Semnele sunt amintite la plural fiindcă aici sunt mai multe dovezi și învățăminte. „Și Noi îi punem negreșit la încercare.”

Versetele 31 la 41

După ce i-a amintit pe Nuh și poporul său și felul în care i-a nimicit, Allah spune: „Apoi am făcut să se ivească după ei o altă generație.” Se pare că aceștia au fost Thamud, poporul lui Salih, fiindcă relatarea seamănă cu a lor.

„Le-am trimis un trimis dintre ei”, unul din propriul lor popor, a cărui obârșie, poziție și sinceritate le erau cunoscute, pentru ca urmarea lui să le fie mai ușoară și să fie mai puțin înclinați să-l respingă. El le-a adus aceeași chemare pe care toți trimișii au adus-o comunităților lor: „Adorați-L pe Allah! Nu aveți altă divinitate în afară de El.” Aceasta este prima chemare a tuturor trimișilor: porunca de a-L adora pe Allah, adeverirea faptului că numai El merită adorarea și interzicerea adorării altcuiva, care este falsă și neîndreptățită. De aceea le-a spus: „Oare nu vă temeți?” Temeți-vă de Domnul vostru și părăsiți aceste chipuri și idoli.

„Căpeteniile necredincioase din poporul său, care tăgăduiau întâlnirea din Viața de Apoi și cărora le dăruisem belșug în viața lumească” erau conducătorii care uneau necredința și încăpățânarea cu tăgăduirea Învierii și a Răsplătirii, iar traiul lor îmbelșugat îi făcuse aroganți. Ei i s-au împotrivit Profetului, i-au respins Mesajul și i-au avertizat pe ceilalți: „Acesta nu este decât un om asemenea vouă”, din aceeași specie, „care mănâncă din ceea ce mâncați și voi și bea din ceea ce beți”. Prin ce vă este superior? De ce nu a fost trimis un înger care să nu mănânce și să nu bea?

„Dacă ascultați de un om asemenea vouă”, urmându-l și luându-l conducător, „atunci veți fi pierduți”, fără judecată și regretând ceea ce ați făcut. Ce ciudat! Cei cu adevărat pierduți și cuprinși de regrete sunt tocmai cei care nu-l urmează și nu i se supun. Cei mai ignoranți și mai nechibzuiți sunt cei prea mândri ca să urmeze un om ales de Allah pentru Revelația și Mesajul Său, dar care se coboară până la adorarea copacilor și pietrelor. Aceasta seamănă cu spusele altora: „Oare să urmăm un singur om dintre noi? Atunci am fi în rătăcire și nebunie! Numai lui, dintre noi toți, i-a fost trimisă Amintirea? Nu, el este un mincinos obraznic” [al-Qamar, 54:24-25].

Când au tăgăduit Mesajul lui, au tăgăduit și ceea ce le adusese despre învierea după moarte și răsplătirea faptelor: „Vă făgăduiește el că, după ce veți muri și veți deveni țărână și oase, veți fi scoși la viață? Departe, foarte departe este ceea ce vi se făgăduiește!” Ei au socotit Învierea imposibilă după puterile lor și au asemănat Puterea Creatorului cu neputința lor. Allah este Preaînalt față de aceasta. Au uitat că El i-a creat prima oară și că, pentru Cel care i-a creat din nimic, refacerea lor după descompunere este și mai ușoară, deși amândouă sunt ușoare pentru El.

De ce nu-și tăgăduiesc atunci prima creare, nu resping cu încăpățânare lucrurile percepute prin simțuri și nu spun: „Noi am existat dintotdeauna”, pentru ca tăgăduirea Învierii să le rămână consecventă, iar discuția cu ei să treacă la dovedirea existenței Marelui Creator? O altă dovadă este că Cel care învie pământul după moartea lui îi va învia și pe morți, căci El are Putere asupra tuturor lucrurilor. Mai există o dovadă în răspunsul dat celor care tăgăduiesc Învierea: „Ei se miră că le-a venit un avertizator dintre ei, iar necredincioșii spun: Acesta este un lucru uimitor! Oare, după ce vom muri și vom deveni țărână, vom fi readuși la viață? Aceasta este o întoarcere îndepărtată!” [Qaf, 50:2-3]. Allah le răspunde: „Noi știm ceea ce pământul mistuie din ei”, adică prin descompunere, „și la Noi este o Carte care păstrează totul” [Qaf, 50:4].

„Nu există decât viața noastră lumească: murim și trăim”, adică unii oameni mor și alții trăiesc, „și nu vom fi înviați”. „El nu este decât un om atins de nebunie²⁰”; de aceea ar fi adus ceea ce a adus despre Unicitatea lui Allah și adeverirea Învierii! „Așa că așteptați în privința lui până la un timp”, adică nu-l pedepsiți prin ucidere sau în alt fel, din respect față de el și fiindcă ar fi nebun, nefiind tras la răspundere pentru ceea ce spune. Potrivit pretenției lor false, nu mai rămânea să discute cu el despre adevărul celor aduse, fiindcă deja le socotiseră false. Mai rămânea doar să hotărască dacă să-l vatăme sau nu. După spusele lor, mințile lor chibzuite cereau să-l lase în viață și să nu-l vatăme, deși ar fi existat un motiv pentru aceasta! Poate exista o încăpățânare și o necredință mai mare? Când necredința lor s-a înrădăcinat și avertizarea nu le-a folosit, Profetul lor s-a rugat împotriva lor: „Domnul meu, ajută-mă, fiindcă ei mă tăgăduiesc!”, adică nimicește-i și rușinează-i în lumea aceasta înainte de Viața de Apoi.

Allah a răspuns rugii sale: „Peste puțin timp vor fi cuprinși de regrete.” „Strigătul i-a apucat pe drept”, fără nedreptate și fără nelegiuire, ci pe drept, din pricina nedreptății lor. Strigătul i-a nimicit pe toți. „Iar Noi i-am făcut asemenea resturilor purtate de șuvoi”, ca paiele uscate și resturile aruncate de șuvoi pe marginile văilor. Allah spune în altă parte: „Noi am trimis asupra lor un singur Strigăt și au devenit asemenea vreascurilor uscate” [al-Qamar, 54:31]. „Departe cu poporul nedrept!” Pe lângă pedeapsa lor, au fost îndepărtați, blestemați și osândiți de toți oamenii. Nici cerul, nici pământul nu au plâns pentru ei și nu li s-a dat răgaz [ad-Dukhan, 44:29].

Versetele 42 la 44

După acești necredincioși încăpățânați, Allah a făcut să se ivească alte comunități, fiecare într-un timp rânduit și pentru un soroc care nu putea fi grăbit ori întârziat. Le-a trimis trimiși unul după altul, ca ei să creadă și să se întoarcă la Allah.

Însă necredința și tăgăduirea Mesajului au rămas obiceiul comunităților nelegiuite, necredincioase și păcătoase. Ori de câte ori venea la o comunitate Trimisul ei, ea îl tăgăduia, deși fiecare Trimis aducea Semne îndestulătoare pentru ca oamenii să creadă. Însuși Mesajul și învățătura Trimișilor dovedesc adevărul celor aduse de ei.

