Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura al Kahf

Versetele 75 la 110

Revelată la Mecca

Versetele 75 la 82

Al-Khidr i-a spus, mustrându-l și amintindu-i cele convenite: „Nu ți-am spus că nu vei putea avea răbdare cu mine?” Musa i-a răspuns: „Dacă te voi mai întreba despre ceva după aceasta, să nu mă mai lași să te însoțesc”, adică vei avea o justificare pentru a te despărți de mine. „Ai primit din partea mea o scuză deplină”, căci ți-am dat un motiv întemeiat și tu nu ai fost neglijent față de mine.

Au mers până când au ajuns la oamenii unei cetăți. Le-au cerut hrană, adică le-au cerut să-i primească drept oaspeți, dar ei nu i-au ospătat. Acolo au găsit un zid gata să se prăbușească, adică stricat și pe cale să cadă, iar al-Khidr l-a ridicat din nou, refăcându-l. Musa i-a spus: „Dacă ai fi voit, ai fi putut primi o plată pentru aceasta.” Oamenii acelei cetăți nu-i ospătaseră, deși aceasta era o îndatorire a lor, iar el reconstruia zidul fără plată, deși ar fi putut să o primească! Atunci Musa, pacea fie asupra lui, nu și-a ținut făgăduința, iar al-Khidr a avut un motiv întemeiat să se despartă de el. I-a spus: „Aceasta este despărțirea dintre mine și tine”, căci tu însuți ai pus această condiție și acum nu mai ai nicio scuză și nu mai există loc pentru continuarea însoțirii. „Îți voi spune tâlcuirea lucrurilor cu care nu ai putut avea răbdare”, adică îți voi explica faptele pe care mi le-ai reproșat, scopurile pe care le-am urmărit și urmările lor.

„Cât despre corabie”, pe care am găurit-o, „ea aparținea unor oameni săraci care lucrau pe mare”, ceea ce cerea blândețe și milă față de ei. „Am voit să o stric, fiindcă înaintea lor se afla un rege care lua cu forța orice corabie.” Drumul lor trecea pe la acel rege nedrept, care lua cu forța orice corabie bună și fără defect ce trecea pe acolo. De aceea am voit să o găuresc, ca să aibă un defect și să scape astfel de acel asupritor.

„Cât despre băiat”, pe care l-am ucis, „părinții lui erau dreptcredincioși și ne-am temut că el îi va copleși prin răzvrătire și necredință.” Fusese rânduit că, dacă acel băiat ar fi ajuns la maturitate, i-ar fi împins pe părinții lui la răzvrătire și necredință: fie din pricina iubirii lor pentru el, fie pentru că ar fi avut nevoie de el, fie pentru că el însuși i-ar fi silit la aceasta. L-am ucis fiindcă știam acest lucru, pentru a păzi religia părinților săi credincioși. Ce folos poate fi mai mare decât acest folos însemnat? Deși fapta le pricinuia suferință și îi lipsea de copilul lor, Allah avea să le dăruiască un urmaș mai bun decât el. De aceea a spus: „Am voit ca Domnul lor să le dea în schimb unul mai bun decât el în curăție și mai apropiat în milă”, adică un copil drept, curat și care păstrează legăturile de rudenie. Căci băiatul ucis, dacă ar fi ajuns la maturitate, s-ar fi purtat cu ei cu cea mai mare neascultare, împingându-i la necredință și răzvrătire.

„Cât despre zid, el aparținea celor doi băieți orfani din cetate. Sub el se afla o comoară a lor, iar tatăl lor fusese un om drept.” Cei doi erau mici și își pierduseră tatăl, iar starea lor cerea blândețe și milă. Allah i-a ocrotit și din pricina dreptății tatălui lor. „Domnul tău a voit ca ei să ajungă la maturitate și să-și scoată comoara.” De aceea al-Khidr a dărâmat zidul, a scos comoara care se afla sub el, apoi l-a refăcut și l-a ridicat la loc fără plată. Aceasta a fost „o milă de la Domnul tău”, o milă pe care Allah i-a dăruit-o robului Său al-Khidr.

Al-Khidr a spus: „Nu am făcut aceasta din voia mea.” Nu a săvârșit aceste fapte din proprie inițiativă ori numai după voia sa, ci prin Mila și porunca lui Allah. „Aceasta”, ceea ce ți-am explicat, „este tâlcuirea lucrurilor cu care nu ai putut avea răbdare.” În această povestire minunată și însemnată se află numeroase foloase, hotărâri și principii, dintre care vom arăta câteva, cu ajutorul lui Allah.

Printre ele se numără virtutea științei și a călătoriei pentru dobândirea ei. Știința este cel mai important lucru, iar Musa a străbătut o distanță mare și a îndurat oboseală, părăsind pentru o vreme propovăduirea și îndrumarea fiilor lui Isra'il, ca să-și sporească știința.

Printre ele se numără începerea cu lucrul cel mai important, apoi cu cel care îi urmează în importanță. Sporirea propriei științe este mai importantă decât părăsirea acestui lucru pentru a te ocupa numai cu predarea, fără să-ți mai îmbogățești cunoștințele. Iar reunirea celor două este mai desăvârșită.

Printre ele se numără îngăduința de a lua un slujitor în călătorie și acasă, pentru a se putea odihni și pentru îndeplinirea treburilor, după cum a făcut Musa.

