Tafsir as-Saʿdī — Volumul 1

Sura al Baqarah

Sura 2 · Versetele 253 la 286

Versetul 253

Allah vestește că a deosebit Mesagerii prin virtuți mărețe și însușiri frumoase, potrivit cu ceea ce le-a dăruit din credință desăvârșită, certitudine trainică, purtări înalte, maniere nobile, chemare, învățătură și folos cuprinzător. Pe unii i-a luat drept prieteni apropiați, unora le-a vorbit direct, iar pe unii i-a ridicat cu trepte deasupra făpturilor. Niciun alt om nu poate ajunge la înălțimea virtuților lor.

Lui 'Isa, fiul lui Maryam, i-a dat semne limpezi care dovedeau adevărul misiunii sale: vindeca orbul și leprosul și readucea morții la viață cu îngăduința lui Allah; vorbea oamenilor în leagăn, iar Allah l-a întărit prin Duhul Sfânt, adică prin duhul credinței, astfel încât forța sa lăuntrică a devenit mai mare decât a altora și prin ea a dobândit sprijin. În acest sens, fiecărui credincios i se dăruiește întărire printr-un duh de la Allah, potrivit credinței sale, însă sprijinul dăruit lui 'Isa a fost mai mare decât al altora; de aceea a fost menționat în mod deosebit. S-a spus și că Duhul Sfânt este aici Jibril, pe care Allah l-a trimis în ajutorul lui 'Isa și ca sprijin pentru el. Însă sensul avut în vedere este cel dintâi.

Allah a arătat desăvârșirea Mesagerilor, virtuțile și darurile deosebite pe care li le-a oferit, precum și faptul că religia lor este una și chemarea lor la bine este una. Aceasta ar fi trebuit să unească toate comunitățile în recunoașterea adevărului adus de ei și în supunerea față de ei, datorită dovezilor limpezi pe care Allah li le-a dăruit, dovezi de felul celor care îi fac pe oameni să creadă. Cei mai mulți s-au abătut însă de la calea dreaptă. Între comunități au apărut neînțelegeri: unii au crezut, iar alții nu au crezut, iar din aceasta au venit lupta, vrăjmășia și ura. Dacă Allah ar fi voit să-i unească în urmarea călăuzirii, ei nu s-ar fi deosebit; și dacă ar fi voit, după deosebire, să nu ajungă la luptă, ei nu s-ar fi luptat. Înțelepciunea Sa a cerut însă ca lucrurile să se desfășoare potrivit acestei rânduieli și cauzelor lor.

Versetul este o dovadă mare că Allah administrează toate cauzele și urmările lor. Dacă voiește, El le împlinește; dacă voiește, le oprește. Toate acestea se supun înțelepciunii Sale. El face ceea ce voiește; voința Lui nu întâmpină nicio piedică, iar hotărârea Lui nu are împotrivitor și nici ajutător.

Versetul 254

Allah îi îndeamnă pe credincioși să cheltuiască pe toate căile binelui. El a omis obiectul verbului pentru ca porunca să fie generală și le amintește că El este Cel care le-a dăruit mijloacele și le-a revărsat binecuvântări. Nu le poruncește să scoată tot ceea ce se află în mâinile lor, ci numai o parte din ceea ce le-a dăruit. Aceasta îi îndeamnă la cheltuire.

El le vestește și că aceste cheltuieli sunt păstrate la Allah pentru o Zi în care nu vor mai folosi schimburile prin vânzare ori prin alte mijloace, nici darurile și nici mijlocirile. Atunci fiecare se va întreba ce a pregătit pentru viața sa. Toate legăturile prin care oamenii caută folos se vor întrerupe, în afara celor legate de ascultarea lui Allah și de credința în El. În Ziua în care averile și copiii nu vor folosi, va avea folos numai acela care vine la Allah cu o inimă sănătoasă.

„Nici averile voastre, nici copiii voștri nu vă apropie de Noi. Însă cei care cred și săvârșesc fapte drepte vor avea răsplată înmulțită pentru ceea ce au săvârșit și vor fi în siguranță în încăperile înalte” (Saba, 34:37). „Orice bine trimiteți înainte pentru sufletele voastre îl veți găsi la Allah mai bun și cu o răsplată mai mare” (al-Muzzammil, 73:20).

Apoi Allah spune: „Iar necredincioșii sunt cei nedrepți”, fiindcă Allah i-a creat pentru adorarea Sa, le-a dăruit mijloace de trai și sănătate, ca să se ajute de ele în ascultarea Lui. Ei s-au abătut însă de la scopul pentru care au fost creați, I-au asociat parteneri pentru care El nu a pogorât nicio dovadă și au folosit binecuvântările Sale în necredință, fărădelege și neascultare. Nu au lăsat dreptății niciun loc; de aceea nedreptatea deplină le este atribuită lor.

Versetul 255 Ayat al-Kursi

Profetul – pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa – a vestit că acest verset este cel mai măreț dintre versetele Coranului³². Aceasta se datorează sensurilor unicității lui Allah, măreției Sale și vastității Însușirilor Creatorului Preaînalt pe care le cuprinde. Allah vestește că El este „Allah”, Cel căruia Îi aparțin toate sensurile dumnezeirii și că numai El merită să fie recunoscut ca divinitate și adorat. Prin urmare, dumnezeirea atribuită altcuiva și adorarea altcuiva sunt false.

El este „Cel Viu”, căruia Îi aparțin toate sensurile vieții desăvârșite, precum auzul, vederea, puterea, voința și celelalte însușiri ale Esenței. Tot astfel, Numele „Al-Qayyum” cuprinde toate însușirile legate de acțiunile Sale: El este Cel care există prin Sine, nu are nevoie de niciuna dintre făpturile Sale și susține toate cele existente. El le-a adus la existență, le păstrează și le dăruiește tot ceea ce le este necesar pentru a exista și a dăinui.

Din desăvârșirea vieții Sale, a existenței Sale prin Sine și a susținerii tuturor lucrurilor decurge faptul că „nici ațipirea”, adică somnolența, „nici somnul nu-L cuprind”. Ațipirea și somnul îi cuprind numai pe cei creați, care sunt atinși de slăbiciune, neputință și vlăguire; ele nu-L cuprind pe Cel căruia Îi aparțin măreția, maiestatea și slava.

El vestește că stăpânește tot ceea ce există în ceruri și pe pământ. Toți sunt robii lui Allah, aflați în stăpânirea Sa, și nimeni nu iese din această stare: „Toți cei din ceruri și de pe pământ vor veni înaintea Celui Preamilostiv ca robi.” El este Stăpânul tuturor stăpânirilor și Lui Îi aparțin însușirile domniei, cârmuirii, autorității și măreției.

Din desăvârșirea stăpânirii Sale decurge faptul că nimeni nu „mijlocește la El fără îngăduința Sa”. Toți cei cu rang înalt și toți mijlocitorii sunt robii Săi, aflați în stăpânirea Sa. Ei nu încep să mijlocească până când El nu le îngăduie: „Spune: Toată mijlocirea Îi aparține lui Allah. A Lui este stăpânirea cerurilor și a pământului.” Allah nu-i îngăduie nimănui să mijlocească decât pentru cel de care este mulțumit, iar El nu este mulțumit decât de recunoașterea unicității Sale și de urmarea Mesagerilor Săi. Cine nu are aceste însușiri nu are parte de mijlocire.

Apoi El vestește despre știința Sa vastă și atotcuprinzătoare: cunoaște ceea ce se află înaintea făpturilor, adică lucrurile viitoare, fără sfârșit, „și ceea ce se află în urma lor”, adică lucrurile trecute, fără limită. Nimic nu-I este ascuns: „El cunoaște privirea trădătoare a ochilor și ceea ce ascund piepturile.”

Nicio făptură nu cuprinde nimic din știința lui Allah și din cele cunoscute de El „în afară de ceea ce voiește El”: ceea ce le-a făcut cunoscut din lucrurile privitoare la Legea Sa și la hotărârea Sa. Aceasta este o parte foarte mică, neînsemnată față de știința Creatorului și de cele cunoscute de El. După cum au spus Mesagerii și îngerii, făpturile care Îl cunosc cel mai bine: „Slavă Ție! Nu avem nicio știință în afară de ceea ce ne-ai învățat.”

