Introducerea autorului

Metoda autorului

Să se știe că metoda mea în acest tafsir este următoarea: la fiecare verset menționez sensurile care îmi vin în minte și nu socotesc că explicarea unui sens într-un pasaj anterior mă scutește de a arăta sensurile pasajelor următoare. Aceasta deoarece Allah a descris această Carte ca fiind „mathani” - o Carte în care relatările, istorisirile, hotărârile și toate subiectele folositoare sunt reluate - din rațiuni pline de înțelepciune. El a poruncit să cugetăm asupra ei în întregime, deoarece aceasta sporește știința și cunoașterea, îndreaptă exteriorul și interiorul omului și pune în bună rânduială toate lucrurile.

Cuvântul introductiv

În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.

Lauda Îi aparține lui Allah, Care i-a pogorât robului Său al-Furqan, Criteriul care deosebește ceea ce este permis de ceea ce este interzis, pe cei fericiți de cei nenorociți și adevărul de falsitate. Prin mila Sa, El a făcut din această Carte o călăuzire pentru oameni în general și pentru cei evlavioși în mod deosebit, care îi scoate din rătăcirea necredinței, a păcatelor și a ignoranței și îi conduce către lumina credinței, a evlaviei și a științei.

El a pogorât-o ca vindecare a bolilor din piepturi: îndoielile și poftele. Prin ea se dobândesc certitudinea și cunoașterea în cele mai înalte chestiuni. Totodată, a făcut-o vindecare pentru trupuri, de bolile, suferințele, durerile și neputințele lor.

El a vestit că în ea nu există nicio îndoială și niciun fel de nesiguranță, deoarece relatările, poruncile și interdicțiile sale cuprind adevărul deplin.

El a pogorât-o binecuvântată, cu mult bine, știință îmbelșugată, taine minunate și învățături înalte. Orice binecuvântare și fericire dobândită în această lume ori în Viața de Apoi își are cauza în călăuzirea prin ea și în urmarea ei.

El a vestit că ea confirmă Scripturile anterioare și veghează asupra lor: ceea ce ea confirmă este adevărat, iar ceea ce respinge trebuie respins, deoarece le cuprinde și adaugă la ele. Allah Preaînaltul spune despre ea: „Prin ea, Allah îi călăuzește pe cei care caută mulțumirea Lui pe căile păcii.” Astfel, ea călăuzește către Casa Păcii, arată limpede drumul care duce la ea și îndeamnă la urmarea lui; totodată, dezvăluie drumul care duce la casa durerilor și avertizează împotriva lui.

Allah Preaînaltul spune despre ea: „Aceasta este o Carte ale cărei versete au fost desăvârșit întocmite, apoi tâlcuite în amănunt, de la un Înțelept, Atotștiutor.” El a făcut versetele ei pe deplin limpezi și le-a întocmit cu cea mai mare desăvârșire. Le-a explicat amănunțit, deosebind adevărul de falsitate și calea dreaptă de rătăcire, într-un chip care înlătură orice nelămurire, fiindcă ele vin de la un Înțelept, Atotștiutor. El nu vestește decât adevărul, dreptatea și certitudinea; nu poruncește decât dreptatea, binefacerea și virtutea; și nu interzice decât ceea ce aduce vătămare religiei și vieții lumești.

Allah Preaînaltul a jurat pe Coran și l-a descris drept „glorios”. Gloria înseamnă amploarea și măreția însușirilor, iar aceasta se datorează vastității și măreției sensurilor Coranului. El l-a descris și drept „purtător al Aducerii-aminte”, adică prin el sunt reamintite cunoștințele despre Allah, moravurile frumoase și faptele bune, iar cel care se teme de Allah primește prin el povața.

Allah Preaînaltul spune: „Noi l-am pogorât drept Coran în limba arabă, pentru ca voi să înțelegeți.” El l-a pogorât în această limbă pentru ca noi să-l înțelegem și să-i pricepem sensurile. Ne-a poruncit să cugetăm asupra lui, să reflectăm la el și să desprindem științele sale. Aceasta se datorează faptului că meditarea asupra lui este cheia oricărui bine și mijlocul prin care se dobândesc cunoștințele și tainele.

Așadar, lui Allah Îi aparțin lauda, mulțumirea și preamărirea, fiindcă a făcut Cartea Sa călăuzire, vindecare și milă; lumină, limpezire și aducere-aminte; învățătură, binecuvântare, îndrumare și veste bună pentru musulmani.