Printre ele se numără faptul că, atunci când omul pleacă pentru dobândirea științei, pentru jihad ori pentru o altă lucrare și există un folos în vestirea scopului și destinației sale, este mai bine să le spună. Aceasta îl pregătește pentru drum și îl face să lucreze cu înțelegere, îi trezește dorul pentru ținta căutată și îi ușurează fapta. Așa a spus Musa: „Nu mă voi opri până nu voi ajunge la locul unde se întâlnesc cele două mări, chiar dacă voi merge ani îndelungați.” Profetul le-a spus Companionilor ținta expediției de la Tabuk, deși de obicei ascundea direcția. Aceasta se face potrivit folosului: dacă folosul cere dezvăluirea scopului, acesta se dezvăluie; dacă cere păstrarea lui în taină, el se păstrează în taină.

Printre ele se numără atribuirea lui Shaytan a răului și a pricinilor acestuia, întrucât el ispitește și înfrumusețează răul, chiar dacă toate lucrurile se petrec prin hotărârea și rânduirea lui Allah. Slujitorul lui Musa a spus: „Numai Shaytan m-a făcut să uit să ți-l pomenesc.”

Printre ele se numără îngăduința ca omul să spună adevărul despre starea sa, anume că este obosit, flămând ori însetat, fără ca aceasta să fie plângere și nemulțumire. Musa a spus: „Cu adevărat, am întâmpinat oboseală în această călătorie a noastră.”

Printre ele se numără faptul că este recomandat ca slujitorul să fie isteț, atent și capabil să împlinească bine treburile încredințate lui.

Printre ele se numără faptul că este recomandat ca stăpânul să-l hrănească pe slujitorul său din aceeași mâncare pe care o mănâncă el și ca amândoi să mănânce împreună. Din cuvintele lui Musa „adu-ne mâncarea” se înțelege că hrana era pentru amândoi.

Printre ele se numără faptul că ajutorul coboară asupra robului potrivit împlinirii poruncii încredințate lui. Cel care urmează porunca lui Allah primește un ajutor pe care altul nu-l primește. Cuvintele „cu adevărat, am întâmpinat oboseală în această călătorie a noastră” se referă la drumul de după depășirea locului unde se întâlnesc cele două mări. Înainte de aceasta, Musa nu se plânsese de oboseală, deși călătoria fusese lungă, fiindcă acela era drumul urmat pentru scopul adevărat. Ultima parte a călătoriei pare să fi durat doar o parte dintr-o zi: au pierdut peștele când s-au adăpostit lângă stâncă și, după câte se înțelege, au petrecut noaptea acolo. Apoi au pornit a doua zi, iar când a venit vremea mesei, Musa i-a spus slujitorului său: „Adu-ne mâncarea.” Atunci acesta și-a amintit că uitase peștele chiar în locul către care se îndreptaseră.

Printre ele se numără faptul că acel rob pe care l-au întâlnit nu era profet, ci un rob drept, pentru că Allah l-a descris prin robie și a pomenit binefacerea Sa asupra lui prin milă și știință, fără să pomenească trimiterea ori profeția lui. Dacă ar fi fost profet, ar fi pomenit acest lucru așa cum a făcut-o în cazul altora. Cuvintele lui de la sfârșitul povestirii, „nu am făcut aceasta din voia mea”, nu dovedesc că ar fi fost profet, ci arată inspirația și insuflarea care pot fi dăruite și altora decât profeților. Allah spune: „I-am inspirat mamei lui Musa: Alăptează-l” [al-Qasas, 28:7] și: „Domnul tău i-a inspirat albinei: Fă-ți case în munți” [an-Nahl, 16:68].

Printre ele se numără faptul că știința pe care Allah o dăruiește robilor Săi este de două feluri. Una se dobândește prin strădanie și sârguință; cealaltă este o știință dăruită direct de Allah, pe care El o oferă acelor robi ai Săi asupra cărora Își revarsă Harul. El spune: „și pe care îl învățasem știință de la Noi”.

Printre ele se numără buna-cuviință a celui care învață față de învățător și vorbirea sa blândă. Musa i-a spus: „Pot să te urmez, ca să mă înveți din îndrumarea dreaptă pe care ai fost învățat?” El a cerut voie, ca și cum ar fi spus: îmi îngădui să fac aceasta sau nu? A mărturisit că urma să învețe de la el și și-a arătat nevoia față de știința învățătorului. Aceasta este contrară purtării celui care i se adresează învățătorului cu asprime și trufie, fără să-și arate nevoia față de știința lui, ci pretinzând că doar cooperează cu el. Unii pot ajunge să creadă că ei sunt cei care îi învață pe învățători, deși aceasta este culmea neștiinței. Smerenia față de învățător și arătarea nevoii de îndrumarea sa se numără printre cele mai folositoare căi pentru elev.

Printre ele se numără smerenia celui mai virtuos, care învață de la cineva mai prejos decât el: Musa era, fără îndoială, mai virtuos decât al-Khidr. De asemenea, învățatul virtuos poate învăța un domeniu în care nu este iscusit de la cel care îl stăpânește bine, chiar dacă acesta este cu multe trepte mai prejos în știință. Musa, pacea fie asupra lui, se numără printre trimișii cu hotărâre statornică, cărora Allah le-a dăruit o știință pe care nu a dat-o altora. În acest domeniu aparte însă, al-Khidr avea cunoștințe pe care Musa nu le avea; de aceea Musa a dorit cu râvnă să învețe de la el. Tot astfel, învățatul în jurisprudență și hadith care are lipsuri în gramatică, morfologie ori într-o altă știință nu trebuie să se ferească să învețe de la cel care o stăpânește, chiar dacă acela nu este învățat în hadith sau jurisprudență.