Apoi El vestește despre măreția și slava Sa: Kursi-ul Său cuprinde cerurile și pământul. Allah păzește cerurile și pământul, împreună cu lumile aflate în ele, prin cauzele și rânduielile pe care le-a așezat în făpturi. Cu toate acestea, păzirea lor nu-L împovărează, adică nu-I este grea, datorită desăvârșirii măreției și puterii Sale și a vastității înțelepciunii din hotărârile Sale.

„El este Cel Preaînalt”: prin Esența Sa, deasupra tuturor făpturilor Sale; Preaînalt prin măreția Însușirilor Sale; Preaînalt, Cel care a supus făpturile și căruia I s-au plecat toate cele existente, I s-au supus lucrurile greu de stăpânit și I s-au plecat grumajii. El este „Cel Măreț”, Cel care întrunește toate Însușirile măreției, maiestății, slavei și splendorii, pe care inimile Îl iubesc și sufletele Îl preamăresc. Cei care Îl cunosc știu că măreția oricărui lucru, oricât ar depăși puterea de descriere, este neînsemnată în fața măreției Celui Preaînalt, Celui Măreț.

Un verset care cuprinde aceste sensuri, cele mai înalte dintre sensuri, merită să fie cel mai măreț dintre versetele Coranului. Se cuvine ca inima celui care îl citește, cugetând și căutând să-l înțeleagă, să se umple de certitudine, cunoaștere și credință și ca el să fie astfel păzit de relele lui Shaytan.

Versetele 256 la 257

Acesta este un semn al desăvârșirii religiei Islamului. Dovezile ei sunt complete, semnele ei sunt limpezi, iar ea este religia rațiunii și a științei, religia firii înnăscute și a înțelepciunii, religia binelui și a îndreptării, religia adevărului și a căii drepte. Din pricina desăvârșirii ei și a primirii ei de către firea sănătoasă, nu are nevoie de constrângere. Constrângerea privește lucrurile de care inimile se îndepărtează, care se opun adevărului ori ale căror dovezi sunt ascunse.

Cel căruia această religie i-a ajuns, dar o respinge și nu o primește, o face din încăpățânare. Calea cea dreaptă s-a deosebit limpede de rătăcire, așa că celui care o respinge după ce i-a devenit limpede nu-i mai rămâne scuză și nici dovadă.

Acest sens nu se opune numeroaselor versete care poruncesc jihadul. Allah a poruncit lupta pentru ca religia să fie în întregime pentru Allah și pentru respingerea agresiunii celor care atacă religia. Musulmanii sunt în consens că jihadul continuă împreună cu conducătorul drept ori păcătos și că jihadul prin cuvânt și jihadul prin faptă rămân îndatoriri statornice. Opinia unor exegeți că acest verset s-ar opune versetelor jihadului și ar fi fost abrogat este slabă atât în formulare, cât și în sens, după cum devine limpede celui care cugetă la verset.

Allah îi împarte apoi pe oameni în două categorii. Din prima categorie fac parte cei care cred numai în Allah, fără asociat, și tăgăduiesc taghut-ul, adică tot ceea ce se opune credinței în Allah, precum politeismul și alte lucruri potrivnice credinței. Aceștia s-au prins de toarta cea mai trainică, ce nu se rupe; ei rămân statornici în religia corectă până când ajung la Allah și la sălașul demnității Sale. Din sensul versetului se înțelege că cel care nu crede în Allah, ci crede în taghut, va avea parte de pieire veșnică și chin neîntrerupt.

Allah este Atoateauzitor al tuturor glasurilor, oricât de felurite ar fi limbile și nevoile. El aude rugăciunile celor care Îl cheamă și smerenia celor care Îl imploră. Este Atotștiutor al celor pe care piepturile le ascund și al celor mai tainice lucruri. El va răsplăti fiecare om potrivit celor pe care le cunoaște despre intenția și fapta sa.

Versetul următor este legat de cel anterior: primul cuprinde temelia, iar acesta cuprinde rodul. Cei care cred în Allah și își adeveresc credința prin împlinirea îndatoririlor și părăsirea lucrurilor care o contrazic Îl au pe Allah drept Ocrotitor deosebit. El îi ocrotește, îi crește și îi scoate din întunericurile neștiinței, necredinței, păcatelor, nepăsării și împotrivirii spre lumina științei, certitudinii, credinței, ascultării și îndreptării depline spre Domnul lor. El le luminează inimile prin lumina revelației și a credinței, le ușurează lucrurile grele și îi ferește de rău.

Necredincioșii i-au luat drept ocrotitori pe alții în afară de Allah, iar Allah i-a lăsat în seama lor. Aceștia nu le aduc nici folos, nici vătămare; dimpotrivă, îi rătăcesc, îi duc spre nenorocire și îi lipsesc de știință folositoare, de faptă dreaptă și de fericire. Ei sunt oamenii Focului, în care vor rămâne veșnic. O, Allah, ocrotește-ne pe noi așa cum îi ocrotești pe robii Tăi credincioși.

Versetul 258

Allah ne relatează, din istoria Mesagerilor și a celor de dinainte, cele care limpezesc adevărurile și aduc dovezi felurite în sprijinul tawhidului. El vestește despre prietenul Său apropiat, Ibrahim, când acest rege tiran, Nimrod babilonianul, care Îl tăgăduia pe Domnul lumilor, s-a ridicat să i se împotrivească și să se certe cu el într-o chestiune în care nu există loc pentru îndoială, nelămurire ori ezitare: unicitatea lui Allah în Stăpânirea Sa, cel mai limpede și mai vădit dintre lucruri.

Pe acest tiran l-a amăgit domnia și l-a împins la tiranie până când a ajuns să-L nege pe Allah și să se certe cu marele Mesager căruia Allah îi dăruise știință și certitudine cum nu dăruise niciunuia dintre Mesageri în afară de Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

Ibrahim i-a spus: „Domnul meu este Cel care dă viață și dă moarte”, adică El singur creează și administrează, dă viață și dă moarte. Ibrahim a menționat aceste două lucruri din această categorie, fiindcă ele sunt cele mai vădite. Tiranul a răspuns, încercând să semene confuzie în privința adevărului: „Eu dau viață și dau moarte”, voind să spună că poate omorî pe cine dorește și poate cruța pe cine dorește. Este limpede că aceasta era o amăgire și o îndepărtare de la sensul dovezii. Sensul este că Allah singur aduce viața în lucrurile lipsite de viață și o redă morților și că El face să moară robii și animalele când li se împlinește sorocul, prin cauze ori fără cauze.

Când Ibrahim a văzut împotrivirea și sofismul lui, a spus: „Allah aduce soarele de la răsărit; adu-l tu de la apus.” Tiranul a fost redus la tăcere, a rămas fără argumente, iar raționamentul său înșelător a fost spulberat.

Aceasta nu a fost trecerea lui Ibrahim de la o dovadă la alta. El l-a obligat pe Nimrod să aplice până la capăt propria pretenție, dacă era sincer, aducând un argument care nu lasă loc pentru înșelare, falsificare ori confuzie. Toate dovezile revelate, raționale și ale firii înnăscute mărturisesc unicitatea lui Allah și faptul că numai El creează și cârmuiește. Numai Cel care are aceste însușiri merită să fie adorat. Toți Mesagerii sunt de acord asupra acestei temelii mărețe; nu a tăgăduit-o decât omul încăpățânat și trufaș, asemenea acestui tiran îndârjit. Aceasta este una dintre dovezile tawhidului. Apoi Allah a menționat dovezile puterii Sale desăvârșite, ale învierii și ale răsplătirii.

Versetul 259

Acestea sunt două dovezi mărețe și perceptibile, petrecute în această lume înainte de Înviere, asupra învierii și răsplătirii. Allah a arătat una dintre ele printr-un bărbat care se îndoia de înviere, așa cum arată versetul, iar pe cealaltă prin prietenul Său apropiat, Ibrahim, după cum dovada anterioară a tawhidului fusese adusă tot prin el.