Odată cunoscut acest lucru, se înțelege cât de mult are nevoie fiecare om responsabil de faptele sale să cunoască sensurile Coranului și să se lase călăuzit de ele. Se cuvine, deci, ca robul să depună toate strădaniile și să-și folosească toate puterile pentru a-l învăța și a-l înțelege pe căile cele mai directe către această țintă.

Imamii - Allah să aibă milă de ei - au scris numeroase exegeze ale Cărții lui Allah. Unele sunt foarte ample și, în multe dintre cercetările lor, se îndepărtează de scopul urmărit; altele sunt prea scurte și se mărginesc la explicarea unor cuvinte din punct de vedere lingvistic, fără să urmărească sensul intenționat.

Metoda potrivită este ca sensul să fie ținta, iar cuvintele să fie mijlocul prin care se ajunge la el. Trebuie cercetate contextul discursului și scopul pentru care acesta a fost rostit, iar pasajul trebuie comparat cu cele asemănătoare din alte locuri. De asemenea, trebuie știut că el a fost revelat pentru călăuzirea tuturor oamenilor: a celui învățat și a celui neînvățat, a locuitorului orașului și a beduinului.

Cercetarea atentă a contextului versetelor, împreună cu cunoașterea vieții Mesagerului, a împrejurărilor ei și a felului în care s-a purtat cu companionii și cu dușmanii săi la vremea revelării, reprezintă unul dintre cele mai importante ajutoare pentru cunoașterea și înțelegerea sensului urmărit. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când i se adaugă cunoașterea diferitelor ramuri ale limbii arabe.

Cel căruia Allah îi dăruiește această reușită nu mai are de făcut decât să se dedice meditării asupra Coranului și înțelegerii lui, să cugete mult la cuvintele sale, la sensurile și implicațiile lor și la ceea ce ele arată explicit, precum și la sensurile lor implicite.

Dacă omul depune toate strădaniile în această privință, Domnul este mai darnic decât robul Său. El îi va deschide, fără îndoială, porți către cunoștințe pe care omul nu le-ar putea dobândi numai prin propria putere.

Deoarece Creatorul ne-a dăruit, mie și fraților mei, preocuparea pentru nobila Sa Carte, potrivit stării și puterii noastre, am dorit să aștern în scris ceea ce mi-a fost înlesnit din tâlcuirea Cărții lui Allah și ceea ce Allah ne-a dăruit din înțelegerea ei. Am scris această lucrare pentru a le fi aducere-aminte celor care studiază, lămurire celor care caută o înțelegere limpede și ajutor celor care merg pe cale. Am dorit, totodată, să consemnez această cunoaștere, de teamă să nu se piardă.

Singurul meu scop a fost ca sensul să rămână ținta principală. Nu m-am ocupat de analizarea separată a cuvintelor și de dezlegarea construcțiilor dificile, din motivul pe care l-am arătat. În plus, exegeții de dinainte i-au scutit de această muncă pe cei veniți după ei. Allah să-i răsplătească cu bine pentru ceea ce au făcut în folosul musulmanilor.

Nădăjduiesc că Allah va înlesni ceea ce mi-am propus și va netezi drumul către ceea ce doresc; pe El mă bizui. Dacă Allah nu înlesnește un lucru, nu există nicio cale de a-l dobândi; iar dacă El nu oferă ajutor, robul nu poate ajunge la ceea ce nădăjduiește.

Îl rog pe Allah Preaînaltul să facă această lucrare închinată cu sinceritate numai Feței Sale celei nobile și să aducă prin ea un folos larg răspândit. Cu adevărat, El este Darnic și Generos.

O, Allah, trimite binecuvântările Tale asupra lui Muhammad, asupra familiei și a companionilor săi și dăruiește-le pace din belșug.

Foloase importante legate de interpretarea Coranului

Din „Bada'i al-Fawa'id” de Ibn al-Qayyim - Allah să aibă milă de el

Formulele care exprimă generalitatea

Un substantiv nehotărât, atunci când apare într-un context negativ, are sens general. Acest principiu se desprinde din cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Domnul tău nu nedreptățește pe nimeni” și: „Niciun suflet nu știe ce bucurie a ochilor i-a fost ascunsă.”

El are același sens general într-o întrebare, precum în cuvintele: „Cunoști pe cineva care să-I fie asemenea?”; într-o condiție, precum: „Iar dacă vei vedea vreun om” și: „Dacă vreunul dintre politeiști îți cere ocrotire”; și într-o interdicție, precum: „Niciunul dintre voi să nu se uite înapoi.”