Printre ele se numără atribuirea științei și a celorlalte virtuți lui Allah, recunoașterea acestui lucru și mulțumirea adusă lui Allah pentru ele. Musa a spus: „din îndrumarea dreaptă pe care ai fost învățat”, adică din ceea ce Allah te-a învățat.

Printre ele se numără faptul că știința folositoare este cea care îndrumă spre bine și avertizează asupra răului. Orice știință care cuprinde îndrumare ori un mijloc spre îndrumare este folositoare; în afara acesteia, știința poate fi vătămătoare ori lipsită de folos. Musa a spus: „ca să mă înveți din îndrumarea dreaptă pe care ai fost învățat”.

Printre ele se numără faptul că acela care nu are puterea de a răbda însoțirea învățatului, învățarea și stăruința pe această cale pierde o mare parte din știință, pe măsura lipsei sale de răbdare. Cel lipsit de răbdare nu dobândește știința, iar cel care se folosește de răbdare și stăruie în ea ajunge la scopul pentru care se străduiește. Al-Khidr, arătându-i lui Musa de ce nu putea să învețe de la el, i-a spus că nu va putea avea răbdare alături de el.

Printre ele se numără faptul că pricina răbdării este înțelegerea lucrului, a scopului, a foloaselor și a urmărilor sale. Cel care nu le cunoaște nu poate avea răbdare. Al-Khidr a spus: „Și cum ai putea avea răbdare cu un lucru a cărui cunoaștere nu o cuprinzi?”

Printre ele se numără porunca de a chibzui, de a verifica și de a nu te grăbi să judeci un lucru înainte de a cunoaște ceea ce se urmărește prin el și scopul său.

Printre ele se numără legarea de voia lui Allah a lucrurilor viitoare pe care robii intenționează să le facă. Omul să nu spună că va face un lucru în viitor fără să adauge: „Dacă Allah voiește.”

Printre ele se numără faptul că hotărârea de a face un lucru nu este același lucru cu săvârșirea lui. Musa a spus: „Mă vei găsi, dacă Allah voiește, răbdător.” [al-Kahf, 18:69] El s-a hotărât să aibă răbdare, însă nu a împlinit deplin ceea ce hotărâse.

Printre ele se numără faptul că învățătorul poate să-i spună elevului să nu întrebe despre un lucru până când el însuși nu i-l va explica, dacă există un folos în aceasta: poate că înțelegerea elevului este prea restrânsă, poate că întrebarea privește un amănunt, în timp ce există ceva mai important, poate că mintea lui nu poate cuprinde acel lucru, ori poate că întrebarea nu are legătură cu subiectul cercetat.

Printre ele se numără îngăduința călătoriei pe mare, în afara situației în care există teama de primejdie.

Printre ele se numără faptul că omul care uită nu este tras la răspundere pentru uitarea sa, nici în privința drepturilor lui Allah, nici în privința drepturilor oamenilor, după cum a spus Musa: „Nu mă lua la rost pentru ceea ce am uitat.”

De aici se desprinde și învățătura ca omul să se poarte cu ceilalți cu iertare și îngăduință, să primească de la ei ceea ce este ușor și să nu-i împovăreze peste puterea lor. Dacă îi apasă și le cere lucruri grele, aceasta îi face să se îndepărteze și să fugă de el. Să primească, așadar, ceea ce oamenii pot oferi cu ușurință, pentru ca și relația cu ei să-i fie ușoară.

Printre ele se numără faptul că treburile sunt judecate după înfățișarea lor, iar hotărârile lumești privitoare la averi, vieți și alte drepturi se întemeiază pe ceea ce este aparent. Musa, pacea fie asupra lui, a condamnat găurirea corabiei și uciderea băiatului, deoarece aceste fapte păreau rele. În afara situației deosebite în care îl însoțea pe al-Khidr, nu i-ar fi fost îngăduit să tacă în fața lor. El s-a grăbit să judece potrivit regulii obișnuite, fără să țină seama de împrejurarea aparte care îi cerea să aibă răbdare și să nu se grăbească să condamne.

Printre ele se numără principiul măreț potrivit căruia un rău mai mare este îndepărtat prin săvârșirea unui rău mai mic, iar un folos mai mare este obținut chiar dacă se pierde un folos mai mic. Uciderea băiatului era un rău, dar rămânerea lui în viață până când i-ar fi împins pe părinți la răzvrătire și necredință era un rău mai mare. Păstrarea religiei lor era un folos mai mare decât păstrarea vieții lui. De aceea l-a ucis al-Khidr. Sub acest principiu intră nenumărate aplicații și foloase; toate situațiile în care se confruntă interese și vătămări se încadrează în el.

Printre ele se numără faptul că este îngăduit să se intervină în averea altuia fără permisiunea lui, dacă intervenția are ca scop protejarea ei ori îndepărtarea unei vătămări, chiar dacă pricinuiește o stricăciune mai mică. Al-Khidr a găurit corabia pentru a o salva de regele care ar fi luat-o. Tot astfel, este îngăduit și chiar prevăzut de Lege să fie stricată o parte dintr-o casă ori dintr-o avere pentru a salva restul de foc, inundație ori altă primejdie; și i se poate da unui asupritor o parte din avere pentru a salva ceea ce rămâne, chiar fără permisiunea proprietarului.