Un bărbat a trecut pe lângă o cetate nimicită și prăbușită peste acoperișurile ei. Locuitorii muriseră, iar așezarea rămăsese pustiită. El a spus cu îndoială și socotind readucerea ei la viață puțin probabilă: „Cum o va readuce Allah la viață după moartea ei?” Așa vedea el, în acel moment, starea acestei cetăți și a celorlalte asemenea ei. Allah a voit să aibă milă de el și de oameni: l-a făcut să moară o sută de ani, iar măgarul pe care îl avea cu el a murit, de asemenea. Mâncarea și băutura pe care le avea au fost păstrate de Allah neschimbate în tot acest răstimp îndelungat.

După trecerea celor o sută de ani, Allah l-a readus la viață. Când a fost întrebat cât rămăsese astfel, el a răspuns după propria lui presupunere: o zi ori o parte dintr-o zi. Allah i-a spus: „Ba ai rămas o sută de ani.” Se pare că această discuție a avut loc prin mijlocirea unuia dintre profeții cei nobili.

Din desăvârșirea îndurării lui Allah față de el și față de oameni, Allah a voit ca el să vadă semnul cu ochii săi și să se convingă. Mâncarea și băutura rămăseseră neschimbate în tot acest timp, ceea ce era dovada puterii lui Allah și o minune, fiindcă mâncarea și băutura sunt dintre lucrurile care se strică cel mai repede. El a văzut măgarul său mort, oasele lui împrăștiate, și a privit cum Allah le-a adunat și le-a ridicat unele peste altele, apoi le-a îmbrăcat în carne și i-a redat viața. Când lucrul i s-a făcut limpede prin ceea ce văzuse, fără să mai rămână loc de îndoială, el a recunoscut puterea lui Allah asupra tuturor lucrurilor și a devenit un semn pentru oameni.

Mulți exegeți au spus că acest bărbat era credincios ori chiar un profet, precum 'Uzayr sau altul, și că vorbele lui însemnau: „Cum va face Allah ca această cetate să fie locuită din nou după ce a rămas pustiită?” Ei au spus că Allah l-a făcut să moară ca să-i arate cum o readuce la viață prin zidirea ei și prin revenirea oamenilor. Însă formularea versetului nu indică acest sens, ci îl contrazice. Refacerea cetăților pustiite și întoarcerea locuitorilor sunt lucruri văzute fără încetare; ele nu sunt o dovadă și o minune a învierii trupurilor și a aducerii morților din morminte. Minunea cea mare a fost readucerea lui la viață după moarte, readucerea măgarului său, păstrarea mâncării și băuturii și cuvintele: „Când aceasta i s-a făcut limpede”. Ele arată că lucrul nu-i fusese limpede mai înainte, iar după ce a văzut cele petrecute, dovada puterii desăvârșite a devenit vădită înaintea ochilor săi.

Versetul 260

Cealaltă dovadă este aceea că Ibrahim I-a cerut lui Allah să-i arate cum readuce morții la viață. Allah i-a spus: „Oare nu crezi?”, ca să îndepărteze orice bănuială cu privire la prietenul Său apropiat. Ibrahim a spus: „Ba da”; am crezut că Tu ai putere asupra tuturor lucrurilor, că îi readuci pe morți la viață și îi răsplătești pe robi, dar doresc ca inima mea să se liniștească și să ajung la treapta certitudinii dobândite prin vedere. Allah i-a răspuns cererii, ca o cinstire față de el și o îndurare față de robi.

Allah i-a poruncit să ia patru păsări, fără ca felul lor să fie precizat, fiindcă semnul s-ar fi împlinit prin oricare dintre ele. I-a poruncit să le apropie de el, să le taie, să le împartă în bucăți și să pună pe fiecare dintre munții din jur câte o parte. Ibrahim a făcut aceasta, apoi le-a chemat pe nume, iar ele au venit la el cu repeziciune. Nu se înțelege că au venit mergând pe picioare, ci au venit zburând, readuse pe deplin la viață.

Păsările au fost alese deoarece readucerea lor la viață era mai deplin și mai limpede arătată astfel. Allah a înlăturat orice bănuială care ar fi putut apărea în sufletele înclinate spre fals: păsările erau patru, toate au fost tăiate în bucăți, iar părțile lor au fost așezate pe vârfurile munților, astfel încât semnul să fie vădit și să poată fi văzut de aproape și de departe. Părțile au fost îndepărtate mult de Ibrahim, pentru ca nimeni să nu creadă că folosise vreun șiretlic. În plus, i s-a poruncit să le cheme, iar ele au venit cu repeziciune. Astfel, acest semn a devenit una dintre cele mai mari dovezi ale desăvârșirii puterii și înțelepciunii lui Allah.

În înviere se arată robilor desăvârșirea puterii și înțelepciunii lui Allah, vastitatea stăpânirii Sale și dreptatea, harul și bunătatea Sa deplină.

Versetul 261

Acesta este un îndemn măreț al lui Allah pentru robii Săi să-și cheltuiască averile pe calea Sa, care este drumul ce duce la El. Aici intră cheltuirea pentru răspândirea științelor folositoare, pregătirea luptătorilor și înzestrarea lor și toate proiectele de binefacere folositoare musulmanilor. Urmează apoi cheltuirea pentru cei nevoiași, pentru săraci și pentru cei lipsiți. Cele două se pot reuni: cheltuiala poate împlini nevoile și poate, totodată, ajuta la bine și la acte de ascultare. Aceste cheltuieli sunt înmulțite de șapte sute de ori și chiar mai mult. De aceea Allah a spus: „Allah înmulțește pentru cine voiește.” Aceasta depinde de credința și sinceritatea deplină aflate în inima celui care cheltuiește, precum și de roadele și folosul cheltuielii sale. Unele căi ale binelui aduc, prin cheltuirea pentru ele, foloase care dăinuie și multe feluri de bine, iar răsplata este de același fel cu fapta.

Versetul 262

Apoi Allah a menționat o altă răsplată pentru cei care își cheltuiesc averile pe calea Sa: cheltuiala lor izvorăște dintr-o intenție dreaptă, îndeplinește condițiile primirii și este lipsită de piedicile care o strică. După ce au dăruit, nu îi amintesc celui care a primit favoarea făcută, nu îi înșiră binefacerile și nu îl vatămă prin vorbă ori prin faptă.

Aceștia „își au răsplata la Domnul lor”, potrivit celor pe care El le cunoaște despre ei, cheltuielilor lor și folosului acestora, precum și prin harul Său, care depășește valoarea milosteniilor lor și pe care acestea nu-l pot cuprinde. „Nu va fi teamă asupra lor și nici nu se vor întrista”: lucrul neplăcut din trecut este înlăturat prin înlăturarea întristării, iar cel viitor prin înlăturarea fricii. Ei dobândesc astfel ceea ce iubesc și sunt feriți de ceea ce le este neplăcut.

Versetul 263

Allah a menționat patru trepte ale binefacerii. Treapta cea mai înaltă este cheltuiala care izvorăște dintr-o intenție dreaptă și după care dăruitorul nici nu amintește favoarea făcută, nici nu pricinuiește vătămare.

Urmează apoi cuvântul bun, adică binefacerea prin vorbă în toate formele ei: cuvântul care aduce bucurie musulmanului, răspunsul cuviincios și scuza oferită celui care cere atunci când omul nu are ce să-i dea, precum și alte cuvinte bune.

A treia treaptă este binefacerea prin iertarea celui care ți-a făcut rău prin cuvânt ori prin faptă. Aceste două trepte sunt mai bune decât a patra: milostenia după care dăruitorul îl vatămă pe cel care a primit-o, căci el și-a tulburat binefacerea și a adunat binele cu răul.

Binele curat, chiar dacă se află pe o treaptă mai joasă, este mai bun decât un bine mai înalt amestecat cu rău. În aceasta se află o avertizare aspră pentru cel care îl vatămă pe omul căruia i-a făcut milostenie, așa cum fac oamenii josnici, nechibzuiți și neștiutori.

