Tafsir as-Saʿdī — Volumul 6

Sura al Anbiya

Versetele 1 la 112

Profeții, pacea fie asupra lor

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 4

Aceasta este o exprimare a mirării față de starea oamenilor: nicio reamintire nu le aduce folos, iar ei nu iau aminte la niciun avertizator. Socotirea și răsplata lor pentru faptele bune și rele s-au apropiat, dar ei se află în nepăsare și se întorc. Sunt nepăsători față de scopul pentru care au fost creați și se îndepărtează de avertizările care le-au fost adresate, ca și cum ar fi fost creați pentru lumea aceasta și s-ar fi născut numai ca să se bucure de poftele ei. Allah reînnoiește pentru ei reamintirea și povața, însă ei își reînnoiesc nepăsarea și întoarcerea.

De aceea spune: „Nicio Reamintire nouă nu le vine de la Domnul lor”, prin care îi învață ceea ce le aduce folos și îi îndeamnă spre el și prin care îi învață ceea ce îi vatămă și îi avertizează împotriva lui, „fără ca ei să o asculte” cu o ascultare prin care Dovada este stabilită împotriva lor, „jucându-se, cu inimile nepăsătoare”. Inimile lor sunt neglijente și se întorc, iar trupurile lor se joacă.

Ei se ocupă cu poftele lumești, cuvântări deșarte și scopuri false și iau în derâdere Mesajul. Ceea ce li s-ar fi cuvenit era tocmai opusul: inimile lor să primească Porunca și Interdicția lui Allah, să asculte Mesajul cu o ascultare prin care să înțeleagă ceea ce li se cere, iar trupurile lor să se străduiască în adorarea Domnului lor, scopul pentru care au fost creați. Ar fi trebuit să țină seama de Înviere, Socotire și Răsplată. Astfel și-ar fi împlinit țelurile, stările li s-ar fi îndreptat și faptele le-ar fi devenit curate.

Despre cuvintele „S-a apropiat pentru oameni socotirea lor” există două opinii. Prima: această comunitate este ultima dintre comunități, iar Trimisul ei este ultimul dintre trimiși; Ceasul va veni peste comunitatea sa. Socotirea lor este mai apropiată decât a comunităților trecute, așa cum Profetul a spus: „Am fost trimis [atât de aproape de] Ceas precum aceste două [degete]¹²”, și și-a alăturat arătătorul de degetul mijlociu.

A doua opinie: apropierea socotirii înseamnă apropierea morții. Când omul moare, Învierea lui a început: el intră în locuința răsplătirii și ajunge în fața urmărilor faptelor sale. Aceasta este o mirare față de orice nepăsător care se întoarce și nu știe când îl va surprinde moartea - dimineața ori seara. Aceasta este starea tuturor oamenilor, în afara celor pe care i-a cuprins Grija Domnului, iar ei s-au pregătit pentru moarte și pentru ceea ce urmează după ea.

Apoi Allah a pomenit ceea ce necredincioșii nedrepți discutau în taină, împotrivindu-se adevărului prin deșertăciune. Ei s-au sfătuit între ei și au ajuns la înțelegerea să spună despre Trimis: el este un om asemenea vouă; prin ce este mai presus de voi și prin ce se deosebește? Dacă vreunul dintre voi ar pretinde ceea ce pretinde el, cuvântul său ar fi de același fel; el vrea numai să se ridice deasupra voastră și să vă conducă. Nu-l ascultați și nu-l credeți. Este vrăjitor, iar Coranul cu care a venit este vrajă. Fugiți de el, îndepărtați-i pe oameni de el și spuneți: „Veți merge voi la vrajă, deși vedeți?”

Ei spuneau aceasta deși știau cu adevărat că el era Trimisul lui Allah, pe baza Semnelor limpezi pe care le văzuseră, cum nimeni altcineva nu mai văzuse. La aceasta i-au împins nefericirea, nedreptatea și încăpățânarea. Allah a cuprins prin Știința Sa vorbele lor ascunse și-i va răsplăti pentru ele.

De aceea El spune: „Domnul meu cunoaște orice cuvânt” ascuns și rostit „din cer și de pe pământ”, în toate părțile lor. „El este Cel care aude totul”: aude toate glasurile, oricât de diferite ar fi limbile și de felurite cererile. Este „Atotștiutorul” a ceea ce se află în inimi și a tainelor pe care acestea le ascund.

Versetele 5 la 6

Allah pomenește defăimările pe care necredincioșii le îndreptau împotriva lui Muhammad și a Coranului cel măreț pe care l-a adus. Ei născoceau despre el neadevăruri și rosteau vorbe false, felurite și contradictorii: uneori spuneau că acestea sunt vise încurcate, asemenea cuvintelor celui adormit care vorbește fără să știe ce spune; alteori spuneau că le-a născocit și le-a inventat de la sine; iar alteori spuneau că este poet și că ceea ce a adus este poezie.

Oricine are cea mai mică cunoaștere despre starea Trimisului și cercetează ceea ce a adus va ști cu certitudine, fără îndoială, că este cel mai înalt și mai măreț cuvânt și că vine de la Allah. Niciun om nu poate aduce ceva asemănător lui, nici măcar ceva asemănător unei părți din el. Allah i-a provocat prin aceasta pe dușmanii Săi să i se împotrivească. Deși aveau toate motivele să o facă și vrăjmășia lor era puternică, nu au putut aduce ceva asemănător lui și știau acest lucru. Ce i-a lăsat fără somn, i-a tulburat și le-a încurcat limbile, dacă nu adevărul căruia nimeni nu-i poate sta împotrivă?

Ei rosteau aceste vorbe despre el numai pentru că nu credeau, ca să-i îndepărteze de el pe cei care nu-i cunoșteau starea. Coranul este cel mai mare dintre Semnele care dăinuie, dovada veridicității Mesajului Trimisului și a adevărului său, și el este de ajuns. Cel care caută altă dovadă și propune alt Semn este neștiutor și nedrept, asemenea celor care se împotriveau și propuneau Semne dintre cele mai vătămătoare, fără niciun folos pentru ei.

Dacă scopul lor era cunoașterea adevărului prin dovadă, Dovada fusese deja stabilită fără Semnele pe care le propuneau. Dacă scopul era să-l pună pe Trimis în imposibilitatea de a le împlini cererea și să-și găsească scuză prin nevenirea Semnului cerut, atunci, chiar dacă le-ar fi venit, nu ar fi crezut. Chiar dacă le-ar fi venit toate Semnele, ei nu ar fi crezut până când ar fi văzut Pedeapsa dureroasă.

De aceea au spus: „Să ne aducă un Semn asemenea celor cu care au fost trimiși cei dintâi”, adică asemenea cămilei lui Salih și toiagului lui Musa. „Nicio cetate pe care am nimicit-o înaintea lor nu a crezut” în Semnele cerute. Legea lui Allah privitoare la robii Săi este că aceluia care cere un Semn, îl primește, dar apoi nu crede, i se grăbește Pedeapsa. Cei de dinainte nu au crezut; oare ei vor crede? Ce superioritate au asupra acelora și ce bine se află în ei ca să-i conducă la credință atunci când vin Semnele? Întrebarea are sensul negării: ei nu vor crede.

Versetele 7 la 9

Acesta este răspunsul la îndoiala necredincioșilor care spuneau: de ce Trimisul nu este un înger care nu mănâncă, nu bea și nu umblă prin piețe? De ce nu este nemuritor? Fiindcă el nu era astfel, au socotit că aceasta dovedea că nu era trimis.

Această îndoială a rămas în inimile celor care tăgăduiesc trimișii. Inimile lor se aseamănă în necredință, iar cuvintele lor se aseamănă. Allah le-a răspuns celor care l-au tăgăduit pe Muhammad, deși recunoșteau trimișii de dinainte - chiar dacă îl recunoșteau numai pe Ibrahim, a cărui profeție o recunoșteau toate grupurile, până și politeiștii care pretindeau că urmează religia lui.

Toți trimișii de dinaintea lui Muhammad au fost bărbați din neamul omenesc. Ei mâncau hrană, umblau prin piețe și erau supuși condiției omenești, inclusiv morții. Allah i-a trimis la popoarele și comunitățile lor; unii i-au crezut, iar alții i-au tăgăduit. Allah și-a împlinit Făgăduința față de ei și le-a dăruit izbăvire și fericire lor și următorilor lor, iar pe cei care au întrecut măsura prin tăgăduire i-a nimicit.

De ce tăgăduiesc Mesajul lui Muhammad printr-o îndoială falsă care se aplică deopotrivă fraților lui dintre trimiși, în care ei cred? Această dovadă este foarte clară și obligatorie pentru ei: dacă recunosc un trimis din neamul omenesc, fără să recunoască vreun trimis din afara acestuia, obiecția lor este neîntemeiată; ei înșiși au infirmat-o prin ceea ce au recunoscut și prin contradicția în care au căzut. Dacă, pornind de la ea, tăgăduiesc profeția oricărui om și pretind că profetul trebuie să fie un înger nemuritor care nu mănâncă, Allah a răspuns: „Ei spun: De ce nu a fost pogorât asupra lui un înger? Dacă am fi pogorât un înger, lucrul ar fi fost hotărât și nu li s-ar mai fi dat răgaz. Iar dacă l-am fi făcut înger, l-am fi făcut tot sub chip de om și am fi făcut pentru ei lucrul la fel de nelămurit precum îl fac ei” [al-An'am, 6:8-9].

Oamenii nu au puterea să primească Revelația direct de la îngeri: „Spune: Dacă pe pământ ar fi fost îngeri care să umble liniștiți, am fi pogorât asupra lor din cer un înger ca trimis” [al-Isra', 17:95]. Dacă va rămâne îndoială și nu cunoașteți starea trimișilor dinainte, „întrebați-i pe oamenii Reamintirii”, pe cei care cunosc Scripturile anterioare - oamenii Torei și ai Injilului. Ei vă vor vesti, din știința lor, că trimișii au fost oameni asemenea celor la care au fost trimiși.

Deși pricina specifică a acestui verset este întrebarea adresată oamenilor Cărții despre starea trimișilor de dinainte, fiindcă ei aveau știință, înțelesul său este general și privește orice chestiune religioasă, fundamentală ori secundară. Când omul nu are știință despre o chestiune, să-l întrebe pe cel care o cunoaște. Versetul poruncește învățarea și întrebarea adresată oamenilor științei. Porunca de a-i întreba arată că ei au datoria să învețe pe alții și să răspundă la ceea ce cunosc.

Precizarea că trebuie întrebați oamenii Reamintirii arată că cel cunoscut prin neștiință și lipsa științei nu trebuie întrebat și că lui nu-i este îngăduit să dea răspunsuri. Versetul arată și că femeile nu sunt profeți - nici Maryam, nici altă femeie -, fiindcă Allah spune: „decât bărbați”.

Versetul 10

V-am pogorât vouă - cei la care a fost trimis Muhammad ibn 'Abdullah ibn 'Abdul-Muttalib - o Carte măreață și un Coran limpede. „În ea se află pomenirea voastră”, adică onoarea, cinstea, înălțarea și mândria voastră, dacă primiți cu credință veștile adevărate pe care le cuprinde, împliniți poruncile și vă feriți de cele interzise. Atunci valoarea voastră se va ridica și starea voastră va deveni măreață.

„Oare nu pricepeți?” ceea ce vă folosește și ceea ce vă vatămă? Cum de nu cunoașteți cele în care se află pomenirea și cinstea voastră în această lume și în Viața de Apoi? Dacă ați avea minte, ați urma această cale. Dar, fiindcă nu ați urmat-o, ci ați ales alte căi care v-au adus înjosire, umilință și nefericire în această lume și în Viața de Apoi, este limpede că nu aveți o rațiune sănătoasă și o judecată dreaptă.

Realitatea a adeverit sensul acestui verset. Credincioșii în Trimis care s-au călăuzit prin Coran - Companionii și cei de după ei - au dobândit înălțare, onoare mare, renume și o poziție mai înaltă decât a regilor, lucru cunoscut tuturor. Este cunoscută și starea celor care nu s-au ridicat prin această Carte, nu s-au călăuzit prin ea și nu s-au curățit prin ea: decădere, dispreț, umilință și nefericire. Nu există altă cale spre fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi decât urmarea acestei Cărți.