Printre ele se numără îngăduința muncii pe mare, tot așa cum este îngăduită pe uscat, potrivit cuvintelor „lucrau pe mare”, fără ca munca lor să fie condamnată.

Printre ele se numără faptul că omul sărac poate avea o avere care nu-i acoperă toate nevoile. Allah i-a numit săraci pe oamenii care aveau corabia.

Printre ele se numără faptul că uciderea unui suflet se află printre cele mai mari păcate, deoarece Musa a spus despre ea: „Ai săvârșit un lucru groaznic!”

Printre ele se numără faptul că uciderea ca retribuție legală pentru omor nu este o faptă condamnabilă. Musa a spus: „un suflet nevinovat, care nu a ucis pe nimeni”.

Printre ele se numără faptul că Allah îl păzește pe robul drept și pe urmașii lui și că dreptatea lui le aduce folos. Cei doi orfani au fost ocrotiți datorită dreptății tatălui lor.

De aici se desprinde și învățătura că slujirea oamenilor drepți și îngrijirea intereselor lor ori ale celor legați de ei este mai bună decât slujirea altora, deoarece Allah a indicat drept motiv al scoaterii comorii și al ridicării zidului faptul că tatăl lor fusese drept.

Printre ele se numără buna-cuviință față de Allah în alegerea cuvintelor. Al-Khidr și-a atribuit stricarea corabiei, spunând „am voit să o stric”, iar binele l-a atribuit lui Allah: „Domnul tău a voit ca ei să ajungă la maturitate și să-și scoată comoara.” Tot astfel Ibrahim a spus: „Iar când mă îmbolnăvesc, El mă vindecă” [ash-Shu'ara', 26:80], iar djinnii au spus: „Nu știm dacă li se voiește rău celor de pe pământ sau dacă Domnul lor le voiește îndrumare” [al-Jinn, 72:10]. Toate acestea se petrec totuși prin hotărârea și rânduirea lui Allah.

De aici se desprinde și învățătura ca omul să nu se despartă de însoțitorul său înainte de a-i explica motivul despărțirii, de a-l sfătui și de a-i arăta greșeala. Al-Khidr i-a explicat lui Musa toate lucrurile înainte de despărțire.

Printre ele se numără faptul că înțelegerea dintre însoțitori în lucrurile îngăduite și lipsa împotrivirii susțin prietenia și fac însoțirea să dăinuie, în vreme ce nepotrivirea duce la întreruperea ei.

Faptele lui al-Khidr au fost împliniri ale hotărârii divine, pe care Allah le-a făcut să se petreacă prin mâna acestui rob drept, pentru ca robii Săi să înțeleagă din ele blândețea Sa tainică în cele pe care le hotărăște. Allah poate rândui pentru rob lucruri pe care acesta le urăște foarte mult, dar care sunt spre binele religiei sale, ca în cazul băiatului, sau spre binele vieții sale lumești, ca în cazul corabiei. El le-a arătat astfel o pildă a Blândeții și Dărniciei Sale, ca să-L cunoască și să fie pe deplin mulțumiți de hotărârile Sale care le sunt neplăcute.

Versetele 83 la 88

Oamenii Cărții ori politeiștii l-au întrebat pe Trimisul lui Allah despre povestirea lui Dhul-Qarnayn. Allah i-a poruncit să le spună: „Vă voi povesti ceva despre el”, o veste folositoare și o relatare uimitoare. Vă voi spune, așadar, din împrejurările vieții sale ceea ce poate fi o aducere-aminte și o pildă; celelalte împrejurări nu le-a relatat. „Noi i-am dat putere pe pământ”, adică Allah i-a dăruit stăpânire, putința de a-și exercita autoritatea în diferite ținuturi și supunerea locuitorilor lor. „Și i-am dat câte un mijloc pentru orice lucru. El a urmat un drum”, adică Allah i-a dăruit mijloacele prin care a ajuns la ceea ce a dobândit, ajutându-l să stăpânească țările și să ajungă cu ușurință în cele mai îndepărtate locuri locuite.

Dhul-Qarnayn a folosit aceste mijloace așa cum trebuia. Nu oricine primește un mijloc îl și folosește și nu oricine este în stare să-l folosească. Când putința de a folosi un mijloc adecvat și folosirea lui efectivă se reunesc, scopul este atins; dacă lipsesc amândouă ori una dintre ele, scopul nu este dobândit. Allah și Trimisul Său nu ne-au spus în amănunt care au fost acele mijloace și nu ne-a ajuns despre ele nicio relatare care să aducă o cunoaștere sigură. De aceea trebuie să păstrăm tăcerea în privința lor și să nu ne îndreptăm spre ceea ce transmit relatările isra'ilite și altele asemenea. Știm însă, în general, că ele cuprindeau mijloace puternice, lăuntrice și exterioare. Prin ele a dobândit o armată mare, numeroasă, bine înzestrată și bine rânduită, și o putere cu care și-a înfrânt vrăjmașii și prin care i s-a ușurat să ajungă la răsăritul și apusul pământului și în celelalte ținuturi.