„Atunci i-am făcut să se urmeze unii pe alții”, spre nimicire, astfel încât nu a mai rămas niciunul, iar locuințele lor au rămas pustii. „Și i-am făcut subiect de istorisire”: cei de după ei istorisesc cele întâmplate lor. Au devenit învățături pentru cei temători și o pildă de pedeapsă pentru necredincioși, iar rușinea li s-a alăturat pedepsei. „Departe cu oamenii care nu cred!” Cât de nenorociți și lipsiți de izbândă sunt și cât de mare este pierderea lor!

Versetele 45 la 49

Cu mult timp în urmă, am întâlnit afirmația unui învățat, al cărui nume nu mi-l amintesc acum, potrivit căreia după trimiterea lui Musa și coborârea Torei, Allah a încetat să mai nimicească în întregime comunitățile prin pedeapsă și a prescris jihadul împotriva tăgăduitorilor încăpățânați. Nu știam de unde a luat această opinie, dar, cugetând la aceste versete și la cele din Sura al-Qasas, am înțeles cum a ajuns la ea.

În aceste versete, Allah a amintit comunitățile pierdute care au urmat calea nimicirii, apoi a vestit că după ele l-a trimis pe Musa și i-a coborât Tora, care cuprindea călăuzire pentru oameni. Nu se poate obiecta că Faraon a fost nimicit prin înec, fiindcă aceasta s-a petrecut înainte de coborârea Torei.

Versetele din Sura al-Qasas sunt foarte limpezi. După ce a amintit nimicirea lui Faraon, Allah a spus: „I-am dat lui Musa Cartea, după ce am nimicit generațiile de dinainte, ca lumini pentru oameni, călăuzire și milă, pentru ca ei să ia aminte” [al-Qasas, 28:43]. Aceasta arată limpede că i-a dat Cartea, Tora, după nimicirea comunităților nelegiuite și că a coborât-o drept lumină pentru oameni, călăuzire și milă.

Poate că la același sens trimit și versetele din Sura Yunus: „Apoi, după el, am trimis trimiși la popoarele lor. Ei le-au adus dovezi limpezi, dar nu au voit să creadă în ceea ce tăgăduiseră mai înainte. Astfel pecetluim Noi inimile celor care încalcă limitele. Apoi, după ei, i-am trimis pe Musa și Harun” [Yunus, 10:74-75]. Cuvintele „după el” se referă la Nuh. Allah știe cel mai bine.

„Apoi i-am trimis pe Musa”, fiul lui 'Imran, cel căruia Cel Milostiv i-a vorbit nemijlocit, „și pe fratele său Harun”, după ce Musa I-a cerut Domnului său să-l facă părtaș în misiune, iar El i-a răspuns, „cu Semnele Noastre”, care arătau sinceritatea lor și adevărul celor aduse, „și cu o dovadă limpede”, o autoritate clară și puternică, ce copleșea inimile prin tăria ei. Inimile credincioșilor i se supuneau, iar dovada se statornicea împotriva celor încăpățânați.

Allah spune: „I-am dat lui Musa nouă Semne limpezi. Întreabă-i pe fiii lui Israil: când a venit la ei, Faraon i-a spus: O, Musa, eu te socotesc vrăjit. Musa a spus: Tu știi că numai Domnul cerurilor și al pământului le-a coborât ca dovezi limpezi, iar eu te socotesc, o, Faraon, pierdut!” [al-Isra', 17:101-102]. Conducătorul celor încăpățânați cunoștea adevărul, dar îl respingea. Allah spune: „Le-au tăgăduit din nedreptate și trufie, deși sufletele lor erau convinse de ele” [an-Naml, 27:14].

Allah i-a trimis „la Faraon și căpeteniile lui”, precum Haman și ceilalți conducători. „Dar ei s-au arătat trufași”, prea mândri ca să creadă în Allah și ridicându-se cu trufie față de Profeții Săi, „și erau oameni semeți”: firea lor era semeață, îi asupreau pe oameni și răspândeau stricăciunea pe pământ. Nu era de mirare că se purtau astfel.

„Ei au spus”, din trufie și mândrie, avertizându-i pe cei slabi la minte și aducând o obiecție pentru a-i rătăci: „Să credem noi în doi oameni asemenea nouă?” Aceasta este aceeași vorbă ca a celor de dinainte. Inimile lor se asemănau în necredință, iar cuvintele și faptele lor s-au asemănat. Au tăgăduit harul prin care Allah îi cinstise pe Musa și Harun cu misiunea de Trimiși.

„Când poporul lor”, fiii lui Israil, „ne este supus”, adică sunt robiți și siliți să facă munci grele pentru noi. „Amintiți-vă când v-am izbăvit de oamenii lui Faraon, care vă supuneau unui chin cumplit, vă ucideau fiii și vă lăsau femeile în viață; în aceasta era o mare încercare de la Domnul vostru” [al-A'raf, 7:141]. Cum să-i urmăm noi după ce ei ne urmează? Cum să ajungă ei conducători peste noi? Obiecția lor seamănă cu a poporului lui Nuh: „Să credem noi în tine, când numai cei mai de jos te urmează?” [ash-Shu'ara', 26:111] și: „Nu vedem că te urmează decât cei mai de jos dintre noi, fără chibzuială” [Hud, 11:27].

Se știe că această obiecție nu poate respinge adevărul și nu este decât tăgăduire încăpățânată. „I-au tăgăduit pe amândoi și au fost dintre cei nimiciți” prin înec în mare, în timp ce fiii lui Israil priveau. „I-am dat lui Musa Cartea” după nimicirea lui Faraon și izbăvirea fiilor lui Israil împreună cu Musa. Atunci el i-a putut conduce potrivit învățăturii primite de la Allah și a putut împlini la vedere rânduielile religiei Sale. Allah i-a făgăduit coborârea Torei după patruzeci de nopți, iar el a mers la întâlnirea cu Domnul său.

Allah spune: „Am scris pentru el pe Table o povață despre toate lucrurile și o lămurire a tuturor lucrurilor” [al-A'raf, 7:145]. „Pentru ca ei să fie călăuziți”, cunoscând amănuntele poruncilor și interdicțiilor, răsplata și pedeapsa și cunoscându-L pe Domnul lor prin Numele și Însușirile Sale.

Versetul 50

Allah l-a binecuvântat pe 'Isa fiul lui Maryam și i-a făcut pe el și pe mama lui dintre Semnele Sale minunate: ea l-a zămislit și l-a născut fără tată, el a vorbit în leagăn ca prunc, iar Allah a făcut și alte minuni prin mâinile lui.

„Le-am dat adăpost pe o înălțime”, într-un loc ridicat. Aceasta - iar Allah știe cel mai bine - s-a petrecut la vremea nașterii. „O înălțime trainică, înzestrată cu un izvor curgător”, adică un loc statornic și prielnic odihnei, având apă curgătoare, potrivit cuvintelor: „Domnul tău a făcut să curgă un pârâu sub tine” [Maryam, 19:24], adică sub locul ridicat în care te afli. Cuvântul folosit desemnează un izvor de apă. „Scutură spre tine trunchiul palmierului; el va lăsa să cadă asupra ta curmale coapte și proaspete. Mănâncă, bea și fii liniștită” [Maryam, 19:25-26].

