Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura Ta Ha

Versetele 1 la 135

O sură meccană

Versetele 1 la 8

„Ta Ha” face parte dintre literele izolate cu care încep multe sure și nu este un nume al Profetului. „Noi nu ți-am pogorât Coranul ca să te necăjești”, adică scopul revelării Coranului către tine și al statornicirii Legii nu este să-ți pricinuiască suferință. Legea nu cuprinde îndatoriri care să-i împovăreze peste măsură pe cei cărora li se adresează ori să depășească puterile celor care le împlinesc. Revelația, Coranul și Legea au fost rânduite de Cel Milostiv și Îndurător; El le-a făcut cale spre fericire, izbândă și câștig și le-a făcut nespus de ușoare. El a făcut accesibile toate căile și porțile lor și le-a făcut hrană pentru inimi și suflete, precum și odihnă pentru trupuri. Firile sănătoase și mințile drepte le-au primit cu acceptare și supunere, pentru că știu binele pe care îl conțin pentru lumea aceasta și pentru Viața de Apoi.

De aceea spune: „ci doar ca o reamintire pentru cel care se teme”. Cel care se teme de Allah își amintește prin Coran; își amintește îndemnurile care îl fac să râvnească la cele mai înalte țeluri și se străduiește să le atingă. Își amintește, de asemenea, avertismentele împotriva nenorocirii și pierzaniei și se păzește de ele. El își amintește hotărârile bune și frumoase ale Legii. Mintea lui cunoștea frumusețea lor în ansamblu, iar amănuntele sunt în acord cu ceea ce află în firea și rațiunea sa. De aceea Allah l-a numit „reamintire”: reamintirea este pentru ceva existent, dar față de care omul este neatent sau ale cărui amănunte nu îi sunt prezente în minte.

Allah îl menționează în mod deosebit pe cel care se teme, deoarece numai acesta trage folos din reamintire. Cum ar putea beneficia de ea cel care nu crede în Paradis ori în Foc și în a cărui inimă nu se află nici cât greutatea unui grăunte de teamă de Allah? Acest lucru nu poate fi. „Cel care se teme va lua aminte, iar cel nefericit se va feri de ea, acela care va intra în Focul cel mare” [al-A'la, 87:10-12].

Apoi Allah pomenește măreția acestui Coran: el este „o Revelație de la Cel care a creat pământul și cerurile cele înalte”, Cel care cârmuiește toate făpturile. Primiți, așadar, Revelația Sa cu deplină ascultare, iubire și supunere, preamăriți-o și cinstiți-o în cel mai desăvârșit chip. Allah alătură adesea creația și porunca, așa cum face în acest verset și în cuvintele Sale: „Ale Lui sunt creația și porunca” [al-A'raf, 7:54], precum și în cuvintele: „Allah este Cel care a creat șapte ceruri și tot atâtea pământuri; porunca se pogoară între ele” [at-Talaq, 65:12]. El este Creatorul, Cel care poruncește și Cel care interzice. Așa cum nu există alt creator în afara Lui, nicio obligație, poruncă ori interdicție nu le revine făpturilor decât din partea Creatorului lor.

Prin crearea făpturilor se manifestă cârmuirea Sa universală, potrivit predestinării, iar prin poruncile Sale se manifestă cârmuirea religioasă, potrivit Legii. Așa cum creația Sa nu se abate de la înțelepciune și El nu a creat nimic în zadar, tot astfel nu poruncește și nu interzice decât ceea ce este dreptate, înțelepciune și bunătate.

„Cel Milostiv S-a înălțat deasupra Tronului”, iar Tronul este cea mai înaltă, cea mai mare și cea mai largă dintre făpturi. El S-a înălțat deasupra lui într-un chip potrivit Măreției Sale și cuvenit Gloriei și Frumuseții Sale. S-a înălțat deasupra Tronului și cuprinde Stăpânirea.

„Ale Lui sunt cele din ceruri, cele de pe pământ și cele dintre ele”: îngerii, oamenii, djinnii, viețuitoarele, lucrurile neînsuflețite și plantele. „Și cele de sub țărână”, adică de sub pământ. Toate sunt Stăpânirea lui Allah Preaînaltul, robi aflați sub cârmuirea, hotărârea și rânduiala Sa. Ei nu au nimic din stăpânire și nu au puterea să-și aducă folos ori să îndepărteze vătămarea, să dea viață, să dea moarte ori să învie.

„Dacă rostești cu glas tare, El cunoaște taina”, adică vorbirea ascunsă, „și ceea ce este și mai ascuns”: taina aflată în inimă, pe care limba nu a rostit-o, sau gândul care a trecut prin inimă și ceea ce este și mai ascuns decât el, anume ceea ce nu a trecut încă prin inimă. Allah știe când și cum va trece. Înțelesul este că Știința Sa cuprinde toate lucrurile, mărunte și mari, ascunse și vădite; fie că vorbești cu glas tare, fie că păstrezi taina, toate sunt deopotrivă cunoscute de El.

Aceste afirmații stabilesc Desăvârșirea Sa absolută: El este Creatorul tuturor lucrurilor, Lui Îi aparțin Porunca și interdicția, Mila Sa este cuprinzătoare, Măreția Sa este nemărginită, El este deasupra Tronului Său, iar Stăpânirea și Știința Sa cuprind totul. Din toate acestea rezultă că numai El este vrednic de adorare, că adorarea Lui este adevărul cerut de Lege, rațiune și firea sănătoasă, iar adorarea altuia este deșertăciune. De aceea spune: „Allah! Nu există altă divinitate demnă de adorare în afara Lui”, adică nimeni nu merită adorarea, iubirea, smerenia, teama, nădejdea, întoarcerea și rugăciunea în afara Lui.

„Ale Lui sunt Numele cele mai frumoase”, adică Lui Îi aparțin Numele numeroase, desăvârșite și frumoase. Frumusețea lor înseamnă că toate exprimă laudă; niciunul dintre aceste Nume nu este lipsit de un sens de laudă și preamărire. Ele nu sunt simple denumiri, ci Nume și Atribute. Ele arată Atributele desăvârșite, iar Lui Îi aparține din fiecare Atribut cel mai deplin, mai cuprinzător și mai măreț înțeles. Allah le-a poruncit robilor să-L cheme prin ele, deoarece sunt mijloace iubite de apropiere de El. El le iubește și îi iubește pe cei care le iubesc, pe cei care le memorează, pe cei care le cercetează înțelesurile și Îl adoră prin ele. Allah Preaînaltul spune: „Ale lui Allah sunt Numele cele mai frumoase, așa că chemați-L prin ele” [al-A'raf, 7:180].

Versetele 9 la 16

Allah îi spune Profetului Muhammad, printr-o întrebare menită să arate măreția și însemnătatea acestei istorisiri: „A ajuns la tine povestea lui Musa?” Aici începe fericirea și profeția lui Musa. El a văzut de departe un foc, după ce rătăcise drumul, fusese cuprins de frig și nu avea nimic cu care să se încălzească în călătoria sa. Le-a spus familiei: „Rămâneți aici! Am zărit un foc”, pe partea dreaptă a muntelui. „Poate că vă voi aduce un tăciune din el”, ca să vă încălziți, „ori voi găsi la foc o călăuzire”, adică pe cineva care să mă îndrume pe drum.

Musa căuta o lumină pe care să o vadă și o îndrumare pentru drum, însă a găsit lumina spirituală, lumina Revelației prin care sufletele și inimile se luminează, și călăuzirea adevărată spre Calea cea Dreaptă care duce la Grădinile fericirii. A dobândit ceva ce nu-i trecuse prin minte și nu-i intrase în socoteală.

„Când a ajuns la el”, adică la focul zărit de departe, care era, în realitate, o lumină arzătoare și strălucitoare. Profetul a spus: „Vălul Lui este lumina - sau focul; dacă l-ar ridica, Strălucirea Feței Sale ar arde tot ceea ce cuprinde Privirea Sa⁶.” Când Musa a ajuns acolo, Allah l-a chemat, așa cum spune: „Noi l-am chemat din partea dreaptă a Muntelui și l-am apropiat pentru o convorbire tainică” [Maryam, 19:52].

„Cu adevărat, Eu sunt Domnul tău. Scoate-ți sandalele, căci te afli în valea sfântă Tuwa.” Domnul său i S-a făcut cunoscut și i-a poruncit să se pregătească pentru convorbirea cu El, să acorde atenție acestui lucru și să-și scoată sandalele, pentru că se află în valea sfântă, curată și preamărită. Chiar dacă sfințenia ei ar proveni numai din faptul că Allah a ales-o pentru convorbirea Sa cu Musa, aceasta ar fi de ajuns. Mulți exegeți au spus că Allah i-a poruncit lui Musa să-și scoată sandalele deoarece erau făcute din piele de măgar⁷. Allah știe mai bine.

„Eu te-am ales”, adică te-am ales și te-am deosebit dintre oameni. Această alegere este cea mai mare binecuvântare și cel mai mare dar pe care Allah i l-a făcut și cere o mulțumire pe măsura ei. „Așa că ascultă ceea ce ți se revelează”, adică primește prin ascultare ceea ce îți revelez, căci se cuvine să fie ascultat. El este temelia religiei, începutul ei și stâlpul chemării islamice.

Allah a început Revelația spunând: „Cu adevărat, Eu sunt Allah. Nu există altă divinitate demnă de adorare în afara Mea”, adică numai Allah merită Însușirea Divinității, datorită Desăvârșirii Sale în Nume și Atribute și faptului că este Unic în Faptele Sale, fără partener, egal ori asemănare. „Așadar, adoră-Mă” cu toate formele adorării, cele vădite și cele ascunse, temeliile și ramurile lor.

Apoi a menționat în mod deosebit rugăciunea, deși ea este deja cuprinsă în porunca generală de adorare, datorită virtuții și nobleței sale și pentru că ea cuprinde adorarea inimii, limbii și membrelor. „Pentru pomenirea Mea”, adică împlinește rugăciunea ca să Mă pomenești. Pomenirea lui Allah este unul dintre cele mai înalte țeluri, iar prin ea inima Îl adoră și dobândește fericirea. O inimă lipsită de pomenirea lui Allah este lipsită de orice bine și se află în deplină ruină. Allah le-a legiuit robilor feluri de adorări al căror scop este pomenirea Lui, mai ales rugăciunea. El spune: „Recită ceea ce ți-a fost revelat din Carte și împlinește rugăciunea. Cu adevărat, rugăciunea oprește de la ticăloșie și de la ceea ce este oprit, iar pomenirea lui Allah este mai mare” [al-'Ankabut, 29:45], adică pomenirea lui Allah cuprinsă în rugăciune este mai mare decât efectul acesteia de a opri de la ticăloșie și de la ceea ce este oprit. Acesta se numește tawhidul Divinității și al adorării: Divinitatea este Însușirea Lui, iar robia este însușirea robului.

„Ceasul va veni cu siguranță”, adică venirea lui este inevitabilă. „Aproape că îl țin ascuns”, adică „față de Mine Însumi”, după cum apare în unele lecturi⁸. Allah spune: „Oamenii te întreabă despre Ceas. Spune: Știința lui este numai la Allah” [al-Ahzab, 33:63] și: „La El este Știința Ceasului” [az-Zukhruf, 43:85]. El a ascuns Știința lui de toate făpturile. Niciun înger apropiat și niciun profet trimis nu o cunoaște. Înțelepciunea venirii Ceasului este „pentru ca fiecare suflet să fie răsplătit pentru ceea ce se străduiește”, fie bine, fie rău. Ceasul este poarta Casei răsplătirii: „pentru ca El să-i răsplătească pe cei care fac rău pentru ceea ce au făcut și să-i răsplătească pe cei care fac bine cu cea mai bună răsplată” [an-Najm, 53:31].

„Să nu te abată de la el cel care nu crede în el și își urmează pofta, ca să nu pieri”, adică să nu te abată de la credința în Ceas și în răsplătire și de la lucrarea pentru ele cel care nu crede în Ceas, se străduiește să semene îndoieli, se împotrivește prin argumente deșarte și aduce raționamente amăgitoare ca să-l respingă. El își urmează pofta, iar scopul lui nu este să ajungă la adevăr, ci numai să-și urmeze dorința. Păzește-te să asculți de cineva aflat în această stare, să accepți vreun cuvânt ori vreo faptă a lui prin care te abate de la credința în Ceas și de la faptele prin care te pregătești pentru el.

Allah a avertizat împotriva unuia ca acesta deoarece șoaptele și amăgirea lui se numără printre cele mai de temut ispite pentru credincios, iar oamenii sunt înclinați din fire să se asemene semenilor lor și să-i urmeze. Aici se află o avertizare împotriva oricărui chemător la deșertăciune care abate de la credința obligatorie sau de la desăvârșirea ei ori strecoară îndoieli în inimă. Avertizarea privește și citirea cărților care cuprind asemenea lucruri. Allah a pomenit aici credința în El, adorarea Lui și credința în Ziua de Apoi, deoarece acestea sunt cele trei temelii ale credinței și stâlpul religiei. Când ele sunt desăvârșite, religia este desăvârșită; când lipsesc ori sunt incomplete, lipsa și stricăciunea religiei sunt pe măsura lor. Acest pasaj este asemenea cuvintelor prin care Allah arată criteriul fericirii și al nefericirii comunităților cărora li s-a dat Scriptura: „Cei care cred, iudeii, sabienii și creștinii - oricine crede în Allah și în Ziua de Apoi și săvârșește fapte drepte nu va avea teamă și nu se va întrista” [al-Ma'idah, 5:69]. „Ca să nu pieri”, adică să nu fii nimicit și nefericit dacă urmezi calea celui care te abate.