Allah i-a dăruit mijloacele prin care a ajuns la locul de apus al soarelui. Cu ochii săi a văzut soarele ca și cum ar fi apus într-un izvor întunecat, adică negru. Așa vede de obicei omul atunci când între el și orizontul apusean se află apa: soarele pare că apune în apă, chiar dacă în realitate se află la o mare înălțime. Lângă acel loc a găsit un neam. Allah i-a spus că poate fie să-i pedepsească prin ucidere, lovire, luare în captivitate și altele asemenea, fie să se poarte cu bunătate față de ei. I s-a dat această alegere deoarece, după cât se vede, ei erau necredincioși ori nelegiuiți, sau printre ei se aflau asemenea oameni; dacă ar fi fost credincioși fără păcate, nu i s-ar fi dat dreptul să-i pedepsească.

Dhul-Qarnayn cunoștea cârmuirea potrivit Legii revelate pentru care merită laudă, iar Allah îi dăduse izbânda în aceasta. El i-a împărțit în două categorii: „Cât despre cel nedrept”, prin necredință, „îl vom pedepsi” în această lume, „apoi va fi întors la Domnul său”, iar El îl va pedepsi în Viața de Apoi cu o pedeapsă nemaivăzută. Pentru el se vor reuni cele două pedepse: pedeapsa lumii și pedeapsa Vieții de Apoi. „Cât despre cel care crede și săvârșește fapte drepte, el va avea drept răsplată ceea ce este mai bun”, adică Paradisul și starea cea bună la Allah în Ziua Învierii, „iar noi îi vom vorbi cu blândețe și-i vom porunci lucruri ușoare”, ne vom purta frumos cu el, îi vom vorbi blând și îi vom ușura treburile. Aceasta arată că Dhul-Qarnayn era un conducător drept, învățat și evlavios, care se purta cu fiecare om potrivit stării sale și în acord cu mulțumirea lui Allah.

Versetele 89 la 98

După ce a ajuns la apus, Dhul-Qarnayn s-a întors și a urmat mijloacele pe care Allah i le dăduse, îndreptându-se spre răsărit, până când a ajuns la locul de răsărit al soarelui. Acolo a găsit soarele răsărind peste un neam căruia Allah nu-i dăduse niciun adăpost împotriva lui. Poate că nu aveau case, fiind primitivi și lipsiți de viață așezată, ori poate că soarele rămânea mereu deasupra lor și nu apunea într-un chip deplin, cum se întâmplă în partea de sud-est a Africii¹. El a ajuns astfel într-un loc despre care oamenii pământului nu știau nimic și unde, cu atât mai mult, nu ajunseseră. Toate acestea s-au petrecut prin hotărârea și știința lui Allah. El cunoștea pe deplin binele și mijloacele mărețe aflate la Dhul-Qarnayn și era cu el prin Știința Sa oriunde mergea.

Tâlcuitorii spun că el a plecat dinspre răsărit către miazănoapte, până când a ajuns între cele două bariere muntoase cunoscute în acea vreme: două lanțuri de munți care se întindeau spre dreapta și spre stânga până la mări, despărțindu-i pe Ya'juj și Ma'juj de ceilalți oameni. Dincoace de aceste bariere a găsit un neam care abia înțelegea vorbirea, din pricina limbii sale străine și a greutății cu care înțelegea. Allah îi dăduse lui Dhul-Qarnayn mijloace de cunoaștere prin care le putea înțelege limba și putea vorbi cu ei, iar ei cu el.

Oamenii i-au spus: „Ya'juj și Ma'juj răspândesc stricăciunea pe pământ.” Acestea sunt două neamuri uriașe dintre fiii lui Adam, care făceau stricăciune prin ucidere, jefuirea averilor și alte rele. „Îți putem da o plată pentru ca tu să ridici între noi și ei un stăvilar?” Ei și-au arătat neputința de a-l construi și au înțeles capacitatea și puterea lui Dhul-Qarnayn, oferindu-i o recompensă. I-au arătat și motivul acestei cereri: stricăciunea pe care cele două neamuri o răspândeau pe pământ.

Dhul-Qarnayn nu era lacom, nu râvnea la bunurile lumii și nu neglija îndreptarea stării supușilor săi; scopul lui era îndreptarea. De aceea le-a împlinit cererea, pentru folosul pe care îl cuprindea, fără să ia plată de la ei. I-a mulțumit Domnului său pentru puterea și priceperea dăruite și le-a spus: „Puterea pe care mi-a dat-o Domnul meu este mai bună” decât ceea ce îmi oferiți. Nu vă cer decât să mă sprijiniți prin puterea și munca mâinilor voastre: „și voi ridica între voi și ei un zid trainic”, care să-i împiedice să treacă la voi.

„Aduceți-mi blocuri de fier”, adică bucăți de fier, iar ei i le-au adus. „Când a umplut spațiul dintre cele două coaste ale munților”, între care ridica zidul, le-a spus: „Suflați!” Aprindeți puternic focul și folosiți foalele ca să-i sporiți dogoarea și să topiți arama. Când arama pe care voia să o așeze între blocurile de fier s-a topit, a spus: „Aduceți-mi arama topită ca să o torn peste el.” A turnat-o peste zid, iar acesta s-a întărit într-un chip uimitor, apărându-i pe oamenii din spatele lui de răul lui Ya'juj și Ma'juj. „Ei nu au mai putut să-l escaladeze și nici nu au putut să-l străpungă”: nu aveau puterea de a-l urca, din pricina înălțimii, și nici de a-l străpunge, din pricina tăriei și solidității sale.