Versetele 11 la 15

Allah îi avertizează pe acești nedrepți care îl tăgăduiesc pe Trimis prin ceea ce le-a făcut popoarelor dinainte care i-au tăgăduit pe trimișii lor: „Câte cetăți nedrepte am zdrobit”, adică le-am nimicit cu o Pedeapsă care i-a cuprins pe toți, „și am ridicat după ele alte popoare!”

Când cei sortiți nimicirii au simțit Pedeapsa lui Allah și apropierea ei, știind că nu o puteau întoarce și că nu aveau cale de scăpare, au început să alerge, să lovească pământul cu picioarele și să fugă, plini de regret și întristare pentru faptele lor, căutând salvarea.

Li s-a spus în batjocură: „Nu fugiți! Întoarceți-vă la cele în care ați trăit în belșug și la locuințele voastre, poate veți fi întrebați.” Fuga și regretul nu vă folosesc. Dacă puteți, întoarceți-vă la plăcerile și desfătările voastre, la locuințele voastre împodobite și la lumea care v-a amăgit și v-a abătut, până când v-a venit Porunca lui Allah. Întoarceți-vă, așezați-vă, bucurați-vă de desfătările ei și rămâneți în locuințele voastre liniștiți și onorați, pentru ca, așa cum erați mai înainte, oamenii să vină la voi și să vă ceară ajutor în treburile lumești.

Dar aceasta era cu neputință. Cum să se întoarcă, când timpul trecuse, Pedeapsa și Mânia coborâseră, onoarea și mândria lor pieriseră și rămăseseră doar regretul și întristarea? „Ei au spus: Vai nouă! Cu adevărat, am fost nedrepți. Acest strigăt al lor nu a încetat” - strigătul lor de jale, pierzanie și regret, mărturisirea nedreptății și recunoașterea Dreptății lui Allah în ceea ce le trimisese - „până când i-am făcut asemenea secerăturii, stinși”, asemenea unei recolte cosite, căzute peste tulpini. Mișcările li s-au oprit, iar glasurile li s-au stins. Feriți-vă, voi cărora vi se adresează Cuvântul, să stăruiți în tăgăduirea celui mai nobil dintre trimiși, ca să nu vă lovească ceea ce i-a lovit pe aceia.

Versetele 16 la 17

Allah vestește că nu a creat cerurile, pământul și ceea ce este între ele în joacă, fără rost și fără folos. Dimpotrivă, le-a creat prin adevăr și pentru adevăr, ca robii să dovedească prin ele că El este Creatorul Măreț, Orânduitorul Înțelept, Cel Milostiv, Îndurătorul, Căruia Îi aparțin toată desăvârșirea, lauda și puterea, Cel adevărat în Cuvântul Său și ai Cărui trimiși spun adevărul în ceea ce vestesc despre El. Cel care a avut Puterea să creeze cerurile și pământul, cu măreția și întinderea lor, are Puterea să readucă trupurile după moarte, pentru a-l răsplăti pe binefăcător pentru binefacerea lui și pe răufăcător pentru răul său.

„Dacă am fi voit să ne luăm o desfătare” - aceasta este o presupunere cu neputință - „am fi luat-o de la Noi, dacă ar fi fost să facem aceasta.” Nu v-am fi făcut cunoscut jocul și desfătarea pe care le-ar cuprinde, căci ele sunt lipsă și lucru rău, pe care nu am fi voit să vi le arătăm. Cerurile și pământul, pe care le vedeți în orice clipă, nu pot fi create pentru joacă și deșertăciune. Aceste cuvinte sunt rostite ca argument și se adresează minților slabe, pentru a le convinge prin toate mijloacele. Slavă Celui Îngăduitor, Îndurător și Înțelept, care așază toate lucrurile la locurile lor.

Versetele 18 la 20

Allah vestește că și-a luat asupra Sa să adeverească adevărul și să nimicească deșertăciunea. Oricare ar fi deșertăciunea pe care cineva o rostește și o susține prin argumente, Allah pogoară adevărul, știința și explicația care o zdrobesc, iar ea piere. Falsitatea și neadevărul ei devin limpezi pentru oricine.

„Și iată că ea piere”, adică dispare și se mistuie. Această regulă este generală pentru toate chestiunile religiei: niciun susținător al deșertăciunii nu aduce o îndoială rațională ori transmisă prin texte, ca să sprijine falsitatea sau să respingă adevărul, fără ca în dovezile raționale și transmise ale lui Allah să se afle ceea ce o nimicește, o slăbește și îi arată tuturor falsitatea. Cercetând fiecare chestiune în parte, o vei găsi astfel.

„Vai vouă” - celor care Îi atribuiți lui Allah ceea ce nu I se cuvine: copil, soție, rivali și parteneri. Nu vă așteaptă decât nenorocirea, regretul și pierzania. Nu aveți niciun folos din ceea ce spuneți și nu veți dobândi țelul pentru care vă străduiți. Dimpotrivă, veți ajunge la opusul dorinței voastre: privare și pierdere.

Apoi Allah a vestit că Lui Îi aparține stăpânirea cerurilor, a pământului și a ceea ce este între ele. Toate făpturile sunt robii Lui și proprietatea Sa. Niciuna nu deține vreo parte din Stăpânire, nu-L ajută la ea și nu mijlocește decât cu Îngăduința Sa. Cum poate fi luată vreuna drept divinitate și cum poate fi socotită copil al lui Allah? Preamărit este Stăpânul Măreț, înaintea Căruia grumazurile s-au supus, nimic nu este greu și îngerii apropiați s-au smerit; ei stăruie neîncetat în adorarea Lui.

De aceea spune: „Cei care sunt lângă El”, adică îngerii, „nu se trufesc față de adorarea Lui și nu obosesc”. Ei nu se plictisesc de ea, datorită dorinței puternice, iubirii desăvârșite și puterii trupurilor lor. „Ei Îl preamăresc noaptea și ziua, fără să slăbească”, adică sunt cufundați în adorare și preamărire în toate timpurile; nicio clipă a lor nu este lipsită de această adorare, iar ei nu sunt cuprinși de slăbiciune ori plictiseală. Deși sunt atât de numeroși, toți se află în această stare. Aceasta dovedește Măreția lui Allah, desăvârșirea Stăpânirii, Științei și Înțelepciunii Sale și face obligatoriu ca numai El să fie adorat și ca adorarea să nu fie îndreptată spre altcineva.

Versetele 21 la 25

Comentariul versetelor 21 la 24

După ce a pomenit desăvârșirea Puterii și Măreției Sale și supunerea tuturor lucrurilor față de El, Allah îi mustră pe politeiștii care au luat în afara Lui divinități dintre cele pământești, aflate în culmea neputinței și lipsei de putere: „Ori și-au luat ei de pe pământ divinități care pot învia morții?” Întrebarea are sensul negării: ele nu au putere să-i ridice pe morți și să-i învie.

Acest sens este lămurit prin alte cuvinte ale Celui Preaînalt: „Ei și-au luat în afara Lui divinități care nu creează nimic, ci ele însele sunt create; nu au putere să-și aducă lor însele vătămare ori folos, nici nu stăpânesc moartea, viața ori învierea” [al-Furqan, 25:3]. Și: „Ei și-au luat divinități în afara lui Allah, nădăjduind să fie ajutați. Ele nu-i pot ajuta, iar ei sunt pentru ele o oaste adusă de față” [Ya-Sin, 36:74-75].

Politeistul adoră o făptură care nu aduce folos și nu vatămă și nu-și consacră adorarea numai lui Allah, Căruia Îi aparține toată desăvârșirea, în Mâna Căruia se află Porunca, folosul și vătămarea. Aceasta vine din lipsa lui de călăuzire, din nefericire, neștiință și nedreptate. Lumea nu poate avea o bună rânduială decât având o singură Divinitate, așa cum nu a fost creată și adusă la existență decât de un singur Domn.

De aceea Allah spune: „Dacă în ele” - în ceruri și pe pământ - „ar fi existat alte divinități în afară de Allah, amândouă s-ar fi stricat”, în ele însele, iar făpturile din ele s-ar fi stricat de asemenea. Explicația este că lumea de sus și cea de jos se înfățișează într-o stare de armonie, bună rânduială și ordine desăvârșită: în ele nu se află vreo lipsă, vreun defect, vreo împotrivire ori vreo contradicție. Aceasta dovedește că Orânduitorul lor este Unul, Domnul lor este Unul și Divinitatea lor este Una.

Dacă ar fi avut doi orânduitori și doi domni ori mai mulți, rânduiala lor s-ar fi tulburat și stâlpii lor s-ar fi prăbușit. Cei doi s-ar fi împotrivit și contrazis: dacă unul ar fi voit să orânduiască un lucru, iar celălalt ar fi voit contrariul lui, ar fi fost cu neputință ca amândouă voințele să se împlinească. Împlinirea voinței unuia, fără împlinirea voinței celuilalt, ar fi dovedit neputința celui învins, iar acordul lor asupra aceleiași voințe în toate lucrurile ar fi imposibil.

Astfel, se stabilește că Orânduitorul a Cărui Voie se împlinește singură, fără împotrivire și fără obstacol, este Allah Cel Unic, Biruitorul. Allah a pomenit această dovadă și în Cuvântul Său: „Allah nu și-a luat vreun fiu și nu există alături de El altă divinitate; altminteri, fiecare divinitate ar fi luat ceea ce a creat și unele s-ar fi ridicat deasupra altora. Preamărit este Allah mai presus de ceea ce Îi atribuie ei!” [al-Mu'minun, 23:91].

Aceeași dovadă se află, potrivit uneia dintre cele două interpretări, în cuvintele Sale: „Spune: Dacă ar fi existat alături de El alte divinități, așa cum spun ei, atunci ar fi căutat o cale spre Stăpânul Tronului. Slavă Lui! El este cu mult mai presus de ceea ce spun ei!” [al-Isra', 17:42-43].

De aceea Allah spune aici: „Preamărit este Allah”, adică El este curat de orice lipsă și deține singur desăvârșirea, „Domnul Tronului”, care este acoperișul făpturilor, cea mai largă și cea mai mare dintre ele. Dacă El este Domnul Tronului, cu atât mai mult este Domnul celor aflate sub el. El este „mai presus de ceea ce Îi atribuie ei”: ceea ce Îi atribuie necredincioșii, luarea unui copil ori a unei soții și orice formă de parteneriat.

„El nu este întrebat despre ceea ce face”, datorită Măreției, Slavei și Puterii Sale desăvârșite. Nicio făptură nu I se poate împotrivi și nimeni nu-L poate contrazice prin cuvânt ori faptă. Aceasta se datorează și desăvârșirii Înțelepciunii Sale: El așază toate lucrurile la locurile lor și le întocmește în cel mai desăvârșit chip pe care mintea îl poate concepe. De aceea nu I se poate cere socoteală, căci în creația Lui nu există lipsă ori stricăciune.

„Dar ei” - toate făpturile - „vor fi întrebați” despre faptele și cuvintele lor, din pricina neputinței, dependenței și robiei lor. Faptele și mișcările le sunt cuprinse de rânduiala lui Allah; ei nu au nicio putere de administrare asupra lor înșiși ori asupra altora, nici măcar cât greutatea unui fir de praf.

Apoi Allah revine la mustrarea politeiștilor pentru luarea unor divinități în afara Lui: „Ori și-au luat alte divinități în afara Lui? Spune: Aduceți dovada voastră!”, adică argumentul și proba care să dovedească temeinicia căii pe care ați mers. Ei nu vor găsi nicio cale spre aceasta; dimpotrivă, dovezile hotărâtoare au stabilit falsitatea ei.

De aceea spune: „Aceasta este Reamintirea celor care sunt cu mine și Reamintirea celor de dinaintea mea.” Cărțile și Legile revelate s-au unit în adeverirea celor pe care vi le-am spus despre dovedirea falsității politeismului. Această Carte a lui Allah pomenește toate lucrurile prin dovezile raționale și transmise, iar Scripturile anterioare sunt toate dovezi și mărturii pentru cele spuse. Iar când s-a știut că Dovada și Argumentul împotriva falsității căii pe care au urmat-o fuseseră stabilite împotriva lor, s-a știut că ei nu au nicio dovadă. Dovada hotărâtoare este aceea care, atunci când este stabilită, nu admite nicio împotrivire; altfel, nu ar fi hotărâtoare. Dacă i se aduc împotriviri, acestea sunt numai îndoieli înșelătoare, care nu schimbă cu nimic adevărul.