Versetele 17 la 23

Când Allah i-a arătat lui Musa temeliile credinței, a voit să-i arate dintre Semnele Sale ceea ce avea să-i liniștească inima, să-i bucure ochii și să-i întărească credința prin Sprijinul lui Allah împotriva dușmanului său. El i-a spus: „Ce ai în mâna dreaptă, o, Musa?” Deși Allah știa, a pus întrebarea în această împrejurare pentru a-i atrage atenția și a-i spori grija față de ceea ce urma.

Musa a spus: „Este toiagul meu; mă sprijin pe el, scutur cu el frunze pentru oile mele.” A pomenit două folosuri: unul pentru oameni, deoarece se sprijinea pe el când stătea în picioare și mergea, dobândind astfel ajutor; și unul pentru animale, deoarece păștea oi și, când le păștea printre copaci, lovea copacii cu toiagul ca să cadă frunzele, apoi oile le mâncau. Aceasta arată purtarea frumoasă a lui Musa: îngrijirea bună a animalelor și bunătatea față de ele. Tot aici se vede grija lui Allah față de el, alegerea lui și cinstea aparte care i-a fost dăruită, potrivit Milei și Înțelepciunii Sale. „Și îmi este de folos și pentru alte lucruri”, în afara acestor două folosuri.

Din buna-cuviință a lui Musa face parte și faptul că, atunci când Allah l-a întrebat ce se afla în dreapta lui, întrebarea putea privi lucrul însuși ori folosul său, iar el a răspuns în ambele privințe. Allah i-a spus: „Aruncă-l, o, Musa!” El l-a aruncat și, cu Îngăduința lui Allah, s-a prefăcut într-un șarpe uriaș care se târa repede. Musa s-a întors și a fugit speriat, fără să privească înapoi. Descrierea lui ca șarpe care se târa înlătură gândul că ar fi fost doar o închipuire fără realitate; mișcarea lui rapidă îndepărtează o asemenea presupunere.

Allah i-a spus lui Musa: „Ia-l și nu te teme!”, adică nu te va vătăma. „Îl vom readuce la starea dintâi”, la forma cunoscută de toiag. Musa a împlinit Porunca lui Allah prin credință și supunere, l-a luat, iar el a revenit la toiagul cunoscut. Acesta a fost un Semn. Apoi Allah l-a pomenit pe al doilea: „Strânge-ți mâna la subsuoară”, adică pune-ți mâna în haina ta și lipește brațul de coasta ta. „Ea va ieși albă, fără niciun rău”, albă și strălucitoare, fără boală ori lepră, „ca un alt Semn”. Allah spune: „Acestea sunt două dovezi de la Domnul tău către Faraon și căpeteniile sale; ei sunt un popor nelegiuit” [al-Qasas, 28:32].

„Pentru ca Noi să-ți arătăm dintre Semnele Noastre cele mai mari.” Prefacerea toiagului într-un șarpe care se târa și ieșirea mâinii albe și strălucitoare înaintea privitorilor au avut rostul de a-ți arăta dintre Semnele Noastre cele mari, care dovedesc adevărul trimiterii tale și realitatea celor aduse de tine. Astfel inima ta se liniștește, știința ta sporește, iar tu ai încredere în Făgăduiala lui Allah privind paza și ajutorul Său. Aceste Semne sunt totodată o dovadă și un argument pentru cei la care ai fost trimis.

Versetele 24 la 36

După ce Allah i-a revelat lui Musa, l-a făcut profet și i-a arătat Semnele Sale minunate, l-a trimis la Faraon, regele Egiptului: „Mergi la Faraon, căci el a întrecut orice măsură”, adică a trecut dincolo de măsură în necredință, stricăciune, trufie pe pământ și asuprirea celor slabi, până când a pretins domnia și divinitatea - Allah să-l facă de ocară. Răzvrătirea lui a fost pricina nimicirii sale, dar, prin Mila, Înțelepciunea și Dreptatea Sa, Allah nu pedepsește pe nimeni decât după stabilirea dovezii prin trimiși.

Musa a înțeles că purta o povară uriașă: era trimis la acest tiran îndărătnic, care nu avea rival la putere în Egipt. Musa era singur și avea în urma sa întâmplarea uciderii coptului. A împlinit Porunca Domnului său, a primit-o cu bucurie și supunere și I-a cerut lui Allah ajutorul și înlesnirea mijloacelor necesare împlinirii chemării.

„Doamne, lărgește-mi pieptul”, ca să rabd vătămarea prin cuvinte și fapte și să nu fiu tulburat ori mâhnit, iar inima mea să nu se îngusteze. Pieptul îngust nu-l face pe om potrivit pentru călăuzirea făpturilor și chemarea lor. Allah i-a spus Profetului Muhammad: „Prin Mila lui Allah ai fost blând cu ei. Dacă ai fi fost aspru și cu inima împietrită, ei s-ar fi risipit din jurul tău” [Al 'Imran, 3:159]. Este de așteptat ca oamenii să primească adevărul când cel care îi cheamă se poartă cu blândețe, răbdare și deschidere față de ei.

„Ușurează-mi sarcina”, adică ușurează-mi fiecare lucru pe care îl săvârșesc și fiecare cale pe care merg pentru Tine și înlătură greutățile din calea mea. Din ușurarea sarcinii face parte ca acela care cheamă să abordeze fiecare lucru în chipul potrivit, să se adreseze fiecăruia prin ceea ce i se potrivește și să-l cheme pe calea cea mai apropiată de acceptare.

„Dezleagă nodul limbii mele, ca ei să înțeleagă vorbirea mea.” El avea o dificultate de vorbire din pricina căreia cuvintele sale abia puteau fi înțelese, după cum au spus exegeții. Allah relatează că el a spus: „Fratele meu Harun este mai limpede la vorbire decât mine” [al-Qasas, 28:34]. El L-a rugat pe Allah să-i dezlege nodul, ca oamenii să înțeleagă ceea ce spune și să se împlinească astfel țelul deplin al adresării, dialogului și limpezirii înțelesurilor.

„Și rânduiește-mi un ajutor din familia mea”, adică un sprijin care să mă ajute și să mă întărească față de cei la care m-ai trimis. A cerut ca el să fie din familia sa, din bunătate, deoarece rudele sunt cele mai îndreptățite la binefacere. Apoi l-a numit: „pe Harun, fratele meu. Întărește-mi prin el puterea”, adică întărește-mă și sprijină-mă prin el. Allah spune: „Îți vom întări brațul prin fratele tău și vă vom da putere” [al-Qasas, 28:35]. „Și fă-l părtaș la sarcina mea”, adică la profeție, făcându-l profet și trimis așa cum m-ai făcut pe mine.

Musa a pomenit folosul: „ca să Te preamărim mult și să Te pomenim mult”. El știa că temelia tuturor adorărilor și axa religiei este pomenirea lui Allah, așa că I-a cerut lui Allah să-l facă pe fratele său părtaș, ca ei să se ajute și să se sprijine în bine și evlavie și să-L pomenească mult prin preamărire, declararea Unicității și celelalte feluri de adorare. „Cu adevărat, Tu ne vezi mereu”: cunoști starea noastră, slăbiciunea și neputința noastră și nevoia noastră de Tine în toate lucrurile. Tu ne cunoști mai bine decât noi înșine și ești mai Milostiv față de noi. Dăruiește-ne ceea ce Ți-am cerut și răspunde rugăciunii noastre.

Allah a spus: „Cererea ta ți-a fost împlinită, o, Musa!”, adică ți s-a dat tot ceea ce ai cerut: îți vom lărgi pieptul, îți vom ușura sarcina, vom dezlega nodul limbii tale ca oamenii să-ți înțeleagă vorbirea, te vom întări prin fratele tău Harun și vă vom da putere, astfel încât ei să nu poată ajunge la voi prin Semnele Noastre; voi și cei care vă urmează veți fi biruitori.

Această cerere a lui Musa arată deplinătatea cunoașterii lui despre Allah, înțelegerea desăvârșită a lucrurilor și sinceritatea cu care urmărea binele. Chemătorul către Allah, mai ales când cel chemat este un tiran trufaș și îndărătnic, are nevoie de piept larg, răbdare desăvârșită și blândețe deplină, ca să suporte vătămarea care îl ajunge. Are nevoie de o exprimare clară prin care să poată transmite ceea ce dorește și urmărește; elocința și limpezimea sunt de cea mai mare trebuință într-o asemenea împrejurare, din pricina multelor discuții și confruntări. El are nevoie să arate adevărul în cea mai frumoasă înfățișare, pentru ca sufletele să-l iubească, și să arate urâțenia deșertăciunii, ca oamenii să fugă de ea.

El mai are nevoie ca sarcina să-i fie ușurată, să abordeze fiecare lucru pe calea potrivită, să cheme la Calea lui Allah cu înțelepciune și îndemn frumos, să poarte discuții în chipul cel mai bun și să se poarte cu fiecare potrivit stării sale. Desăvârșirea acestei lucrări cere ajutoare și sfetnici care să-l sprijine în scopul lui, pentru că glasurile multe au un efect mai mare. Musa a cerut aceste lucruri, iar ele i-au fost dăruite.

Dacă privești starea profeților trimiși la oameni, îi vei vedea astfel, pe fiecare după împrejurările lui. Mai ales Muhammad, Pecetea profeților și cel mai bun dintre ei, se afla la culmea fiecărei însușiri desăvârșite: lărgimea pieptului, ușurarea sarcinii, limpezimea limbii, buna exprimare și ajutoarele pe calea adevărului, dintre Companioni și dintre cei care au venit după ei, așa cum nimeni altul nu a avut.

Versetele 37 la 41

După ce a pomenit Darul făcut robului și trimisului Său Musa ibn 'Imran prin religie, Revelație și trimitere și după ce i-a împlinit cererea, Allah a pomenit Binecuvântările Sale asupra lui în vremea creșterii sale și de-a lungul diferitelor etape ale vieții.

„Noi ți-am dăruit Harul Nostru și altă dată”, când i-am inspirat mamei tale să te pună în cufăr pe când erai prunc, din teamă de Faraon, care poruncise uciderea fiilor lui Isra'il. Mama l-a ascuns și s-a temut cumplit pentru el. L-a pus în cufăr și l-a aruncat în râu, adică în Nilul Egiptului. Allah i-a poruncit râului să-l arunce la mal și a hotărât ca cel mai mare dușman al lui Allah și al lui Musa să-l ia, să-l crească printre copiii săi și ca Musa să devină lumina ochilor celui care îl vedea.

De aceea spune: „Am revărsat asupra ta iubire din partea Mea”, astfel încât oricine îl vedea îl iubea, „ca să fii crescut sub Ochii Mei”, adică sub privirea Mea, sub Paza și Îngrijirea Mea. Ce grijă și ocrotire pot fi mai înalte și mai desăvârșite decât ocrotirea Celui Bun și Îndurător, care poate să aducă robului Său binele și să îndepărteze de la el vătămarea? Musa nu s-a mutat dintr-o stare în alta decât prin rânduiala lui Allah, spre binele lui.

Din buna Îngrijire a lui Allah a fost că, după ce Musa a căzut în mâna dușmanului său, inima mamei sale a devenit goală de orice în afara lui Musa și aproape că ea l-ar fi dat de gol, dacă Allah nu i-ar fi întărit inima. În această stare, Allah i-a oprit lui Musa toate doicile, iar el nu primea sânul niciunei femei, pentru ca, în cele din urmă, mama sa să fie cea care îl alăptează, ochiul ei să se răcorească și inima să-și găsească liniște. I-au adus doici și i le-au înfățișat, dar el n-a primit niciuna. Atunci sora lui Musa a venit și le-a spus: „Să vă arăt o familie care să-l îngrijească pentru voi și să-i poarte de grijă?” [al-Qasas, 28:12]. „Atunci te-am înapoiat mamei tale, ca ochiul ei să se răcorească și să nu se întristeze.”

„Ai ucis un om”, coptul. Musa intrase în oraș într-un ceas când locuitorii nu luau seama și a găsit doi bărbați luptându-se: unul din tabăra lui Musa, iar celălalt dintre dușmanii săi, un copt. Cel din tabăra sa i-a cerut ajutor împotriva dușmanului, iar Musa l-a lovit cu pumnul și l-a ucis. Musa L-a rugat pe Allah și I-a cerut iertare, iar Allah l-a iertat. Apoi Musa a fugit când a auzit că căpeteniile îl căutau ca să-l ucidă. Allah l-a izbăvit „de mâhnire”, de urmarea păcatului și de primejdia de a fi ucis.