Dhul-Qarnayn a atribuit binecuvântarea Celui care o dăruise și a spus: „Aceasta este o milă de la Domnul meu”, adică Harul și Bunătatea Lui față de mine. Aceasta este starea conducătorilor drepți: când Allah le dăruiește binecuvântări mari, ei își sporesc recunoștința și mărturisirea binecuvântărilor Sale. Sulayman a spus atunci când tronul reginei din Saba i-a fost adus de la mare depărtare: „Aceasta este din Harul Domnului meu, ca să mă încerce dacă sunt recunoscător sau nerecunoscător” [an-Naml, 27:40]. Aceasta este contrară stării celor trufași, care caută măreția pe pământ: binecuvântările mari nu le sporesc decât insolența și mândria. Qarun, căruia Allah îi dăduse comori ale căror chei apăsau greu asupra unei cete de oameni puternici, a spus: „Mi s-a dat numai datorită științei pe care o am” [al-Qasas, 28:78].

„Când va veni făgăduința Domnului meu”, adică vremea ieșirii lui Ya'juj și Ma'juj, Allah va face una cu pământul acel zid bine întărit, îl va prăbuși și îl va nivela. „Făgăduința Domnului meu este adevărată.”

Versetele 99 la 102

„În Ziua aceea îi vom lăsa să se reverse unii peste alții.” Pronumele se poate referi la Ya'juj și Ma'juj: când vor ieși asupra oamenilor, din pricina numărului lor uriaș și a răspândirii lor pe întreg pământul, se vor revărsa unii peste alții. Allah spune: „Până când Ya'juj și Ma'juj vor fi lăsați liberi și se vor grăbi din fiecare înălțime” [al-Anbiya', 21:96]. Se poate referi și la toate făpturile în Ziua Învierii, când, din pricina mulțimii lor, a groazei și a cutremurului mare, se vor amesteca și se vor revărsa unele peste altele. Acest sens este susținut de continuarea versetului: se va sufla în Trâmbiță, iar Allah îi va aduna pe toți.

Când Israfil va sufla în Trâmbiță, Allah va întoarce sufletele în trupuri, îi va învia și îi va strânge la locul adunării din Ziua Învierii pe cei dintâi și pe cei din urmă, pe necredincioși și pe credincioși, ca să fie întrebați, trași la socoteală și răsplătiți pentru faptele lor. Iadul va fi răsplata tuturor categoriilor de necredincioși, iar ei vor rămâne acolo veșnic.

Iadul le va fi înfățișat necredincioșilor, după cum spune Allah: „Iar Iadul va fi aprins” [at-Takwir, 81:12]. El le va fi arătat ca să le fie adăpost și sălaș, să aibă parte de lanțurile, flăcările, apa clocotită și frigul său amar și să guste o pedeapsă care lasă inimile mute și asurzește urechile. Acestea sunt urmările faptelor lor și răsplata pentru ceea ce au făcut.

În această lume, ochii lor erau acoperiți față de pomenirea lui Allah: se îndepărtau de Pomenirea înțeleaptă și de Coranul nobil și spuneau: „Inimile noastre sunt acoperite față de lucrul la care ne chemi” [Fussilat, 41:5]. Peste ochii lor se aflau acoperăminte care îi împiedicau să vadă Semnele folositoare ale lui Allah, după cum spune El: „iar peste ochii lor este un acoperământ” [al-Baqarah, 2:7]. „Și nu puteau să audă”, adică nu suportau să audă versetele lui Allah care duc la credință, din pricina urii lor față de Coran și de Trimis. Cel care urăște nu poate asculta cu luare-aminte cuvintele celui urât. Când li s-au închis căile științei și binelui, nu le-a mai rămas auz, vedere ori rațiune de folos. Nu au crezut în Allah, I-au tăgăduit Semnele și I-au respins trimișii; de aceea au meritat Iadul. Ce sfârșit rău!

„Oare cei care nu cred își închipuie că îi pot lua pe robii Mei drept ocrotitori în locul Meu?” Acesta este argumentul care arată falsitatea pretenției politeiștilor necredincioși. Ei i-au luat pe unii profeți și apropiați ai lui Allah drept parteneri pe care îi adorau și pretindeau că aceștia le vor fi aliați, îi vor salva de pedeapsa lui Allah și le vor dobândi răsplata Lui, deși ei nu credeau în Allah și în Trimisul Său. Allah îi mustră și arată falsitatea acestei păreri chiar și din punctul de vedere al rațiunii.

Dacă prin robii lui Allah sunt avuți în vedere profeții și apropiații Săi, înțelesul este că nu este cu putință ca un adevărat aliat al lui Allah să fie ocrotitorul vrăjmașilor Lui. Aliații lui Allah sunt în acord cu El în ceea ce iubește și primește și în ceea ce urăște și Îl mânie. Acela care pretinde că l-a luat aliat pe un apropiat al lui Allah, în vreme ce el însuși Îi este vrăjmaș lui Allah, minte. Acest înțeles este asemenea cuvintelor lui Allah: „În Ziua în care îi va aduna pe toți, apoi le va spune îngerilor: Pe voi vă adorau aceștia? Ei vor spune: Mărire Ție! Tu ești Ocrotitorul nostru, nu ei” [Saba', 34:40-41].