„Însă cei mai mulți dintre ei nu cunosc adevărul”, adică au rămas statornici pe calea lor, imitându-și strămoșii și purtând dispute fără știință și fără călăuzire. Faptul că ei nu cunosc adevărul nu se datorează ascunderii ori neclarității lui, ci întoarcerii lor de la el. Dacă i-ar acorda chiar și cea mai mică atenție, ar deosebi foarte limpede adevărul de falsitate. De aceea Allah spune: „și de aceea se întorc”.

Comentariul versetului 25

După ce Allah a pomenit Scripturile celor de dinainte și a poruncit să se revină la ele în această chestiune, a lămurit-o deplin prin Cuvântul Său: „Nu am trimis înaintea ta niciun trimis fără să-i revelăm: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Mine, așadar adorați-Mă!” Toți trimișii de dinaintea ta și toate Cărțile lor au avut drept temei porunca de a-L adora numai pe Allah, fără partener, și vestirea că numai El este Divinitatea adevărată, vrednică de adorare, iar adorarea oricui în afara Lui este deșartă.

Versetele 26 la 29

Allah ne vestește aici despre nechibzuința politeiștilor care l-au tăgăduit pe Trimis și au pretins - Allah să-i facă de ocară! - că Allah și-a luat un copil, spunând că îngerii sunt fiicele lui Allah. Allah este cu mult mai presus de ceea ce spun ei.

Apoi Allah îi descrie pe îngeri ca robi aflați sub Stăpânirea și Orânduirea Sa. Ei nu au nicio putere de a cârmui lucrurile, ci sunt cinstiți de Allah, care i-a așezat printre robii ce se bucură de Cinstirea și Mila Sa și i-a ales pentru virtuți, curățindu-i de însușirile josnice. Ei păzesc cea mai desăvârșită bună-cuviință față de Allah și împlinesc Poruncile Sale.

„Ei nu I-o iau înainte cu vorba”, adică nu spun nimic privitor la orânduirea Împărăției Sale până când Allah nu vorbește, datorită bunei lor cuviințe desăvârșite și cunoașterii desăvârșirii Înțelepciunii și Științei Sale. „Și împlinesc numai Porunca Lui”: orice le poruncește, ei împlinesc, și orice sarcină le încredințează, ei o duc la îndeplinire. Nu-L nesocotesc nicio clipă și nu lucrează urmându-și propriile dorințe, în afara Poruncii lui Allah.

Pe lângă aceasta, Știința lui Allah îi cuprinde pe deplin. „El știe ceea ce este dinaintea lor și ceea ce este în urma lor”, adică toate treburile lor trecute și viitoare. Ei nu pot ieși din Știința Sa, așa cum nu pot ieși din Porunca și Orânduirea Sa.

Fiindcă ei nu I-o iau înainte cu vorba, nu mijlocesc pentru nimeni fără Îngăduința și Buna Sa plăcere. Dacă El le îngăduie și este mulțumit de cel pentru care se mijlocește, ei mijlocesc pentru acela. Însă Allah nu primește din cuvinte și fapte decât ceea ce este făcut cu sinceritate pentru Fața Sa și urmează calea Trimisului. Acest verset se numără printre dovezile mijlocirii și dovedește că îngerii vor mijloci.

„Și sunt pătrunși de teama de El”, adică se tem și sunt înfricoșați de El; s-au smerit înaintea Măreției Sale, iar chipurile lor s-au plecat înaintea Gloriei și Frumuseții Sale.

După ce a arătat că îngerii nu au niciun drept la divinitate și nu merită nicio formă de adorare - așa cum reiese chiar din însușirile prin care i-a descris -, Allah a arătat și că ei nu au nicio parte din divinitate, chiar dacă vreunul ar pretinde aceasta. Dacă, prin ipoteză, unul dintre ei ar spune: „Eu sunt o divinitate în afara Lui”, Allah l-ar răsplăti cu Iadul. „Astfel îi răsplătim pe cei nedrepți.” Ce nedreptate ar putea fi mai mare decât aceea ca o făptură nedesăvârșită, săracă înaintea lui Allah din toate punctele de vedere, să pretindă că Îi este părtașă lui Allah în însușirile Divinității și Stăpânirii?

Versetul 30

Oare cei care nu cred în Domnul lor și nu-I închină numai Lui adorarea nu privesc la ceea ce dovedește limpede că El este Domnul vrednic de toată lauda, Cel Generos, vrednic de adorare? Ei văd cerurile și pământul închise: cerul fără niciun nor care să aducă ploaie, iar pământul uscat și mort, fără vegetație.

Apoi Noi le-am deschis: cerul prin ploaie, iar pământul prin vegetație. El este Cel care aduce norii pe cer după ce acesta fusese cu totul senin, așază în ei apă din belșug, apoi îi mână spre un ținut mort, acoperit de praf și cuprins de secetă. Pogoară asupra lui ploaia, iar pământul se mișcă, se umflă și face să răsară din fiecare soi plante frumoase, felurite și pline de folos.

Oare toate acestea nu dovedesc că El este Adevărul, că orice altceva adorat în afara Lui este deșertăciune, că El îi va readuce la viață pe cei morți și că El este Cel Milostiv, Îndurătorul? „Oare nu vor crede?” - cu o credință dreaptă, fără îndoială și fără a-I atribui parteneri.

Versetele 31 la 33

Printre dovezile Puterii, Desăvârșirii, Unicității și Milei Sale se află faptul că pământul nu putea rămâne statornic fără munți, iar Allah l-a stabilizat prin ei și i-a făcut asemenea unor țăruși, ca să nu se clatine cu oamenii. Altfel, ei nu ar fi putut rămâne statornici pe el, să-l cultive și să locuiască pe el. Allah a făcut astfel pământul stabil prin munți, iar din aceasta au rezultat foloase nenumărate.

Fiindcă munții sunt legați între ei, iar lanțurile lor înalte se întind pe distanțe mari, dacă ar fi rămas fără întrerupere, călătoria dintr-o țară în alta ar fi fost foarte grea. Prin Înțelepciunea și Mila Sa, Allah a făcut între munți trecători largi, adică drumuri ușoare și ținuturi line, prin care oamenii se pot călăuzi spre țările pe care le caută. Poate că astfel se vor călăuzi și spre dovezile Unicității Celui care dăruiește.

„Am făcut cerul un acoperiș” pentru pământul pe care vă aflați, „bine păzit” de cădere. „Allah ține cerurile și pământul ca să nu se abată” [Fatir, 35:41]. Cerul este păzit și de ascultarea pe furiș a shayatinilor.

„Însă ei se întorc de la Semnele lui”, adică sunt nepăsători și distrași. Cuvintele sunt generale și cuprind toate Semnele cerului: înălțimea, vastitatea și măreția lui, frumusețea culorii sale, precizia uimitoare și celelalte lucruri care se văd în el, precum stelele și planetele, soarele și luna, din a căror mișcare se nasc noaptea și ziua. Fiecare dintre ele aleargă neîncetat pe orbita sa.

Din acestea se nasc pentru oameni multe foloase: căldura și frigul, trecerea anotimpurilor, cunoașterea timpului pentru actele de adorare, pentru înțelegeri și schimburi; odihna lor noaptea, în tihnă și liniște, și răspândirea lor ziua, în căutarea mijloacelor de trai.

Dacă omul înzestrat cu minte cugetă și cercetează adânc toate acestea, ajunge la certitudinea lipsită de îndoială că Allah le-a rânduit pentru un timp hotărât, în care robii Săi să dobândească foloase mari. Apoi ele vor dispărea și se vor destrăma: Cel care le-a creat le va stinge, iar Cel care le-a pus în mișcare le va opri.

Cei răspunzători vor trece atunci într-o altă locuință, unde vor afla răsplata deplină a faptelor lor. Se va ști că scopul acestei lumi a fost pregătirea pentru Lumea Veșnică, că ea a fost ogorul acelei locuințe și un loc de trecere, nu un sălaș statornic.

Versetele 34 la 35

Fiindcă dușmanii Trimisului spuneau: „Să așteptăm ca nenorocirile vremii să-l lovească” [at-Tur, 52:30], Allah a spus că această cale - moartea - a fost străbătută de toți: „Nu am dat niciunui om dinaintea ta nemurirea” în această lume, o, Muhammad. Dacă tu mori, aceasta este ceea ce li s-a întâmplat celor asemenea ție dintre trimiși, profeți, apropiați ai lui Allah și ceilalți oameni.

„Dacă tu mori, vor rămâne ei oare veșnici?” Li se va dărui după tine viața veșnică? Atunci să se bucure de ea, dacă ar exista; însă lucrurile nu stau astfel. Tot ceea ce se află pe pământ va pieri. De aceea Allah spune: „Fiecare suflet va gusta moartea.” Aceasta cuprinde toate sufletele făpturilor: este un pahar din care fiecare trebuie să bea, chiar dacă trăiește îndelung.

Allah și-a creat robii în această lume, le-a dat porunci și interdicții și îi încearcă prin bine și rău, prin bogăție și sărăcie, prin putere și umilire, prin viață și moarte. Aceasta este o încercare din partea Sa, ca să se vadă cine este mai bun în fapte, cine cade în ispită și cine este mântuit.

„Iar la Noi veți fi întorși”: vă vom răsplăti pentru faptele voastre. Dacă au fost bune, veți primi răsplata cea bună, iar dacă au fost rele, veți fi pedepsiți. „Domnul tău nu este nedrept cu robii Săi” [Fussilat, 41:46].

Acest verset arată falsitatea părerii celor care spun că al-Khidr este încă viu și nemuritor în această lume. Pentru această părere nu există nicio dovadă, iar ea se împotrivește dovezilor Shari'ah.

Versetele 36 la 41

Din pricina necredinței lor puternice, când politeiștii îl vedeau pe Trimisul lui Allah, îl luau în derâdere și spuneau: „Acesta este cel care pomenește divinitățile voastre?”, adică acesta este omul neînsemnat, după cum pretindeau ei, care le ocărăște, le critică și le atacă pe divinitățile voastre? Nu-i dați atenție și nu vă îngrijiți de el.

Faptul că îl luau în derâdere și îl disprețuiau arăta, în realitate, desăvârșirea lui, căci el era cel mai desăvârșit și mai virtuos. Printre virtuțile sale se aflau adorarea sinceră, închinată numai lui Allah și criticarea a tot ceea ce este adorat în afara Lui, prin arătarea stării adevărate a acelor lucruri. Cei vrednici de dispreț și batjocură erau tocmai necredincioșii, care adunaseră în ei toate însușirile vrednice de ocară. Chiar dacă nu ar fi avut decât necredința în Domnul lor și tăgăduirea trimișilor Săi, tot ar fi fost cei mai josnici și mai răi dintre oameni.

Mai mult, chiar și atunci când Îl pomenesc pe Cel Milostiv - aceasta fiind cea mai bună stare a lor -, ei o fac cu necredință: nu-L pomenesc și nu cred în El decât atribuindu-I părtași. Pomenirea lor este, așadar, amestecată cu necredință și shirk. Cum vor fi atunci celelalte stări ale lor? De aceea Allah spune: „Iar ei tăgăduiesc pomenirea Celui Milostiv.”

Pomenirea Numelui Său „Cel Milostiv” în acest loc scoate la iveală cât de urâtă era purtarea lor. Cum puteau răspunde prin necredință și atribuirea de parteneri Celui Milostiv, de la care vin toate binecuvântările, de la care primește fiecare orice binecuvântare și prin care este îndepărtată orice vătămare?

„Omul a fost creat grăbit”, adică a fost creat cu înclinarea de a se grăbi în lucruri și de a fi nerăbdător să se întâmple. Credincioșii cer să fie grăbită Pedeapsa lui Allah asupra necredincioșilor și o socotesc întârziată, iar necredincioșii se întorc și cer grăbirea Pedepsei fiindcă nu cred în ea și din încăpățânare. Ei spun: „Când se va împlini această făgăduință, dacă spuneți adevărul?”

Allah dă răgaz, dar nu trece cu vederea necredința lor. El este Blând cu ei și le acordă o amânare vremelnică, însă „când le vine sorocul, nu-l pot întârzia nici măcar un ceas și nici nu-l pot grăbi” [Yunus, 10:49]. De aceea spune: „Vă voi arăta Semnele Mele”, adică răzbunarea Mea asupra celor care nu au crezut în Mine și nu M-au ascultat, „așa că nu-Mi cereți să le grăbesc”.