„Și te-am încercat prin felurite încercări”, adică te-am încercat, te-am pus la probă și te-am găsit statornic în toate împrejurările; ori te-am trecut dintr-o stare în alta până când ai ajuns unde ai ajuns. „Ai rămas ani printre oamenii din Madyan”: când ai fugit de Faraon și căpeteniile lui, care voiau să te ucidă, ai mers la Madyan, ai ajuns acolo, te-ai căsătorit și ai rămas opt sau zece ani. „Apoi ai venit la vremea hotărâtă, o, Musa!”, adică ai venit printr-o Hotărâre, nu din întâmplare ori fără rânduială din partea Noastră, ci potrivit predestinării și grijii Noastre binevoitoare. Aceasta arată Îngrijirea desăvârșită a lui Allah față de Musa.

„Și te-am ales pentru Mine”, adică te-am înconjurat cu binefacerile Mele, cu Darurile Mele și cu grija Mea binevoitoare și cu îndrumarea Mea, ca să fii un ales iubit pentru Mine și să ajungi la o treaptă la care puțini dintre oameni ajung. Dacă un om vrea să-și aleagă dintre făpturi o persoană iubită și vrea să o facă să ajungă la desăvârșirea cu putință, își dă întreaga silință și depune tot efortul pentru a o conduce acolo. Ce crezi atunci despre Lucrarea Domnului Generos și Puternic față de cel pe care l-a ales pentru Sine dintre făpturi?

Versetele 42 la 48

După ce i-a dăruit lui Musa binecuvântări religioase și lumești, Allah i-a spus: „Mergi, tu și fratele tău”, Harun, „cu Semnele Mele”, cu dovezile care vin de la Mine și arată adevărul și frumusețea lui, precum și urâțenia deșertăciunii: mâna, toiagul și celelalte Semne, nouă Semne către Faraon și poporul său. „Și nu slăbiți în pomenirea Mea”, adică nu leneviți și nu vă opriți din pomenirea neîncetată a lui Allah. Țineți-vă de ceea ce ați făgăduit: „ca să Te preamărim mult și să Te pomenim mult” [Ta Ha, 20:33-34]. Pomenirea lui Allah ajută în toate lucrurile, le ușurează și le face mai ușoare de purtat.

„Mergeți amândoi la Faraon, căci el a întrecut orice măsură”, în necredință, răzvrătire, nedreptate și vrăjmășie. „Vorbiți-i cu blândețe”, prin cuvinte ușoare și plăcute, cu bună-cuviință, fără vorbe urâte, asprime, grosolănie ori duritate în fapte, „poate că va lua aminte” la ceea ce îi folosește și va săvârși acel lucru „ori se va teme” de ceea ce îl vatămă și se va opri. Vorbirea blândă cheamă la acestea, iar vorbirea aspră îndepărtează.

Allah a explicat vorbirea blândă: „Spune-i: Ai vrea să te curățești, iar eu să te călăuzesc către Domnul tău, ca să te temi?” [an-Nazi'at, 79:18-19]. În aceasta se află blândețe, ușurință și evitarea vorbirii urâte. Forma de întrebare exprimă o invitație și un sfat, fără nimic care să-l îndepărteze pe cel căruia i se vorbește. Musa l-a chemat să se curețe de necurăție, a cărei temelie este asocierea, lucru pe care orice minte sănătoasă îl acceptă. Nu i-a spus: „Eu te curățesc”, ci: „Ai vrea să te curățești?” Apoi l-a chemat la calea Domnului său, care l-a crescut și i-a dăruit binecuvântări văzute și ascunse; acestea cer mulțumire și pomenire. „Iar eu să te călăuzesc către Domnul tău, ca să te temi.” Întrucât nu a primit această vorbire blândă, a cărei frumusețe cucerește inimile, s-a vădit că nicio reamintire nu-i folosește. Atunci Allah l-a apucat cu pedeapsa Celui Puternic și Atotputernic.

Ei au spus: „Doamne, ne temem că el se va grăbi să ne pedepsească”, adică să se grăbească să ne vatăme înainte să-i transmitem Mesajul Tău și să stabilim dovada împotriva lui, „ori va întrece orice măsură” în respingerea adevărului, din pricina stăpânirii, puterii, oștilor și ajutoarelor lui. Allah a spus: „Nu vă temeți!”, adică nu vă temeți că el se va grăbi să vă vatăme. „Eu sunt cu voi, aud și văd”, adică sunteți sub Paza și Îngrijirea Mea. Aud cuvintele voastre și văd toate stările voastre. Nu vă temeți de el. Teama lor s-a risipit, iar inimile li s-au liniștit prin Făgăduiala Domnului lor.

Allah le-a poruncit să-l cheme la două lucruri: la Islam și la eliberarea acestui popor nobil, fiii lui Isra'il, din robie și chin, pentru ca ei să fie liberi și stăpâni asupra treburilor lor, iar Musa să împlinească între ei Legea lui Allah și Religia Sa.

„Ți-am adus un Semn de la Domnul tău”, care dovedește adevărul nostru: Musa și-a aruncat toiagul și acesta a devenit un șarpe vădit, apoi și-a scos mâna și ea a apărut albă privitorilor. Acestora li se adaugă celelalte Semne pe care Allah le-a pomenit în istorisirea lor. „Pacea fie asupra celui care urmează călăuzirea!”, adică cel care urmează Calea cea Dreaptă și Legea limpede dobândește pacea în lumea aceasta și în Viața de Apoi. „Ni s-a revelat”, aceasta este o veste de la Allah, nu de la noi înșine, „că pedeapsa va veni asupra celui care tăgăduiește” Veștile lui Allah și ale trimișilor „și se întoarce” de la supunere. Aceasta îl îndeamnă pe Faraon la credință, la recunoașterea adevărului și la urmarea celor doi trimiși și îl avertizează asupra contrariului. Dar îndemnul și reamintirea nu i-au folosit; el L-a tăgăduit pe Domnul său, a fost necredincios și s-a împotrivit prin argumente nedrepte și încăpățânare.

Versetele 49 la 55

Faraon i-a spus lui Musa, tăgăduind: „Cine este Domnul vostru, o, Musa?” Musa i-a dat un răspuns deplin și limpede: „Domnul nostru este Cel care a dat fiecărui lucru înfățișarea sa, apoi l-a călăuzit.” Domnul nostru este Cel care a creat toate făpturile și i-a dat fiecăreia înfățișarea potrivită, care arată frumusețea Lucrării Sale: mărimea ori micimea trupului și toate celelalte însușiri. Apoi a călăuzit fiecare făptură spre scopul pentru care a creat-o.

Această călăuzire generală se vede în toate făpturile. Fiecare făptură caută folosul pentru care a fost creată și îndepărtează vătămarea. Până și animalului necuvântător Allah i-a dat minte prin care poate face aceasta. Allah spune: „Cel care a făcut frumos fiecare lucru pe care l-a creat” [as-Sajdah, 32:7]. Cel care a creat făpturile și le-a făcut frumoase, astfel încât mințile nu pot propune o formă mai bună, și le-a călăuzit spre folosul lor este cu adevărat Domnul. Tăgăduirea Lui înseamnă tăgăduirea celui mai mare lucru existent, trufie și minciună vădită. Oricât de mare ar fi tăgăduirea unui lucru cunoscut, tăgăduirea Domnului lumilor este și mai gravă.

Când Faraon nu a putut respinge această dovadă hotărâtoare, s-a abătut de la subiect, încercând să tulbure discuția: „Dar cum rămâne cu generațiile dintâi?” Care a fost starea lor și ce s-a ales de ele, de vreme ce ne-au precedat în tăgăduire, necredință, nedreptate și încăpățânare, iar noi le luăm drept model?

Musa a spus: „Știința despre ele este la Domnul meu, într-o Carte.” El le-a numărat faptele bune și rele și le-a scris într-o Carte, Tabla Păzită. Știința Lui le cuprinde și nicio veste nu se pierde din ea, iar El nu uită ceea ce știe. Acele generații au trecut deja, au ajuns în fața urmărilor faptelor lor și vor fi răsplătite pentru ele. Întrebarea și nedumerirea ta despre ele, o, Faraon, nu au rost: acela este un neam trecut; lui îi revine ceea ce a agonisit, iar vouă vă revine ceea ce agonisiți.

Dacă dovada pe care ți-am arătat-o și Semnele pe care ți le-am înfățișat și-au dovedit adevărul și certitudinea - iar aceasta este realitatea -, supune-te adevărului și lasă necredința, nedreptatea și disputa zadarnică întemeiată pe argumente deșarte. Dacă ai îndoială ori nu vezi corectitudinea lor, calea este deschisă: răspunde dovezii prin dovadă și argumentului prin argument. Nu vei găsi însă nicio cale cât timp ziua și noaptea dăinuie. Allah a spus despre el: „Le-au tăgăduit, deși sufletele lor erau convinse de ele, din nedreptate și trufie” [an-Naml, 27:14]. Musa i-a spus: „Știi bine că numai Domnul cerurilor și al pământului a pogorât aceste Semne limpezi” [al-Isra', 17:102]. El era îndărătnic în dispută și urmărea să se înalțe pe pământ.

Apoi Musa a dezvoltat dovada hotărâtoare, pomenind multe Binecuvântări necesare și Daruri bune ale lui Allah: „El este Cel care v-a făcut pământul așternut”, adică l-a pregătit astfel încât să puteți locui și rămâne pe el, să ridicați clădiri, să plantați, să arați și să faceți celelalte lucruri. El nu l-a făcut nepotrivit pentru vreun folos al vostru. „V-a deschis în el căi”, drumuri care duc dintr-o țară în alta și dintr-un ținut în altul, astfel încât oamenii ajung în cel mai ușor chip în toate ținuturile și călătoria le aduce foloase mai mari decât dacă ar rămâne pe loc.

„Și a pogorât apă din cer; prin ea am scos perechi din felurite plante.” El coboară ploaia, dă viață pământului după moartea lui și scoate toate soiurile de plante, felurite și diferite. El ni le-a supus, le-a rânduit și le-a înlesnit ca hrană pentru noi și animalele noastre. Fără aceasta, toți oamenii și toate animalele de pe pământ ar pieri. De aceea spune: „Mâncați și pășunați vitele voastre!” Acesta este un Dar și arată că, în privința tuturor plantelor, regula de bază este îngăduința; dintre ele nu este oprit decât ceea ce vatămă, precum otrava și altele asemenea.

„În acestea sunt Semne pentru oamenii cu pricepere”, adică pentru mințile drepte și cugetările sănătoase, care privesc Darurile, Bunătatea, Mila, Marea Generozitate și Îngrijirea desăvârșită a lui Allah. Ele arată că El este Domnul adorat și Stăpânul vrednic de laudă. Nimeni în afara Lui nu merită adorarea și lauda. El este Cel care dăruiește aceste Binecuvântări și are Putere asupra tuturor lucrurilor: așa cum a dat viață pământului după moartea lui, El îi dă viață celui mort.

Allah i-a deosebit pe oamenii cu pricepere deoarece numai ei trag folos din Semne și cugetă la ele. Ceilalți sunt ca animalele care pasc: nu privesc Semnele pentru a trage învățăminte, iar cugetarea lor nu ajunge la înțelesul acestora. Partea lor este asemenea părții animalelor care mănâncă și beau, cu inimile neatente și trupurile întoarse: „Câte Semne se află în ceruri și pe pământ, pe lângă care ei trec și de la care se întorc!” [Yusuf, 12:105].

După ce a pomenit rodnicia pământului și felul în care acesta primește ploaia pogorâtă de Allah, precum și faptul că, prin Îngăduința Domnului său, scoate plante felurite, Allah spune că din el ne-a creat, în el ne va întoarce când murim și suntem îngropați și din el ne va scoate încă o dată. Așa cum ne-a făcut din el când nu eram nimic, lucru pe care îl cunoaștem cu certitudine, ne va readuce după moarte prin înviere din pământ, ca să ne răsplătească pentru faptele săvârșite pe el. Acestea sunt două dovezi raționale limpezi ale readucerii: scoaterea plantelor din pământ după moartea lui și scoaterea din el a celor cărora li se adresează Legea, la crearea lor dintâi.

Versetele 56 la 76

Comentariul versetelor 56 la 62

Allah spune că i-a arătat lui Faraon Semnele, învățămintele și dovezile hotărâtoare, în toate formele lor: cele văzute nemijlocit, cele din lumea înconjurătoare și cele din oameni înșiși. El nu s-a îndreptat și nu s-a oprit, ci a tăgăduit Vestirea, s-a întors de la Poruncă și interdicție, a făcut adevărul deșertăciune și deșertăciunea adevăr, apoi s-a împotrivit prin argumente deșarte ca să-i rătăcească pe oameni.