Înțelesul mai potrivit este: oare necredincioșii cred că făpturile pe care le iau drept ocrotitori în locul lui Allah îi pot ajuta, le pot aduce folos ori pot îndepărta răul de la ei? Aceasta este o închipuire falsă și o părere stricată, căci nicio făptură nu are în mâna sa puterea de a aduce folos ori pagubă. Allah spune: „Spune: Chemați-i pe cei pe care îi pretindeți în afara Lui! Ei nu au puterea să îndepărteze răul de la voi și nici să-l mute” [al-Isra', 17:56] și: „Cei pe care îi cheamă în afara Lui nu au puterea mijlocirii” [az-Zukhruf, 43:86]. Acestea și alte versete arată că acela care își ia un ocrotitor în afara lui Allah, pentru a-l ajuta și sprijini, își vede speranța înșelată și nu dobândește nimic din ceea ce urmărește. „Noi am pregătit Iadul drept sălaș pentru cei necredincioși”, drept găzduire și ospăț. Ce rău este sălașul lor și ce rea le este găzduirea în Iad!

Versetele 103 la 106

Allah îi poruncește lui Muhammad să le spună oamenilor, ca avertisment și înștiințare: „Să vă vestim cine sunt cei mai mari pierzători în privința faptelor?” „Cei a căror strădanie în viața lumii s-a rătăcit”: toate faptele lor s-au pierdut și au devenit zadarnice, deși ei își închipuiau că fac bine. Cum vor fi atunci faptele despre care știu că sunt false și reprezintă împotrivire și dușmănie față de Allah și de trimișii Săi? Cine sunt cei ale căror fapte s-au pierdut, astfel încât și-au pierdut sufletele în Ziua Învierii și familiile în Ziua Învierii? Oare nu aceasta este pierderea limpede?

Ei sunt cei care au tăgăduit Semnele coranice ale Domnului lor și Semnele Sale văzute, care arată obligația credinței în El, în îngerii Săi, în trimișii Săi, în Cărțile Sale și în Ziua de Apoi, precum și întâlnirea cu El. Din această pricină, faptele lor au devenit zadarnice.

„Nu le vom da nicio greutate în Ziua Învierii.” Folosul cântăririi se arată atunci când faptele bune sunt așezate în fața faptelor rele, ca să se vadă care dintre ele atârnă mai greu. Aceștia nu vor avea nicio faptă bună, fiindcă nu au împlinit condiția primirii, și anume credința. Allah spune: „Iar cel care a săvârșit fapte drepte și este credincios nu se va teme de nedreptate și nici de micșorarea răsplății” [Ta-Ha, 20:112]. Faptele lor vor fi totuși numărate, ei vor fi făcuți să le recunoască, vor fi rușinați prin ele înaintea făpturilor, apoi vor fi pedepsiți pentru ele.

„Aceasta este răsplata lor”: faptele lor devin zadarnice și nu li se dă nicio greutate în Ziua Învierii, din pricina josniciei și lipsei lor de însemnătate, pentru că nu au crezut în Semnele lui Allah și au luat Semnele și trimișii Săi în batjocură, râzând de ele și disprețuindu-le. Datoria lor era să creadă pe deplin în Semnele lui Allah și în trimișii Săi, să le cinstească și să împlinească în chip desăvârșit ceea ce le cereau. Ei au făcut contrariul; de aceea și soarta lor s-a răsturnat, au ajuns nenorociți și au fost aruncați în pedeapsă.

Versetele 107 la 108

După ce a arătat sfârșitul și faptele necredincioșilor, Allah arată faptele credincioșilor și sfârșitul lor. „Cei care cred”, în inimile lor, „și săvârșesc fapte drepte”, cu mădularele lor, cuprinde întreaga religie: credințele și faptele ei, principiile și ramurile ei, ceea ce este vădit și ceea ce este ascuns. Aceștia, potrivit diferitelor trepte ale credinței și faptelor lor drepte, vor avea Grădinile Firdawsului.

Firdaws poate însemna cea mai înaltă, cea din mijloc și cea mai bună parte a Paradisului, rânduită celor care și-au desăvârșit credința, precum profeții și cei apropiați de Allah. Poate însemna și toate treptele Paradisului, astfel încât toți credincioșii - cei apropiați, cei evlavioși și cei cumpătați - să aibă fiecare locul potrivit stării sale. Aceasta este interpretarea mai potrivită, datorită caracterului ei general și deoarece grădinile sunt menționate la plural în expresia „Grădinile Firdawsului”. Firdawsul este grădina care cuprinde vițe-de-vie ori copaci cu ramuri dese și împletite, iar această descriere se potrivește întregului Paradis. Grădinile Firdawsului sunt ospitalitatea și sălașul celor care cred și săvârșesc fapte drepte. Ce ospitalitate ar putea fi mai mare și mai desăvârșită decât una care cuprinde orice desfătare pentru inimi, suflete și trupuri? În ele se află tot ceea ce poftesc sufletele și încântă privirile: locuințe alese, grădini înverzite, pomi roditori, păsări cu glas plăcut, mâncăruri savuroase, băuturi plăcute, soții frumoase, slujitori și tineri, râuri curgătoare, priveliști încântătoare, frumusețe percepută prin simțuri și frumusețe spirituală și o binecuvântare veșnică.