Ei au spus acestea din trufie, fiindcă Pedeapsa nu ajunsese încă la soroc și nu coborâse asupra lor. Dacă cei care nu cred ar cunoaște starea înfricoșătoare în care se vor afla atunci când nu vor putea îndepărta Focul de la fețele și spatele lor, fiind înconjurați și copleșiți de el din toate părțile, nu ar cere grăbirea lui.

„Și nu vor fi ajutați”: nimeni nu-i va ajuta; nu vor primi ajutor și nici nu se vor putea apăra singuri. „Dimpotrivă, el va veni asupra lor pe neașteptate și îi va ului”, din pricina venirii neașteptate, a spaimei și a fricii mari. „Nu-l vor putea îndepărta”, fiind prea umiliți și slabi pentru aceasta, „și nu li se va da niciun răgaz”, adică nicio amânare prin care Pedeapsa să fie întârziată. Dacă ar ști cu adevărat aceasta, nu ar cere grăbirea ei și s-ar teme nespus. Însă, fiindcă nu au această cunoaștere, au spus ceea ce au spus.

După ce a pomenit batjocura lor față de Trimis, Allah l-a mângâiat amintindu-i că tot astfel s-au purtat popoarele dinainte cu trimișii lor: „Trimiși dinaintea ta au fost luați în derâdere, iar ceea ce batjocoreau i-a cuprins pe cei care își băteau joc de ei.” Pedeapsa a coborât asupra lor și nu au găsit nicio scăpare. Aceștia să se păzească, așadar, ca nu cumva să-i lovească ceea ce i-a lovit pe necredincioșii de dinainte.

Versetele 42 la 44

Allah pomenește neputința acestor oameni care și-au luat divinități în afara Lui și nevoia lor deplină de Domnul lor, Cel Milostiv, a Cărui Milă îi cuprinde noaptea și ziua atât pe cei drepți, cât și pe cei păcătoși.

„Spune: Cine vă păzește”, adică cine vă ocrotește, „noaptea”, când dormiți în așternuturile voastre, iar simțurile vă sunt adormite, „și ziua”, când vă îndeletniciți cu treburile voastre și sunteți distrași, „în afara Celui Milostiv?” Oare vă poate păzi altcineva în afara Lui? Nimeni nu păzește decât El.

„Însă ei se întorc de la Reamintirea Domnului lor” și de aceea Îi atribuie parteneri. Dacă ar lua aminte la Reamintirea Domnului lor și ar primi îndrumările Sale, ar fi călăuziți și sprijiniți de El.

„Ori au ei divinități care să-i apere de Noi?”, adică, dacă hotărâm asupra lor un rău, poate vreuna dintre divinitățile lor să-i apere de acel rău și de nenorocirea care îi lovește? „Ele nu se pot ajuta nici pe ele însele și nici nu vor fi ocrotite de Noi”, adică nu vor primi de la Noi vreun sprijin în treburile lor. Dacă nu primesc ajutor de la Allah, toate treburile lor vor eșua și nu vor putea dobândi vreun folos sau îndepărta vreo vătămare.

Pricina stăruinței lor în necredință și atribuirea de parteneri este arătată apoi: „Ba Noi le-am dat acestora și părinților lor să se bucure, până când viața li s-a lungit.” Le-am dăruit averi și copii și le-am dat o viață lungă, iar ei s-au îndreptat spre plăcerea ei și au fost distrași de la scopul pentru care au fost creați. Aceasta a durat mult, inimile li s-au împietrit și au stăruit în încălcarea hotarelor și în nerecunoștință.

Dacă ar lua aminte și i-ar privi pe cei din jur, nu ar vedea decât oameni murind în toate părțile, nu ar auzi decât glasuri de jelire și nu ar vedea decât generații care se succed spre pieire. Moartea întinde curse pe fiecare drum pentru a smulge sufletele oamenilor.

De aceea Allah spune: „Oare nu văd ei că Noi venim asupra pământului și îl micșorăm de la margini?”, adică prin moartea oamenilor lui și pieirea lor treptată, până când Allah va moșteni pământul și pe toți cei de pe el, iar El este Cel mai bun Moștenitor. Dacă ar înțelege această stare, nu s-ar lăsa amăgiți și nu ar stărui în ceea ce fac.

„Oare ei vor fi biruitori?”, adică ar putea oare să scape de Hotărârea lui Allah sau să îndepărteze moartea? Cum pot fi atât de amăgiți, crezând că vor trăi veșnic? Sau, atunci când Îngerul Morții vine să le ia sufletele, nu se vor supune și preda, fără a putea arăta vreo împotrivire?

Versetele 45 la 46

Spune, o, Muhammad, tuturor oamenilor: „Eu vă avertizez numai prin Revelație”, adică sunt doar un trimis. Nu aduc nimic de la mine, nu stăpânesc vistieriile lui Allah, nu cunosc Nevăzutul și nu sunt înger; vă avertizez numai prin ceea ce îmi revelează Allah. Dacă răspundeți, Îi răspundeți lui Allah și El vă va răsplăti; dacă vă întoarceți și vă împotriviți, eu nu am nicio putere în această privință. Toată Porunca și Hotărârea Îi aparțin lui Allah.

„Însă cei surzi nu aud chemarea atunci când sunt avertizați.” Surdul nu aude niciun glas, fiindcă îi lipsește puterea auzului. Pe lângă glas trebuie să existe și mijlocul care îl primește. Tot astfel, Revelația este pricina vieții inimilor și sufletelor și a înțelegerii mesajului lui Allah. Dacă inima nu primește călăuzirea, ea este față de călăuzire și credință asemenea celui surd față de sunete și glasuri. Acești politeiști sunt surzi față de călăuzire, așa că nu este de mirare că nu sunt călăuziți, mai ales cât timp Pedeapsa nu i-a atins și nu i-au gustat durerea.

„Dacă i-ar atinge numai o adiere”, adică o parte cât de mică, „din Pedeapsa Domnului tău” - și nicio parte din Pedeapsa Lui nu este ușoară -, „ar spune cu siguranță: Vai nouă! Cu adevărat, am fost nedrepți.” Ei nu ar rosti decât strigăte de jale și pierzanie, cuprinși de regret, mărturisindu-și nedreptatea și necredința și recunoscând că merită Pedeapsa.

Versetul 47

Allah ne vestește că va judeca între robii Săi cu dreptate și echitate atunci când îi va strânge în Ziua Învierii. El va așeza balanțele drepte, în care se arată până și greutatea celui mai mic fir de praf, și prin ele vor fi cântărite faptele bune și cele rele ale oamenilor.

„Și niciun suflet”, musulman ori necredincios, „nu va fi nedreptățit cu nimic”: nimic nu va fi scăzut din faptele lui bune și nimic nu va fi adăugat faptelor lui rele.

„Chiar dacă ar fi o faptă cât greutatea unui bob de muștar”, cel mai mic și mai neînsemnat dintre lucruri, fie ea bună ori rea, „Noi o vom aduce”, pentru ca făptuitorul să fie răsplătit pentru ea. Aceasta este asemenea Cuvântului Celui Preaînalt: „Cel care face bine cât greutatea unui fir de praf îl va vedea, iar cel care face rău cât greutatea unui fir de praf îl va vedea” [az-Zalzalah, 99:7-8].

Ei vor spune: „Vai nouă! Ce este cu această Carte care nu lasă nicio faptă mică ori mare fără să o socotească?” Vor găsi de față tot ceea ce au făcut, iar Domnul tău nu va nedreptăți pe nimeni [al-Kahf, 18:49].

„Noi suntem de ajuns ca socotitori.” Allah vorbește despre Sine: El este de ajuns ca Socotitor. El cunoaște faptele robilor, le păstrează și le-a înscris în Carte, le cunoaște măsura și cunoaște răsplata ori pedeapsa pe care fiecare o merită. El va face ca răsplata să ajungă la făptuitor.

Versetele 48 la 50

Allah pomenește adesea împreună aceste două Cărți nobile. Nicio Carte mai bună, mai vestită, mai binecuvântată, mai plină de călăuzire și mai limpede nu a venit vreodată în lume: Tora și Coranul. Allah ne vestește că Tora i-a fost dată în primul rând lui Musa, dar și lui Harun, care i-a fost alături în Mesaj.

„Îndreptarul” este Tora, care desparte adevărul de deșertăciune și călăuzirea de rătăcire. Ea este „Lumină” prin care oamenii se călăuzesc: cei care voiesc să urmeze Calea cea Dreaptă îi urmează învățăturile, află din ea hotărârile religioase, deosebesc ceea ce este îngăduit de ceea ce este oprit și găsesc lumina în întunericul neștiinței, inovației și rătăcirii.

Ea este „Reamintirea pentru cei cu taqwa”: prin ea li se amintește ceea ce le folosește și ceea ce le dăunează, binele și răul. Cei cu taqwa sunt pomeniți în chip deosebit fiindcă ei sunt cei care trag folos din ea prin știință și fapte.

Apoi Allah îi descrie pe cei cu taqwa: „cei care se tem de Domnul lor în Nevăzut”, adică se tem de El atunci când sunt ascunși și nu-i vede nimeni. Cu atât mai mult, atunci când sunt înaintea oamenilor, se opresc de la ceea ce este interzis și împlinesc ceea ce este obligatoriu. Ei „sunt înfricoșați de Ceas”, adică se tem și sunt pătrunși de spaima lui, datorită cunoașterii lor desăvârșite despre Domnul lor. Astfel, ei unesc buna făptuire cu teamă. Legarea acestor însușiri prin conjuncție alătură descrieri diferite ale aceluiași lucru, adică ale acelorași oameni.

„Iar aceasta este o Reamintire binecuvântată, pe care Noi am pogorât-o.” Allah o descrie prin două însușiri. Este o Reamintire a tot ceea ce omul trebuie să-și amintească: cunoașterea lui Allah prin Numele, Însușirile și Faptele Sale; însușirile și relatările trimișilor și apropiaților Săi; hotărârile Shari'ah privind actele de adorare, schimburile și celelalte treburi; hotărârile răsplătirii, Grădina și Focul. Prin Coran sunt amintite chestiunile și dovezile raționale și transmise.

Allah l-a numit Reamintire fiindcă îi amintește omului ceea ce Allah a așezat în mintea și firea lui: credința în vestirile adevărate, poruncirea binelui pe care rațiunea îl recunoaște și oprirea răului pe care rațiunea îl recunoaște.

A doua însușire este că el este „binecuvântat”, ceea ce arată mulțimea binelui său, creșterea și sporirea lui. Nimic nu este mai binecuvântat decât acest Coran. Orice bine, binecuvântare și sporire, în religie, în treburile lumești ori în Viața de Apoi, vine prin el și este urmarea lucrării după el.

Fiind o Reamintire binecuvântată, el trebuie primit cu supunere și recunoștință față de Allah pentru acest dar măreț. Trebuie urmat și trebuie căutată binecuvântarea lui prin învățarea cuvintelor și sensurilor sale. A-i răspunde prin contrariul acestora - întoarcere, părăsire, tăgăduire și necredință - este dintre cele mai mari forme de necredință, neștiință și nedreptate. De aceea Allah îl mustră pe cel care îl tăgăduiește: „Oare voi o tăgăduiți?”

Versetele 51 la 73

Comentariul versetelor 51 la 54

După ce i-a pomenit pe Musa și Muhammad și Cărțile lor, Allah spune: „Cu adevărat, Noi i-am dat lui Ibrahim, mai înainte, călăuzirea cea dreaptă”, adică înaintea trimiterii lui Musa și Muhammad și a pogorârii Cărților lor. Allah i-a arătat lui Ibrahim Împărăția cerurilor și a pământului și i-a dăruit acea călăuzire desăvârșită prin care s-a îndreptat pe sine și i-a chemat și pe oameni, într-un chip care nu i-a fost dăruit nimănui dintre oameni, în afară de Muhammad.

Călăuzirea cea dreaptă îi este atribuită în chip deosebit fiindcă măsura ei era potrivită cu starea și treapta lui înaltă. Altfel, fiecare credincios primește o parte din călăuzirea cea dreaptă potrivit credinței sale.

„Și îl cunoșteam bine”, adică i-am dat călăuzirea cea dreaptă, l-am ales drept trimis și khalil al Nostru și l-am ales în această lume și în Viața de Apoi, fiindcă știam că era vrednic și pregătit pentru aceasta, prin curăția și inteligența lui. De aceea Allah ne vestește disputa lui cu poporul său, oprirea lor de la shirk, sfărâmarea idolilor și dovada pe care i-a silit să o recunoască.