Într-un context afirmativ, generalitatea se poate înțelege din caracterul general al cauzei și al implicației, precum în cuvintele: „Fiecare suflet va ști ce a adus”, mai ales atunci când substantivului i se adaugă cuvântul „fiecare”, ca în: „Fiecare suflet va veni însoțit de un mânător și de un martor.” Un alt exemplu în care generalitatea rezultă din caracterul general al implicației este: „Și pe suflet și pe Cel care l-a întocmit.”

Generalitatea substantivului la singular, articulat hotărât, se desprinde din cuvintele: „Cu adevărat, omul se află în pierdere” și: „Necredinciosul va spune.”

Generalitatea substantivului la singular aflat într-o construcție de anexare (idafah) se desprinde din cuvintele: „Ea a crezut în cuvintele Domnului ei și în Cărțile Lui.” Oamenii din Basra și Hafs au citit la plural, „Cărțile Lui”, iar ceilalți au citit la singular, „Cartea Lui”. Un alt exemplu este: „Aceasta este Cartea Noastră, care vorbește despre voi cu adevăr”, adică toate cărțile în care au fost consemnate faptele lor.

Generalitatea pluralului articulat hotărât se desprinde din cuvintele: „Când Mesagerilor li se va stabili timpul”; „Când am luat legământul de la profeți”; și din cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Cu adevărat, musulmanii și musulmanele...”, până la sfârșitul versetului.

Generalitatea pluralului aflat într-o construcție de anexare se desprinde din cuvintele: „Toți au crezut în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale și în Mesagerii Săi.”

Generalitatea instrumentelor condiționale se desprinde din cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Cine săvârșește fapte bune și este credincios nu se va teme nici de nedreptate, nici de micșorarea răsplății”; „Cine face bine cât greutatea unui fir de praf îl va vedea”; „Orice bine ați face, Allah îl știe”; „Oriunde v-ați afla, moartea vă va ajunge”; „Oriunde v-ați afla, întoarceți-vă fețele în direcția ei”; „Când îi vezi pe cei care se cufundă în discuții necuviincioase despre semnele Noastre, îndepărtează-te de ei”; și: „Când vin la tine cei care cred în semnele Noastre, spune: Pace vouă! Domnul vostru Și-a prescris mila.”

Acest lucru este valabil atunci când răspunsul condiției exprimă o cerere sau o poruncă, așa cum se întâmplă în ultimele două versete. Dacă răspunsul este o relatare despre trecut, sensul general nu se impune, ca în: „Când au văzut vreun negoț sau vreo distracție, s-au împrăștiat către ea” și: „Când vin la tine ipocriții, spun: Mărturisim că tu ești Mesagerul lui Allah.”

Dacă răspunsul privește viitorul, cele mai multe asemenea locuri au sens general, ca în: „Când le măsoară sau le cântăresc altora, le dau mai puțin”; „Când trec pe lângă ei, își fac semne unii altora”; și: „Când li se spunea: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, se arătau trufași.” Totuși, uneori formularea poate să nu exprime generalitatea, precum în: „Când îi vezi, trupurile lor îți plac.”

Cum se recunosc obligația, interdicția și permisiunea

Caracterul obligatoriu al unei porunci formulate fără restricții se înțelege din aceea că Allah îl mustră pe cel care i se opune, îl numește neascultător și rânduiește pentru aceasta o pedeapsă în această lume sau în Viața de Apoi.

Caracterul prohibitiv al unei interdicții se înțelege din aceea că Allah îl mustră pe cel care o încalcă, îl numește neascultător și rânduiește o pedeapsă pentru săvârșirea faptei.

Obligația se poate înțelege uneori dintr-o poruncă, iar alteori din afirmarea expresă a obligativității, a datoriei ori a prescrierii; din expresia „îi revine”; sau din expresii precum „este un drept asupra robilor” și „este un drept asupra credincioșilor”.

Interzicerea se poate înțelege dintr-o oprire expresă; din declararea explicită a unui lucru drept interzis sau oprit; din amenințarea cu pedeapsa pentru săvârșirea lui; din mustrarea făptașului; din impunerea unei ispășiri pentru acea faptă; ori din expresia „nu se cuvine”, care, în limbajul Coranului și al Mesagerului, arată imposibilitatea sau nepermisiunea, fie din punct de vedere rațional, fie din punct de vedere religios.