Allah Preaînaltul este „Cel Lipsit de orice nevoie”: El nu are nevoie de milosteniile lor și nici de vreunul dintre robii Săi. El este „Îndelung-Răbdător”: cu toată desăvârșirea independenței Sale și lărgimea darurilor Sale, are răbdare față de cei neascultători și nu Se grăbește să-i pedepsească. Dimpotrivă, le dăruiește sănătate și înzestrare și revarsă asupra lor binele Său, deși ei I se împotrivesc prin păcate.

Versetele 264 la 266

În aceste versete, Allah a dat trei pilde: pentru cel care cheltuiește căutând Fața Sa și care, după ce dăruiește, nu amintește favoarea făcută și nu pricinuiește vătămare; pentru cel care, după ce dăruiește, amintește favoarea făcută și pricinuiește vătămare; și pentru cel care săvârșește fapte pentru a fi văzut de oameni.

Prima pildă este cea a omului a cărui cheltuială este primită și înmulțită, fiindcă izvorăște din credință și sinceritate deplină, „căutând mulțumirea lui Allah și din statornicie lăuntrică”. Ei cheltuiesc cu suflet statornic, darnic și sincer. O asemenea faptă este „asemenea unei grădini aflate pe un loc înalt”. Grădina aflată pe un loc înalt este expusă vântului și soarelui și are apă din belșug.

Dacă nu se abate asupra ei ploaia puternică și bogată, îi ajunge burnița, datorită pământului ei bun, locului roditor și tuturor cauzelor care îi sporesc creșterea, înflorirea și rodirea. De aceea „își dă roadele îndoit”, adică înmulțit. O grădină cu asemenea însușiri este tot ce își pot dori oamenii mai bun; tot astfel, această faptă aleasă se află pe cea mai înaltă treaptă.

A doua pildă este cea a omului care cheltuiește pentru Allah, apoi amintește favoarea făcută și pricinuiește vătămare, ori săvârșește o faptă, după care face ceva care o anulează. El este asemenea stăpânului acestei grădini asupra căreia se abate „un vârtej”, adică un vânt puternic, „cu foc și arde”, în vreme ce omul este bătrân și slab, iar urmașii lui sunt neputincioși.

Aceasta este una dintre cele mai cumplite stări. De aceea pilda începe prin întrebarea: „Și-ar dori vreunul dintre voi...?” Urâțenia ei este recunoscută de cei cărora li se adresează. Pierderea grădinii dintr-odată, după ce copacii ei se înălțaseră și roadele se copseseră, este o nenorocire mare. Faptul că ea se petrece când stăpânul ei este bătrân și slab, incapabil să muncească, iar copiii lui sunt slabi, nu-l pot ajuta și depind de el pentru întreținere, este o a doua nenorocire. Omul care a lucrat pentru Allah, apoi și-a anulat fapta prin ceva potrivnic ei, seamănă cu stăpânul grădinii peste care s-a abătut această nenorocire tocmai când nevoia lui de ea era cea mai mare.

A treia pildă este a omului care lucrează pentru a fi văzut de oameni, fără credință în Allah și fără să nădăjduiască răsplata Sa. Inima lui este asemănată cu o stâncă netedă acoperită cu pământ. Privitorul crede că, atunci când va cădea ploaia, ea va rodi precum pământurile bune. Dar este numai o piatră: ploaia puternică spală pământul de pe ea și o lasă goală.

Această pildă se potrivește inimii celui care săvârșește fapte pentru a fi văzut de oameni: în ea nu se află credință, ci este aspră, nu se înmoaie și nu se smerește. Faptele și cheltuielile lui nu au o temelie pe care să se sprijine și nici un scop drept spre care să se îndrepte. Tot ceea ce face este zadarnic, fiindcă lipsește condiția primirii.

Fapta celui din pilda anterioară s-a anulat deși condiția primirii ei există, din pricina ivirii unei piedici. Fapta celui dintâi este primită și înmulțită, fiindcă există condiția ei - credința, sinceritatea și statornicia - și lipsesc piedicile care o strică.

Aceste trei pilde se aplică tuturor celor care săvârșesc fapte. Robul să se cântărească pe sine și să-i cântărească pe alții după aceste cântare drepte și pilde potrivite: „Aceste pilde le dăm Noi oamenilor, însă nu le înțeleg decât cei care au știință” (al-'Ankabut, 29:43).

Versetele 267 și 268

Creatorul îi îndeamnă pe robii Săi să cheltuiască din ceea ce au câștigat prin negoț și din ceea ce El a scos pentru ei din pământ: grâne și roade. Aceasta cuprinde zakah pentru aur și argint, pentru toate mărfurile pregătite pentru vânzare și cumpărare, precum și pentru roadele pământului dintre grâne și fructe. În sensul general intră atât cheltuiala obligatorie, cât și cea voluntară.

Allah le-a poruncit să aleagă lucrurile bune și să nu se îndrepte spre ceea ce este rău, adică spre lucrul slab și lipsit de valoare, ca să I-l ofere lui Allah. Dacă cineva care le-ar datora un drept le-ar da un asemenea lucru, ei înșiși nu ar fi mulțumiți și nu l-ar primi decât cu îngăduința silită, trecând cu vederea lipsurile lui.

Este obligatoriu să se ofere lucrul de calitate mijlocie; desăvârșirea constă în oferirea lucrului ales; iar oferirea lucrului rău este oprită. Acesta nu este de ajuns pentru împlinirea obligației și nu aduce răsplata deplină într-o faptă recomandată.

„Să știți că Allah este Cel Lipsit de orice nevoie, Vrednic de Laudă.” El nu are nevoie de nicio făptură, nici de cheltuielile celor care cheltuiesc, nici de ascultarea celor care se supun. El le-a poruncit și i-a îndemnat la acestea numai pentru folosul lor, din harul și dărnicia Sa curată față de ei.

Cu toată desăvârșirea independenței Sale și lărgimea darurilor Sale, El este Vrednic de Laudă în rânduielile pe care le legiuiește pentru robii Săi și prin care îi conduce spre Casa Păcii. Este Vrednic de Laudă în faptele Sale, care sunt întotdeauna în acord cu harul, dreptatea și înțelepciunea Sa, și în însușirile Sale, toate frumoase și desăvârșite, a căror realitate robii nu o pot cuprinde și pe care nu le pot descrie pe deplin.

După ce i-a îndemnat la cheltuiala folositoare și i-a oprit de la reținerea dăunătoare a averii, Allah le-a arătat că se află între două chemări.

Cel Preamilostiv îi cheamă la bine și le făgăduiește pentru el bine, har și răsplată grabnică și viitoare, precum și înlocuirea celor cheltuite. Chemarea lui Shaytan îi îndeamnă să țină averea și îi înfricoșează că, dacă vor cheltui, vor sărăci.

Cel care răspunde chemării Celui Preamilostiv și cheltuiește din ceea ce Allah i-a dăruit să se bucure de iertarea păcatelor și de dobândirea a tot ceea ce caută. Cel care răspunde chemării lui Shaytan să știe că acesta își cheamă ceata numai pentru ca ei să fie dintre oamenii Focului. Robul să aleagă care dintre cele două căi i se potrivește.

Versetul se încheie spunând că Allah este „Cuprinzător, Atotștiutor”: însușirile Sale sunt cuprinzătoare, darurile Sale sunt multe și El îi cunoaște pe cei care, prin faptele lor, merită înmulțirea răsplății. Îl cunoaște pe cel potrivit pentru bine și îl ajută să săvârșească fapte bune și să părăsească lucrurile reprobabile.

Versetul 269

După ce a menționat starea celor care cheltuiesc averile și faptul că Allah le-a dăruit averi din care pot cheltui pe căile binelui și pot ajunge la ranguri înalte, El a menționat ceva și mai bun: dăruiește înțelepciunea cui voiește dintre robii Săi și celor cărora le voiește binele dintre făpturile Sale.

Înțelepciunea înseamnă științele folositoare, cunoștințele drepte, mințile călăuzite, priceperea temeinică și rostirea adevărului și săvârșirea faptelor drepte. Acesta este cel mai bun dar și cea mai mare binefacere. De aceea Allah a spus: „celui căruia i-a fost dăruită înțelepciunea i s-a dăruit un bine îmbelșugat”. El a ieșit din întunericul neștiinței la lumina călăuzirii și de la nechibzuința și abaterea în cuvinte și fapte la adevăr și cumpătare. Prin acest bine măreț, el își desăvârșește sufletul și se pregătește să aducă făpturilor cel mai mare folos în religia și viața lor lumească.