„Când le-a spus tatălui său și poporului său: Ce sunt aceste chipuri” pe care le faceți și le ciopliți cu mâinile voastre după înfățișarea unor făpturi, „cărora le sunteți devotați”, stăruind în adorarea lor? Ce sunt ele, ce virtute au și unde a dispărut judecata voastră, de v-ați dăruit viețile adorării acestor lucruri pe care chiar voi le-ați modelat și cioplit? Este dintre cele mai uimitoare lucruri ca omul să adore ceea ce a cioplit cu mâna lui.

Ei au răspuns fără nicio dovadă, asemenea celui neputincios care nu are nici măcar cel mai slab argument aparent pe care să se sprijine: „I-am găsit pe părinții noștri adorându-le.” Am urmat calea lor și i-am imitat în adorarea lor.

Este cunoscut că fapta oricărui om, în afara trimișilor, nu este o dovadă și că nimeni nu trebuie urmat orbește, mai ales în temeliile religiei și în Tawhidul Domnului lumilor. De aceea Ibrahim i-a descris pe toți ca rătăciți: „Cu adevărat, voi și părinții voștri ați fost într-o rătăcire vădită.” Ce rătăcire ar putea fi mai mare decât aceea care i-a condus la shirk și la părăsirea Tawhidului? Ceea ce ați spus nu poate fi urmat; voi și ei sunteți într-o rătăcire limpede, vădită oricărui om.

Comentariul versetelor 55 la 57

Uimiți de cuvintele lui și șocați că îi socotea lipsiți de minte pe ei și pe părinții lor, au spus: „Ai venit la noi cu adevărul sau ești dintre cei care glumesc?” Adică: ceea ce ne-ai spus și Mesajul pe care ni l-ai adus sunt cu adevărat serioase și adevărate ori sunt vorbele în joacă ale unuia care batjocorește și nu știe ce spune?

Ei și-au formulat întrebarea în acești doi termeni, fiindcă socoteau de la sine înțeles că vorbele aduse de Ibrahim erau vorbele unui om nechibzuit, care nu înțelege ce spune. Ibrahim le-a răspuns limpede, arătând în ce constă nechibzuința lor și puținătatea minții lor.

El a spus: „Ba Domnul vostru este Domnul cerurilor și al pământului, Cel care le-a creat, iar eu sunt dintre cei care mărturisesc aceasta.” Astfel a unit pentru ei dovada rațională cu dovada transmisă.

În ceea ce privește dovada rațională, orice om - chiar și cei cu care Ibrahim se află în dispută - știe că numai Allah este Creatorul tuturor făpturilor: fiii lui Adam, îngerii, djinnii, animalele, cerurile și pământul. El le orânduiește pe toate în toate chipurile de orânduire. Fiecare făptură se află sub Orânduirea și Stăpânirea Sa, inclusiv tot ceea ce este adorat în afara lui Allah.

Se cuvine oare celui care are cea mai mică urmă de minte și discernământ să adore o făptură orânduită, care nu are nicio putere asupra folosului sau vătămării, morții, vieții ori învierii, și să părăsească adorarea Creatorului, Dăruitorului de hrană, Orânduitorului tuturor lucrurilor?

Dovada transmisă este ceea ce a fost transmis de la trimiși - binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lor. Ceea ce au adus ei este apărat de greșeală și minciună și nu vestește decât adevărul. Printre formele acestei dovezi se află mărturia unuia dintre trimiși asupra acestei chestiuni. De aceea Ibrahim a spus: „iar eu sunt dintre cei care mărturisesc aceasta”, adică mărturisesc că numai Allah este vrednic de adorare și că adorarea altuia în afara Lui este deșartă. După Mărturia lui Allah, ce mărturie poate fi mai înaltă decât mărturia trimișilor, mai ales a trimișilor înzestrați cu hotărâre și, dintre ei, mai ales a khalilului Celui Milostiv?

După ce a arătat că idolii lor nu au nicio putere de orânduire, Ibrahim a voit să le arate prin faptă neputința și lipsa lor de ajutor, printr-un lucru care să-i oblige să recunoască aceasta. El a spus: „Pe Allah! Voi unelti împotriva idolilor voștri”, adică îi voi sfărâma, „după ce veți pleca întorcând spatele” spre sărbătoarea voastră. Când au plecat, Ibrahim s-a dus în ascuns la idolii lor.

Comentariul versetelor 58 la 67

„El i-a făcut bucăți”, adică i-a sfărâmat. Idolii erau adunați într-o singură clădire, iar el i-a spart pe toți, „afară de cel mare al lor”, adică a lăsat neatins idolul lor cel mai mare, pentru un scop care avea să devină limpede.

Cugetă la această uimitoare precizie a formulării: tot ceea ce este disprețuit înaintea lui Allah nu este numit prin cuvinte de cinstire decât prin raportare la cei care îl cinstesc. Astfel, când Profetul le scria regilor politeiști, spunea: „către mai-marele perșilor”, „către mai-marele romanilor¹³” și cele asemenea.

El nu spunea: „către cel măreț”. Tot astfel, Allah spune aici: „afară de cel mare al lor” și nu spune: „unul mare dintre idolii lor”. Se cuvine să luăm aminte la aceasta și să ne ferim să cinstim ceea ce Allah a disprețuit, afară de cazul în care este numit astfel numai prin raportare la cei care îl cinstesc.

„Poate că se vor întoarce la el”: Ibrahim a lăsat idolul lor cel mare nesfărâmat pentru ca ei să se întoarcă la Ibrahim, să asculte pe deplin dovada sa, să ia aminte la ea și să nu se abată de la ea. De aceea, la sfârșit, Allah spune: „Atunci s-au întors la ei înșiși.”

Când au văzut umilirea și rușinea care căzuseră asupra idolilor lor, ei au spus: „Cine a făcut aceasta divinităților noastre? Cu adevărat, el este dintre cei nedrepți.” L-au învinuit pe Ibrahim de nedreptate, deși ei erau mai vrednici de acest nume. Nu au înțeles că sfărâmarea lor era dintre cele mai bune virtuți ale sale și dintre faptele dreptății și Tawhidului. Nedrept era cel care își luase asemenea idoli drept divinități, deși vedea ce li se făcuse.

Ei au spus: „Am auzit un tânăr pomenindu-i”, adică îi critica și îi vorbea de rău, iar cel care face aceasta trebuie să fie cel care i-a sfărâmat. Sau sensul poate fi că unii îl auziseră spunând că va unelti împotriva lor. „I se spune Ibrahim.”

Când s-au lămurit că Ibrahim îi sfărâmase, au spus: „Aduceți-l înaintea ochilor oamenilor”, adică unde să-l poată vedea și auzi, „poate că vor mărturisi”, adică să fie de față și să vadă ce se va face cu cel care le-a sfărâmat divinitățile. Tocmai aceasta voia Ibrahim: adevărul să se arate înaintea oamenilor, ei să-l vadă, iar dovada să se ridice împotriva lor, așa cum Musa spusese când a stabilit întâlnirea cu Faraon: „Întâlnirea voastră să fie în ziua sărbătorii și oamenii să fie strânși înainte de amiază” [Ta Ha, 20:59].

Când oamenii s-au strâns și Ibrahim a fost adus, ei au spus: „Tu ai făcut aceasta divinităților noastre, o, Ibrahim?” Întrebarea era pentru a-l face să mărturisească sfărâmarea. Adică: ce te-a făcut să îndrăznești și ce te-a împins la această faptă?

Ibrahim le-a spus, iar oamenii priveau: „Ba cel mare dintre ei a făcut-o”, adică i-a sfărâmat din mânie față de ei, fiindcă erau adorați împreună cu el, și a voit ca adorarea voastră să-i aparțină numai lui. Prin aceste cuvinte Ibrahim a urmărit să-i silească pe potrivnici să recunoască adevărul și să ridice dovada împotriva lor.

De aceea a spus: „Întrebați-i, dacă pot vorbi!” Se referea la idolii sfărâmați: întrebați-i de ce au fost sfărâmați; și întrebați idolul care nu a fost spart de ce i-a sfărâmat. Dacă pot vorbi, vă vor răspunde. Altfel, voi, eu și orice om știm că nu vorbesc, nu aduc folos și nu vatămă; ba nici măcar nu se pot ajuta pe ei înșiși împotriva celui care le voiește rău.

„Atunci s-au întors la ei înșiși”, adică mințile le-au revenit, cugetarea li s-a îndreptat și au înțeles că rătăciseră prin adorarea idolilor. Au recunoscut în sinea lor nedreptatea și shirkul: „Cu adevărat, voi sunteți nedrepții.” Prin mărturisirea lor s-a dobândit scopul și s-a stabilit dovada că ceea ce făceau era deșert și nedrept.

Dar nu au stăruit în această stare. „Apoi au fost răsturnați pe capetele lor”, adică lucrul s-a întors împotriva lor, mințile li s-au răsturnat, iar discernământul li s-a pierdut. Ei i-au spus lui Ibrahim: „Știi prea bine că aceștia nu vorbesc.” Cum îți bați joc de noi și ne batjocorești, poruncindu-ne să-i întrebăm, când știi că nu vorbesc?

Atunci Ibrahim i-a mustrat deschis, în fața tuturor, pentru shirkul lor și a arătat că divinitățile lor nu merită adorarea: „Atunci adorați, în afara lui Allah, ceea ce nu vă aduce niciun folos și nicio vătămare?” Ele nu aduc folos și nu îndepărtează răul.

„Ptiu vouă și celor pe care îi adorați în afara lui Allah!” Cât de mare este rătăcirea voastră, cât de mare pierderea și cât de rea starea voastră și a celor pe care îi adorați în afara lui Allah! Dacă ați avea minte, ați înțelege această stare. Dar, fiindcă nu aveți minte, ați săvârșit din neștiință rătăcirea cu ochii deschiși; animalele au ajuns într-o stare mai bună decât voi.

Comentariul versetelor 68 la 71

Când Ibrahim i-a înfrânt prin dovadă și nu au putut aduce niciun argument pentru shirkul lor, ei au recurs la forță pentru a-l pedepsi. Au spus: „Ardeți-l și ajutați-vă divinitățile, dacă vreți să faceți ceva!”, adică ucideți-l prin cea mai aspră dintre morți, arderea, din mânie pentru divinitățile voastre și pentru a le sprijini. Ce pierduți erau! Ei adorau ceea ce recunoșteau că avea nevoie de sprijinul lor și totuși îl luau drept divinitate.

Allah l-a sprijinit pe khalilul Său când l-au aruncat în foc și i-a spus focului: „O, foc! Fii răcoare și pace pentru Ibrahim!” Focul a devenit răcoare și pace asupra lui; nu l-a atins nicio vătămare și nu a simțit nicio durere.

„Ei au vrut să uneltească împotriva lui” când au hotărât să-l ardă, „dar Noi i-am făcut cei mai mari pierzători” în această lume și în Viața de Apoi, tot așa cum Allah i-a făcut pe khalilul Său și pe cei care l-au urmat biruitori și izbânditori.

„I-am mântuit pe el și pe Lut.” Nimeni din poporul său nu a crezut în el în afară de Lut - pacea fie asupra lui; s-a spus că acesta era fiul fratelui său. Allah l-a mântuit, iar el a emigrat „către pământul pe care l-am binecuvântat pentru lumi”, adică ash-Sham. Ibrahim și-a părăsit poporul în Babilon, în Irak, și a spus: „Eu voi emigra către Domnul meu. Cu adevărat, El este Cel Atotputernic, Înțeleptul” [al-'Ankabut, 29:26].

Printre binecuvântările ash-Shamului se află faptul că mulți profeți au trăit acolo, că Allah l-a ales drept loc al emigrării khalilului Său și că acolo se află una dintre cele trei Case sfinte, Bayt al-Maqdis.

Comentariul versetelor 72 la 73

„I-am dăruit”, atunci când s-a despărțit de poporul său, „pe Ishaq și, ca dar în plus, pe Ya'qub”, fiul lui Ishaq. După ce Ibrahim îmbătrânise, iar soția lui era stearpă, îngerii i-au adus vestea bună despre Ishaq și, după Ishaq, despre Ya'qub [Hud, 11:71].