Ea se mai înțelege din expresii precum „nu li se cuvenea să...” ori „nu le era îngăduit să...”; din stabilirea unei pedepse legale pentru faptă; din expresiile „nu este permis” și „nu este potrivit”; din descrierea faptei drept stricăciune, drept ceva împodobit de Satana ori drept lucrarea sa; din faptul că Allah nu iubește acea faptă și nu este mulțumit de ea pentru robii Săi, nu-l curățește pe cel care o face, nu-i vorbește și nu-l privește, precum și din alte formulări asemănătoare.

Permisiunea se poate înțelege din acordarea îngăduinței și a alegerii; dintr-o poruncă venită după o interdicție; din negarea vinei, a dificultății, a păcatului ori a tragerii la răspundere; din vestirea faptului că Allah trece cu vederea fapta; din aprobarea ei tacită în vremea revelației; din mustrarea celui care declară un lucru interzis; din vestirea faptului că Allah a creat acel lucru pentru noi, ni l-a pus la dispoziție și ni l-a dăruit ca binefacere; ori din relatarea unei fapte săvârșite de cei de dinaintea noastră, fără ca ei să fie mustrați pentru ea. Dacă relatarea este însoțită și de laudă, aceasta arată că fapta este de preferat, fie ca recomandare, fie ca obligație.

Semnele prin care se recunoaște caracterul prescris al unei fapte

Orice faptă pe care Allah și Mesagerul Său o preamăresc sau o laudă; ori pentru care îl laudă pe făptaș; de care se bucură, pe care o iubesc sau pentru care îl iubesc pe făptaș; orice faptă de care Allah este mulțumit sau pentru care este mulțumit de făptaș; pe care o descrie drept bună, binecuvântată ori frumoasă; pe care o rânduiește drept cauză a iubirii Sale ori a unei răsplăți în această lume sau în Viața de Apoi; drept cauză pentru ca El să-l pomenească pe rob, să-i mulțumească, să-l călăuzească sau să-l mulțumească; orice faptă al cărei săvârșitor este descris drept bun sau care este recunoscută drept bună; orice faptă pentru al cărei săvârșitor sunt negate tristețea și teama, căruia i se promite siguranță sau prin care dobândește apropierea și ocrotirea lui Allah; orice lucru pentru dobândirea căruia Mesagerii s-au rugat, care este descris ca apropiere de Allah sau pe care Allah jură, fie prin faptă, fie prin făptaș - precum jurământul pe caii luptătorilor pe calea lui Allah și pe goana lor -; orice faptă pentru al cărei săvârșitor Domnul, Măreț și Preaînalt, râde ori de care Se minunează: toate acestea arată că fapta este prescrisă de religie, iar aceasta cuprinde atât obligația, cât și recomandarea.