El a spus: „Ai venit să ne scoți din pământul nostru prin vraja ta, o, Musa?” A pretins că Semnele arătate de Musa erau vrajă și închipuire și că scopul lor era să-i scoată din țară și să pună stăpânire pe ea. A spus aceasta pentru ca vorbele lui să aibă efect în inimile poporului: oamenii sunt legați din fire de țările lor și se despart greu de ele. Le-a vestit că acesta era scopul lui Musa, ca ei să-l urască și să se străduiască să-l combată.

Era ca și cum i-ar fi spus lui Musa: vom veni cu o vrajă asemenea vrăjii tale. Dă-ne un termen și „rânduiește între noi și tine o întâlnire pe care nici noi, nici tu să nu o încălcăm, într-un loc potrivit pentru noi amândoi”, adică un loc deopotrivă cunoscut nouă și ție; se poate înțelege și un loc neted, în care lucrurile pot fi văzute. Musa a spus: „Întâlnirea voastră va fi în Ziua Sărbătorii”, ziua în care se eliberau de preocupări și își întrerupeau treburile, „iar oamenii să fie adunați dimineața”, adică să fie adunați cu toții în timpul dimineții. Musa a cerut aceasta deoarece Ziua Sărbătorii și timpul dimineții din acea zi adunau mulți oameni și îngăduiau ca lucrurile să fie văzute așa cum erau în realitate, într-un chip care nu era posibil în alt timp.

„Faraon s-a retras, și-a adunat vicleșugul, apoi a venit”, adică a strâns tot ceea ce putea folosi în confruntarea cu Musa. A trimis oameni prin cetățile sale ca să-i adune pe vrăjitorii iscusiți în vraja lor. Vraja era răspândită, iar știința ei era râvnită în acea vreme. A adunat o mulțime de vrăjitori, apoi fiecare dintre cele două părți a venit la întâlnire, la timpul hotărât. Oamenii s-au adunat și ei. Era o adunare uriașă, la care au venit bărbații și femeile, căpeteniile și nobilii, oamenii de rând și cei mari, tinerii și bătrânii. Oamenii au fost îndemnați să vină și li s-a spus: „Vă adunați și voi, ca să-i urmăm pe vrăjitori, dacă ei vor fi biruitori?” [ash-Shu'ara', 26:39-40].

Când s-au adunat din toate cetățile, Musa i-a povățuit, a stabilit dovada împotriva lor și le-a spus: „Vai vouă! Nu născociți minciuni împotriva lui Allah, ca El să nu vă nimicească printr-o pedeapsă”, adică nu sprijiniți prin vraja voastră deșertăciunea pe care o urmați și nu căutați să înfrângeți adevărul, născocind minciuni împotriva lui Allah. Altfel, El vă va nimici printr-o pedeapsă de la El, vicleșugul și născocirea voastră vor da greș, nu veți dobândi biruința și apropierea de Faraon și de căpeteniile sale și nici nu veți scăpa de Pedeapsa lui Allah.

Cuvântul adevărului trebuie să aibă un efect asupra inimilor. Nu este de mirare că disputa și cearta dintre vrăjitori s-au iscat atunci când au auzit vorbele lui Musa și au fost mișcați de ele. Poate că între lucrurile asupra cărora s-au certat s-a aflat îndoiala lor cu privire la Musa: se află el de partea adevărului sau nu? Totuși, până în acel moment nu ajunseseră la o hotărâre, pentru ca Allah să împlinească un lucru care trebuia împlinit: „pentru ca acela care pierea să piară după o dovadă limpede, iar acela care trăia să trăiască după o dovadă limpede” [al-Anfal, 8:42]. Ei și-au ținut sfatul în taină și au ajuns la o singură părere, ca să reușească și ca oamenii să rămână atașați religiei lor. Allah a povestit sfatul lor tainic.

Comentariul versetelor 63 la 73

„Aceștia doi sunt vrăjitori care vor să vă scoată din pământul vostru prin vraja lor.” Aceasta era aceeași vorbă pe care Faraon o rostise înainte. Fie Faraon și vrăjitorii au ajuns la ea din întâmplare, fără o înțelegere prealabilă, fie el le-a dictat părerea asupra căreia se hotărâse și pe care o făcuse cunoscută oamenilor. Ei au adăugat la cuvintele lui: „și să înlăture calea voastră cea mai aleasă”, adică meșteșugul vrăjii, pentru care Musa vă invidiază. El vrea să vă biruiască prin ea, ca să dobândească mândrie, renume și faimă, pentru ca oamenii să vină la el și să învețe această știință cu care voi v-ați îndeletnicit toată viața și pentru ca mijlocul vostru de trai și conducerea dobândită prin ea să dispară. Prin aceasta s-au îndemnat unii pe alții să depună toate eforturile în confruntarea cu Musa.

De aceea au spus: „Adunați-vă așadar vicleșugul”, adică arătați tot ceea ce puteți face, într-un singur avânt, uniți, sprijinindu-vă și ajutându-vă unii pe alții, uniți în păreri și cuvinte. „Apoi veniți în rânduri”, pentru că aceasta este mai potrivit pentru lucrarea voastră, insuflă mai multă teamă în inimi și nu-l lasă pe vreunul dintre voi să-și cruțe o parte din putere. Să știți că acela care izbândește astăzi și își înfrânge adversarul este cel care biruiește. Această zi va hotărî ceea ce urmează după ea.

Cât de puternică și neînduplecată a fost sprijinirea deșertăciunii de către ei! Au venit cu orice mijloc, pricină, cale și vicleșug prin care să lovească adevărul. Însă Allah a voit numai să-Și desăvârșească Lumina și să facă adevărul să se ridice. Când planul lor a fost gata și scopul le era limpede și nu le-a mai rămas decât să treacă la faptă, „ei au spus: O, Musa! Ori arunci tu”, toiagul tău, „ori vom fi noi primii care aruncă”. I-au lăsat lui alegerea ca să arate cât erau de încrezători că îl vor birui în orice situație.

Musa le-a spus: „Ba aruncați voi!” Ei și-au aruncat funiile și toiegele, iar lui Musa i s-a părut, din pricina vrăjii lor puternice, că ele se mișcau repede, asemenea unor șerpi. Când lucrurile i s-au înfățișat astfel, Musa „a simțit atunci teama în sine”, potrivit firii omenești; altminteri, el era sigur de Făgăduiala și Ajutorul lui Allah.

Noi i-am spus, ca să-l întărim și să-l liniștim: „Nu te teme! Tu vei fi deasupra”, adică îi vei birui, îi vei supune, iar ei se vor smeri și se vor pleca înaintea ta. „Aruncă ceea ce ai în dreapta”, toiagul tău; „va înghiți ceea ce au făcut. Ceea ce au făcut este doar vicleșugul unui vrăjitor, iar vrăjitorul nu izbândește oriunde ar veni.” Vicleșugul și lucrarea lor nu vor aduce vreun rod și nu vor reuși. Acesta este vicleșugul vrăjitorilor, care îi înșeală pe oameni, îmbracă deșertăciunea în haina adevărului și îi fac pe oameni să creadă că ei se află de partea adevărului.

Musa și-a aruncat toiagul, iar acesta a înghițit și a mistuit tot ceea ce făcuseră ei, în vreme ce oamenii priveau cele petrecute. Vrăjitorii au știut cu o certitudine care nu lasă îndoială că aceasta nu era vrajă și că venea de la Allah, așa că s-au grăbit la credință și au căzut prosternați. Au spus: „Credem în Domnul lumilor, Domnul lui Musa și al lui Harun.” Adevărul s-a ridicat, s-a arătat și s-a răspândit, iar vraja, înșelăciunea și vicleșugul au fost zădărnicite în acea mare adunare. Biruința asupra vrăjitorilor a fost dovadă și milă pentru credincioși și dovadă împotriva celor încăpățânați.

Faraon le-a spus vrăjitorilor: „Ați crezut în el înainte să vă îngădui?”, adică v-ați grăbit să credeți fără să vă întoarceți la mine și fără îngăduința mea? El a socotit ciudată îndrăzneala lor, fiindcă înainte ei i se umileau și i se supuneau în toate treburile, iar el se aștepta să facă același lucru și acum.

După această dovadă, Faraon a stăruit în necredința și tirania sa, și-a batjocorit poporul și a spus că biruința lui Musa asupra vrăjitorilor nu se datora adevărului aflat cu el, ci faptului că Musa era căpetenia lor în vrajă și că ei uneltiseră împreună ca să-i scoată pe Faraon și pe poporul său din țara lor. Poporul său a primit această născocire și a socotit-o adevărată: „El și-a făcut poporul nechibzuit, iar ei l-au ascultat. Ei erau un popor nelegiuit” [az-Zukhruf, 43:54].

Nimeni înzestrat chiar și cu cea mai mică urmă de minte și pricepere nu putea accepta această afirmație. Musa venise singur din Madyan și nu se întâlnise cu vreunul dintre vrăjitori ori cu altcineva. El chemase imediat pe Faraon și pe poporul lui și le arătase Semnele. Faraon a vrut să se împotrivească celor aduse de Musa, a făcut tot ceea ce a putut și a trimis prin cetăți oameni care să-i adune pe toți vrăjitorii învățați. Aceștia au venit, iar el le-a făgăduit răsplata și apropierea dacă vor birui. Ei au dorit nespus biruința, s-au străduit din răsputeri să-l înfrângă pe Musa, dar acesta a fost deznodământul. Se poate oare închipui că, în aceste împrejurări, ei și Musa s-au înțeles asupra celor petrecute? Aceasta este una dintre cele mai cu neputință de admis presupuneri.

Apoi Faraon i-a amenințat: „Vă voi tăia mâinile și picioarele pe părți opuse”, așa cum se face cu tâlharul care răspândește stricăciunea: i se taie mâna dreaptă și piciorul stâng. „Și vă voi răstigni pe trunchiuri de palmieri”, ca să fiți făcuți de rușine, umiliți și pildă pentru alții. „Veți ști care dintre noi este mai aspru și mai statornic în pedeapsă.” El voia să spună, potrivit pretenției sale: eu sau Allah. Pretindea că pedeapsa lui era mai aspră și mai statornică decât Pedeapsa lui Allah, răsturnând adevărurile și înspăimântându-i pe cei fără minte.

Când vrăjitorii au cunoscut adevărul, iar Allah le-a dăruit mintea prin care au înțeles realitățile, au răspuns: „Nu te vom alege pe tine în locul dovezilor limpezi care ne-au venit și al Celui care ne-a creat.” Nu te vom pune pe tine și ceea ce ne făgăduiești din răsplată și apropiere mai presus de dovezile limpezi prin care Allah ne-a arătat că El este singurul Domn vrednic de adorare și preamărire și că orice altceva este deșertăciune. Nu te vom pune înaintea Celui care ne-a făcut și ne-a creat; aceasta nu se va întâmpla niciodată.

„Hotărăște ceea ce vrei să hotărăști”, alege orice pedeapsă cu care ne-ai amenințat: tăierea, răstignirea sau chinul. „Tu hotărăști numai în această viață lumească.” Amenințarea ta ne poate atinge numai în viața aceasta, care se încheie și dispare; vătămarea ei nu se poate compara cu Pedeapsa lui Allah pentru cel care stăruie în necredință, o Pedeapsă veșnică și mare.

Era ca și cum îi răspundeau cuvintelor lui Faraon: „Veți ști care dintre noi este mai aspru și mai statornic în pedeapsă.” Cuvintele lor arată că omul cu minte trebuie să cântărească plăcerile acestei lumi în raport cu plăcerile Vieții de Apoi și pedeapsa acestei lumi în raport cu Pedeapsa Vieții de Apoi.

„Noi am crezut în Domnul nostru, ca El să ne ierte păcatele”, adică necredința și neascultarea noastră, deoarece credința șterge păcatele, iar căința șterge ceea ce a fost înaintea ei. „Și vraja la care ne-ai silit”, prin care ne-am împotrivit adevărului. Aceasta arată că fapta lor de mai înainte nu fusese săvârșită de bunăvoie, ci Faraon i-a silit la ea.

Ceea ce pare - iar Allah știe mai bine - este că vorbele prin care Musa îi povățuise: „Vai vouă! Nu născociți minciuni împotriva lui Allah, ca El să nu vă nimicească printr-o pedeapsă” au avut asupra lor un efect mare. De aceea s-au certat după îndemn și povață. Apoi Faraon i-a obligat să meargă mai departe cu uneltirea lor, iar ei au repetat vorba lui: „Aceștia doi sunt vrăjitori care vor să vă scoată din pământul vostru prin vraja lor.” Astfel, ei au făcut ceea ce el le poruncise și îi constrânsese să facă.

Poate că această stare apărută în inimile lor - neplăcerea de a înfrunta adevărul prin deșertăciune și de a face ceea ce li se impusese - a lăsat în ei o urmă. Allah a avut milă de ei prin aceasta și i-a făcut să ajungă la credință și căință. „Allah este mai bun” decât răsplata și apropierea pe care ni le-ai făgăduit „și mai statornic” în răsplata și binefacerea Sa, nu așa cum pretindea Faraon prin vorbele: „Veți ști care dintre noi este mai aspru și mai statornic în pedeapsă.”