Ya'qub este Isra'il, din care se trage marea comunitate a fiilor lui Isra'il. Ibrahim l-a avut și pe Isma'il, din care se trage nobila comunitate arabă, iar dintre urmașii lui a fost Stăpânul celor dintâi și celor de apoi, Profetul Muhammad.

„Pe fiecare l-am făcut dintre cei drepți”, adică pe Ibrahim, Ishaq și Ya'qub, împlinind drepturile lui Allah și drepturile robilor Săi. Datorită dreptății lor, Allah i-a făcut imami care călăuzesc prin Porunca Sa. Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care Allah le dăruiește robului: să-l facă imam prin care oamenii sunt călăuziți și pe care mulți îl urmează. Ei au dobândit aceasta pentru că au răbdat cu statornicie și aveau certitudine în Semnele lui Allah.

„Călăuzind prin Porunca Noastră”, adică potrivit Religiei Noastre. Ei nu le porunceau oamenilor după poftele lor, ci prin Porunca lui Allah, potrivit Religiei Sale și căutând Buna Sa plăcere. Robul nu devine imam până când nu cheamă la ceea ce Allah a poruncit.

„Și le-am revelat săvârșirea faptelor bune”: ei le împlineau și îi chemau pe oameni la ele. Aceasta cuprinde toate faptele bune privitoare la drepturile lui Allah și la drepturile robilor.

„Împlinirea rugăciunii și darea zakah”: acestea sunt menționate în chip deosebit după cuprinderea lor în formularea generală, datorită cinstei și virtuții celor două acte de adorare. Celui care le împlinește după cum se cuvine i se îndreaptă religia; cel care le neglijează va neglija cu atât mai mult celelalte lucruri. Rugăciunea este cea mai bună dintre faptele prin care se împlinește dreptul lui Allah, iar zakah este cea mai bună dintre faptele de binefacere față de făpturile Sale.

„Iar ei Ne adorau”, fără să adore pe altcineva. Ei stăruiau, în cea mai mare parte a timpului, în actele de adorare ale inimii, ale cuvântului și ale trupului. Astfel au meritat ca adorarea să fie însușirea lor, pentru că au împlinit ceea ce Allah le-a poruncit făpturilor și scopul pentru care le-a creat.

Versetele 74 la 75

Aceasta este o laudă de la Allah pentru Trimisul Său Lut - pacea fie asupra lui - pentru știință religioasă și pentru judecată dreaptă și bine călăuzită între oameni. Allah l-a trimis la poporul său, chemându-i să-L adore numai pe Allah și oprindu-i de la faptele ticăloase pe care le săvârșeau.

El a rămas o vreme chemându-i, dar ei nu i-au răspuns. Allah le-a răsturnat locuințele peste ei și i-a pedepsit până la ultimul, fiindcă „erau un popor rău și răzvrătit”. L-au tăgăduit pe cel care îi chema și l-au amenințat cu izgonirea.

Allah l-a mântuit pe Lut și pe familia lui și i-a poruncit să plece cu ei noaptea, ca să se îndepărteze de cetate. Ei au plecat noaptea și au scăpat, fiind mântuiți prin Harul și Binecuvântarea lui Allah asupra lor.

„L-am primit în Mila Noastră.” Cel care intră în ea este în siguranță de toate lucrurile de care se teme și dobândește orice bine, fericire, bucurie și laudă. Aceasta fiindcă Lut era dintre cei drepți: faptele lui erau drepte, stările lui erau curate, iar Allah îndreptase ceea ce fusese stricat. Dreptatea este pricina intrării robului în Mila lui Allah, tot așa cum stricăciunea este pricina lipsirii de Milă și de bine.

Cei mai drepți dintre oameni sunt profeții - pacea fie asupra lor -, de aceea Allah îi descrie prin dreptate. Sulayman a spus: „Și primește-mă, prin Mila Ta, printre robii Tăi cei drepți” [an-Naml, 27:19].

Versetele 76 la 77

Amintește-l pe robul și Trimisul Nostru Nuh - pacea fie asupra lui -, lăudându-l și prețuindu-l. Când Allah l-a trimis la poporul său, el a rămas printre ei o mie de ani fără cincizeci, chemându-i să-L adore numai pe Allah și oprindu-i de la shirk. El stăruia în chemarea lor, fără să slăbească, și îi chema în taină și în văzul tuturor, noaptea și ziua.

Când a văzut că îndemnul nu le folosește și mustrarea nu-i oprește, și-a chemat Domnul și a spus: „Doamne! Nu lăsa pe pământ niciun locuitor dintre necredincioși. Dacă îi lași, ei îi vor rătăci pe robii Tăi și nu vor zămisli decât păcătoși necredincioși” [Nuh, 71:26-27].

Allah i-a răspuns rugii și i-a înecat, fără ca vreunul dintre ei să rămână. Allah l-a mântuit pe Nuh, pe familia lui și pe credincioșii care erau cu el în Corabia încărcată, a făcut ca urmașii lui să fie cei care au rămas și l-a ajutat împotriva poporului său care îl lua în derâdere.

Versetele 78 la 82

Comentariul versetelor 78 la 79

Adică: amintește-i cu laudă pe acești doi profeți nobili, Dawud și Sulayman - pacea fie asupra lor. Allah le-a dăruit știință vastă și judecată între robi. Dovada este Cuvântul Său: „când au judecat cu privire la ogorul în care oile unor oameni au intrat noaptea și au păscut”. Stăpânul ogorului a venit la ei pentru judecată, deoarece oile altor oameni intraseră noaptea în ogorul său, păscuseră din el, mâncaseră roadele pomilor și păscuseră semănăturile.

Dawud - pacea fie asupra lui - a hotărât ca oile să-i revină stăpânului ogorului, ținând seama de neglijența proprietarilor lor și pedepsindu-i astfel. Sulayman a judecat însă potrivit hotărârii corecte: proprietarii oilor să le dea stăpânului ogorului, pentru ca acesta să beneficieze de laptele și lâna lor, iar ei să lucreze grădina lui până când ogorul va reveni la starea de dinainte. Când aceasta se va întâmpla, fiecare își va primi înapoi bunul. Aceasta a arătat înțelegerea lui desăvârșită și priceperea pe care Allah i-o dăruise.

De aceea Allah a spus: „Noi l-am făcut pe Sulayman să înțeleagă aceasta”, adică l-am făcut să înțeleagă această judecată. Această precizare nu arată că Dawud nu înțelegea celelalte judecăți, motiv pentru care Allah a spus apoi: „iar fiecăruia i-am dăruit judecată și știință”, adică atât lui Dawud, cât și lui Sulayman. Aceasta dovedește că judecătorul poate ajunge la adevăr și la hotărârea corectă, dar poate și greși; dacă greșește după ce și-a depus toată strădania, nu este învinuit.

Apoi Allah a menționat ceea ce i-a fost dăruit în mod deosebit fiecăruia dintre ei. „Am supus munții și păsările să-L glorifice împreună cu Dawud”: Dawud era dintre cei mai devotați adoratori și dintre cei care-L pomeneau cel mai mult pe Allah prin tasbih și laudă. Allah îi dăruise o voce frumoasă, blândă și melodioasă, cum nu mai fusese dăruită nimănui dintre făpturi. Când Îl glorifica și Îl lăuda pe Allah, munții neînsuflețiți și păsările necuvântătoare îi răspundeau, glorificându-L împreună cu el. Aceasta era din Harul și Binefacerea lui Allah asupra lui. De aceea El a spus: „iar Noi am fost în stare să facem aceasta”.

Comentariul versetului 80

„Și l-am învățat meșteșugul făuririi zalelor pentru voi”, adică Allah l-a învățat pe Dawud cum să facă armuri. El a fost primul care le-a făurit și care a învățat acest meșteșug, iar apoi cunoașterea lui s-a transmis celor de după el. Allah a înmuiat fierul pentru el și l-a învățat să-l transforme în zale, iar folosul acestora este mare.

„Ca să vă ocrotească în luptă”, adică ele vă apără și vă ocrotesc atunci când lupta și primejdia se întețesc. „Veți fi oare recunoscători?” Veți mulțumi oare lui Allah pentru binecuvântarea pe care v-a dăruit-o prin mâna robului Său Dawud? Așa cum Allah Preaînaltul spune: „Și v-a făcut veșminte care vă feresc de căldură și veșminte care vă feresc în luptă. Astfel Își desăvârșește El Binecuvântarea asupra voastră, pentru ca voi să vă supuneți” [an-Nahl, 16:81].

Este posibil ca faptul că Allah l-a învățat pe Dawud făurirea armurilor și i-a înmuiat fierul să fi fost o minune neobișnuită. Mufassirii au spus că Allah îi înmuiase fierul până când îl putea lucra asemenea aluatului sau lutului, fără să fie nevoie să-l pună pe foc.

Este posibil și ca Allah să-l fi învățat meșteșugul în modul obișnuit, iar înmuierea fierului să se fi făcut prin cauzele cunoscute pentru aceasta, adică prin topire. Acesta este sensul aparent, fiindcă Allah le amintește robilor binecuvântarea Sa și le poruncește să-I mulțumească. Dacă această lucrare nu s-ar fi aflat printre lucrurile pe care Allah le-a pus la îndemâna robilor, El nu le-ar fi amintit-o ca binecuvântare și nu ar fi menționat folosul ei. Armurile făcute chiar de Dawud nu pot fi singurele avute în vedere, ci binecuvântarea se referă la știința făuririi lor. Pentru prima posibilitate menționată de mufassiri nu există altă dovadă decât Cuvântul Său: „Și am înmuiat fierul pentru el” [Saba, 34:10], iar în acest verset nu se spune că înmuierea s-a petrecut fără nicio cauză. Allah știe cel mai bine.

Comentariul versetelor 81 la 82

„Iar lui Sulayman i-am supus vântul năprasnic”, adică vântul foarte iute, „care suflă la porunca lui”. Oriunde îl îndrepta, vântul îi împlinea porunca. Drumul său de dimineață era cât o lună, iar drumul său de seară cât o lună. El sufla „spre pământul pe care l-am binecuvântat”, adică pământul ash-Shamului, unde se afla locuința lui. Sulayman călătorea pe vânt spre răsărit și spre apus, iar adăpostul și întoarcerea lui erau în pământul binecuvântat. „Noi suntem Atotștiutori asupra tuturor lucrurilor”: Știința Noastră cuprinde toate lucrurile; Noi știam despre Dawud și Sulayman și despre însușirile prin care au meritat binecuvântările amintite.

„Și dintre shaytani erau unii care se scufundau pentru el și săvârșeau și alte lucrări.” Aceasta era o altă particularitate a lui Sulayman - pacea fie asupra lui. Allah i-a supus shaytanii și ifriții și i-a dat putere asupra lor, ca să-i folosească la lucrări pe care mulți alții nu le-ar fi putut face. Unii se scufundau pentru el în mare și scoteau perle și alte lucruri. Alții îi făceau mihraburi, statui, talere mari cât bazinele și cazane neclintite. O parte dintre ei au fost puși să construiască Bayt al-Maqdis. Sulayman a murit în vreme ce ei lucrau, iar ei au continuat vreme de un an după moartea lui, până când au aflat că murise, după cum se va arăta mai departe, dacă Allah voiește.

„Iar Noi îi păzeam”, adică ei nu puteau să refuze porunca lui și nici să se răzvrătească împotriva lui. Allah îi ținea sub pază prin Puterea, Tăria și Stăpânirea Sa.

Versetele 83 la 84

Adică: amintește-l pe robul și Trimisul Nostru Ayyub, lăudându-l și arătând rangul său înalt. Allah l-a încercat cu o încercare grea și l-a găsit răbdător și mulțumit de Domnul său. Shaytanului i s-a dat putere asupra trupului său, ca încercare de la Allah, și a suflat în el, iar trupul i s-a umplut de răni mari care au rămas multă vreme. Nenorocirea s-a întețit: familia i-a murit, iar averea i-a pierit. Atunci el L-a chemat pe Domnul său: „Nenorocirea m-a atins, iar Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi.”

El s-a apropiat de Allah spunându-I starea sa, arătând că răul ajunsese la culme, și invocând Mila largă și cuprinzătoare a Domnului său. Allah i-a răspuns și i-a spus: „Lovește pământul cu piciorul tău! Iată apa rece pentru spălat și băut” [Sad, 38:42]. El a lovit pământul cu piciorul și a țâșnit un izvor cu apă rece. S-a spălat și a băut din ea, iar Allah a îndepărtat suferința care era asupra lui.