Semnele prin care se recunoaște caracterul oprit al unei fapte

Orice faptă pe care Legiuitorul cere să o părăsim; pe al cărei săvârșitor îl mustră, îl condamnă, îl urăște ori îl blestemă; despre care neagă că o iubește sau că-l iubește pe cel care o face; de care nu este mulțumit sau pentru care nu este mulțumit de făptaș; orice faptă al cărei săvârșitor este asemuit cu animalele ori cu diavolii; care este făcută piedică în calea călăuzirii; care este descrisă drept rea ori vrednică de ură; de care profeții au cerut ocrotire sau pe care au urât-o; orice faptă rânduită drept cauză a lipsei izbăvirii, a unei pedepse în această lume sau în Viața de Apoi, a mustrării, a învinuirii, a rătăcirii sau a neascultării; care este descrisă drept murdară, întinată ori necurată; drept nesupunere sau păcat; ori drept cauză a păcatului, a întinării, a blestemului, a mâniei, a dispariției unei binecuvântări, a coborârii unei nenorociri, a unei pedepse legale, a împietririi inimii, a umilirii ori a ținerii sufletului zăloguit; orice faptă care atrage dușmănia lui Allah față de făptaș, lupta Lui împotriva acestuia sau faptul că Allah îl ia în derâdere și îl batjocorește; ori cauza pentru ca Allah să-l lase uitării pe făptaș; orice faptă în legătură cu care Allah pomenește răbdarea Sa față de făptaș, blândețea sau iertarea Sa; pentru care cheamă la căință; orice faptă al cărei săvârșitor este descris drept rău sau disprețuit; care este pusă pe seama Satanei, a împodobirii sale ori a faptului că Satana îl ia în stăpânire pe făptaș; care este descrisă printr-o însușire de ocară, precum nedreptatea, asuprirea, agresiunea sau păcatul; orice faptă de care profeții s-au declarat nevinovați, fie de ea, fie de cel care o face; de al cărei făptaș s-au plâns lui Allah ori față de care și-au declarat pe față dușmănia; orice faptă făcută cauză a eșecului făptașului în această lume ori în Viața de Apoi; pentru care i se refuză Paradisul; al cărei săvârșitor este descris drept dușman al lui Allah sau față de care Allah este dușman; ori căruia i se vestește război din partea lui Allah și a Mesagerului Său; orice faptă prin care omul poartă și păcatul altuia; despre care se spune „nu se cuvine” ori „nu este potrivit”; în privința căreia este poruncită evlavia atunci când se întreabă despre ea; al cărei opus este poruncit; al cărei făptaș trebuie părăsit; din cauza căreia oamenii se blestemă reciproc în Viața de Apoi ori se leapădă unii de alții; al cărei săvârșitor este descris prin rătăcire, prin aceea că nu are nicio legătură cu Allah sau că nu aparține căii Mesagerului și a companionilor săi; orice faptă alăturată, în aceeași hotărâre sau relatare, unui lucru a cărui interzicere este vădită; a cărei evitare este făcută cauză a izbăvirii; care stârnește dușmănie și ură între musulmani; ori în privința căreia făptașului i se spune: „Oare nu te vei opri?”; orice faptă pentru al cărei săvârșitor profeților li se interzice să se roage; în urma căreia vine îndepărtarea sau izgonirea; despre al cărei săvârșitor se spune „ucis să fie” ori „Allah să-l nimicească”; orice faptă despre al cărei săvârșitor se vestește că Allah nu-i va vorbi în Ziua Învierii, nu-l va privi și nu-l va curăți; că Allah nu-i îndreaptă lucrarea și nu-i călăuzește uneltirea; că făptașul nu izbândește și că, în Ziua Învierii, nu va fi dintre martori ori dintre mijlocitori; orice faptă despre care se spune că stârnește gelozia lui Allah ori a cărei stricăciune este arătată; pentru al cărei săvârșitor nu se primește nicio faptă obligatorie și niciuna facultativă; prin care omului îi este rânduit un diavol care îi devine însoțitor; care devine cauza pentru ca Allah să-i abată inima ori să-l îndepărteze de semnele Sale și de înțelegerea binefacerilor Sale; precum și faptele asupra cărora Allah întreabă de ce au fost săvârșite: „De ce îi abateți de la calea lui Allah pe cei care cred?”, „De ce amestecați adevărul cu falsitatea?”, „Ce te-a împiedicat să te prosterni?” și „De ce spuneți ceea ce nu faceți?” - atâta vreme cât întrebarea nu este însoțită de un răspuns. Dacă răspunsul este dat, hotărârea se înțelege potrivit acelui răspuns.

Toate acestea și cele asemănătoare arată că fapta este oprită. Aceste formulări indică interzicerea mai constant decât ar indica o simplă nerecomandare.

Expresiile „Allah și Mesagerul Său urăsc aceasta” sau „este un lucru urât” sunt folosite cel mai adesea pentru ceea ce este interzis, deși uneori pot indica doar o nerecomandare care nu ajunge la interzicere.

Cât despre expresia „Eu, unul, nu fac aceasta”, ceea ce se poate afirma cu siguranță este că fapta este nerecomandată. Un exemplu sunt cuvintele Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa): „Eu, unul, nu mănânc rezemat.”¹

Expresiile „nu ți se cuvine” și „nu ni se cuvine” sunt folosite în mod constant pentru ceea ce este interzis, precum în: „Nu ți se cuvine să te arăți trufaș aici”, „Nu ni se cuvine să ne întoarcem la ea” și „Nu mi se cuvine să spun ceea ce nu am dreptul să spun.”

Semnele permisiunii

Permisiunea se înțelege din declararea unui lucru drept îngăduit; din ridicarea vinei; din acordarea permisiunii; din trecerea cu vederea; din expresia „dacă vrei, fă, iar dacă vrei, nu face”; din amintirea binefacerilor aflate în lucrurile create și în acțiunile legate de ele, precum: „Din lână, blană și părul lor aveți lucruri pentru casă și folosință până la un timp” și: „După stele se călăuzesc”; din tăcerea cu privire la interzicere; și din aprobarea tacită a unei fapte în timpul revelației.