Versetele 51 la 56

Aceasta este o poruncă de la Allah către Trimișii Săi: să mănânce din cele bune, din înzestrarea bună și îngăduită, și să-I mulțumească prin fapte drepte, care îndreaptă trupul și sufletul în lumea aceasta și în Viața de Apoi. El le spune că știe bine ceea ce fac: fiecare faptă și strădanie a lor Îi este cunoscută și El îi va răsplăti pe deplin, cu cea mai bună răsplată.

Aceasta arată că toți Trimișii au fost de acord asupra îngăduirii hranei bune și a interzicerii celei rele, precum și asupra tuturor faptelor drepte. Chiar dacă unele categorii de porunci au fost diferite și Legile au variat în această privință, toate erau fapte drepte, potrivite deosebirilor dintre vremuri.

Profeții și Legile lor au fost de acord asupra faptelor drepte potrivite tuturor timpurilor: porunca de a adeveri Unicitatea lui Allah, de a-I dărui numai Lui adorarea, de a-L iubi, de a ne teme de Pedeapsa Lui și de a nădăjdui în Răsplata Sa; bunătatea, sinceritatea, împlinirea legămintelor, păstrarea legăturilor de rudenie, cinstirea părinților, bunătatea față de cei slabi, săraci și orfani, blândețea și mila față de oameni și alte fapte drepte.

Învățații care cunoșteau Scripturile anterioare și înțelepții din vremea trimiterii lui Muhammad - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa - au văzut în felul poruncilor și interdicțiilor lui dovada adevărului Profeției sale, așa cum s-a petrecut cu Heraclius și alții. El poruncea ceea ce porunciseră Profeții de dinainte și interzicea ceea ce interziseră ei, iar aceasta dovedea că era unul dintre ei. Mincinoșii și impostorii poruncesc în mod inevitabil răul și opresc binele.

De aceea Allah le-a spus Trimișilor: „Cu adevărat, această comunitate a voastră este o singură comunitate”, adică voi, Trimișilor, sunteți o comunitate unită asupra unei singure religii, iar Domnul vostru este Unul. „Iar Eu sunt Domnul vostru, așa că temeți-vă de Mine”, împlinind Porunca Mea și depărtându-vă de ceea ce v-am interzis.

Allah le-a poruncit credincioșilor același lucru pe care l-a poruncit Trimișilor, fiindcă ei îi urmează: „O, voi cei care credeți! Mâncați din cele bune cu care v-am înzestrat și mulțumiți-I lui Allah, dacă numai pe El Îl adorați” [al-Baqarah, 2:172]. Toți cei care pretind că îi urmează pe Profeți, precum și ceilalți oameni, trebuie să împlinească aceasta și să lucreze potrivit ei.

Dar nedrepții și cei dezbinați²¹ au stăruit în neascultare. „Dar ei și-au dezbinat religia între ei în grupări”: cei care pretindeau că îi urmează pe Profeți și-au împărțit religia în secte, „fiecare grup bucurându-se de ceea ce are”, bucurându-se de știința și religia lui și pretinzând că el are dreptate, iar ceilalți greșesc. Cei care au dreptate sunt cei care urmează calea Trimișilor, mănâncă lucrurile bune și îngăduite și săvârșesc fapte drepte; toți ceilalți se află în greșeală.

„Lasă-i, așadar, în rătăcirea lor”, în adâncul necunoașterii adevărului și al pretenției că ei au dreptate, „până la un timp”, până când îi va ajunge pedeapsa; nicio povățuire și nicio mustrare nu le va folosi. Cum să-i folosească celui care pretinde că urmează adevărul și speră să-i cheme pe alții la calea sa?

„Oare socotesc ei că, prin averile și fiii cu care îi înzestrăm, Ne grăbim să le aducem lucrurile bune?” Oare cred că belșugul averilor și copiilor arată că sunt oameni buni și binecuvântați, că vor avea partea cea mai bună în această lume și în Viața de Apoi și că acestea sunt numai începutul bunurilor lor? Nu este așa.

„Nu, dar ei nu pricep.” Noi le dăm răgaz și amânare și îi înzestrăm cu binecuvântări pentru ca ei să sporească în păcat și pedeapsa să le fie păstrată pentru Viața de Apoi, până când se bucură de ceea ce li s-a dat, iar Noi îi apucăm pe neașteptate [al-An'am, 6:44].

Versetele 57 la 62

După ce i-a amintit pe cei care unesc faptele rele cu sentimentul de siguranță și pretind că belșugul lumesc primit dovedește bunătatea și virtutea lor, Allah îi amintește pe cei care unesc fapta bună cu teama de El.

„Cei care sunt cuprinși de teama plină de respect față de Domnul lor”, ale căror inimi sunt înfricoșate și pline de respect, fiindcă se tem că Domnul lor îi va judeca numai după Dreptate și atunci nu le-ar mai rămâne nicio faptă bună. Ei gândesc smerit despre sine, socotind că nu au împlinit cum se cuvine drepturile lui Allah, și se tem să-și piardă credința. Cunoașterea Domnului și a Măririi și Cinstirii care I se cuvin le umple inimile de teamă și îi face să părăsească păcatul și neîmplinirea îndatoririlor.

„Cei care cred în Semnele Domnului lor”: când li se recită Revelațiile Sale, acestea le sporesc credința. Ei cugetă asupra versetelor Coranului, iar sensurile, măreția și armonia lui, lipsa oricărei contradicții, chemarea la cunoașterea lui Allah, teama și speranța în El și vestirea Răsplătirii li se limpezesc. Aceasta le sporește credința într-un chip pe care cuvintele nu-l pot cuprinde.

Ei cugetă și asupra Semnelor din univers. Allah spune: „Cu adevărat, în crearea cerurilor și a pământului și în alternarea nopții și a zilei sunt Semne pentru cei înzestrați cu minte” [Al 'Imran, 3:190].

„Cei care nu-I fac asociați Domnului lor”: nu-I fac asociați pe față, luând altceva decât Allah drept adorat, chemându-l și punându-și speranța în el, și nu-I fac asociați nici în chip ascuns și subtil, prin ostentație și altele asemenea. Ei Îi dăruiesc numai lui Allah cuvintele, faptele și toate stările lor.

„Și cei care dau ceea ce dau”, adică împlinesc tot ceea ce li s-a poruncit, atât cât pot: rugăciunea, zakah, Hajjul, milostenia și celelalte. În același timp, „inimile lor sunt înfricoșate”, temându-se că, atunci când faptele lor Îi vor fi înfățișate și vor sta înaintea Lui, ele nu-i vor salva de Pedeapsa lui Allah, fiindcă își cunosc Domnul și știu câte feluri de adorare I se cuvin.

„Aceia se grăbesc spre faptele bune”: în arena întrecerii spre bine, grija lor cea mai mare este ceea ce îi apropie de Allah și îi salvează de Pedeapsa Lui. Orice faptă bună despre care aud ori pe care au prilejul să o săvârșească, se grăbesc să o împlinească. Îi privesc pe apropiații și aleșii lui Allah aflați înaintea lor, la dreapta și la stânga, care se grăbesc spre tot binele, străduindu-se să se apropie de Domnul lor; ei caută să se întreacă cu aceștia.