Oriunde este pomenită povestea lui Musa cu Faraon, Allah spune că Faraon i-a amenințat pe vrăjitori cu tăierea mâinilor și picioarelor și cu răstignirea, dar nu spune că el a și săvârșit aceasta. Nu există un hadith autentic care să afirme faptul. Stabilirea producerii ori neproducerii lui depinde de dovadă, iar Allah știe mai bine. Totuși, faptul că i-a amenințat și avea puterea să-și împlinească amenințarea este o dovadă că aceasta s-a întâmplat; dacă nu s-ar fi întâmplat, Allah ar fi pomenit aceasta, iar cei care transmit povestirea sunt de acord că s-a întâmplat.

Comentariul versetelor 74 la 76

Allah vestește că acela care vine la Domnul său ca nelegiuit - adică nelegiuirea îl cuprinde din toate părțile, ceea ce înseamnă că este necredincios - și stăruie în ea până moare, va avea Iadul. Acolo se află pedeapsa aspră, lanțuri uriașe, adâncimi fără fund, căldura arzătoare și frig chinuitor, o pedeapsă care topește măruntaiele și inimile.

Din asprimea ei face parte faptul că cel pedepsit „nici nu va muri, nici nu va trăi”. Nu va muri ca să se odihnească și nici nu va trăi o viață din care să aibă plăcere. Viața lui va fi plină de chinul inimii, sufletului și trupului, a cărui asprime nu poate fi măsurată. Nu i se va ușura nici măcar pentru o clipă. Va cere ajutor, dar nu va fi ajutat, și va chema, dar nu i se va răspunde. „Dacă cer ajutor, li se va da apă asemenea metalului topit, care frige chipurile” [al-Kahf, 18:29], iar dacă strigă, li se va răspunde: „Rămâneți în ea umiliți și nu-Mi vorbiți!” [al-Mu'minun, 23:108].

Cel care vine la Domnul său credincios în El și în trimișii Săi, urmând Cărțile Lui, și care „a săvârșit fapte drepte”, cele obligatorii și cele recomandate, „va avea treptele cele înalte”, adică locuințe înalte și încăperi împodobite, plăceri neîntrerupte, râuri care curg, veșnicie și bucurie mare, pe care niciun ochi nu a văzut-o, nicio ureche nu a auzit-o și care nu i-a trecut vreunui om prin minte.

„Această” răsplată este „răsplata celui care se curățește”, adică se curățește de politeism, necredință, nelegiuire și păcat, fie ferindu-se să le săvârșească, fie căindu-se de ceea ce a făcut, și se curățește prin creșterea credinței și a faptelor drepte. Curățirea are două înțelesuri: îndepărtarea murdăriei și creșterea binelui. Zakah a primit acest nume deoarece le cuprinde pe amândouă.

Versetele 77 la 82

Comentariul versetelor 77 la 79

Când Musa a biruit asupra lui Faraon și a poporului său prin dovadă și semne, a rămas în Egipt, chemându-i la Islam și străduindu-se să-i elibereze pe fiii lui Isra'il de sub stăpânirea lui Faraon și de chinurile la care îi supunea. Faraon a rămas în trufie și fugă de adevăr și și-a înăsprit purtarea față de fiii lui Isra'il. Allah îi arăta mereu Semnele și învățămintele pe care ni le-a povestit în Coran. Fiii lui Isra'il nu-și puteau arăta credința; și-au făcut casele locuri de rugăciune și au răbdat vătămarea lui Faraon.

Allah a voit să-i izbăvească de dușman și să le dea putere pe pământ, ca să-L adore pe față și să împlinească Poruncile Sale. I-a revelat Profetului Său Musa să stabilească în taină, împreună cu fiii lui Isra'il, plecarea și să pornească la începutul nopții, pentru a străbate cât mai mult drum. I-a spus că Faraon și poporul lui îi vor urmări. Toți fiii lui Isra'il au ieșit la începutul nopții împreună cu femeile și copiii lor. Dimineața, egiptenii au văzut că nu mai rămăsese nimeni și Faraon s-a mâniat cumplit. A trimis prin cetăți oameni care să adune poporul și să-l îndemne să-i urmărească pe fiii lui Isra'il, ca să-i prindă și să-i pedepsească. Însă Allah Își împlinește Hotărârea.

Când oastea lui Faraon s-a adunat, el a pornit cu ea în urmărirea lor. „I-au ajuns la răsăritul soarelui. Când cele două grupuri s-au văzut, tovarășii lui Musa au spus: Cu siguranță vom fi ajunși” [ash-Shu'ara', 26:60-61]. Înaintea lor era marea, iar în urma lor Faraon, plin de mânie și furie. Musa era însă liniștit și cu inimă sigură, încrezător în Făgăduiala Domnului său. El a spus: „Nicidecum! Domnul meu este cu mine și mă va călăuzi” [ash-Shu'ara', 26:62].

Allah i-a revelat să lovească marea cu toiagul. A lovit-o și s-au deschis douăsprezece drumuri, iar apa s-a ridicat de-o parte și de alta asemenea munților înalți. Allah a făcut uscate drumurile apărute prin despărțirea apei. Le-a poruncit să nu se teamă că Faraon îi va ajunge și nici de înec. Ei au mers pe acele drumuri, iar Faraon și oștirile sale i-au urmărit. Când tot poporul lui Musa ieșise, iar Faraon și ai lui intraseră, Allah a poruncit mării să-i acopere cu valurile ei. Toți s-au înecat și niciunul nu a scăpat, în vreme ce fiii lui Isra'il priveau. Allah le-a răcorit ochii prin nimicirea dușmanului lor.

Acesta este deznodământul necredinței și rătăcirii și al lipsei de călăuzire prin Călăuzirea lui Allah. De aceea Allah spune: „Faraon și-a rătăcit poporul”, înfățișându-le necredința ca atrăgătoare și ceea ce adusese Musa ca respingător. Și-a făcut poporul nechibzuit și nu l-a călăuzit niciodată; l-a dus pe calea rătăcirii, apoi pe drumul pedepsei și al pierzaniei.

Comentariul versetelor 80 la 82

Allah le amintește fiilor lui Isra'il binecuvântările Sale mari: le-a nimicit dușmanul, i-a dat întâlnire lui Musa pe partea dreaptă a Muntelui pentru a pogorî asupra lui Cartea ce cuprindea porunci mărețe și vestiri frumoase. Astfel a desăvârșit pentru ei binecuvântarea religioasă după binecuvântarea lumească. Le amintește și binecuvântarea din pustiu: a pogorât asupra lor mana și prepelițele, hrană bună și ușor de dobândit, pe care o primeau fără osteneală.

„Mâncați din bunătățile cu care v-am înzestrat”, și mulțumiți pentru binecuvântările dăruite. „Nu întreceți măsura în ele”, adică nu folosiți Înzestrarea Mea în neascultare și nu vă trufiți din pricina binecuvântărilor. Dacă faceți aceasta, Mânia Mea se abate asupra voastră: Mă mânii pe voi și vă pedepsesc. „Cel asupra căruia se abate Mânia Mea s-a prăbușit”, adică a pierit, s-a nenorocit și a suferit cea mai mare pierdere, deoarece a fost lipsit de Mulțumirea și Bunătatea lui Allah, iar Mânia și pierzania sunt partea lui.

Cu toate acestea, poarta căinței rămâne deschisă, oricare ar fi păcatul. „Cu adevărat, Eu sunt Mult-Iertător”, cu multă iertare și milă, față de acela care se căiește de necredință, inovație și nelegiuire, „crede” în Allah, îngerii Săi, Cărțile Sale, trimișii Săi și Ziua de Apoi și „săvârșește fapte drepte” ale inimii, trupului și limbii. „Apoi urmează călăuzirea”, adică merge pe Calea cea Dreaptă, urmează Trimisul cel Nobil și se călăuzește prin Religia cea dreaptă.

Allah îi iartă unuia ca acesta păcatele și greșelile asupra cărora stăruise, deoarece el a venit cu cea mai mare pricină a iertării și milei. Toate pricinile se întorc la aceste lucruri: căința șterge ceea ce a fost înaintea ei, credința și Islamul șterg ceea ce le-a precedat, faptele drepte șterg faptele rele, iar toate căile călăuzirii - învățarea, cugetarea asupra unui verset ori hadith, înțelegerea sensului care îl călăuzește, chemarea la Religia adevărată, respingerea inovației, necredinței și rătăcirii, lupta și emigrarea - sunt mijloace de ștergere a păcatelor și de atingere a țelului.

Versetele 83 la 98

Comentariul versetelor 83 la 86

Allah îi rânduise lui Musa o întâlnire de treizeci de nopți, în care să vină la El pentru a primi Tora, apoi le-a întregit cu alte zece. Când a venit timpul întâlnirii, Musa s-a grăbit spre ea, din dor pentru Domnul său și din râvnă pentru întâlnire. Allah i-a spus: „Ce te-a făcut să te grăbești înaintea poporului tău, o, Musa?”, adică ce te-a adus înaintea lor și de ce nu ai răbdat să vii împreună cu ei?

El a spus: „Ei sunt aproape, pe urmele mele”, adică sunt aproape de mine și vor ajunge curând. Ceea ce m-a făcut să mă grăbesc către Tine, Doamne, este dorința de a fi aproape de Tine, graba de a-Ți dobândi Mulțumirea și dorul de Tine.

Allah i-a spus: „Noi am pus poporul tău la încercare după plecarea ta” prin adorarea vițelului. I-am încercat, dar ei nu au răbdat; când încercarea a venit, au căzut în necredință, „iar as-Samiri i-a rătăcit”. El le-a scos un vițel, un trup pe care îl făcuse și care scotea un muget. Ei au spus: „Acesta este dumnezeul vostru și dumnezeul lui Musa, însă el a uitat.” Fiii lui Isra'il au fost amăgiți și l-au adorat. Harun i-a oprit, dar ei nu s-au oprit.

Musa s-a întors la poporul său plin de mânie și mâhnire - mânie, furie și tristețe. Mustrându-i, le-a spus: „O, popor al meu! Nu v-a făcut Domnul vostru o făgăduință frumoasă?” Făgăduința pogorârii Torei. „Vi s-a părut timpul prea lung?”, adică ați socotit absența mea prea lungă, deși ea a fost scurtă? Aceasta este interpretarea multor exegeți.

Se poate însă ca înțelesul să fie: a trecut oare atât de mult timp de la venirea unui profet și trimis, încât să nu aveți știință despre profeție, urmele profeției să se fi șters și nimic din ea să nu fi rămas la voi, așa încât să adorați pe altcineva decât Allah din neștiință și din lipsa urmelor Mesajului? Nu; profeția se află printre voi, iar cunoașterea este prezentă, așa că scuza nu vă este primită. „Ori ați voit ca Mânia Domnului vostru să se abată asupra voastră?” Ați venit cu pricina Mâniei și ați săvârșit ceea ce face Pedeapsa inevitabilă. Aceasta este realitatea. „Și de aceea ați încălcat făgăduința dată mie”: v-am poruncit să rămâneți drepți, l-am lăsat pe Harun în locul meu, dar nu ați păzit cuvintele mele și nu l-ați respectat.

Comentariul versetelor 87 la 89

Ei au spus: nu am făcut ce am făcut prin puterea și alegerea noastră; pricina a fost că ne-am socotit vinovați din pricina podoabelor poporului. Potrivit spuselor lor, ei împrumutaseră multe podoabe de la egipteni și ieșiseră cu ele. La ei se afla, așadar, o mare cantitate de podoabe copte. Au scos-o și au aruncat-o, adunând-o pentru ca Musa să hotărască asupra ei la întoarcere. As-Samiri văzuse, în ziua înecării lui Faraon, urma copitei calului trimisului Jibril. Sufletul lui l-a îndemnat să ia un pumn din urma lui, socotind că, dacă îl aruncă asupra unui lucru, acela va prinde viață. Aceasta a fost o încercare pentru ei.

El a aruncat pumnul asupra vițelului făcut de el. Vițelul s-a mișcat și a scos un muget, iar oamenii au spus: Musa a plecat să-L caute pe Domnul său, însă El este aici; Musa a uitat. Aceasta a fost din prostia și lipsa lor de minte: când au văzut acest lucru ciudat, un trup neînsuflețit care a început să scoată un muget, l-au socotit Dumnezeul pământului și cerurilor.

„Nu vedeau ei” că vițelul „nu le răspundea prin niciun cuvânt” și nici nu vorbea cu ei, „și nu avea putere să le aducă vătămare ori folos”? Cel lipsit de desăvârșire, care nu vorbește și nu poate face nimic, nu merită să fie adorat. El este mai lipsit de însușiri desăvârșite decât cei care îl adoră, deoarece aceștia pot vorbi și pot face unele lucruri și, prin Puterea lui Allah, pot aduce un folos ori îndepărta o vătămare.

Comentariul versetelor 90 la 94

Ei nu aveau nicio scuză pentru luarea vițelului drept obiect de adorare. Chiar dacă în mintea lor apăruse o îndoială, Harun îi oprise, le spusese că era o încercare, că Domnul lor era Cel Milostiv, de la care vin toate binecuvântările văzute și ascunse și care îndepărtează vătămările. Le poruncise să-l urmeze și să părăsească vițelul, dar ei au refuzat: „Nu vom înceta să-l adorăm până când Musa se va întoarce la noi.”