Treburile nu se îndreaptă decât prin înțelepciune: așezarea lucrurilor la locurile lor, acordarea fiecărei chestiuni a locului cuvenit, înaintarea acolo unde se cuvine înaintat și oprirea acolo unde se cuvine oprit.

Numai „cei dăruiți cu pricepere” își amintesc acest lucru măreț și cunosc prețul acestui dar uriaș. Ei au minți întregi și judecată deplină, cunosc lucrul folositor și îl săvârșesc, iar pe cel dăunător îl părăsesc.

Aceste două lucruri - dăruirea averii și dăruirea înțelepciunii bazate pe cunoaștere - sunt cele mai bune căi prin care cei apropiați se apropie de Allah și cele mai înalte mijloace prin care ajung la cele mai mărețe cinstiri. Pe amândouă le-a menționat Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - când a spus: „Nu este îngăduită invidia decât în două cazuri: un om căruia Allah i-a dăruit avere și i-a dat puterea să o cheltuiască pentru adevăr și un om căruia Allah i-a dăruit înțelepciunea, iar el judecă potrivit ei și îi învață pe oameni.”³³

Versetele 270 și 271

Allah Preaînaltul vestește că orice ar cheltui cei care cheltuiesc, orice milostenie ar dărui cei milostivi și orice juruință ar face cei care fac asemenea juruințe, El cunoaște toate acestea.

Afirmarea faptului că El cunoaște toate acestea implică și răsplătirea lor: la Allah nu se pierde nici greutatea unui fir de praf. El cunoaște intențiile bune ori rele din care au izvorât faptele. Cei nedrepți, care nu împlinesc ceea ce Allah le-a impus ori săvârșesc ceea ce El le-a interzis, nu vor avea în afara Lui ajutători care să-i sprijine și să-i apere. Pedeapsa se va abate negreșit asupra lor.

Allah a vestit că milostenia arătată de cel care o dăruiește este bună, însă dacă o ascunde și o înmânează săracului este mai bine. Dăruirea ei în ascuns săracului este o binefacere în plus și dovedește puterea sincerității. Unul dintre cei șapte pe care Allah îi va umbri în Umbra Sa este „omul care dă o milostenie și o ascunde atât de bine, încât mâna sa stângă nu știe ce cheltuiește mâna sa dreaptă”.

În cuvintele „iar dacă le ascundeți și le dăruiți săracilor, aceasta este mai bine pentru voi” se află o învățătură subtilă: ascunderea este mai bună decât arătarea atunci când milostenia este dată săracului. Dacă este însă cheltuită pentru un proiect de binefacere, versetul nu dovedește că ascunderea este mai bună. Regulile religiei cer aici urmărirea folosului. Uneori arătarea poate fi mai bună, fiindcă oamenii urmează pilda și oamenii sunt încurajați să săvârșească fapte bune.

Cuvintele „va șterge din faptele voastre rele” arată că milosteniile reunesc două foloase: dobândirea binelui prin înmulțirea faptelor bune, a răsplății și a recompensei, precum și îndepărtarea răului și a nenorocirilor din lumea aceasta și din Viața de Apoi prin ștergerea păcatelor. „Allah este bine Cunoscător a ceea ce săvârșiți”, iar El îl răsplătește pe fiecare potrivit faptei sale și înțelepciunii Sale.

Versetul 272

Ție, o, Mesagerule, îți revine numai transmiterea, îndemnarea oamenilor la bine și oprirea lor de la rău. Călăuzirea se află însă în Mâna lui Allah Preaînaltul.

El vestește despre credincioșii adevărați că nu cheltuiesc decât căutând mulțumirea Domnului lor și nădăjduind răsplata Sa, fiindcă aceasta este ceea ce le cere credința lor. Aici se află un bine și o curățire pentru credincioși și, totodată, un îndemn pentru ei să fie sinceri.

Allah a repetat că El cunoaște ceea ce cheltuiesc ca să le arate că la El nu se pierde nici greutatea unui fir de praf: „Dacă este o faptă bună, El o înmulțește și dăruiește de la Sine o răsplată mare” (an-Nisa', 4:40).³⁴

Versetele 273 și 274

Trebuie să căutați pentru milosteniile voastre săracii care s-au dedicat căii lui Allah și ascultării de El și care nu doresc ori nu pot să-și câștige traiul. Ei se feresc să ceară; când îi vede, cel care nu le cunoaște starea îi socotește bogați. „Ei nu le cer oamenilor cu stăruință”: nu cer deloc, iar dacă nevoia îi silește să ceară, nu stăruie.

Această categorie de săraci este cea mai îndreptățită să primească milosteniile, pentru a li se împlini nevoile și pentru a fi ajutați să-și atingă scopul și să stăruie pe calea binelui și pentru a le mulțumi pentru răbdarea lor și pentru faptul că privesc spre Creator, nu spre făpturi.

Cu toate acestea, cheltuirea pe căile binefacerii și pentru nevoiași, oriunde s-ar afla, este un bine, o răsplată și o recompensă la Allah. De aceea Allah Preaînaltul a spus: „Cei care își cheltuiesc averile noaptea și ziua, pe ascuns și pe față, își au răsplata la Domnul lor. Nu va fi teamă asupra lor și nici nu se vor întrista.”

Allah îi va umbri în Umbra Sa în Ziua în care nu va exista altă umbră decât Umbra Sa, le va dărui lucrurile bune și va îndepărta de la ei întristările, fricile și lucrurile neplăcute. Cuvintele „își au răsplata la Domnul lor” înseamnă că fiecare dintre ei o va primi potrivit situației sale. Faptul că răsplata se află la Domnul lor arată cinstea și măreția acestei stări.

În hadithul autentic se spune: „Un rob dăruiește ca milostenie o curmală dintr-un câștig bun, iar Cel Atotputernic o primește cu Mâna Sa și o crește pentru unul dintre voi așa cum unul dintre voi își crește mânzul, până când ajunge asemenea unui munte uriaș.”³⁵

Versetele 275 la 281

După ce Allah a menționat starea celor care cheltuiesc și binele pe care îl primesc de la El, precum și păcatele și greșelile pe care li le șterge, i-a menționat pe cei nedrepți care se ocupă cu riba și cu tranzacții rele. El a vestit că vor fi răsplătiți potrivit faptelor lor.

Așa cum în lumea aceasta căutau câștigurile necurate asemenea unor nebuni, în lumea dintre moarte și Înviere (barzakh), precum și în Ziua Învierii, vor fi pedepsiți: nu se vor ridica din morminte pentru înviere și adunare „decât asemenea celui pe care Shaytan îl doboară prin atingere”, adică asemenea celui lovit de nebunie și crize convulsive. Aceasta este o pedeapsă, o rușine și o dezonoare pentru ei, drept răsplată pentru practicarea deschisă a riba și pentru cuvintele lor: „Negoțul este asemenea riba.” Prin îndrăzneala lor au pus pe același plan ceea ce Allah a îngăduit și ceea ce El a interzis, declarând astfel că riba este îngăduită.

Apoi Allah Preaînaltul le-a oferit celor care practică riba, precum și altora, calea pocăinței: „Cel la care a venit un îndemn de la Domnul său”, adică o lămurire însoțită de făgăduință și amenințare, „și s-a oprit” din riba pe care o practica, „poate păstra ceea ce a trecut”, adică ceea ce a dobândit prin tranzacțiile la care a îndrăznit și de care s-a pocăit. „Iar soarta lui este încredințată lui Allah” în privința celor ce urmează. Dacă rămâne statornic în pocăință, Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine.

„Cei care se întorc” la riba după lămurirea, amintirea și amenințarea lui Allah „sunt oamenii Focului și vor rămâne veșnic în el”. Aceasta arată că riba impune intrarea în Foc și rămânerea veșnică în el, din pricina urâțeniei sale, dacă nu există credință care să împiedice rămânerea veșnică în Foc.