Cel care aleargă și se întrece poate să ajungă înainte prin strădanie sau să rămână în urmă din pricina lipsei sale. Allah ne vestește că oamenii aceștia sunt dintre cei dintâi: „și sunt cei dintâi în ele”, adică în faptele bune. Ei au atins culmea faptelor bune și s-au întrecut cu cei aflați în primele rânduri; mai mult, Allah hotărâse deja că vor fi dintre cei fericiți și dintre cei dintâi.

Fiindcă Allah a amintit graba lor spre bine și întâietatea lor, cineva ar putea crede că lor și altora li se cere ceva prea greu. El ne vestește că „Noi nu împovărăm niciun suflet peste puterea sa”, ci numai cu ceea ce poate purta, rămânându-i încă putere; nu cu ceva care să-i consume întreaga putere. Aceasta vine din Mila și Înțelepciunea Sa, pentru ca drumul către El să fie ușor și să existe mereu oameni care aleargă pe el către El.

„La Noi este o Carte care spune adevărul”, Cartea dintâi în care toate lucrurile sunt scrise și care se potrivește întocmai cu tot ceea ce se petrece; de aceea spune adevărul. „Iar ei nu vor fi nedreptățiți”: nimic nu li se va scădea din faptele bune și nimic nu li se va adăuga la pedeapsă ori la păcate.

Versetele 63 la 77

Allah ne vestește că inimile necredincioșilor se află în nepăsare față de acest Coran, din pricina neștiinței, nedreptății, neglijenței și împotrivirii care le împiedică să ajungă la el. De aceea nu se călăuzesc prin el și nimic din el nu le pătrunde în inimi. Allah spune: „Când reciți Coranul, Noi punem între tine și cei care nu cred în Viața de Apoi un văl ascuns și punem acoperăminte peste inimile lor, ca să nu-l înțeleagă, și surzenie în urechile lor” [al-Isra', 17:45-46].

Fiindcă inimile lor se află în nepăsare față de el, faptele lor se potrivesc stării lor de încăpățânare și necredință și le vor aduce pedeapsă. „Iar ei au, pe lângă acestea, alte fapte pe care le vor săvârși”, adică, pe lângă faptele pomenite, mai au și alte fapte rele pe care le vor face. Să nu li se pară de mirare că pedeapsa nu s-a abătut încă asupra lor, fiindcă Allah le dă răgaz până ce săvârșesc toate faptele pe care Hotărârea dumnezeiască le-a rânduit pentru ei. Când le vor fi săvârșit și le vor fi dus la capăt, vor trece în cea mai rea stare către Mânia și Pedeapsa lui Allah.

„Până când îi vom apuca prin pedeapsă pe cei dedați belșugului dintre ei”, adică pe cei obișnuiți numai cu traiul îmbelșugat, luxul și desfătarea, care nu cunosc greutatea. Când îi vom apuca prin pedeapsă și îi vor simți atingerea, „atunci vor striga după ajutor”, țipând din pricina durerii, fiindcă asupra lor a venit ceva cu totul diferit de ceea ce cunoșteau. Atunci li se va spune: „Nu strigați astăzi, căci nu veți fi ajutați de Noi.” Niciun ajutor și niciun sprijin nu le va veni de la Allah; nu se vor putea ajuta singuri și nici altcineva nu-i va putea ajuta.

Este ca și cum li s-ar spune: Ce v-a adus în această stare? „Semnele Mele vă erau recitate”, ca să credeți în ele și să le primiți, dar nu ați făcut aceasta; dimpotrivă, „voi vă întorceați pe călcâie”, mergând înapoi. Urmând Coranul ar fi înaintat, dar, întorcându-se de la el, au mers înapoi și au ajuns cei mai de jos dintre cei de jos.

„Mândrindu-vă cu el [sanctuarul] și spunând vorbe rele în adunările de noapte.” Tâlcuitorii au spus că pronumele se referă la Ka'bah sau la Haram: ei se mândreau înaintea oamenilor că erau locuitorii sanctuarului și spuneau că sunt mai buni și mai înalți decât ceilalți. Se adunau noaptea în jurul Ka'bei și vorbeau de rău Coranul. Răspunsul necredincioșilor față de Coran era să se îndepărteze de el și să se îndemne unii pe alții la aceasta. Allah spune: „Cei care nu cred spun: Nu ascultați acest Coran și faceți zarvă în timpul recitării lui, poate că veți birui” [Fussilat, 41:26]; „Oare vă mirați de această rostire, râdeți și nu plângeți, rămânând nepăsători?” [an-Najm, 53:59-61]; și: „Ori spun ei: El l-a născocit?” [at-Tur, 52:33].

Având toate aceste purtări rele, nu este de mirare că au meritat pedeapsa. Când ea s-a abătut asupra lor, nu au avut pe nimeni care să-i sprijine sau să-i izbăvească și au fost mustrați pentru acele fapte.

„Oare nu au cugetat ei la Cuvânt?”, adică oare nu au cugetat la Coran și la sensurile lui? Dacă ar fi cugetat, aceasta i-ar fi condus la credință și i-ar fi oprit de la necredință. Nenorocirea lor a fost îndepărtarea; cugetarea la Coran conduce la tot binele și ocrotește de orice rău, iar ceea ce i-a împiedicat să cugete au fost lacătele de pe inimile lor.

„Sau le-a venit ceea ce nu le-a venit strămoșilor lor?” Oare îi împiedică să creadă faptul că le-a venit un Trimis și o Carte care nu veniseră strămoșilor lor, iar ei s-au mulțumit să urmeze calea rătăcită a acestora și s-au împotrivit oricărui lucru diferit? Allah spune despre cei asemenea lor: „Noi nu am trimis înaintea ta niciun avertizator într-o cetate fără ca cei dedați belșugului să spună: Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o cale și noi le urmăm urmele” [az-Zukhruf, 43:23]. Avertizatorul le-a spus: „Chiar dacă vă aduc o călăuzire mai bună decât aceea pe care i-ați găsit pe părinții voștri?” [az-Zukhruf, 43:24]. Oare îl vor urma, dacă urmărirea adevărului este scopul lor? Ei și-au dezvăluit adevărata poziție prin răspunsul: „Noi nu credem în ceea cu care ați fost trimiși” [az-Zukhruf, 43:24].

„Ori nu-l cunosc ei pe Trimisul lor și de aceea îl tăgăduiesc?” Oare îi împiedică să urmeze adevărul faptul că nu-l cunosc și spun: „Nu-l cunoaștem și nu știm dacă spune adevărul; lăsați-ne să-i cercetăm purtarea și să-i întrebăm pe cei care îl cunosc bine”? Nu aceasta este situația, căci ei îl cunoșteau foarte bine pe Muhammad - binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra sa. Tineri și bătrâni îi cunoșteau însușirile bune, sinceritatea și cinstea; înaintea trimiterii sale îl numeau al-Amin, Cel vrednic de încredere²². Cum să nu-l creadă atunci când le-a adus adevărul cu deplină sinceritate?