Musa s-a îndreptat spre fratele său și l-a mustrat: „O, Harun! Ce te-a oprit, când i-ai văzut rătăciți, să mă urmezi?”, adică să vii după mine și să mă vestești, ca să mă grăbesc să mă întorc la ei? „Te-ai împotrivit poruncii mele?”, când ți-am spus: „Rămâi în locul meu printre oamenii mei, îndreaptă lucrurile și nu urma calea celor care răspândesc stricăciunea” [al-A'raf, 7:142]. Musa l-a apucat pe Harun de cap și de barbă, trăgându-l din pricina mâniei și a mustrării.

Harun a spus: „O, fiu al mamei mele!”, ca să-i înmoaie inima, deși erau frați din aceiași părinți. „Nu mă apuca de barbă și nici de cap. M-am temut că vei spune: Ai dezbinat fiii lui Isra'il și nu ai păzit cuvântul meu.” Tu mi-ai poruncit să rămân în locul tău printre ei; dacă te-aș fi urmat, aș fi părăsit ceea ce mi-ai poruncit să păzesc. M-am temut să nu-mi spui că i-am dezbinat lăsându-i fără păzitor și conducător, căci aceasta i-ar fi împărțit și le-ar fi destrămat unitatea. Nu mă socoti printre cei din poporul nedrept și nu-i bucura pe dușmanii noștri prin ceea ce faci cu mine.

Musa a regretat ceea ce îi făcuse fratelui său, care nu merita această purtare. A spus: „Doamne, iartă-mă pe mine și pe fratele meu și primește-ne în Mila Ta, căci Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi” [al-A'raf, 7:151]. Apoi s-a îndreptat spre as-Samiri.

Comentariul versetelor 95 la 98

Musa a spus: „Dar care este treaba ta, o, Samiri?”, adică de ce ai făcut ceea ce ai făcut? As-Samiri a spus: „Am văzut ceea ce ei nu au văzut”, adică l-a văzut pe Jibril călare când au ieșit din mare, iar Faraon și oștirile lui s-au înecat, potrivit celor spuse de exegeți. „Am luat un pumn din urma trimisului”, din urma calului său, „și l-am aruncat” asupra vițelului. „Așa m-a îndemnat sufletul meu”: să iau acel pumn, să-l arunc și să se petreacă ceea ce s-a petrecut.

Musa i-a spus: „Pleacă!”, îndepărtează-te de mine și stai departe. „În această viață vei spune: Nu mă atingeți!”, adică pedeapsa ta în viața aceasta este să trăiești izolat: nimeni să nu se apropie de tine și nimeni să nu te atingă. Dacă cineva vrea să se apropie, îi spui: nu mă atinge și nu te apropia de mine. Aceasta este răsplata pentru că ai atins ceea ce altul nu a atins și ai făcut ceea ce nimeni nu a făcut. „Și ai o întâlnire de la care nu vei lipsi”, la care vei fi răsplătit pentru faptele tale bune și rele.

„Privește la dumnezeul tău, pe care ai rămas să-l adori”, vițelul. „Îl vom arde, apoi îl vom risipi în mare.” Musa a făcut aceasta. Dacă ar fi fost dumnezeu, s-ar fi apărat de acela care a voit să-l nimicească. Iubirea vițelului pătrunsese în inimile fiilor lui Isra'il, iar Musa a voit să-l nimicească sub ochii lor, într-un chip care nu îngăduia refacerea lui: l-a ars, l-a zdrobit și l-a împrăștiat în mare, ca să piară chipul lui și să fie îndepărtată iubirea lui din inimile lor. Păstrarea lui ar fi fost o ispită, fiindcă în suflete se află o chemare puternică spre deșertăciune.

Când le-a arătat deșertăciunea vițelului, le-a vestit pe Cel care, singur, merită adorarea și nu are partener: „Dumnezeul vostru este numai Allah; nu există altă divinitate demnă de adorare în afara Lui. El cuprinde toate lucrurile cu Știința Sa.” Nimeni nu este adorat pe drept în afara Feței Sale Nobile. Numai El este chemat, iubit și temut pe drept, și numai în El este pusă nădejdea în chip îndreptățit. El este Cel Desăvârșit, Căruia Îi aparțin Numele cele mai frumoase și Atributele cele mai înalte. Știința Lui cuprinde toate lucrurile, iar toate binecuvântările robilor vin numai de la El și numai El îndepărtează răul. Nu există altă divinitate demnă de adorare în afara Lui.

Versetele 99 la 113

Comentariul versetelor 99 la 104

Allah îi amintește Profetului Său binefacerea de a-i relata istorisirile și veștile celor dinainte, așa cum este această istorisire măreață, cu hotărârile și învățămintele ei. Niciunul dintre oamenii Cărții nu o poate tăgădui. Tu nu ai studiat veștile celor dintâi și nu le-ai învățat de la cineva. Faptul că vestești cu o certitudine care nu lasă îndoială este dovada că ești cu adevărat Trimisul lui Allah și că lucrurile aduse de tine sunt adevărate.

„Și ți-am dăruit de la Noi o Reamintire”, un dar măreț și o binecuvântare mare de la Noi. Ea este acest Coran Nobil, în care se află reamintirea veștilor trecute și viitoare și pomenirea prin care omul își amintește Numele și Atributele desăvârșite ale lui Allah, hotărârile Poruncii și interdicției și hotărârile răsplătirii. Aceasta arată că în Coran se află cele mai frumoase și mai desăvârșite hotărâri, a căror frumusețe o mărturisesc mințile și firile. Coranul amintește ceea ce Allah a așezat în ele, iar fiind Reamintire pentru Trimis și pentru comunitatea sa, el trebuie primit, acceptat, urmat și preamărit. Lumina lui trebuie luată drept călăuză spre Calea cea Dreaptă, iar oamenii trebuie să se dedice învățării lui și transmiterii acestei învățături altora.

Împotrivirea față de el prin întoarcere sau, mai grav, prin tăgăduire înseamnă necredință față de această binecuvântare și face pedeapsa meritată. De aceea: „Cel care se întoarce de la ea” nu crede în ea ori tratează cu ușurință Poruncile și interdicțiile ei și nu învață sensurile obligatorii, „va purta în Ziua Învierii o povară”, păcatul care a făcut să se întoarcă de la Coran, în fruntea căruia se află necredința și părăsirea Coranului.

„În care va rămâne veșnic”, adică vor rămâne veșnic în pedeapsa acelei poveri; păcatul însuși se preschimbă în pedeapsă, după mărimea ori micimea lui. „Ce rea va fi pentru ei povara în Ziua Învierii!”, ce rea este povara pe care o poartă și ce rea este Pedeapsa prin care sunt pedepsiți. Apoi Allah pomenește stările Învierii și grozăviile ei.

În Ziua în care se va sufla în Trâmbiță și oamenii vor ieși din morminte, fiecare după starea sa, cei temători vor fi adunați înaintea Celui Milostiv ca o delegație cinstită, iar nelegiuiții vor fi adunați cu înfățișarea învinețită de frică, neliniște și sete. Ei își vor șopti despre scurtimea lumii și graba venirii Vieții de Apoi. Unii vor spune: ați rămas în lume numai zece zile, iar alții altceva. Allah știe șoaptele lor și aude ceea ce spun.

„Când cel mai drept în socoteală dintre ei”, cel mai apropiat de adevăr și mai corect în apreciere, „va spune: Nu ați rămas decât o zi.” Înțelesul este regretul lor mare pentru că au irosit acel timp scurt, și-au petrecut clipele în neatenție și nepăsare, s-au întors de la ceea ce le folosea spre ceea ce le făcea rău, iar acum a venit răsplătirea și amenințarea s-a împlinit. Nu le-a rămas decât regretul, învinuirea și chemarea nenorocirii și pierzaniei. Allah spune: „Câți ani ați rămas pe pământ? Ei vor spune: Am rămas o zi ori o parte dintr-o zi; întreabă-i pe cei care țin socoteala. El va spune: Nu ați rămas decât puțin, dacă ați fi știut” [al-Mu'minun, 23:112-114].

Comentariul versetelor 105 la 112

Allah vestește despre grozăviile Învierii și cutremurele ei. „Ei te întreabă despre munți”: ce se va întâmpla cu ei în Ziua Învierii și vor rămâne ori nu? „Spune: Domnul meu îi va spulbera și îi va risipi”, îi va scoate din locurile lor; ei vor fi asemenea lânei scărmănate, apoi asemenea nisipului risipit. Îi va zdrobi și îi va face pulbere împrăștiată, până vor dispărea. Îi va nivela cu pământul și va lăsa pământul „o câmpie netedă”, dreaptă și plană, în care privitorul nu vede adâncitură, ridicătură, văi sau locuri înalte.

Pământul va fi netezit și întins, iar Allah îl va lărgi, ca toate făpturile să aibă loc. Oamenii se vor afla într-un singur loc, chemătorul se va face auzit de toți, iar privirea îi va putea cuprinde pe toți. „În Ziua aceea îl vor urma pe chemător” când vor fi înviați din morminte. Chemătorul îi va chema să vină și să se adune în locul Hotărârii, iar ei îl vor urma grăbindu-se, fără să privească în urmă și fără să se abată la dreapta ori la stânga. Chemarea lui nu va avea nicio strâmbătate: ea va fi adevărată pentru toate făpturile, el se va face auzit de toți și îi va striga pe toți. Ei vor veni la locul Hotărârii cu vocile smerite înaintea Celui Milostiv.

„Nu vei auzi decât o șoaptă”, numai sunetul pașilor ori murmurul buzelor care se mișcă. Smerenia și tăcerea îi stăpânesc, iar ei așteaptă Hotărârea Celui Milostiv. Chipurile sunt smerite și supuse. În acea priveliște mare îi vezi pe bogați și săraci, bărbați și femei, liberi și robi, regi și oameni de rând, tăcuți, cu privirile coborâte și grumazurile plecate, îngenuncheați și smeriți. Nu știu ce se va face cu ei. Fiecare este preocupat de sine și nu se gândește la tată, frate, prieten ori iubit: „Fiecare dintre ei, în Ziua aceea, va avea un lucru care îi va fi de ajuns” ['Abasa, 80:37]. Atunci Judecătorul Drept hotărăște între ei, îl răsplătește pe cel care a făcut bine pentru binele său, iar pe cel care a făcut rău, prin lipsirea de bine.

Nădejdea în Domnul Cel Generos, Cel Milostiv și Îndurător, este că va arăta făpturilor din Harul, Bunătatea, Iertarea și Îndurarea Sa ceea ce limbile nu pot descrie și gândurile nu pot cuprinde. Atunci toate făpturile vor râvni la Mila Lui, datorită celor pe care le vor vedea, dar credincioșii în El și în trimișii Săi vor fi deosebiți prin ea.

Dacă se întreabă: de unde aveți această nădejde? Sau, dacă vrei, se poate spune: de unde aveți această cunoaștere a celor pomenite? Răspunsul este: din știința noastră că Mila Lui biruie Mânia Sa, din lărgimea Generozității Sale care cuprinde toate făpturile și din binecuvântările multe pe care le vedem asupra noastră și asupra altora în această lume. Mai ales cunoaștem Mila Sa în Ziua Învierii: „Vocile se vor smeri înaintea Celui Milostiv”, „decât celui căruia Cel Milostiv îi îngăduie” și: „Stăpânirea adevărată va fi în Ziua aceea a Celui Milostiv” [al-Furqan, 25:26].

Profetul a spus: „Allah are o sută de părți de milă. A pogorât asupra robilor Săi o singură parte, prin care își arată mila și duioșia unii față de alții; până și animalul își ridică piciorul de teamă să nu-și calce puiul⁹.” Aceasta se datorează milei așezate în inima lui. Când va veni Ziua Învierii, Allah va reuni această parte de milă cu cele nouăzeci și nouă de părți și va arăta prin ele milă robilor.

El a mai spus: „Allah este mai milostiv cu robii Săi decât este o mamă cu pruncul ei¹⁰.” Spune despre Mila Sa orice dorești: ea se află mai presus de cuvintele tale. Închipuie-ți orice dorești: ea este mai presus de închipuire. Slavă Celui care a arătat Mila în Dreptatea și Pedeapsa Sa, așa cum a arătat-o în Harul, Bunătatea și Răsplata Sa! Preaînalt este Cel a Cărui Milă cuprinde toate lucrurile și a Cărui Generozitate cuprinde toate vietățile, Cel care nu are nevoie de robii Săi, dar este Milostiv cu ei, în vreme ce ei au nevoie de El neîncetat, în toate împrejurările, și nu se pot lipsi de El nici cât o clipire.