Ce arată exprimarea mirării

Așa cum exprimarea minunării poate arăta iubirea lui Allah Preaînaltul pentru o faptă - precum în cuvintele: „Domnul tău Se minunează de un tânăr care nu are porniri nestăpânite” și în alte relatări asemănătoare -, ea poate arăta și ura față de o faptă, precum în cuvintele: „Dacă te minunezi, cu adevărat de mirare este vorba lor” și: „Ba tu te minunezi, iar ei își bat joc”; sau în: „Cum puteți să nu credeți, când vi se recită versetele lui Allah și Mesagerul Său se află printre voi?”²

Uneori, ea poate arăta imposibilitatea unei hotărâri și nepotrivirea ei, precum în: „Cum să aibă politeiștii un legământ la Allah?” Alteori arată cât de potrivită este împiedicarea unui lucru prin hotărârea divină și că săvârșirea lui nu I se potrivește lui Allah, precum în cuvintele Preaînaltului: „Cum să-i călăuzească Allah pe niște oameni care au tăgăduit după ce au crezut?”

Folosul negării egalității

În Cartea lui Allah, negarea egalității poate privi două fapte, ca în cuvintele Preaînaltului: „Oare puneți adăparea pelerinilor și îngrijirea Moscheii Sfinte pe aceeași treaptă cu credința celui care crede în Allah și în Ziua de Apoi?” Poate privi două categorii de făptuitori, ca în: „Nu sunt egali credincioșii care rămân în urmă - în afara celor împiedicați de o vătămare - și cei care se străduiesc pe calea lui Allah”; sau două răsplăți, ca în: „Nu sunt egali locuitorii Focului și locuitorii Paradisului.” Allah le-a reunit pe toate trei într-un singur pasaj: „Nu sunt egali orbul și cel care vede, nici întunericurile și lumina...”

Folosul pildelor și al contextului

Din pildele Coranului se desprind aducerea-aminte, povățuirea, îndemnul, avertizarea, luarea de învățătură și confirmarea adevărului. Prin ele, sensul urmărit este apropiat de rațiune și înfățișat sub forma unui lucru perceptibil, astfel încât raportul său cu rațiunea să fie asemenea raportului lucrului perceptibil cu simțurile.

Pildele Coranului pot arăta deosebirea dintre răsplăți, pot cuprinde laudă și mustrare sau vestirea răsplății, pot scoate în evidență măreția ori lipsa de însemnătate a unui lucru și pot confirma un adevăr sau nimici o falsitate.

Contextul îndrumă la explicarea unui lucru exprimat pe scurt, stabilește care dintre sensurile posibile este cel urmărit, înlătură posibilitatea altui sens decât cel intenționat, particularizează o exprimare generală, limitează una absolută și arată varietatea semnificațiilor. Contextul este unul dintre cele mai puternice indicii ale intenției vorbitorului. Cine îl neglijează greșește în raționamentul său și se înșală în discuția sa.

Privește, de pildă, cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Gustă! Tu ești, într-adevăr, cel puternic, cel nobil!” Contextul arată că acestea sunt rostite spre umilire și batjocură, nu ca o laudă.

Folosul relatărilor despre realitățile observabile

Faptul că Domnul relatează despre realități perceptibile și observabile are mai multe foloase. Uneori, acestea servesc drept pregătire și introducere pentru respingerea a ceea ce urmează; alteori sunt o povață și o aducere-aminte; alteori sunt o mărturie pentru adevărul celor vestite de El despre unicitatea Sa, sinceritatea Mesagerului Său și învierea morților; alteori sunt pomenite pentru a aminti o binefacere; pentru a mustra și a dojeni; pentru a lăuda și a mustra; ori pentru a vesti cunoașterea deplină pe care Domnul o are asupra acelui lucru. Există și alte asemenea foloase.

Aici se încheie cuvintele lui Ibn al-Qayyim - Allah să aibă milă de el. Ele sunt deosebit de folositoare și cuprind multe dintre regulile și principiile legate de interpretarea Coranului. Allah să-l răsplătească cu bine.³

Continuarea autorului

Eu spun: Coranul cuprinde numeroase ramuri ale cunoașterii, ale căror teme sunt reluate în cuprinsul său.

Printre ele se numără pildele. Ibn al-Qayyim a amintit mai sus folosul lor.

Printre ele se numără descrierea celor fericiți și a celor nefericiți, iar în aceasta se află numeroase foloase.

Însușirile prin care Allah îi descrie pe oamenii binelui arată că El îi iubește, este mulțumit de ei și că acele însușiri sunt vrednice de laudă. Însușirile prin care îi descrie pe oamenii răului arată că Allah urăște acele însușiri și că ele sunt vrednice de mustrare.