„I-am înapoiat familia”, adică Allah i-a redat familia și averea. „Și încă pe atâția împreună cu ei”: împreună cu însănătoșirea, Allah i-a dăruit o familie numeroasă și avere multă. „Ca Milă din partea Noastră”: aceasta a fost Milă pentru răbdarea și mulțumirea sa, iar Allah i-a oferit răsplata grabnică înaintea răsplății Vieții de Apoi.

„Și ca aducere-aminte pentru adoratori”, adică l-am făcut o pildă pentru adoratorii care se folosesc de răbdare. Când văd încercările care l-au lovit, apoi darurile primite după îndepărtarea lor, ei privesc la cauza acestora și o găsesc în răbdare. De aceea Allah l-a lăudat în Cuvântul Său: „Cu adevărat, Noi l-am găsit răbdător. Ce rob minunat! Cu adevărat, el se întorcea mereu [la Allah]” [Sad, 38:44]. Ei îl vor lua drept exemplu atunci când sunt loviți de suferință.

Versetele 85 la 86

Adică: amintește-i cu cea mai frumoasă pomenire și laudă-i prin cea mai aleasă prețuire pe robii și profeții Noștri aleși: Isma'il ibn Ibrahim, precum și Idris și Dhu-l-Kifl, doi dintre profeții fiilor lui Isra'il. „Toți” cei menționați aici „au fost dintre cei răbdători”. Răbdarea înseamnă înfrânarea sufletului de la ceea spre care firea lui înclină, iar aceasta cuprinde cele trei feluri de răbdare: răbdarea în ascultarea lui Allah, răbdarea în părăsirea neascultării Lui și răbdarea față de hotărârile dureroase ale lui Allah. Robul nu merită numele de răbdător desăvârșit până când nu împlinește aceste trei feluri. Profeții - pacea și binecuvântarea fie asupra lor - au fost descriși de Allah prin răbdare, iar aceasta arată că au îndeplinit-o așa cum se cuvine.

Allah i-a descris și prin dreptate și bună rânduială. Aceasta cuprinde dreptatea inimii, prin cunoașterea și iubirea lui Allah și prin întoarcerea neîncetată către El; dreptatea limbii, prin menținerea ei umedă cu pomenirea lui Allah; și dreptatea mădularelor, prin folosirea lor în ascultarea lui Allah și oprirea lor de la păcate. Prin răbdarea și dreptatea lor, Allah i-a primit în Mila Sa, i-a alăturat fraților lor dintre trimiși și le-a dat răsplata grabnică și pe cea viitoare. Chiar dacă răsplata lor n-ar fi fost decât pomenirea numelor lor printre lumi și buna lor amintire printre cei de după ei, aceasta le-ar fi fost îndeajuns ca onoare și virtute.

Versetele 87 la 88

Adică: amintește-l cu cea mai frumoasă pomenire și laudă-l pe robul și Trimisul Nostru Dhu-n-Nun, adică Yunus, al cărui supranume se referă la pește. Allah l-a trimis la poporul său, iar el i-a chemat, dar ei nu au crezut. El i-a avertizat că pedeapsa avea să coboare asupra lor la timpul pe care li-l vestise. Pedeapsa a venit și ei au văzut-o cu ochii, dar s-au întors la Allah, s-au smerit și s-au căit, iar Allah a îndepărtat-o de la ei. Preaînaltul spune: „De ce nu a fost nicio cetate care să fi crezut și căreia credința să-i fi fost de folos, în afară de poporul lui Yunus? Când au crezut, Noi am îndepărtat de la ei pedeapsa rușinii în viața lumească și le-am dat să se bucure pentru un timp” [Yunus, 10:98].

Și El a spus: „L-am trimis la o sută de mii sau chiar mai mulți. Ei au crezut, iar Noi le-am dat să se bucure pentru un timp” [as-Saffat, 37:147-148]. Credința acestei comunități uriașe în chemarea lui Yunus a fost una dintre cele mai mari virtuți ale sale.

Yunus a plecat mânios și a fugit de Domnul său din pricina unui păcat pe care Allah nu ni l-a menționat în Cartea Sa și pe care nu este necesar să-l precizăm. Allah spune: „Când a fugit spre corabia încărcată, a tras la sorți și a fost dintre cei învinși. Peștele l-a înghițit, iar el era vrednic de mustrare” [as-Saffat, 37:140-142].

Sensul aparent este că Yunus s-a grăbit să se mânie pe poporul său și să iasă dintre ei înainte ca Allah să-i poruncească aceasta. El a crezut că Allah nu-l va constrânge, adică nu-l va pune într-un loc strâmt în pântecele peștelui, sau a crezut că pedeapsa lui Allah nu-l va ajunge. Nu este cu neputință ca un asemenea gând să le treacă prin minte chiar și celor desăvârșiți dintre oameni, fără să se statornicească ori să stăruie asupra lui.

Yunus s-a urcat într-o corabie împreună cu alți oameni. Când s-au temut că se vor îneca dacă vor rămâne toți, au tras la sorți ca unul dintre ei să fie aruncat în mare. Sorțul a căzut asupra lui Yunus, așa că a fost aruncat, iar peștele l-a înghițit și a coborât cu el în întunecimile mării. În acele întunecimi, el a strigat: „Nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Tine! Slavă Ție! Cu adevărat, eu am fost dintre cei nedrepți.” El I-a recunoscut lui Allah desăvârșirea Dumnezeirii, L-a declarat mai presus de orice lipsă, defect și cusur și și-a mărturisit nedreptatea și vina. Allah Preaînaltul spune: „Dacă nu ar fi fost dintre cei care-L glorifică, ar fi rămas în pântecele lui până în Ziua în care vor fi înviați” [as-Saffat, 37:143-144].

De aceea Allah spune aici: „Noi i-am răspuns și l-am izbăvit de mâhnire”, adică de strâmtoarea în care căzuse. „Astfel îi izbăvim Noi pe credincioși”: aceasta este o promisiune și o veste bună pentru orice credincios care cade în strâmtoare și mâhnire, că Allah îl va izbăvi, îi va ușura starea și îi va îndepărta greutatea datorită credinței sale, așa cum a făcut cu Yunus - pacea fie asupra lui.

Versetele 89 la 90

Adică: amintește-l cu laudă pe robul Nostru Zakariyya, arătând virtuțile și meritele sale. Printre ele se află această virtute mare, care cuprinde sinceritatea lui față de făpturi și Mila lui Allah asupra sa. „L-a chemat pe Domnul său: Domnul meu, nu mă lăsa singur”, adică el a spus: „Domnul meu, oasele mele au slăbit, iar capul îmi strălucește de căruntețe și niciodată nu am fost nefericit în rugăciunea mea către Tine. Eu mă tem de rudele mele după mine, iar soția mea este stearpă. Dăruiește-mi de la Tine un urmaș care să mă moștenească pe mine și să moștenească din familia lui Ya'qub și fă-l, Domnul meu, plăcut Ție” [Maryam, 19:4-6].

Din aceste versete se cunoaște că, atunci când moartea i s-a apropiat, el s-a temut că nimeni nu-i va lua locul în chemarea la Allah și în sfătuirea robilor Lui. Se temea și să nu rămână singur în timpul vieții sale, fără să aibă un urmaș care să-i fie alături și să-l ajute în lucrarea pe care o împlinea. „Iar Tu ești Cel mai bun dintre moștenitori”, adică Tu ești Cel mai bun dintre cei care rămân și Cel mai bun care să le facă bine după mine; Tu ești mai milostiv față de robii Tăi decât sunt eu. Totuși, vreau ceva care să-mi liniștească inima, să-mi împace sufletul și a cărui răsplată să curgă în talerul faptelor mele.

„Noi i-am răspuns, i l-am dăruit pe Yahya”, profetul nobil al cărui nume Allah nu-l mai dăduse nimănui înainte. „Și am îndreptat-o pentru el pe soția sa”: ea fusese stearpă și pântecele ei nu era potrivit pentru naștere, dar Allah i l-a îndreptat pentru sarcină, de dragul profetului Său Zakariyya. Aceasta arată folosul însoțitorului bun și drept: binecuvântarea lui ajunge și la cel apropiat lui. Astfel, dăruirea lui Yahya a fost o binecuvântare pentru amândoi părinții.

După ce i-a pomenit separat pe profeți și trimiși, Allah i-a lăudat pe toți împreună: „Cu adevărat, ei se grăbeau spre faptele bune”, adică se grăbeau spre ele, le împlineau în timpul lor cel mai virtuos și le desăvârșeau așa cum se cuvine. Ei nu lăsau nicio virtute pe care o puteau atinge fără să profite de prilejul ei.

„Ne chemau cu speranță și teamă”, adică Ne cereau lucrurile dorite, dintre folosurile lumii acesteia și ale Vieții de Apoi, și căutau adăpost la Noi de lucrurile de care se temeau și de vătămările celor două lumi. Ei erau plini de speranță și teamă, nu erau nepăsători, distrași sau siguri de ei înșiși. „Și erau smeriți înaintea Noastră”, adică supuși, umili și plecați, datorită cunoașterii lor desăvârșite a Domnului lor.

Versetele 91 la 94

Comentariul versetului 91

Adică: amintește-o cu laudă pe Maryam - pacea fie asupra ei -, arătând rangul ei și făcând cunoscută castitatea sa. „Pe cea care și-a păzit castitatea”, adică a păzit-o de cele interzise și de apropierea de ele, ba chiar și de ceea ce era îngăduit. Ea nu s-a căsătorit, fiind ocupată cu adorarea și cufundată în slujirea Domnului său.

Când Jibril a venit la ea în chipul unui om desăvârșit și plăcut la înfățișare, ea a spus: „Eu caut adăpost la Cel Milostiv de tine, dacă ești temător [de Allah]” [Maryam, 19:18]. Allah a răsplătit-o potrivit faptei sale: i-a dăruit un copil fără tată. Jibril a suflat în ea, iar ea a rămas însărcinată cu Voia lui Allah.

„Și am făcut-o pe ea și pe fiul ei un Semn pentru lumi”: ea a rămas însărcinată și l-a născut fără să fi fost atinsă de vreun om, iar el a vorbit în leagăn, a declarat-o nevinovată de bănuiala celor care o acuzau și a vorbit despre sine în acea stare. Allah a făcut să se petreacă prin mâna lui lucruri extraordinare și minuni cunoscute. Astfel, ea și fiul ei au fost un Semn pentru lumi, despre care generații după generații vorbesc și din care cei care cugetă iau învățătură.

Comentariul versetelor 92 la 94

După pomenirea profeților - pacea fie asupra lor -, Allah S-a adresat oamenilor: „Cu adevărat, această comunitate a voastră este o singură comunitate”, adică toți trimișii menționați sunt conducătorii voștri și modelele pe care le urmați. Ei au avut o singură religie, o singură cale și un singur Domn. „Iar Eu sunt Domnul vostru”, Cel care v-a creat și v-a crescut prin Binecuvântarea Mea în religie și în viața lumească. Domnul este Unul, profetul este unul, iar religia este una: adorarea lui Allah Singur, fără asociat, prin toate felurile de adorare. Aceasta este îndatorirea voastră, așa că „adorați-Mă”. Particula arabă „fa” leagă porunca adorării de cele arătate mai înainte, asemenea unei urmări legate de cauza ei.

Ceea ce se cuvenea era ca oamenii să se unească în jurul acestei porunci și să nu se dezbine, însă nedreptatea și vrăjmășia au adus ruperea și despărțirea. „Însă ei s-au dezbinat între ei în privința religiei lor”, adică cei care pretind că-i urmează pe profeți s-au rupt în grupări și partide. Fiecare pretinde că adevărul este cu el, iar ceilalți urmează neadevărul, și fiecare grupare se bucură de ceea ce are.

Se știe că are dreptate cel care urmează religia dreaptă și calea cea dreaptă, crezând în profeți. Aceasta se va arăta când vălul va fi ridicat și lucrurile ascunse vor ieși la iveală, iar Allah îi va aduna pe oameni pentru judecată și adevărul se va deosebi de minciună. De aceea El a spus: „toți se vor întoarce la Noi”, adică toate grupările despărțite și ceilalți se vor întoarce la Noi, iar Noi îi vom răsplăti pe deplin.