„Ori spun că el este cuprins de nebunie?” Dacă ar fi fost nebun, cuvintele lui nu ar fi fost ascultate și n-ar fi avut greutate, fiind doar vorbe fără noimă. Allah le respinge afirmația: „Nu, el le-a adus Adevărul”, adică ceva sigur, întemeiat pe adevăr și dreptate, lipsit de deosebiri și contradicții. Cum ar putea fi nebun cel care a adus aceasta? El nu poate fi decât la cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii în știință, rațiune și purtare.

Adevărata pricină este că „cei mai mulți dintre ei urăsc Adevărul”. Cel mai mare adevăr adus de Trimis a fost porunca de a-I dărui lui Allah întreaga adorare și de a părăsi tot ceea ce este adorat în afara Lui. Ei urau aceasta și o socoteau stranie. Așadar, l-au tăgăduit fiindcă urau adevărul, nu fiindcă se îndoiau de Trimis sau îl socoteau mincinos. Allah spune: „Nu pe tine te tăgăduiesc ei, ci nedrepții tăgăduiesc Semnele lui Allah” [al-An'am, 6:33].

Dacă s-ar întreba de ce adevărul nu a urmat dorințele lor, ca să creadă și să se supună, răspunsul este: „Dacă Adevărul le-ar urma dorințele, cerurile, pământul și toți cei care se află în ele s-ar strica.” Dorințele lor sunt întemeiate pe nedreptate, necredință, stricăciune și purtări rele. Dacă adevărul le-ar urma, rânduirea cerurilor și a pământului s-ar strica prin cârmuire nedreaptă. Ele nu pot rămâne în bună rânduială decât prin adevăr și dreptate.

„Noi le-am adus Amintirea lor”, acest Coran, care îi îndeamnă la tot binele și în care se află cinstea și renumele lor, dacă se țin de el; prin el puteau ajunge conducătorii oamenilor. „Dar ei se îndepărtează de Amintirea lor”, fiind lipsiți de călăuzire. „Ei L-au uitat pe Allah, iar El i-a uitat” [at-Tawbah, 9:67] și „L-au uitat pe Allah, iar El i-a făcut să uite de ei înșiși” [al-Hashr, 59:19]. Coranul și cel care l-a adus au fost cea mai mare binecuvântare dăruită lor, iar răspunsul lor a fost respingerea. Există lipsire mai mare decât aceasta ori pierdere mai adâncă?

„Ori le ceri tu o plată?” Oare îi împiedică să te urmeze, o, Muhammad, faptul că le ceri o răsplată pentru primirea chemării, astfel încât „sunt împovărați de o datorie” [al-Qalam, 68:46], din pricina plății pe care ar trebui să ți-o dea? Nu este așa. „Răsplata Domnului tău este mai bună, iar El este Cel mai bun dintre înzestrători.” Profeții le-au spus popoarelor lor: „O, popor al meu! Eu nu vă cer pentru aceasta nicio răsplată. Răsplata mea este numai la Allah” [Hud, 11:29]. Ei nu-i chemau pe oameni pentru averile lor, ci din sinceritate față de ei și din dorința de a-i călăuzi la ceea ce le folosește. Trimișii au fost mai sinceri față de oameni decât erau ei față de propriile suflete. Allah să le dăruiască cea mai bună răsplată din partea popoarelor lor și să ne ajute să le urmăm pilda în toate împrejurările.

În aceste versete Allah amintește toate mijloacele care conduc la credință și piedicile din calea ei, arătând, una câte una, stricăciunea acelor piedici: inimile lor se aflau în nepăsare; nu cugetau la Cuvântul lui Allah; urmau urmele părinților; spuneau că Trimisul este nebun. Dintre mijloacele credinței, El amintește cugetarea la Coran, primirea binecuvântărilor lui Allah cu recunoștință, cunoașterea însușirilor înalte, sincerității și cinstei Trimisului și faptul că acesta nu cerea răsplată, ci lucra pentru binele lor.

„Cu adevărat, tu îi chemi la o Cale Dreaptă”, o cale ușoară, dreaptă și scurtă către ținta ei, religia îndreptată numai spre Allah în credință și îngăduitoare în practică. Cel care caută adevărul trebuie să te urmeze, fiindcă ceea la ce chemi se potrivește cu rațiunea sănătoasă și firea dreaptă și prin aceasta se împlinesc toate cele folositoare lor. Dacă nu te urmează, ce altă cale le-ar fi de ajuns? „Iar cei care nu cred în Viața de Apoi se abat de la Cale”, îndepărtându-se de calea către Allah și Paradisul Său. Ei nu urmează decât rătăcirea și neștiința. Tot astfel, oricine se împotrivește adevărului ajunge să se abată în toate privințele. Allah spune: „Dacă nu-ți răspund, să știi că ei își urmează numai dorințele. Și cine este mai rătăcit decât cel care își urmează dorința fără călăuzire de la Allah?” [al-Qasas, 28:50].

„Dacă am avea milă de ei și am îndepărta răul care i-a lovit, ar stărui orbește în încălcarea lor.” Aceasta arată nesăbuința și încăpățânarea lor: când îi lovește un rău, Îl cheamă pe Allah să-i izbăvească, promițând credința, ori sunt încercați ca să se întoarcă la El; iar când îi izbăvește, stăruie orbecăind în necredință. Când urcă pe corabie, Îl cheamă cu devotament curat și uită asociații, dar când îi izbăvește, răspândesc stricăciunea pe pământ prin politeism și alte păcate [Yunus, 10:22-23].

„Noi i-am apucat deja cu pedeapsa.” Tâlcuitorii au spus că este foametea care i-a lovit șapte ani. Allah i-a încercat ca să se întoarcă smeriți, dar niciunul nu a tras folos. „Ei nu s-au smerit înaintea Domnului lor”, nu s-au supus, „și nu s-au rugat cu umilință”, nu și-au recunoscut nevoia de El. Au trecut prin necaz, apoi și-au revenit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și au continuat în rătăcire.

Înaintea lor rămâne o pedeapsă care nu poate fi îndepărtată: „Până când le vom deschide o poartă spre o pedeapsă aspră”, precum uciderea din ziua de la Badr, „iar atunci vor fi cuprinși de deznădejde”, pierzându-și nădejdea în orice bine și fiind înconjurați de toate relele și de pricinile lor. Să ia aminte înainte să vină Pedeapsa aspră a lui Allah, care nu poate fi îndepărtată, spre deosebire de pedepsele lumești prin care Allah îi disciplinează pe robi și care pot înceta. Allah spune: „Stricăciunea s-a arătat pe uscat și pe mare din pricina celor săvârșite de mâinile oamenilor, pentru ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au făcut, poate se vor întoarce” [ar-Rum, 30:41].

Versetele 78 la 80

Allah ne vestește despre binecuvântările dăruite robilor, care îi obligă să-I mulțumească și să-I împlinească drepturile. El v-a dat auzul, ca să pricepeți ceea ce auziți și să vă folosiți în treburile religiei și ale lumii; văzul, ca să înțelegeți ceea ce vedeți și să vă folosiți de el; și inimile, adică rațiunea prin care înțelegeți lucrurile și vă deosebiți de animale. Dacă n-ați avea auz, văz și rațiune și ați fi surzi, orbi și muți, care ar fi starea voastră și câte dintre cele necesare și folositoare v-ar lipsi?