Printre aceste foloase se află faptul că Allah îi cinstește pe apropiații Săi prin frumoasa laudă pe care le-o dăruiește între robii Săi, iar aceasta este o răsplată primită încă din această lume. Pe dușmanii Săi îi umilește prin însușirile rușinoase pe care le arată despre ei, iar aceasta este o pedeapsă primită încă din această lume.

Tot aici se află o încurajare a sufletelor de a-i urma pe oamenii binelui și de a se întrece cu ei, o însuflețire pentru săvârșirea faptelor pe care le-au făcut apropiații lui Allah, precum și o avertizare împotriva faptelor oamenilor răului și a păcatelor ale căror urmări s-au abătut asupra celor care le-au săvârșit.

Un alt folos este acela de a lua învățătură din însușirile oamenilor binelui și ale oamenilor răului: cine face fapte asemănătoare cu ale lor va primi ceea ce au primit și ei.

Allah Preaînaltul a îndemnat la luarea de învățătură în mai multe locuri ale Cărții Sale. Adevărata ei natură este trecerea de la un lucru la altul care îi seamănă și judecarea unui lucru prin analogie cu cel asemănător lui.

Un alt folos este că, atunci când robul privește la faptele oamenilor binelui și vede cât de neputincios este să le împlinească așa cum se cuvine, ajunge să-și recunoască slăbiciunea și să se smerească. Tocmai aceasta este îndreptarea lui. În schimb, atunci când se privește pe sine cu admirație și trufie, aceasta devine izvorul stricării sale. Mai există și alte foloase.

Printre științele Coranului se află pomenirea însușirilor lui Allah, a numelor și a faptelor Sale, precum și afirmarea faptului că El este sfânt și mai presus de orice lipsă. În aceasta se află foloase uriașe.

Această cunoaștere - cunoașterea care Îl privește pe Allah Preaînaltul - este cea mai nobilă și mai înaltă dintre toate științele. A te ocupa de înțelegerea și cercetarea temeinică a ei înseamnă a te ocupa de cea mai înaltă țintă, iar dobândirea ei este unul dintre cele mai nobile daruri acordate robului.

Cunoașterea lui Allah Preaînaltul conduce la iubirea Lui, la teama de El, la frica plină de respect, la nădejdea în El și la sinceritatea faptelor pentru El. Aceasta este însăși fericirea robului. Nu există nicio cale de a-L cunoaște pe Allah decât prin cunoașterea numelor și însușirilor Sale și prin înțelegerea sensurilor lor.

Coranul cuprinde, în această privință, detalii și explicații care nu se găsesc în nicio altă carte. Prin ele, Allah li Se face cunoscut robilor Săi, pentru ca ei să-L cunoască.

Allah a creat făpturile pentru ca ele să-L cunoască și să-L adore, iar acesta este scopul pe care ele trebuie să-l urmărească. Preocuparea pentru cunoașterea și adorarea Lui înseamnă urmărirea scopului pentru care robul a fost creat, iar părăsirea și neglijarea lor înseamnă neglijarea acelui scop. În pofida binecuvântărilor neîncetate ale lui Allah și a favorii Sale uriașe din toate punctele de vedere, este deosebit de urât ca omul să rămână neștiutor cu privire la Domnul său și să se îndepărteze de cunoașterea Lui.

Credința în Allah este unul dintre stâlpii credinței; mai mult, este cel mai înalt și temelia tuturor. Credința nu înseamnă doar a rosti: „Cred în Allah”, fără a-L cunoaște pe Domnul tău. Realitatea credinței este ca omul să-L cunoască pe Domnul în Care crede și să depună toate strădaniile pentru a-I cunoaște numele și însușirile, până când ajunge la treapta certitudinii. Credința lui este pe măsura cunoașterii Domnului său: cu cât această cunoaștere sporește, cu atât sporește și credința; iar cu cât ea scade, cu atât credința scade. Calea cea mai directă către aceasta este meditarea asupra numelor și însușirilor Sale din Coran.

Metoda corectă este ca, atunci când întâlnește unul dintre numele lui Allah, omul să afirme sensul pe care acesta îl arată, desăvârșirea și cuprinderea lui generală și să-L declare pe Allah mai presus de tot ceea ce contrazice acel sens.