Apoi Allah a arătat răsplata lor: „Iar cel care săvârșește fapte bune”, adică faptele legiferate de trimiși și încurajate de Cărți, „și este credincios” în Allah, în trimișii Lui și în ceea ce au adus ei, „nu-și va vedea strădania rămasă nerăsplătită”. Noi nu-i vom lăsa strădania nerăsplătită și nu o vom zădărnici, ci îi vom înmulți răsplata de multe ori. „Noi o scriem pentru el”, adică este scrisă în Tabla Păstrată și în foile aflate la îngerii păzitori. Aceasta implică faptul că acela care nu face fapte bune sau le face fără credință este lipsit și pierzător în religia și în viața sa lumească.

Versetul 95

Adică este cu neputință ca cetățile nimicite prin pedeapsă să se mai întoarcă în această lume pentru a îndrepta ceea ce au neglijat. Nu există nicio cale de întoarcere pentru cel nimicit și pedepsit. Cei cărora li se adresează aceste cuvinte să se ferească să stăruie în faptele care atrag nimicirea, ca nu cumva pedeapsa să coboare asupra lor și să nu mai poată fi ridicată. Ei să renunțe cât mai au vreme și putință.

Versetele 96 la 97

Aceasta este o avertizare din partea lui Allah pentru oameni, ca să nu stăruie în necredință și păcate. Vremea când Ya'juj și Ma'juj vor fi lăsați să iasă s-a apropiat. Ei sunt două triburi uriașe dintre fiii lui Adam. Dhu-l-Qarnayn a ridicat stăvilarul împotriva lor când i s-a plâns despre stricăciunea lor pe pământ. La sfârșitul vremurilor, stăvilarul se va deschide și ei vor ieși asupra oamenilor în starea descrisă de Allah: „se vor grăbi de pe fiecare înălțime”.

Aceasta arată numărul lor uriaș și graba cu care vor străbate pământul, fie prin puterea lor proprie, fie prin mijloacele pe care Allah le va crea pentru ei, apropiindu-le cele îndepărtate și ușurându-le cele grele. Ei îi vor supune pe oameni și se vor înălța asupra lor în viața lumească, iar nimeni nu va putea să-i înfrunte.

„Iar Promisiunea adevărată se va apropia”, adică Ziua Învierii, pe care Allah a promis-o și a cărei promisiune este adevărată. În acea zi vei vedea ochii celor care nu au crezut încremeniți de spaimă, din cauza fricii puternice, a groazei și a tulburărilor copleșitoare, și din cauza faptelor și păcatelor pe care le cunosc. Ei vor chema nenorocirea asupra lor și vor rosti vaiete, plini de regret și mâhnire pentru ceea ce a trecut.

Ei vor spune: „Vai nouă! Am fost nepăsători față de această zi mare.” Au rămas afundați în lume și în plăcerile ei până când le-a venit certitudinea, adică moartea, și s-au înfățișat în Ziua Învierii. Dacă cineva ar putea muri din pricina regretului și mâhnirii, ei ar muri. „Ba noi am fost nedrepți”: își vor recunoaște nedreptatea și vor recunoaște Dreptatea lui Allah asupra lor. Atunci se va porunci ca ei și ceea ce adorau să fie aruncați în Foc. De aceea Allah spune:

Versetele 98 la 103

Adică: voi, cei care adorați alte divinități împreună cu Allah, „sunteți combustibilul Iadului”, voi și idolii voștri, „în el veți intra”. Înțelepciunea intrării idolilor în Foc, deși sunt obiecte neînsuflețite care nu gândesc și nu au păcat, este să se arate minciuna celor care i-au luat drept divinități și să li se sporească pedeapsa. De aceea Allah spune: „Dacă aceștia ar fi fost cu adevărat divinități, nu ar fi intrat în el.” Așa cum Preaînaltul spune: „Ca să le lămurească ceea asupra căruia se deosebeau și pentru ca aceia care nu au crezut să știe că au fost mincinoși” [an-Nahl, 16:39].

Adoratorii și obiectele lor de adorare vor rămâne veșnic în Foc, fără să iasă și fără să fie mutați din el. „În el vor geme” din pricina asprimii pedepsei, „iar acolo nu vor auzi”. Aceasta înseamnă că vor fi surzi, muți și orbi; sau sensul este că nu vor auzi niciun alt sunet decât pe cel al Focului, din pricina clocotului, a vuietului și a furiei lui.

Intrarea în Foc a celor luați ca divinități se referă la idoli sau la cei care au fost adorați și au fost mulțumiți de aceasta. Al-Masih, 'Uzayr, îngerii și cei asemenea lor dintre apropiații lui Allah, care nu au fost mulțumiți să fie adorați, nu vor intra în el. Aceștia sunt dintre „cei pentru care binele a fost hotărât mai dinainte de Noi”, adică fericirea le-a fost hotărâtă mai dinainte în Știința lui Allah și în Tabla Păstrată, iar în viața lumească au fost îndrumați spre ușurință și faptele bune.

Ei „vor fi ținuți departe de el”, adică de Foc. Nu vor intra în el și nici nu se vor apropia, ci vor fi foarte departe, încât nu-i vor auzi suflarea și nu-l vor vedea. „Și vor rămâne veșnic în ceea ce sufletele lor doresc”: mâncăruri, băuturi, căsătorii și priveliști pe care niciun ochi nu le-a văzut, nicio ureche nu le-a auzit și care nu au trecut prin inima vreunui om. Acestea vor fi veșnice pentru ei și vor spori în frumusețe odată cu trecerea vremii.

„Groaza cea mare nu-i va întrista”, adică nu-i va tulbura atunci când oamenii vor fi cuprinși de groaza cea mai mare. Aceasta va fi în Ziua Învierii, când Focul va fi apropiat, plin de furie împotriva celor care nu au crezut și a celor păcătoși. Oamenii vor fi cuprinși de spaimă, însă pe ei nu-i va întrista aceasta, fiindcă știu ce urmează pentru ei, iar Allah i-a păzit de ceea ce se tem.

„Iar îngerii îi vor întâmpina” când vor fi ridicați din morminte și vor veni, ca o delegație, pe animale de călărie alese, la Adunare. Îngerii îi vor felicita și le vor spune: „Aceasta este ziua voastră, cea care v-a fost promisă.” Bucurați-vă de onoarea care vă așteaptă și veseliți-vă din belșug, fiindcă Allah v-a ocrotit de lucrurile înfricoșătoare și neplăcute.

Versetele 104 la 105

Allah Preaînaltul vestește că în Ziua Învierii va strânge cerurile, în ciuda măreției și întinderii lor, așa cum scribul strânge foaia scrisă. Stelele se vor împrăștia, soarele și luna vor fi strânse și scoase din locurile lor. „Așa cum am început prima creație, o vom repeta”, adică îi vom crea din nou așa cum am început creația lor. Așa cum i-am creat când nu erau nimic, tot astfel îi vom readuce după moarte.

„Aceasta este o promisiune pe care Ne-am asumat-o; cu adevărat, Noi o vom împlini”, adică vom împlini ceea ce am promis, datorită Puterii Noastre desăvârșite, de la care nimic nu se poate sustrage.

„Noi am scris în Zabur”, adică în Cartea scrisă; prin aceasta sunt avute în vedere Cărțile revelate, precum Tora și cele asemenea ei. „După Pomenire”, adică am scris aceasta în Cărțile revelate după ce o scrisesem în Cartea anterioară, Tabla Păstrată, Mama Cărții cu care sunt în acord toate hotărârile de mai târziu. Ceea ce a fost scris este: „robii Mei cei drepți”, adică cei care au împlinit poruncile și s-au ferit de interdicții, „vor moșteni pământul”, adică pământul Paradisului. Allah îi va face pe robii Săi drepți moștenitorii Paradisului, iar oamenii Paradisului vor spune: „Laudă lui Allah, care ne-a călăuzit spre aceasta” [al-A'raf, 7:43] și „ne-a dat pământul ca moștenire, ca să locuim în Paradis oriunde voim” [az-Zumar, 39:74].

Este posibil ca sensul să fie și stăpânirea pământului din această lume: Allah le va da celor drepți putere pe pământ și îi va face urmași în el. Preaînaltul spune: „Allah le-a promis acelora dintre voi care cred și săvârșesc fapte bune că îi va face urmași pe pământ, așa cum i-a făcut urmași pe cei de dinaintea lor...” [an-Nur, 24:55].

Versetele 106 la 112

Allah Preaînaltul a lăudat Cartea Sa cea Puternică, Coranul, arătând că ea este deplin suficientă și că oamenii nu au nevoie de altceva în locul ei. „Cu adevărat, în aceasta este un mesaj deplin pentru cei care adoră”, adică este suficientă pentru ca ei să ajungă la Domnul lor și la Casa Onoarei Sale. Ea îi duce la cele mai nobile țeluri și la cele mai alese aspirații. Adoratorii, cele mai onorabile făpturi, nu au dincolo de ea un alt scop, fiindcă ea este suficientă pentru cunoașterea Domnului lor prin Numele, Atributele și Faptele Sale; pentru veștile adevărate despre nevăzut; pentru chemarea la realitățile credinței și dovezile certitudinii; pentru lămurirea tuturor poruncilor și interdicțiilor; pentru cunoașterea defectelor sufletului și a faptelor și a căilor care trebuie urmate în amănuntele și în marile chestiuni ale religiei; pentru avertizarea împotriva căilor shaytanului și arătarea căilor prin care acesta îl poate ispiti pe om. Celui căruia Coranul nu-i este de ajuns, Allah să nu-i dea îndeajuns; iar celui pe care el nu-l îndestulează, Allah să nu-l îndestuleze.

Apoi Allah l-a lăudat pe Trimisul Său care a venit cu Coranul: „Noi nu te-am trimis decât ca Milă pentru lumi.” El este Mila dăruită de Allah robilor Săi. Credincioșii au primit această Milă, au mulțumit pentru ea și au lucrat potrivit ei, iar ceilalți au respins-o, au schimbat Binecuvântarea lui Allah cu necredința și au refuzat Mila și Binecuvântarea Sa.

„Spune”, o, Muhammad: „Mi se revelează că Dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic”, Singurul care merită adorarea. „Vă veți supune oare?”, adică vă veți supune adorării Lui și veți primi Dumnezeirea Sa? Dacă fac aceasta, să-L laude pe Domnul lor pentru Binecuvântarea care întrece toate celelalte binecuvântări.

„Dacă se întorc” de la supunerea față de adorarea Domnului lor, avertizează-i că pedeapsa va coborî și „spune: V-am vestit tuturor în mod egal”, adică v-am făcut cunoscut în mod egal, astfel încât eu și voi avem aceeași cunoaștere despre aceasta. Când pedeapsa va coborî, să nu spuneți: nu ne-a venit niciun vestitor de bine și niciun avertizator. Acum cunoașterea voastră și a mea este egală, fiindcă v-am avertizat, v-am vestit urmarea necredinței și nu am ascuns nimic de voi. „Dar nu știu dacă ceea ce vi se promite este aproape sau departe”, adică pedeapsa; știința ei este la Allah și se află în Mâna Lui, iar mie nu-mi aparține nimic din aceasta.

„Nu știu; poate că aceasta este o încercare pentru voi și o bucurie până la un timp”, adică poate că amânarea pedepsei pe care ați cerut-o în grabă este un rău pentru voi, ca să vă bucurați de lume pentru o vreme, apoi pedeapsa voastră să fie și mai mare.

„El a spus: Domnul meu, judecă după adevăr”, adică între noi și poporul care nu crede. Allah a răspuns acestei rugi și a judecat între ei în această lume înaintea Vieții de Apoi, pedepsindu-i pe cei care nu au crezut la Badr și în alte împrejurări.

„Domnul nostru este Cel Milostiv, Cel al Cărui Ajutor este căutat împotriva a ceea ce descrieți.” Îl rugăm pe Domnul nostru, Cel Milostiv, și căutăm Ajutorul Lui împotriva cuvintelor voastre: „Vom birui asupra voastră, iar religia voastră va pieri!” Noi nu ne admirăm pe noi înșine și nu ne sprijinim pe puterea sau forța noastră, ci cerem Ajutorul Celui Milostiv, în Mâna Căruia se află fruntea fiecărei făpturi, și nădăjduim ca El să desăvârșească asupra noastră ceea ce am cerut din Mila Sa. El a făcut aceasta, iar lauda Îi aparține lui Allah.