Oare nu-I mulțumiți Celui care v-a dăruit acestea, recunoscând Unicitatea Lui și ascultându-L? „Cât de puțin mulțumiți”, deși binecuvântările vin neîncetat. „El este Cel care v-a răspândit pe pământ”, în toate părțile lui, v-a dat puterea să-i scoateți foloasele și l-a făcut îndestulător pentru trai și locuință. „Și la El veți fi adunați” după moarte, iar El vă va răsplăti pentru binele și răul săvârșite pe pământ; pământul va mărturisi despre ceea ce s-a petrecut pe el.

Numai El „dă viață și dă moarte”. Numai Allah stăpânește viața și moartea. „Și a Lui este alternarea nopții și a zilei.” Dacă ar voi, ar face ziua veșnică; ce altă divinitate v-ar aduce noaptea în care să vă odihniți? Dacă ar voi, ar face noaptea veșnică; ce altă divinitate v-ar aduce lumina? „Prin Mila Sa, El v-a făcut noaptea și ziua, ca să vă odihniți și să căutați din Harul Său și poate veți mulțumi” [al-Qasas, 28:73].

„Oare nu pricepeți?” Faptul că numai El v-a dăruit auzul, văzul și rațiunea, v-a răspândit pe pământ, dă viață, dă moarte și rânduiește noaptea și ziua cere să-I dăruiți Lui singur adorarea, fără asociat, și să părăsiți adorarea celor care nu aduc nici folos, nici vătămare, nu stăpânesc nimic și sunt neputincioși în toate privințele. Dacă v-ați folosi rațiunea, nu ați face aceasta.

Versetele 81 la 83

Acești necredincioși urmează aceeași cale ca înaintașii lor, care au tăgăduit învierea, au socotit-o foarte îndepărtată și au spus că nu poate fi închipuită sau înțeleasă. „Ni s-a făgăduit aceasta nouă și părinților noștri mai înainte”, dar, spun ei, nu am văzut-o și nu s-a petrecut. „Acestea nu sunt decât basme ale celor vechi”, povestiri de noapte prin care își petreceau timpul, fără nicio realitate.

Ei au mințit; Allah să-i facă de ocară! Allah le-a arătat Semne mai mari decât învierea și Semne asemenea ei: „Crearea cerurilor și a pământului este mai mare decât crearea oamenilor” [Ghafir, 40:57]; „El ne dă pilde și uită de propria sa creare. Spune: Cine va da viață oaselor când sunt putrezite?” [Ya-Sin, 36:78]; și: „Vezi pământul uscat, dar când coborâm apa asupra lui, el se mișcă, se umflă și face să răsară din fiecare soi minunat” [al-Hajj, 22:5].

Versetele 84 la 89

Allah îi poruncește Trimisului să aducă împotriva celor care tăgăduiesc învierea și Îi fac egali lui Allah dovada pe care ei înșiși o recunosc: Unicitatea Domniei lui Allah și faptul că numai El este Domnul. Prin ceea ce recunosc se dovedește Unicitatea Dumnezeirii Sale și faptul că numai El merită adorarea. Prin recunoașterea creării acestor făpturi uriașe se dovedește puterea Lui de a-i învia pe morți, lucru mai ușor decât crearea lor.

„Cui aparțin pământul și cei care se află pe el?”, adică cine a creat pământul și animalele, plantele, lucrurile neînsuflețite, mările, râurile și munții lui? Cine le stăpânește și le cârmuiește? Dacă îi vei întreba despre acestea, ei vor răspunde negreșit: numai Allah. „Oare nu vă aduceți aminte?” Oare nu vă amintiți ceea ce Allah v-a arătat, lucru cunoscut și sădit în firea voastră, dar pe care nepăsarea îl ascunde uneori? Dacă ați cugeta, ați ști că Stăpânul tuturor acestora este Singurul vrednic de adorare și că a atribui dumnezeire unuia aflat el însuși sub stăpânire este cea mai limpede minciună.

Apoi trece la ceva mai mare: „Cine este Domnul celor șapte ceruri” și al luminătorilor, planetelor și stelelor fixe din ele, „și Domnul Tronului Măreț”, făptura cea mai înaltă, mai întinsă și mai mare? Cine le-a creat și le cârmuiește? Ei vor recunoaște că Allah. Atunci: „Oare nu vă temeți?”, părăsind adorarea făpturilor neputincioase și temându-vă de Domnul Atotputernic, desăvârșit în Putere și Stăpânire? Formulele „Oare nu vă aduceți aminte?” și „Oare nu vă temeți?” sunt îndemnuri blânde care ajung la inimă.

Apoi El trece la ceea ce cuprinde toate acestea: „În Mâna Cui este stăpânirea tuturor lucrurilor”, a lumii de sus și a celei de jos, a celor văzute și nevăzute? Termenul „malakut” întărește sensul cuvântului „mulk”, adică stăpânire. „Cel care ocrotește”, apărându-Și robii de rău și îndepărtând greutatea, „și împotriva Căruia nimeni nu poate ocroti”; nimeni nu poate apăra pe cineva împotriva lui Allah și nimeni nu poate îndepărta ceea ce Allah hotărăște, iar mijlocirea nu are loc decât cu Voia Lui.

Ei vor recunoaște că stăpânirea este în Mâna lui Allah, Ocrotitorul împotriva Căruia nu există ocrotire. Atunci li se spune: „Cum de sunteți vrăjiți?” Cum v-ați pierdut mințile, adorând ceea ce nu stăpânește nimic, nu are nicio parte la cârmuire și este neputincios, iar adorarea nu I-o dăruiți numai Regelui Atotputernic, care stăpânește totul? Numai amăgirea lui Shaytan, care le-a împodobit minciuna și a răsturnat realitatea, le-a vrăjit mințile, așa cum vrăjitorii au vrăjit ochii oamenilor.

Versetele 90 la 92

Noi le-am adus acestor tăgăduitori Adevărul, întemeiat pe vestiri adevărate și pe dreptate în porunci și interdicții. El este cel mai vrednic de urmat, iar ei nu au în locul lui decât minciuna și nedreptatea. „Allah nu Și-a luat niciun fiu și nu este alături de El nicio altă divinitate.” Pretenția că Allah ar avea un fiu sau că ar exista o altă divinitate alături de El este o minciună, așa cum arată vestirea lui Allah, vestirea Trimișilor Săi și rațiunea sănătoasă.

Dacă ar exista alte divinități, „fiecare divinitate s-ar fi dus cu ceea ce a creat”, stăpânindu-și făpturile separat și împotrivindu-se celorlalte, „iar unele s-ar fi ridicat deasupra altora”. Cea biruitoare ar fi divinitatea; dacă s-ar împotrivi mereu fără să biruie vreuna, universul nu s-ar fi putut ivi și nu ar fi putut avea această rânduială precisă care uimește mintea.

Soarele, luna, planetele și stelele se mișcă de la crearea lor după un singur sistem și o singură rânduială. Toate sunt supuse Puterii lui Allah și cârmuite cu Înțelepciune pentru folosul tuturor făpturilor, fără a se mărgini la folosul unora în detrimentul altora. În mișcările lor nu vei găsi nici cea mai mică împotrivire sau contradicție. Ar putea fi aceasta lucrarea a două divinități sau a doi domni? „Mărire lui Allah, mai presus de ceea ce Îi atribuie!” Rânduirea dovedește că Stăpânitorul este Unul, desăvârșit în Numele și Însușirile Sale. Făpturile au nevoie de Grija Sa ca Domn și de ajutorul Dumnezeirii Sale; nu pot exista fără Domnia Lui și nu pot fi îndreptate decât adorându-L și ascultându-L numai pe El.