„În Ziua aceea mijlocirea nu va folosi decât din partea celui căruia Cel Milostiv îi îngăduie și al cărui cuvânt Îi este plăcut.” Nicio făptură nu mijlocește la El fără Îngăduința Sa. El le îngăduie să mijlocească numai celor al căror cuvânt Îi este plăcut, adică a căror mijlocire o aprobă: profeților, trimișilor și robilor Săi apropiați. Aceștia mijlocesc pentru cel ale cărui vorbe și fapte Îi sunt plăcute, adică pentru credinciosul sincer. Dacă una dintre aceste condiții lipsește, nimeni nu poate beneficia de mijlocirea altcuiva.

Oamenii se împart în acea priveliște în două categorii. Prima îi cuprinde pe cei nedrepți prin necredință și nelegiuire; ei nu primesc decât lipsire, pedeapsa dureroasă în Iad și Mânia Judecătorului. A doua este a celor care au crezut cu credința poruncită și au făcut fapte drepte, obligatorii și recomandate. Ei „nu se vor teme de nedreptate”, adică să li se adauge alte fapte rele, „ori de lipsire”, adică să li se scadă din faptele bune. Păcatele le vor fi iertate, cusururile curățite, iar faptele bune înmulțite: „Dacă este o faptă bună, Allah o înmulțește și dăruiește de la El o răsplată uriașă” [an-Nisa', 4:40].

Comentariul versetului 113

„Astfel l-am pogorât”, această Carte, „un Coran în limba arabă”, o limbă nobilă pe care o înțelegeți și ale cărei cuvinte și sensuri nu vă sunt ascunse. „Și am înfățișat în el felurite amenințări”, în multe chipuri: uneori prin Numele lui Allah care arată Dreptatea și Răzbunarea, alteori prin pildele pedepselor popoarelor trecute și porunca adresată celor de după ele să ia aminte, uneori prin urmările păcatelor și urâțenia lor, alteori prin grozăviile Învierii și ceea ce se află acolo din tulburări și spaime, iar alteori prin pomenirea Iadului și a felurilor de chin din el.

Toate acestea sunt din Mila față de robi, „pentru ca ei să se teamă” de Allah și să părăsească răul și păcatele care le fac rău, „ori să le aducă o reamintire”, așa încât să săvârșească fapte de ascultare și binele care le folosesc. Faptul că este în limba arabă și că amenințarea este înfățișată în felurite chipuri este cea mai mare pricină și cel mai puternic îndemn spre teama de Allah și fapta dreaptă. Dacă nu ar fi arab sau dacă amenințarea nu ar fi înfățișată în felurite chipuri, nu ar avea acest efect.

Versetele 114 la 115

Comentariul versetului 114

După ce a pomenit Hotărârea Sa privind răsplătirea robilor și Hotărârea Sa religioasă pe care a pogorât-o în Carte, iar acestea fac parte din urmările Stăpânirii Sale, Allah spune: „Preaînalt este Allah”, mai presus de orice lipsă și neajuns, „Stăpânul”, Căruia Îi aparține Stăpânirea și Căruia Îi sunt supuse toate făpturile. Hotărârile Stăpânului - cele predestinate și cele religioase - pătrund și se împlinesc asupra lor.

„Adevărat”: Existența, Stăpânirea și Desăvârșirea Sa sunt adevărate. Desăvârșirea nu aparține în realitate decât Celui cu Măreție, iar din ea face parte Stăpânirea. Chiar dacă o făptură primește o stăpânire asupra unor lucruri și pentru un timp, acea stăpânire este nedesăvârșită, trecătoare și deșartă. Domnul nu încetează să fie Stăpânul Cel Viu, Cel care Se susține pe Sine și susține toate, Cel Măreț.

„Nu te grăbi să rostești Coranul înainte ca revelarea lui către tine să fie încheiată”, adică nu te grăbi să primești Coranul atunci când Jibril ți-l recită. Ascultă până termină, iar când termină, recită-l. Allah ți-a garantat strângerea lui în piept și citirea lui: „Nu-ți mișca limba în grabă ca să-l rostești. Nouă Ne revine să-l adunăm și să-l recităm. Când Noi îl recităm, urmează recitarea lui. Apoi Nouă Ne revine tâlcuirea lui” [al-Qiyamah, 75:16-19].

Graba Profetului în primirea Revelației arată iubirea lui desăvârșită pentru știință și râvna lui pentru ea. Allah i-a poruncit să-I ceară sporire în știință, deoarece știința este un bine, iar sporirea binelui este de dorit. Ea vine de la Allah. Calea spre ea este străduința, dorința de cunoaștere, cererea adresată lui Allah, căutarea Ajutorului Său și arătarea nevoii față de El în orice clipă.

Din acest verset se desprinde buna-cuviință în primirea științei: cel care ascultă trebuie să aibă răbdare și să nu se grăbească până când învățătorul își încheie expunerea ideilor legate între ele. După ce termină, cel care are o întrebare întreabă. Nu se grăbește și nu-l întrerupe pe învățător în mijlocul vorbirii, deoarece aceasta poate fi o pricină a lipsirii de cunoaștere. Tot astfel, cel întrebat trebuie să asculte întrebarea, să cunoască sensul dorit de cel care întreabă și abia apoi să răspundă. Aceasta îl ajută să dea răspunsul corect.

Comentariul versetului 115

„Noi i-am poruncit lui Adam mai înainte”: i-am dat o poruncă și un legământ, ca să le împlinească. El s-a supus, s-a plecat, a primit porunca și s-a hotărât să o îndeplinească. Cu toate acestea, a uitat ceea ce i se poruncise, iar hotărârea sa fermă a slăbit. S-a petrecut atunci ceea ce s-a petrecut. El a devenit o pildă pentru urmașii săi, iar firea lor a ajuns asemenea firii lui Adam: el a uitat, iar urmașii săi uită; el a greșit, iar ei greșesc; el nu a rămas statornic în hotărârea neclintită, iar ei sunt la fel. Însă Adam s-a grăbit să se căiască pentru greșeala lui, a recunoscut-o și a mărturisit-o, iar Allah l-a iertat. Cine se aseamănă cu părintele său nu este de învinuit.

Apoi Allah a înfățișat în amănunt ceea ce pomenise pe scurt și a spus:

Versetele 116 la 122

După ce Allah a desăvârșit crearea lui Adam cu Mâinile Sale, l-a învățat numele lucrurilor, l-a favorizat și l-a cinstit, le-a poruncit îngerilor să se prosterneze înaintea lui, ca semn de cinstire, prețuire și respect față de el. Ei s-au grăbit să se prosterneze, împlinind Porunca. Printre ei se afla însă Iblis, care s-a trufit față de Porunca Domnului său, a refuzat să se prosterneze înaintea lui Adam și a spus: „Eu sunt mai bun decât el. Pe mine m-ai creat din foc, iar pe el l-ai creat din lut” [al-A'raf, 7:12].

Atunci s-a vădit vrăjmășia lui puternică față de Adam și soția lui, întrucât era dușmanul lui Allah, și a ieșit la iveală pizma care îi pricinuise această dușmănie. Allah i-a avertizat pe Adam și pe soția lui: „Să nu vă scoată din Grădină, căci vei ajunge să trudești.” Dacă veți fi scoși din ea, vei avea parte de trudă și osteneală în căutarea hranei, pe când în Grădină ai o viață tihnită și o odihnă deplină.

„În ea ți s-a dat să nu flămânzești și să nu fii gol, să nu însetezi în ea și să nu suferi de arșița soarelui.” Lui Adam îi erau astfel garantate fără întrerupere hrana, băutura, îmbrăcămintea și apa, fără osteneală și oboseală. Allah îi interzisese însă un anumit pom: „Nu vă apropiați de acest pom, ca să nu fiți dintre cei nedrepți” [al-A'raf, 7:19].

Shaytan a continuat să le șoptească și să le împodobească mâncarea din acel pom, spunând: „Să-ți arăt pomul veșniciei?”, adică pomul din care, dacă mănâncă cineva, va rămâne veșnic în Grădină, „și o împărăție care nu piere?”, adică nu se sfârșește, dacă mănânci din el. A venit la Adam înfățișându-se ca un sfătuitor și i-a vorbit cu blândețe; Adam a fost amăgit și amândoi au mâncat din pom.

Atunci au fost cuprinși de părere de rău, veșmintele le-au căzut și li s-a vădit păcatul. Fiecare a văzut goliciunea celuilalt, după ce amândoi fuseseră acoperiți. Ei au început să-și lipească peste trup frunze din pomii Grădinii, ca să se acopere cu ele. Au fost cuprinși de rușine înaintea lui Allah, într-o măsură pe care numai El o cunoaște. „Adam nu L-a ascultat pe Domnul său și a rătăcit”, dar amândoi s-au grăbit să se căiască și să se întoarcă la Allah. Ei au spus: „Doamne al nostru! Ne-am nedreptățit pe noi înșine. Dacă nu ne ierți și nu ai milă de noi, vom fi cu siguranță dintre cei pierduți” [al-A'raf, 7:23].

Domnul său l-a ales, i-a înlesnit și i-a primit căința și l-a călăuzit. După căință, starea lui a devenit mai bună decât fusese înainte: uneltirea dușmanului s-a întors împotriva acestuia, vicleșugul lui a fost zădărnicit, iar binecuvântarea asupra lui Adam și a urmașilor lui s-a desăvârșit. Lor le revine datoria să recunoască această binecuvântare, să-și împlinească îndatoririle ce decurg din ea și să se ferească de dușmanul care îi pândește zi și noapte. Allah le-a spus: „O, fii ai lui Adam! Să nu vă ispitească Shaytan, așa cum i-a scos pe părinții voștri din Grădină, smulgându-le veșmintele ca să le arate goliciunile. El și ceata lui vă văd de unde voi nu-i vedeți. Noi i-am făcut pe shayatini aliați ai celor care nu cred” [al-A'raf, 7:27].

Versetele 123 la 127

Allah ne vestește că i-a poruncit lui Adam și lui Iblis să coboare pe pământ și că a hotărât ca Adam și urmașii lui să-l ia pe Shaytan drept dușman¹¹, să se ferească de el, să se pregătească și să-i poarte război. Allah le-a vestit că va pogorî asupra lor Cărți și le va trimite trimiși care să le arate Calea cea Dreaptă ce duce la El și la Grădina Sa și să-i avertizeze împotriva acestui dușman vădit.

Ori de câte ori va veni la ei Călăuzirea - Cărțile și trimișii -, cel care o urmează, împlinește poruncile și se ferește de cele interzise „nu se va rătăci” în această lume și în Viața de Apoi „și nu va fi nefericit” în ele. Dimpotrivă, va fi călăuzit pe Calea cea Dreaptă în această lume și în Viața de Apoi și va dobândi fericirea și siguranța în Viața de Apoi. În alt loc, Allah îndepărtează de la el frica și întristarea: „Cel care urmează Călăuzirea Mea nu va avea teamă și nu se va întrista” [al-Baqarah, 2:38].

Urmarea Călăuzirii înseamnă a crede vestirea fără a i te împotrivi prin îndoieli și argumente înșelătoare și a împlini porunca fără a i te opune prin pofte. „Însă cel care se întoarce de la Reamintirea Mea”, adică de la Cartea Mea, care îi amintește toate țelurile și cerințele înalte, și o părăsește din lipsă de interes sau, și mai grav, prin tăgăduire și necredință, „va avea o viață strâmtorată”. Răsplata lui va fi o viață îngustă și grea, care nu poate fi altceva decât chin.

Viața strâmtorată a fost tâlcuită prin pedeapsa mormântului: mormântul i se va îngusta, va fi strâmtorat în el și va fi chinuit, drept răsplată pentru întoarcerea de la Reamintirea Domnului său. Acesta este unul dintre versetele care dovedesc pedeapsa mormântului. Al doilea este Cuvântul Celui Preaînalt: „Dacă i-ai vedea pe cei nedrepți în chinurile morții, iar îngerii își întind mâinile...” [al-An'am, 6:93]. Al treilea este: „Le vom da să guste din pedeapsa cea mai apropiată, înaintea Pedepsei celei mari” [as-Sajdah, 32:21]. Al patrulea este Cuvântul Său despre neamul lui Faraon: „Focul, la care sunt înfățișați dimineața și seara” [Ghafir, 40:46].

Ceea ce i-a făcut pe unii dintre cei dintâi să tâlcuiască viața strâmtorată numai prin pedeapsa mormântului și să o limiteze la aceasta - iar Allah știe mai bine - este că, la sfârșitul versetului, Allah a pomenit apoi Pedeapsa Zilei Învierii.

Alți exegeți au socotit că viața strâmtorată cuprinde în general viața lumească: necazurile, grijile și durerile care îl lovesc pe cel ce se întoarce de la pomenirea Domnului său și care sunt o pedeapsă grăbită; apoi viața din barzakh și Viața de Apoi. Expresia este generală și nu este restrânsă la o singură etapă.

„Iar în Ziua Învierii îl vom ridica orb”, adică orb cu adevărat, potrivit opiniei corecte. Acesta este cel care s-a întors de la Reamintirea Domnului său, așa cum spune Cel Preaînalt: „În Ziua Învierii îi vom aduna pe fețele lor, orbi, muți și surzi” [al-Isra', 17:97].