Acesta se numără printre textele ale căror hotărâri depind de existența condițiilor lor și de lipsa piedicilor. El nu oferă nicio dovadă în sprijinul kharijiților, așa cum nu oferă nici celelalte versete de amenințare. Este obligatoriu să fie crezute toate textele Cărții și Sunnei. Robul crede ceea ce textele numeroase au transmis: oricine are în inima sa credință cât greutatea unui bob de muștar va ieși din Foc; și crede, totodată, că aceste păcate nimicitoare fac omul vrednic de intrarea în Foc dacă nu se pocăiește de ele.

Apoi Allah Preaînaltul a vestit că nimicește câștigurile celor care practică riba și face să crească milosteniile celor care cheltuiesc. Aceasta este contrariul a ceea ce își închipuie mulți oameni: că cheltuiala împuținează averea, iar riba o sporește. Temelia înzestrării și dobândirea roadelor ei se află la Allah Preaînaltul, iar ceea ce se află la Allah nu se obține decât prin ascultarea Sa și împlinirea poruncii Sale.

Pe cel care îndrăznește să practice riba, Allah îl pedepsește prin contrariul scopului său. Aceasta se vede din experiență, iar „cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah?” (an-Nisa', 4:122). „Allah nu iubește niciun tăgăduitor nerecunoscător și păcătos”, adică pe cel care tăgăduiește binefacerea lui Allah, respinge harul Domnului său și păcătuiește stăruind în neascultare. Înțelesul opus al versetului este că Allah îl iubește pe cel recunoscător pentru binefaceri și pocăit de păcate și greșeli.

Apoi Allah a așezat între versetele despre riba cuvintele: „Cei care cred, săvârșesc fapte drepte, împlinesc rugăciunea și dau zakah...”, ca să arate că cele mai puternice motive pentru renunțarea la câștigurile interzise obținute prin riba sunt desăvârșirea credinței și împlinirea drepturilor ei, îndeosebi împlinirea rugăciunii și darea zakah. Rugăciunea oprește de la fapta rușinoasă și de la ceea ce este reprobabil, iar zakah este o binefacere față de făpturi și se opune practicării riba, care înseamnă nedreptățirea și vătămarea lor.

Apoi Allah li S-a adresat credincioșilor, le-a poruncit să se teamă de El și să lase ceea ce rămăsese din tranzacțiile cu riba pe care le practicau mai înainte. Dacă nu fac aceasta, se află în război cu Allah și cu Mesagerul Său. Aceasta este una dintre cele mai puternice dovezi ale urâțeniei riba, fiindcă acela care stăruie în ea este socotit luptător împotriva lui Allah și a Mesagerului Său.

„Iar dacă vă pocăiți” de tranzacțiile cu riba, „vă revine capitalul vostru”: nu-i nedreptățiți pe oameni luând sporul riba și nici „nu veți fi nedreptățiți” prin micșorarea capitalului vostru.

Oricine se pocăiește de riba, dacă tranzacțiile s-au încheiat, poate păstra ceea ce a dobândit, iar soarta lui este lăsată judecății lui Allah. Dacă tranzacțiile sunt încă în vigoare, trebuie să se limiteze la capitalul său. Dacă ia ceva în plus, a îndrăznit să practice riba.

Versetul lămurește înțelepciunea interzicerii riba: ea cuprinde nedreptățirea celor nevoiași prin luarea sporului și creșterea datoriei lor, în vreme ce este obligatoriu să li se acorde răgaz.

De aceea Allah a spus: „Dacă datornicul se află în strâmtorare, acordați-i răgaz până când va putea plăti.” Dacă datornicul este în strâmtorare și nu poate plăti, creditorul este dator să-i acorde răgaz până când va avea această posibilitate. Iar datornicul, când dobândește printr-o cale îngăduită mijloacele de plată, este dator să-și achite datoria.

Dacă creditorul renunță ca milostenie la întreaga datorie ori la o parte din ea, aceasta este mai bine pentru el. Cunoașterea faptului că va veni o Zi în care se va întoarce la Allah, când fapta îi va fi răsplătită pe deplin fără ca el să fie nedreptățit nici cât greutatea unui fir de praf, îi face robului ușoară împlinirea rânduielilor religiei, părăsirea tranzacțiilor cu riba și binefacerea față de cei aflați în strâmtorare. De aceea Allah a încheiat spunând: „Temeți-vă de Ziua în care veți fi întorși la Allah. Atunci fiecărui suflet i se va răsplăti pe deplin ceea ce a agonisit și ei nu vor fi nedreptățiți.”

Versetele 282 și 283

Aceste două versete cuprind călăuzirea Creatorului pentru robii Săi în tranzacțiile lor, ca să-și ocrotească drepturile prin căi folositoare și rânduieli mai înalte și mai desăvârșite decât orice ar putea propune oamenii cu judecată. Ele cuprind multe foloase.

Printre ele se află îngăduirea tranzacțiilor cu datorii, fie că datoria provine dintr-un contract cu plată în avans și livrare la termen, fie dintr-o cumpărare al cărei preț este amânat. Toate sunt îngăduite, deoarece Allah a vorbit despre ele ca despre fapte ale credincioșilor, iar ceea ce El vestește despre credincioși ține de cerințele credinței și a fost încuviințat de Stăpânul Judecății.

Printre ele se află obligația de a stabili termenul în toate datoriile și scadențele contractelor de închiriere.

Printre ele se află faptul că un termen necunoscut nu este îngăduit, fiindcă el cuprinde nesiguranță și primejdie și intră în categoria jocurilor de noroc.

Printre ele se află porunca lui Allah Preaînaltul de a scrie datoriile. Aceasta poate deveni obligatorie când este obligatorie ocrotirea dreptului, cum se întâmplă cu bunurile aflate sub tutela omului: averile orfanilor, bunurile fundațiilor pioase, cele încredințate reprezentanților și celor care le păzesc. Ea poate fi aproape obligatorie când dreptul îi aparține în întregime omului. Obligația ori recomandarea ei devine mai puternică potrivit împrejurărilor.

În orice situație, consemnarea în scris este unul dintre cele mai sigure mijloace de protejare a tranzacțiilor cu executare la termen, fiindcă uitarea și erorile sunt frecvente, iar înșelăciunile oamenilor care nu se tem de Allah Preaînaltul trebuie prevenite.

Printre ele se află porunca lui Allah ca scribul să scrie cu dreptate între cei care încheie tranzacția. El nu trebuie să-l favorizeze pe unul dintre ei din pricina rudeniei ori a altui motiv și nici să-l defavorizeze pe celălalt din pricina dușmăniei ori a unui motiv asemănător.

Printre ele se află faptul că scrierea pentru cei care încheie tranzacția este una dintre cele mai bune fapte și o binefacere față de amândoi. Prin ea le sunt ocrotite drepturile și sunt eliberați de răspundere, așa cum Allah a poruncit. Scribul să urmărească această răsplată atunci când scrie între oameni.

Printre ele se află faptul că scribul trebuie să cunoască dreptatea și să fie cunoscut drept un om drept. Dacă nu cunoaște dreptatea, nu o poate împlini; iar dacă oamenii nu-l socotesc drept și vrednic de încredere, scrierea lui nu este luată în seamă și nu se împlinește scopul ei: păzirea drepturilor.

Printre ele se află faptul că, pentru ca documentul să fie complet și întocmit cu dreptate, scribul trebuie să-l alcătuiască bine și să folosească expresiile potrivite fiecărei tranzacții. Obiceiul recunoscut are aici o însemnătate mare.

Printre ele se află faptul că scrierea este una dintre binefacerile lui Allah asupra robilor, fără de care treburile religiei și ale vieții lor lumești nu se pot îndrepta. Celui pe care Allah l-a învățat să scrie i-a dăruit un har măreț. Recunoștința deplină pentru binefacerea lui Allah presupune să răspundă prin scrisul său nevoilor robilor Lui și să nu refuze să scrie. De aceea Allah a spus: „Niciun scrib să nu refuze să scrie așa cum l-a învățat Allah.”

Printre ele se află faptul că scribul notează mărturisirea celui care are de îndeplinit o obligație, dacă acesta știe să exprime dreptul datorat. Dacă nu știe, din pricina vârstei mici, a nechibzuinței, a lipsei rațiunii, a muțeniei ori a neputinței, tutorele dictează în locul lui și îi ține locul.