Allah amintește una dintre Însușirile Sale mărețe: „Cunoscătorul celor nevăzute”, tot ceea ce este ascuns privirii și cunoașterii noastre, dintre cele necesare, imposibile și posibile, „și al celor văzute”, tot ceea ce putem vedea. „Preaînalt este El deasupra celor pe care I-i asociază”, făpturi care nu cunosc decât ceea ce Allah le-a învățat.

Versetele 93 la 95

Allah a stabilit împotriva necredincioșilor dovezi puternice, dar ei nu le-au dat atenție și nu li s-au supus. Pedeapsa a devenit astfel cuvenită și au fost avertizați despre venirea ei. Allah i-a poruncit Trimisului Său să spună: „Domnul meu, dacă îmi vei arăta ceea ce li se făgăduiește”, adică dacă voi fi de față când le vei arăta pedeapsa, „atunci nu mă așeza printre oamenii nedrepți”: ocrotește-mă de păcatele lor care atrag pedeapsa și de pedeapsa care îi lovește, fiindcă pedeapsa generală îl poate cuprinde pe păcătos și pe altul.

Despre apropierea pedepsei, Allah spune: „Noi putem cu siguranță să-ți arătăm ceea ce le făgăduim.” Dacă o amânăm, aceasta este pentru o Înțelepciune, nu din neputință; Noi putem să o trimitem asupra lor în orice clipă.

Versetele 96 la 98

Aceasta ține de purtarea aleasă pe care Allah i-a poruncit-o Trimisului: când vrăjmașii te vatămă prin cuvânt sau faptă, nu le răspunde cu rău, deși este îngăduit să răspunzi cu un rău egal, ci respinge vătămarea făcându-le bine. Aceasta este mărinimie față de cel care ți-a greșit.

Prin aceasta, vătămarea lui se va împuțina acum și în viitor, binefacerea îl va atrage mai ușor spre adevăr și îl va apropia de regret, de părerea de rău și de întoarcerea cu căință pentru ceea ce a făcut, iar cel care iartă va dobândi însușirea binefăcătorului și îl va birui pe vrăjmașul său, Shaytan. El va merita Răsplata Domnului: „Cel care iartă și îndreaptă, răsplata lui este la Allah” [ash-Shura, 42:40] și „Respinge răul prin ceea ce este mai bun și iată că acela între care și tine era dușmănie devine ca un prieten apropiat. Dar aceasta nu le este dăruită decât celor răbdători și nu le este dăruită decât celor cu o parte mare” [Fussilat, 41:34-35].

„Noi știm mai bine ceea ce ei atribuie”, cuvintele lor de necredință și respingere a Adevărului. Știința Noastră le cuprinde pe toate, dar Noi Ne-am purtat cu blândețe față de ei, le-am dat răgaz și am avut răbdare cu ei, deși dreptul este al Nostru și pe Noi Ne tăgăduiesc. Tu, o, Muhammad, rabdă ceea ce spun și răspunde-le cu bine. Aceasta este purtarea robului evlavios față de oamenii care îl vatămă.

În privința diavolilor, bunătatea nu folosește, fiindcă Shaytan își cheamă ceata numai ca să fie dintre locuitorii Focului. Față de el trebuie urmată îndrumarea pe care Allah i-a dat-o Trimisului Său: „Domnul meu, caut adăpost la Tine”, mă ocrotesc prin Puterea și Tăria Ta și recunosc că eu nu am nicio putere, „de îndemnurile diavolilor”, de împunsăturile lor spre rău. „Și caut adăpost la Tine, Domnul meu, ca ei să nu se apropie de mine”, de răul atingerii, șoaptelor și apropierii lor. Aceasta este căutarea adăpostului la Allah de orice rău și de izvorul lui. Dacă Allah îl ocrotește pe rob, acesta va fi ferit de orice rău și ajutat la orice bine.

Versetele 99 la 100

Allah ne vestește despre unul dintre nedrepții nepăsători când îl ajunge moartea. Văzându-și destinul și urâțenia faptelor, îl cuprinde regretul și cere să fie întors în lume, nu pentru plăcerile trupului, ci „poate voi săvârși fapte drepte în ceea ce am lăsat în urmă”, împlinind drepturile lui Allah pe care le-a neglijat.

„Nicidecum!” Nu există întoarcere și nici răgaz, căci Allah a hotărât că ei nu se vor întoarce. Dorința lui „este doar un cuvânt pe care îl rostește”, un cuvânt care nu-i aduce folos, ci numai regret și durere. Nici nu este sincer, fiindcă, dacă ar fi întors, ar reveni la ceea ce i-a fost oprit [al-An'am, 6:28]. „Înaintea lor se află o stavilă până în ziua în care vor fi înviați”, adică o stavilă care se află în fața lor. Barzakh înseamnă despărțitura dintre două lucruri, aici dintre această lume și Viața de Apoi. În răstimpul dintre moarte și înviere, ascultătorii se bucură, iar neascultătorii sunt pedepsiți. Pregătiți-vă, așadar, pentru el.

Versetele 101 la 114

Allah ne vestește despre spaimele Învierii și întâmplările tulburătoare ale acelei Zile. Când se va sufla în Trâmbiță pentru înviere, oamenii vor fi adunați la timpul hotărât. Spaima îi va face să uite legăturile de rudenie, cele mai puternice legături omenești, cu atât mai mult pe celelalte. Nimeni nu-l va întreba pe altul de starea lui, fiindcă fiecare va fi preocupat de sine și nu va ști dacă va primi o izbăvire după care nu mai este nefericire sau o nenorocire după care nu mai este fericire. „Când va veni Strigătul asurzitor, în ziua în care omul va fugi de fratele său, de mama sa, de tatăl său, de soția sa și de fiii săi. Fiecare va avea în Ziua aceea o preocupare care îi va fi de ajuns” ['Abasa, 80:33-37].

În Ziua Învierii sunt locuri în care groaza se întețește, precum ridicarea Balanței, prin care faptele robilor sunt deosebite și cercetate cu dreptate, ca să se vadă ceea ce este pentru om și ceea ce este împotriva lui. Se va arăta chiar și cea mai mică fărâmă de bine ori rău.

„Cei ale căror talgere vor atârna greu”, faptele bune covârșind faptele rele, „aceia sunt cei izbânditori”: vor fi izbăviți de Foc, vor merita Paradisul, lauda și frumoasa pomenire. „Iar cei ale căror talgere vor fi ușoare”, faptele rele covârșindu-le pe cele bune și păcatele cuprinzându-i cu totul, „aceia sunt cei care și-au pierdut sufletele”. Orice altă pierdere este ușoară pe lângă aceasta; este o pierdere veșnică, din care nu-și mai pot reveni. Sufletele lor puteau dobândi fericirea veșnică, dar au pierdut apropierea de Domnul Cel Generos. „În Gheena vor rămâne veșnic” și nu vor ieși din ea.