El va spune, umilit, întrebând, plângându-se și suferind din pricina stării sale: „Doamne! De ce m-ai ridicat orb, când mai înainte vedeam?”, adică vedeam în viața lumească. Ce m-a făcut să ajung în această stare respingătoare?

Allah îi va spune: „Așa cum Semnele Noastre au venit la tine, iar tu le-ai uitat”, întorcându-te de la ele, „tot astfel astăzi vei fi uitat”, adică vei fi lăsat în Pedeapsă. Aceasta corespunde celor pe care le-ai făcut, iar răsplata este de același fel cu fapta: așa cum ai orbit față de Reamintirea Domnului tău, te-ai întors de la ea, ai uitat-o și ți-ai uitat partea din ea, Allah te va orbi în Viața de Apoi, te va aduna spre Foc orb, surd și mut, se va întoarce de la tine, te va uita și te va lăsa în Pedeapsă.

„Astfel” - cu această răsplată - „îl răsplătim pe cel care întrece măsura”, depășește limitele și trece de la ceea ce este îngăduit la ceea ce este oprit, „și nu crede în Semnele Domnului său”, care arată limpede toate cerințele credinței. Allah nu l-a nedreptățit și nu l-a pedepsit fără vină; pricina este numai depășirea măsurii și necredința lui. „Iar Pedeapsa Vieții de Apoi este mai aspră”, de multe ori mai grea decât pedeapsa din această lume, „și mai trainică”, fiindcă nu încetează, spre deosebire de pedeapsa lumească. Se cuvine, așadar, să ne temem de Pedeapsa Vieții de Apoi și să ne ferim de ea.

Versetul 128

Oare acestor necredincioși care se întorc de la adevăr nu le-a devenit limpede ceea ce i-ar putea călăuzi? Pedeapsa prin care Allah i-a nimicit pe necredincioșii de dinaintea lor ar trebui să-i îndemne să meargă pe calea îndrumării și să se ferească de calea rătăcirii și stricăciunii. Acestea au fost generații trecute și popoare care s-au succedat, ale căror istorii le cunosc și le povestesc unii altora, iar rămășițele locuințelor lor le văd cu ochii: neamul lui Hud, neamul lui Salih, neamul lui Lut și alții. Când au tăgăduit trimișii Noștri și s-au întors de la Cărțile Noastre, i-am lovit cu Pedeapsa dureroasă.

Ce anume le dă acestora siguranța că nu li se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat acelora? „Sunt oare necredincioșii voștri mai buni decât aceia? Ori aveți în Scripturi vreo scutire de pedeapsă? Sau spun ei: Noi suntem o mulțime unită și vom birui?” [al-Qamar, 54:43-44]. Nimic din acestea nu este adevărat. Acești necredincioși nu sunt mai buni decât cei dinainte, pentru ca Pedeapsa să fie îndepărtată de la ei datorită bunătății lor. Dimpotrivă, sunt mai răi, căci nu au crezut în cel mai nobil dintre trimiși și în cea mai bună dintre Cărți. Nu au nicio scutire de pedeapsă consemnată în scris și nici vreun legământ cu Allah. Numărul lor și unitatea despre care vorbesc nu le vor aduce folos și nu-i vor apăra; ei sunt prea neînsemnați pentru aceasta.

Nimicirea generațiilor trecute din pricina păcatelor lor face parte dintre pricinile călăuzirii, căci este unul dintre Semnele care dovedesc adevărul Mesajului adus de trimiși și falsitatea căii pe care se aflau cei ce li se împotriveau. Nu oricine trage folos din Semne, ci numai cei înzestrați cu minte: cei cu judecată sănătoasă, fire dreaptă și înțelegere care îi oprește de la ceea ce nu li se cuvine.

Versetele 129 la 130

În aceste cuvinte se află mângâiere pentru Trimis și poruncă de a răbda, fără a grăbi nimicirea necredincioșilor care se întorc de la adevăr. Necredința și tăgăduirea lor sunt ele însele o pricină potrivită pentru coborârea Pedepsei asupra lor, deoarece Allah a făcut pedeapsa urmare și rezultat al păcatelor.

Ei au săvârșit ceea ce atrage pedeapsa. Ceea ce a amânat-o a fost Cuvântul Domnului tău, rostit mai înainte, prin care li s-a acordat răgaz și Pedeapsa a fost amânată până la sorocul ei hotărât. Cuvântul și sorocul au făcut ca Pedeapsa să nu vină imediat, până la timpul stabilit. Poate că se vor întoarce la Porunca lui Allah și se vor căi, iar El le va primi căința și va îndepărta Pedeapsa de la ei, dacă nu s-a împlinit asupra lor hotărârea de pedepsire.

De aceea Allah i-a poruncit Trimisului Său să rabde vorbele lor vătămătoare și să caute ajutor prin preamărirea Domnului său cu laudă în aceste timpuri binecuvântate: înaintea răsăritului soarelui, înaintea apusului lui, la capetele zilei - la începutul și la sfârșitul ei - și în ceasurile nopții. Pomenirea capetelor zilei este o exprimare generală după pomenirea unor timpuri anume.

Dacă vei face aceasta, poate că vei fi mulțumit de răsplata din această lume și din Viața de Apoi pe care ți-o dăruiește Domnul tău, inima ta se va liniști, ochii tăi se vor bucura de adorarea Domnului tău, iar aceasta te va face să uiți vorbele lor vătămătoare, astfel încât răbdarea să-ți devină ușoară.

Versetul 131

Nu-ți întinde ochii privind cu admirație și nu-i îndrepta mereu spre bunurile lumii și spre cei care se bucură de ele: mâncăruri și băuturi plăcute, veșminte luxoase, case împodobite și femei frumoase. Toate acestea sunt numai „podoaba vieții lumești”: sufletele celor amăgiți se bucură de ele, ochii celor ce se întorc sunt fermecați de ele, iar cei nedrepți se desfată cu ele, întorcându-și privirea de la Viața de Apoi.

Apoi ele pier repede și încetează cu totul; îi nimicesc pe cei care le iubesc și sunt îndrăgostiți de ele. Aceștia vor regreta când regretul nu le va mai folosi și vor cunoaște adevărata lor stare când vor ajunge în Ziua Învierii. Allah le-a făcut o încercare și un test, pentru ca să se vadă cine se lasă captivat și amăgit de ele și cine săvârșește faptele cele mai bune, așa cum spune Cel Preaînalt: „Noi am făcut ceea ce este pe pământ o podoabă pentru el, ca să-i încercăm și să vedem care dintre ei este mai bun la faptă. Iar Noi vom face tot ceea ce este pe el un pământ sterp” [al-Kahf, 18:7-8].

„Înzestrarea Domnului tău” din această lume - știința, credința și realitățile faptelor drepte - și din Viața de Apoi - desfătarea veșnică și viața tihnită în apropierea Domnului Îndurător - „este mai bună” prin esența și însușirile ei decât desfătarea acestei lumi „și mai trainică”, fiindcă nu se întrerupe: hrana și umbra ei sunt neîntrerupte. Așa cum spune Cel Preaînalt: „Dar voi alegeți viața lumească, deși Viața de Apoi este mai bună și mai trainică” [al-A'la, 87:16-17].

În acest verset se află un indiciu: dacă robul vede că sufletul lui năzuiește spre podoaba vieții lumești și se îndreaptă spre ea, să-și amintească Înzestrarea Domnului său care îl așteaptă și să le cântărească una față de alta.

Versetul 132

Îndeamnă-ți familia la rugăciune și încurajeaz-o să o împlinească, atât pe cea obligatorie, cât și pe cea voluntară. Porunca rugăciunii cuprinde porunca tuturor lucrurilor fără de care ea nu poate fi împlinită; așadar, învață-i ceea ce face rugăciunea corectă, ceea ce o invalidează și ceea ce o desăvârșește.

„Și stăruie tu însuți în ea”, adică stăruie în împlinirea ei, respectându-i limitele, stâlpii și regulile și păstrând smerenia. Aceasta este grea pentru suflet, de aceea omul trebuie să-l silească, să se străduiască, să o împlinească mereu și să rabde în aceasta. Dacă robul împlinește rugăciunea așa cum i s-a poruncit, își va păzi și îndrepta celelalte lucruri ale religiei sale; dacă o pierde, va pierde cu atât mai mult celelalte lucruri.

Apoi Allah i-a garantat Trimisului Său înzestrarea, ca grija pentru ea să nu-l abată de la împlinirea Religiei Sale: „Noi nu-ți cerem vreo înzestrare; Noi te înzestrăm.” Înzestrarea ta este în sarcina Noastră și este garantată de Noi, așa cum am garantat înzestrarea tuturor făpturilor. Cum ar putea fi uitat cel care împlinește Porunca Noastră și se ocupă cu Pomenirea Noastră? Înzestrarea lui Allah este generală pentru cel cu taqwa și pentru celălalt. Se cuvine, deci, ca atenția să se îndrepte spre ceea ce aduce fericirea veșnică: taqwa.

De aceea Allah spune: „Iar deznodământul cel bun” în această lume și în Viața de Apoi „este al celor cu taqwa”. Taqwa înseamnă împlinirea poruncilor și ferirea de cele interzise. Cel care face aceasta va avea deznodământul bun, așa cum spune Cel Preaînalt: „Iar deznodământul cel bun este al celor cu taqwa” [al-A'raf, 7:128].

Versetele 133 la 135

Necredincioșii i-au spus Trimisului: de ce nu ne aduce de la Domnul său un Semn? Prin aceasta se refereau la Semnele propuse de ei, asemenea cuvintelor: „Nu vom crede în tine până când nu vei face să țâșnească pentru noi un izvor din pământ; ori până când nu vei avea o grădină de palmieri și vițe-de-vie și vei face să țâșnească prin ea râuri din belșug; ori vei face să cadă cerul asupra noastră în bucăți, așa cum ai pretins; ori îi vei aduce pe Allah și pe îngeri înaintea noastră” [al-Isra', 17:90-92].

Aceasta era încăpățânare, îndărătnicie și nedreptate din partea lor. Ei și Trimisul erau oameni și robi ai lui Allah, de aceea nu li se cuvenea să propună Semne după poftele lor. Cel care le pogoară și alege dintre ele ceea ce este potrivit Înțelepciunii Sale este Allah.

Cuvintele lor „De ce nu ne aduce el un Semn de la Domnul său?” cuprindeau pretenția că el nu venise cu niciun Semn care să-i dovedească adevărul. Aceasta era minciună și născocire, fiindcă el venise cu minuni strălucite și Semne copleșitoare, iar numai o parte dintre ele ar fi fost de ajuns pentru atingerea scopului. De aceea Allah spune: „Oare nu le-a venit”, dacă sunt sinceri în ceea ce spun și caută adevărul prin dovadă, „dovada limpede a ceea ce se află în Scripturile de dinainte?”

Această dovadă limpede este Coranul cel măreț, care confirmă ceea ce se află în Scripturile dintâi - Tora, Injilul și celelalte -, corespunde cu ele, vestește ceea ce au vestit și ele și, totodată, este mărturisit de ele și de vestirea lor despre Trimis. Este asemenea Cuvântului Celui Preaînalt: „Oare nu le este de ajuns că am pogorât asupra ta Cartea, care li se recită? În aceasta se află cu adevărat milă și reamintire pentru un popor care crede” [al-'Ankabut, 29:51].

Semnele le aduc folos credincioșilor, sporindu-le credința și certitudinea. Cei care se întorc și li se împotrivesc nu cred în ele și nu trag folos din ele: „Cei împotriva cărora s-a adeverit Cuvântul Domnului tău nu vor crede, chiar dacă le-ar veni orice Semn, până când vor vedea Pedeapsa dureroasă” [Yunus, 10:96-97].

Rostul aducerii Semnelor și al adresării lor către acești oameni este să se stabilească Dovada lui Allah împotriva lor, ca ei să nu spună, când îi lovește Pedeapsa: „Doamne al nostru! De ce nu ne-ai trimis un mesager, ca să urmăm Semnele Tale înainte să fim umiliți și făcuți de rușine?” Iată că Trimisul Meu a venit la voi cu Semnele și dovezile Mele; dacă sunteți așa cum pretindeți, credeți în el.

Spune, o, Muhammad, adresându-te celor care te tăgăduiesc și spun că așteaptă ca vremea să-ți aducă moartea: „Fiecare așteaptă.” Voi așteptați moartea mea, iar eu aștept să vă lovească Pedeapsa. „Spune: Oare așteptați pentru noi altceva decât una dintre cele două bunătăți?” - adică biruința ori martiriul. „Iar noi așteptăm ca Allah să vă lovească printr-o Pedeapsă de la El ori prin mâinile noastre” [at-Tawbah, 9:52].

„Deci așteptați și veți ști cine sunt oamenii Căii celei drepte și cine este călăuzit”: eu sau voi. Cel care urmează această cale este cel care câștigă, se călăuzește, scapă de pedeapsă și izbândește. Cel care se abate de la ea este pierdut, eșuat și chinuit. Este astfel limpede că Trimisul se află în prima stare, iar dușmanii lui în starea opusă. Allah știe cel mai bine.