Printre ele se află faptul că mărturisirea este una dintre cele mai puternice căi prin care drepturile sunt dovedite, deoarece Allah i-a poruncit scribului să scrie ceea ce îi dictează cel care are de îndeplinit o obligație.

Printre ele se află instituirea tutelei asupra celor lipsiți de capacitate deplină, precum copiii, cei lipsiți de rațiune, cei nechibzuiți și alții asemenea lor.

Printre ele se află faptul că tutorele ține locul celui aflat sub tutela sa în toate mărturisirile legate de drepturile acestuia.

Printre ele se află faptul că, dacă îi încredințezi cuiva o tranzacție și îl împuternicești să o săvârșească, cuvântul lui în acea privință este primit, iar el te reprezintă. Dacă tutorele celor lipsiți de capacitate îi reprezintă, atunci cel pe care l-ai ales și căruia i-ai încredințat de bunăvoie treaba este cu atât mai vrednic ca spusa lui să fie primită, luată în seamă și, în caz de neînțelegere, să aibă întâietate față de spusele tale.

Printre ele se află obligația celui care datorează un drept de a se teme de Allah atunci când dictează scribului și de a nu micșora cu nimic dreptul datorat: nici în privința cantității, nici a descrierii, nici a condițiilor sau limitărilor. El trebuie să mărturisească tot ceea ce ține de drept, așa cum este dator să facă atunci când el are un drept asupra altuia. Cel care nu face aceasta se numără printre cei care înșeală și împuținează drepturile.

Printre ele se află obligația de a recunoaște drepturile vădite și ascunse. Aceasta este una dintre cele mai înalte însușiri ale evlaviei, așa cum nerecunoașterea lor este unul dintre lucrurile care o strică și o împuținează.

Printre ele se află îndrumarea de a lua martori la vânzare. Dacă este o tranzacție cu datorie, mărturia urmează aceeași rânduială ca scrierea, așa cum s-a arătat, fiindcă documentul scris consemnează mărturia. Dacă este o vânzare pe loc, se cuvine să fie luați martori, însă nu este nicio vină dacă nu este scrisă, pentru că asemenea vânzări sunt multe și scrierea fiecăreia ar aduce greutate.

Printre ele se află îndrumarea de a lua ca martori doi bărbați drepți. Dacă aceasta nu este cu putință ori este greu, atunci un bărbat și două femei. Rânduiala cuprinde toate tranzacțiile: vânzările pe loc, vânzările cu datorie și cele legate de ele, precum condițiile, garanțiile și altele.

Dacă se spune că s-a statornicit faptul că Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a judecat pe temeiul unui singur martor împreună cu jurământul, în vreme ce versetul menționează numai doi bărbați ori un bărbat și două femei, răspunsul este că versetul îi îndrumă pe robii lui Allah să-și păzească drepturile. De aceea le arată calea cea mai deplină și mai puternică. Nimic din el nu contrazice hotărârea Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - întemeiată pe un martor și jurământ.³⁶

Pentru a-și ocroti drepturile de la bun început, robul este îndrumat să ia cele mai depline măsuri de precauție și protecție. La judecarea neînțelegerilor, sunt cercetate dovezile și împrejurările care înclină balanța judecății, potrivit situației celor aflați în litigiu.

Printre ele se află faptul că mărturia a două femei ține locul mărturiei unui bărbat în drepturile lumești. În treburile religiei, precum transmiterea relatărilor și emiterea de verdicte religioase, femeia ține locul bărbatului. Deosebirea dintre cele două domenii este limpede.

Printre ele se află îndrumarea spre înțelepciunea pentru care mărturia a două femei ține locul mărturiei unui bărbat: memoria femeii este, de obicei, mai slabă, iar puterea de reținere a bărbatului este mai mare.

Printre ele se află faptul că, dacă un martor își uită mărturia, iar celălalt martor îi amintește și el își aduce aminte, uitarea nu dăunează, fiindcă Allah a spus: „astfel încât, dacă una dintre ele uită, cealaltă să-i amintească”. Cu atât mai mult este primită mărturia dacă martorul își amintește singur, fără ca altul să-i amintească, fiindcă mărturia se întemeiază pe cunoaștere și certitudine.

Printre ele se află faptul că mărturia trebuie să izvorască din cunoaștere și certitudine, nu din îndoială. Dacă martorului îi apare vreo îndoială cu privire la mărturia sa, chiar dacă o anumită părere i se pare mai puternică, nu-i este îngăduit să mărturisească decât ceea ce cunoaște.

Printre ele se află faptul că martorul nu are voie să refuze atunci când este chemat, fie pentru a fi de față la tranzacție și a-și asuma rolul de martor, fie pentru a depune mărturie. Împlinirea mărturiei este una dintre cele mai bune fapte drepte: Allah a poruncit-o și a vestit folosul și binele ei.

Printre ele se află faptul că nu este îngăduită vătămarea scribului ori a martorului, prin chemarea lor într-un timp ori într-o împrejurare care le aduce vătămare. Așa cum deținătorii drepturilor și cei care încheie tranzacția sunt opriți să-i vatăme pe martori și pe scribi, scribul și martorul sunt, de asemenea, opriți să-i vatăme pe cei care încheie tranzacția ori pe unul dintre ei.

Tot de aici se înțelege că, dacă scrierea ori mărturia îi aduce scribului sau martorului o vătămare, el este scutit de această obligație.

Versetul atrage atenția că nu este îngăduită vătămarea celor care fac bine și săvârșesc fapte bune și nici împovărarea lor cu ceea ce nu pot purta: „Oare răsplata binelui este alta decât binele?” (ar-Rahman, 55:60).

Tot astfel, cel care face bine trebuie să-și desăvârșească binefacerea, abținându-se să-l vatăme prin cuvânt ori faptă pe omul căruia i-a făcut bine. Binefacerea nu se desăvârșește decât astfel.

Printre ele se află faptul că nu este îngăduită luarea unei plăți pentru scriere și mărturie atunci când acestea sunt obligatorii, fiindcă sunt drepturi pe care Allah le-a impus scribului și martorului și fiindcă plata ar putea deveni o vătămare pentru cei care încheie tranzacția.

Printre ele se află arătarea binelui și folosului care urmează aplicării acestor îndrumări mărețe: ocrotirea drepturilor, dreptatea, înlăturarea certurilor și ferirea de uitare și neatenție. De aceea Allah a spus: „Aceasta este mai drept înaintea lui Allah, mai sigur pentru mărturie și mai potrivit pentru a nu vă îndoi.” Acestea sunt foloase de care robii au neapărată nevoie.

Printre ele se află faptul că învățarea scrierii ține de treburile religiei, deoarece este un mijloc de păzire a religiei și a vieții lumești și o cauză a binefacerii.

Printre ele se află faptul că, dacă Allah l-a ales pe un om printr-o binefacere de care ceilalți au nevoie, recunoștința deplină pentru ea cere să le dăruiască robilor lui Allah din ceea ce a primit și să le împlinească nevoile. Allah a legat interdicția adresată scribului de a refuza să scrie de amintirea binefacerii Sale: „așa cum l-a învățat Allah”. Mai mult, celui care împlinește nevoia fratelui său, Allah îi împlinește nevoia.

Printre ele se află faptul că vătămarea martorilor și a scribilor este o abatere a omului. Abaterea înseamnă ieșirea din ascultarea de Allah și căderea în neascultare; ea crește, scade și poate fi numai parțială. De aceea Allah nu a spus: „sunteți răzvrătiți” ori „sunteți oameni abătuți”, ci: „este o abatere din partea voastră”. Abaterea robului este pe măsura îndepărtării lui de ascultarea Domnului său.

Din cuvintele „Temeți-vă de Allah, iar Allah vă învață” se deduce că evlavia față de Allah este un mijloc pentru dobândirea științei. Acest lucru reiese și mai limpede din cuvintele Sale: „O, voi cei care credeți! Dacă vă temeți de Allah, El vă va dărui un criteriu” (al-Anfal, 8:29), adică o știință prin care deosebiți realitățile și adevărul de fals.