După cum am arătat, această amenințare privește pe cel ale cărui păcate i-au cuprins și i-au nimicit toate faptele bune; așa ceva se întâmplă numai necredinciosului. Prin urmare, el nu este judecat precum cel ale cărui fapte bune și rele sunt cântărite, căci necredincioșii nu au fapte bune care să le folosească. Faptele lor sunt însă numărate și înregistrate; le sunt înfățișate, sunt puși să le recunoască și sunt făcuți de rușine prin ele. În schimb, cel care păstrează credința de bază, dar ale cărui fapte rele sunt multe și le covârșesc pe cele bune, chiar dacă intră în Foc, nu va rămâne veșnic acolo, după cum arată textele Cărții și Sunnah.

Apoi Allah amintește soarta rea a necredincioșilor: „Focul le va arde fețele”, îi va înconjura din toate părțile și le va atinge cele mai nobile părți ale trupului, iar flăcările le vor arde fețele; „și, în el, vor avea fețele schimonosite”, fețele lor se vor încrunta, iar buzele li se vor strânge din pricina asprimii și grozăviei pedepsei.

Li se va spune spre mustrare: „Oare nu vi se recitau Semnele Mele”, nu erați chemați să credeți și nu vi se înfățișau ca să cugetați, „iar voi le tăgăduiați” cu nedreptate și încăpățânare, deși erau Semne limpezi care arătau adevărul și minciuna și îi deosebeau pe cei care aveau dreptate de cei care greșeau? Atunci își vor recunoaște nedreptatea, dar recunoașterea nu le va mai folosi.

„Nenorocirea noastră ne-a copleșit”, nenorocirea născută din nedreptate, îndepărtarea de adevăr, alegerea răului și părăsirea folosului. „Și am fost un popor rătăcit” în fapte, deși știam că greșim; ne-am purtat în lume ca rătăcitul nesăbuit. „Dacă am fi ascultat sau am fi priceput, nu am fi fost dintre locuitorii Văpăii” [al-Mulk, 67:10].

„Domnul nostru, scoate-ne de aici! Dacă ne vom întoarce, vom fi cu adevărat nedrepți.” Ei mint în această făgăduință, fiindcă, dacă ar fi întorși, s-ar întoarce la ceea ce le-a fost oprit [al-An'am, 6:28]. Allah nu le-a lăsat nicio dovadă și nicio scuză; i-a lăsat să trăiască destul pentru ca acela care ia aminte să-și amintească și cel nelegiuit să se oprească de la rău.

Răspunsul va fi: „Rămâneți acolo umiliți și nu-Mi vorbiți!” Aceste cuvinte - cerem lui Allah ocrotire - sunt cea mai grea mustrare pe care o aud nelegiuiții: alungare, rușine, umilire, pierdere, deznădejde de orice bine și vestea oricărui rău. Aceste cuvinte și Mânia Domnului Îndurător sunt mai grele pentru ei și le sporesc durerea mai mult decât chinul Focului.

Apoi Allah amintește ceea ce le-a adus pedeapsa și i-a lipsit de Mila Sa: dintre robii Lui erau cei care uneau credința, ce duce la fapte drepte, cu rugăciunea către Domnul lor pentru iertare și milă. Ei se apropiau de El chemându-L Domn, recunoscând Binecuvântarea credinței, vastitatea Milei Sale și bunătatea Sa față de toți. Aceasta arată supunerea, smerenia, teama lor de Pedeapsă și nădejdea în Mila Lui. Ei sunt conducătorii și cei mai buni dintre oameni.

„Dar voi”, necredincioși josnici și lipsiți de minte, „i-ați luat în batjocură”, i-ați disprețuit și ați râs de ei, până când această nesăbuință v-a acaparat. „Până când v-au făcut să uitați pomenirea Mea și râdeați de ei.” Batjocorirea lor v-a distras de la pomenire, iar uitarea pomenirii v-a îndemnat să-i batjocoriți, fiecare sporind-o pe cealaltă. Ce îndrăzneală poate fi mai mare?

„Astăzi i-am răsplătit pentru răbdarea lor” în ascultarea Mea și în suportarea vătămării voastre, până au venit la Mine. „Ei sunt cei biruitori”, dobândind desfătarea veșnică și izbăvirea de Foc. Allah spune: „Astăzi cei care au crezut vor râde de necredincioși” [al-Mutaffifin, 83:34].

Allah le spune necredincioșilor spre mustrare pentru nesăbuința lor: în acest timp scurt au săvârșit tot răul care le-a adus Mânia și Pedeapsa Sa și nu au făcut binele prin care credincioșii au dobândit fericirea veșnică și Mulțumirea Domnului. „Câți ani ați rămas pe pământ?” Ei vor spune: „O zi sau o parte dintr-o zi”, socotind șederea foarte scurtă, fără să-i poată preciza durata. De aceea spun: „Întreabă-i pe cei care țin socoteala!”

Pedeapsa uriașă îi preocupă și îi împiedică să cunoască numărul anilor. Allah le va spune: „Nu ați rămas decât puțin”, fie că îi cunoașteți numărul, fie că nu, „dacă ați fi știut”.

Versetele 115 la 116

„Oare ați crezut”, o, făpturilor, „că v-am creat fără rost”, în zadar, numai ca să mâncați, să beți, să vă bucurați și să vă desfătați în lume, iar Noi să vă lăsăm fără porunci, interdicții, răsplată și pedeapsă? „Și că nu veți fi întorși la Noi?” Să nu vă treacă prin minte o asemenea părere!

„Preaînalt este Allah”, înălțat și mai presus de o asemenea părere zadarnică ce defăimează Înțelepciunea Sa, „Regele Adevărat!” El este cu adevărat Regele tuturor făpturilor, Adevărat în Făgăduința și Amenințarea Sa și Singurul vrednic de adorare pentru Însușirile Sale desăvârșite. „Nu există nicio divinitate în afară de El, Domnul Tronului Măreț.” Fiind Domnul Tronului Măreț, cu atât mai mult este Domnul a tot ceea ce se află sub el și nu se poate ca El să vă fi creat fără rost.

Versetele 117 la 118

Cel care cheamă alături de Allah o altă divinitate, fără dovadă, va merge la Domnul său, iar El îl va răsplăti pentru faptele sale. Precizarea „fără dovadă” este nedespărțită de această faptă: oricine cheamă altceva decât Allah nu are nicio dovadă; toate dovezile arată neadevărul căii lui, dar el se îndepărtează de ele cu nedreptate și încăpățânare. El nu va dobândi nimic din izbândă, fiindcă este necredincios, iar necredința îi împiedică izbânda.

„Și spune”, chemându-L pe Domnul tău cu devotament curat: „Domnul meu, iartă”, ca să fim izbăviți de ceea ce este rău, „și ai milă”, ca prin Mila Ta să ajungem la tot binele, „Tu ești Cel mai bun dintre cei milostivi”. Oricine arată milă robului, Allah este mai bun pentru el decât acela, mai Milostiv față de rob decât mama față de copilul ei și mai Milostiv față de el decât este el față de sine.

Prin harul și bunătatea lui Allah, s-a încheiat tâlcuirea Surei al-Mu'minun.