Mai presus de toate acestea, cea mai înaltă și mai prețioasă desfătare este apropierea de Cel Milostiv și dobândirea Mulțumirii Sale, care este cea mai mare binecuvântare a Grădinilor, precum și bucuria vederii Feței Sale nobile și a auzirii Cuvintelor Celui Plin de bunătate, Îndurător. Cât de măreață este acea ospitalitate, cât de desăvârșită și cât de veșnică! Ea nu poate fi cuprinsă prin descrierea vreunei făpturi și nici inima omului nu și-o poate închipui pe deplin. Dacă robii ar cunoaște o parte din acea binecuvântare printr-o cunoaștere adevărată, inimile lor ar zbura spre ea de dor, sufletele li s-ar sfâșia de durerea despărțirii și ar porni spre ea în grupuri și câte unul. Nu i-ar mai prefera această lume trecătoare, cu plăcerile ei tulburate și pieritoare, și nu ar irosi timpul în zadar, când fiecare clipă poate corespunde unei desfătări de mii și mii de veacuri. Însă nepăsarea a cuprins oamenii, credința a slăbit, cunoașterea s-a împuținat și hotărârea s-a stins; de aceea lucrurile au ajuns așa cum sunt. Nu există putere și tărie decât prin Allah, Cel Preaînalt, Cel Măreț.

„Vor rămâne acolo veșnic” înseamnă că aceasta este binecuvântarea deplină: desfătarea este desăvârșită și nu se va întrerupe. „Și nu vor dori să fie mutați din ele”, adică nu vor voi să-și schimbe sălașul ori să plece, căci nu vor vedea decât ceea ce îi uimește, îi bucură, îi înveselește și le aduce fericire; și nu vor vedea vreo binecuvântare mai presus de cea în care se află.

Versetul 109

Allah îi poruncește Trimisului Său să le vestească oamenilor măreția Creatorului, vastitatea Atributelor Sale și faptul că robii nu pot cuprinde pe deplin niciunul dintre ele. Dacă marea acestei lumi ar fi cerneală pentru scrierea Cuvintelor Domnului, iar toți copacii de pe pământ, de la primul până la ultimul, din așezări, din pustietăți și din mări, ar fi condeie, marea s-ar epuiza, iar condeiele s-ar frânge înainte să se epuizeze Cuvintele Domnului.

Aceasta este o realitate atât de mare, încât nimeni nu o poate cuprinde. Allah spune într-un alt verset: „Dacă toți copacii de pe pământ ar fi condeie, iar marea, ajutată după ea de alte șapte mări, ar fi cerneala, Cuvintele lui Allah nu s-ar epuiza. Cu adevărat, Allah este Atotputernic, Preaînțelept” [Luqman, 31:27]. Aceasta este o ilustrare menită să facă înțelesul mai accesibil minții, deoarece lucrurile acestea sunt create, iar toate lucrurile create se sfârșesc. Însă Cuvintele lui Allah fac parte din Atributele Sale; Atributele Sale nu sunt create și nu au limită ori sfârșit. Oricât de mare și de vast ar putea omul să-și închipuie un lucru, Allah este mai presus de el. Același lucru este valabil pentru toate Atributele lui Allah Preaînaltul, precum Știința, Înțelepciunea, Puterea și Mila Sa. Dacă s-ar aduna întreaga știință a făpturilor, de la cei dintâi până la cei din urmă, dintre locuitorii cerurilor și ai pământului, ea ar fi față de Știința Celui Măreț mai puțină decât apa luată de o pasăre care își afundă ciocul în mare, în comparație cu întreaga mare. Allah are Atribute mărețe, vaste și desăvârșite, iar „la Domnul tău este sfârșitul” [an-Najm, 53:42].

Versetul 110

Allah îi spune Profetului Muhammad să le spună necredincioșilor și celorlalți oameni: „Eu sunt doar un om asemenea vouă.” El nu este dumnezeu, nu are vreo parte în stăpânire, nu cunoaște nevăzutul și nu are comorile lui Allah. El este un om asemenea lor și un rob dintre robii Domnului său. Însă Allah l-a ales dintre ei prin Revelația pe care i-a dăruit-o. Esența acestei Revelații este că Dumnezeul lor este un Dumnezeu Unic, fără partener, și nimeni în afara Lui nu merită adorare, nici măcar în cea mai mică măsură. El îi cheamă la faptele care îi apropie de Allah, prin care dobândesc Răsplata Sa și prin care pedeapsa Lui este îndepărtată de la ei.

„Cel care nădăjduiește să-L întâlnească pe Domnul său” să săvârșească fapte drepte, adică fapte care sunt în acord cu Legea lui Allah, dintre cele obligatorii și cele recomandate. „Și să nu asocieze pe nimeni în adorarea Domnului său”, adică să nu urmărească prin faptele sale să fie văzut de oameni, ci să le săvârșească sincer pentru Fața lui Allah Preaînaltul. Acela care reunește sinceritatea și urmarea învățăturii revelate va dobândi ceea ce nădăjduiește și caută. Cel care nu face astfel va pierde în lumea aceasta și în Viața de Apoi și va fi lipsit de apropierea de Stăpânul său și de dobândirea Mulțumirii Sale.

Aici se încheie explicația Surei al-Kahf. Toată lauda I se cuvine lui Allah.