Printre ele se află faptul că știința folositoare nu înseamnă numai învățarea treburilor religiei legate de actele de adorare, ci cuprinde și învățarea treburilor lumești legate de tranzacții. Allah Preaînaltul a păzit pentru robi treburile religiei și ale vieții lor lumești, iar Cartea Sa măreață cuprinde lămurirea tuturor lucrurilor.

Versetul 283 arată și legitimitatea garanțiilor pentru drepturi, adică a zălogurilor și garanțiilor personale prin care omul își asigură primirea dreptului său, fie că încheie o tranzacție cu un om drept ori păcătos, demn de încredere ori trădător. Câte drepturi nu sunt ocrotite prin garanții și câte neînțelegeri nu sunt astfel înlăturate!

Printre ele se află faptul că deplinătatea garanției prin zălog cere ca bunul să fie primit în stăpânire. Aceasta nu înseamnă că zălogul ar fi valabil numai după primirea lui, ci precizarea „un zălog primit în stăpânire” arată că uneori este primit și încrederea este deplină, iar alteori nu este primit și garanția rămâne nedesăvârșită.

Din cuvintele „un zălog primit în stăpânire” se deduce că, dacă cel care a dat zălogul și cel care l-a primit nu se înțeleg asupra mărimii datoriei pentru care a fost dat zălogul, este primit cuvântul creditorului care ține zălogul. Allah a făcut din zălog o garanție pentru dreptul său; dacă spusa lui despre mărimea datoriei nu ar fi primită, garanția nu și-ar atinge scopul în lipsa documentului și a martorilor.

Printre ele se află faptul că este îngăduită tranzacția fără document și fără martori, potrivit cuvintelor: „Dacă unul dintre voi are încredere în altul, cel căruia i s-a acordat încrederea să înapoieze ceea ce i-a fost încredințat.” În această situație este însă nevoie de evlavie și teamă de Allah; altfel, deținătorul dreptului își primejduiește dreptul. De aceea Allah i-a poruncit celui care datorează dreptul să se teamă de El și să înapoieze ceea ce i-a fost încredințat.

Printre ele se află faptul că acela care i-a acordat încredere partenerului său de tranzacție i-a făcut un bine măreț și s-a încrezut în religiozitatea și cinstea lui. Astfel, celui care datorează dreptul i se întărește obligația de a înapoia lucrul încredințat din două motive: împlinește dreptul lui Allah și porunca Sa și împlinește dreptul partenerului care s-a încrezut în cinstea lui și i-a acordat încredere.

Printre ele se află interzicerea ascunderii mărturiei. Cel care o ascunde are inima păcătoasă, iar inima este stăpânul mădularelor. Ascunderea mărturiei, asemenea mărturiei mincinoase și false, duce la pierderea drepturilor, stricarea tranzacțiilor și repetarea păcatului atât în sarcina martorului, cât și a celui care datorează dreptul.

Faptul că zălogul este menționat în legătură cu călătoria, deși este îngăduit atât în călătorie, cât și acasă, se datorează nevoii mai mari de el atunci când lipsesc scribul și martorul.

Versetul se încheie spunând că Allah este „Atotștiutor” al tuturor faptelor robilor, încurajându-i să încheie tranzacții bune și avertizându-i împotriva celor rele.

Versetul 284

Allah Preaînaltul vestește stăpânirea Sa cuprinzătoare asupra locuitorilor cerurilor și ai pământului, precum și știința Sa care cuprinde ceea ce robii arată și ceea ce ascund în sufletele lor. El le va cere socoteală pentru toate acestea.

El „iartă pe cine voiește”: pe cel care se întoarce mereu cu pocăință la Domnul său - „Cu adevărat, El este Iertător față de cei care se întorc mereu” (al-Isra', 17:25) - și „pedepsește pe cine voiește”: pe cel care stăruie în păcate lăuntric și pe față.

Acest verset nu contrazice hadithurile care vestesc iertarea gândurilor pe care robul le are în sine atâta vreme cât nu le pune în faptă și nu le rostește. Este vorba despre gândurile trecătoare ale sufletului, care nu devin însușiri ale robului și pe care acesta nu se hotărăște să le urmeze. Aici este vorba despre hotărârile ferme și însușirile statornicite în suflet, fie ele însușiri ale binelui ori ale răului. De aceea Allah a spus: „ceea ce se află în sufletele voastre”, adică hotărârile și însușirile care s-au așezat și s-au statornicit în ele.³⁷

Allah a vestit că „are putere asupra tuturor lucrurilor”. Din desăvârșirea puterii Sale face parte judecarea făpturilor și dăruirea răsplății ori pedepsei pe care o merită fiecare.

Versetele 285 și 286

S-a transmis în mod autentic de la Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - că celui care recită aceste două versete în timpul nopții îi vor fi de ajuns, adică îl vor feri de toate relele. Aceasta se datorează înțelesurilor mărețe pe care le cuprind.³⁸

La începutul acestei sure, Allah le-a poruncit oamenilor să creadă în toate temeliile credinței, spunând: „Spuneți: Noi credem în Allah și în ceea ce ne-a fost pogorât...” (al-Baqarah, 2:136). În acest verset, El a vestit că Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și credincioșii aflați împreună cu el au crezut în aceste temelii mărețe, în toți Mesagerii și în toate Cărțile. Ei nu au făcut ceea ce au făcut oamenii religiilor abătute, care au crezut în unii și nu au crezut în alții.

Alăturarea credincioșilor Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și folosirea acelorași cuvinte pentru a vorbi despre ei toți reprezintă o mare cinste pentru credincioși. Versetul arată că el - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - face parte din comunitatea căreia i se adresează rânduielile religiei și, asemenea ei, are datoria de a le împlini pe deplin și că i-a întrecut pe credincioși, ba chiar pe toți Mesagerii, în împlinirea credinței și a drepturilor ei.

Cuvintele „Ei spun: Am auzit și ne-am supus” reprezintă angajamentul general al credincioșilor față de tot ceea ce Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a adus din Carte și din Sunnah. Ei au ascultat, au primit cele auzite și s-au supus cu ascultare.

Aceasta cuprinde rugămintea lor smerită către Allah de a-i ajuta să împlinească cele primite și de a le ierta neajunsurile în împlinirea îndatoririlor și săvârșirea lucrurilor interzise. Ei I s-au rugat, de asemenea, prin aceste cereri folositoare, iar Allah Preaînaltul le-a răspuns prin cuvintele Profetului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - spunând: „Am făcut aceasta.”³⁹

Aceste rugăciuni sunt primite cu certitudine pentru credincioși în ansamblu și pentru fiecare dintre ei, dacă în cazul său nu există o piedică. Allah i-a scutit de tragerea la răspundere pentru greșeală și uitare, le-a ușurat Legea Sa cât se poate de mult, nu a așezat asupra lor greutățile, poverile și lanțurile pe care le-a așezat asupra celor dinaintea lor și nu i-a împovărat peste puterea lor. El i-a iertat, a avut milă de ei și i-a ajutat împotriva oamenilor necredincioși.

Îl rugăm pe Allah Preaînaltul, prin Numele și Însușirile Sale și prin binefacerea de a ne fi dăruit statornicia în religia Sa, să împlinească aceasta pentru noi, să-Și îndeplinească făgăduința făcută nouă prin cuvintele Profetului Său și să îndrepte starea credincioșilor.

Din aceasta se desprinde regula ușurării și a înlăturării greutății din toate treburile religiei. Se desprinde și regula trecerii cu vederea a uitării și greșelii în actele de adorare și în drepturile lui Allah Preaînaltul.

La fel stau lucrurile și în privința drepturilor făpturilor: păcatul și mustrarea sunt înlăturate. Însă obligația despăgubirii pentru pierderile pricinuite din greșeală ori din uitare, fie că este vorba despre vieți, fie despre averi, decurge din pricinuirea acelor pierderi fără drept, indiferent dacă aceasta s-a produs din greșeală, din uitare sau cu intenție.

Aici se încheie tafsirul Surei al-Baqarah. Lui Allah I se cuvin lauda și preamărirea, iar Allah să reverse pacea și binecuvântarea asupra lui Muhammad.