Cunoașterea lui Allah Preaînaltul este temelia tuturor cunoștințelor. Cel care Îl cunoaște cu adevărat folosește ceea ce știe despre însușirile și faptele Sale drept dovadă pentru ceea ce El face și pentru hotărârile pe care le prescrie, deoarece Allah nu face decât ceea ce decurge din numele și însușirile Sale. Toate faptele Lui țin de dreptate, har și înțelepciune.

În același fel, El nu prescrie nicio hotărâre decât potrivit cu ceea ce cer lauda, înțelepciunea, harul și dreptatea Sa. Toate relatările Lui sunt adevăr și sinceritate, iar poruncile și interdicțiile Sale sunt dreptate și înțelepciune. Acest adevăr este atât de măreț și de vădit, încât limpezimea sa nu mai are nevoie de lămurire:

„Cum poate mintea să recunoască adevărul vreunui lucru, dacă până și lumina zilei are nevoie de dovadă?”

Printre științele Coranului se află pomenirea profeților și a Mesagerilor, a mesajelor cu care au fost trimiși și a celor petrecute între ei și popoarele lor. În aceasta se află mai multe foloase.

Desăvârșirea credinței în ei cere cunoașterea însușirilor, a vieții și a împrejurărilor lor. Cu cât credinciosul le cunoaște mai bine, cu atât credința sa în ei este mai puternică, iubirea pentru ei mai mare, iar prețuirea și respectul față de ei sunt mai adânci.

Printre drepturile pe care profeții le au asupra noastră - îndeosebi Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) - se numără cunoașterea lor și iubirea sinceră pentru ei. Nu există altă cale către aceasta decât cunoașterea împrejurărilor vieții lor.

Cunoașterea profeților cere să-I mulțumim lui Allah Preaînaltul pentru binefacerea pe care le-a dăruit-o credincioșilor: a trimis între ei un Mesager dintre ei, care să-i curețe și să-i învețe Cartea și înțelepciunea, după ce se aflaseră într-o rătăcire vădită.

Mesagerii sunt educatorii credincioșilor. Orice bine, fie și cât greutatea unui fir de praf, le-a ajuns credincioșilor prin intermediul lor și datorită lor; tot prin ei au fost feriți de orice rău, fie și cât greutatea unui fir de praf. Cât de urât este ca un credincios să nu cunoască starea educatorului, îndrumătorului și învățătorului său! Dacă este respingător ca un om să nu cunoască starea părinților săi și să rămână străin de ea, atunci cu atât mai mult trebuie cunoscută starea Mesagerului, care este mai îndreptățit asupra credincioșilor decât sunt ei asupra propriilor persoane. El le este, în privința călăuzirii, un adevărat părinte, al cărui drept vine înaintea tuturor celorlalte drepturi ale făpturilor, după dreptul lui Allah Preaînaltul.

Cunoașterea încercărilor prin care au trecut Mesagerii și a celor petrecute cu ei le oferă credincioșilor modelul și pilda de urmat și le ușurează multe dintre neliniști și suferințe. Oricât de grele ar deveni încercările și suferințele lor, ele nu ajung la măsura unora dintre încercările prin care au trecut profeții.

Allah Preaînaltul spune: „Aveți în Mesagerul lui Allah o pildă frumoasă.” Una dintre cele mai importante modalități de a-i urma este aceea de a urma învățătura lor, felul în care au transmis știința potrivit nivelului de înțelegere al oamenilor, răbdarea cu care i-au învățat pe oameni, chemarea lor la Allah prin înțelepciune și îndemn frumos și felul cel mai bun de a purta discuții. Prin acestea și prin alte însușiri asemănătoare, învățații au devenit moștenitorii profeților.

Printre foloasele cunoașterii Mesagerului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) se află înțelegerea versetelor coranice care i-au fost revelate și priceperea sensului și a scopului lor. Acest lucru depinde de cunoașterea împrejurărilor vieții Mesagerului, a vieții sale împreună cu poporul, cu companionii și cu ceilalți oameni. Vremurile, locurile și persoanele se deosebesc foarte mult. Dacă omul și-ar îndrepta toată preocuparea către înțelegerea sensurilor Coranului fără această cunoaștere, ar ajunge la multe greșeli cu privire la Allah, la Mesagerul Său și la ceea ce Allah a intenționat prin Cuvântul Său. Acest lucru îl cunoaște cel care știe cât de des a fost interpretat sensul intenționat de Allah și de Mesagerul Său prin prisma obiceiurilor apărute mai târziu, ajungându-se astfel la greșeli grave.

Toate acestea cuprind foloase prețioase și concluzii temeinice.

Printre științele Coranului se află poruncile și interdicțiile adresate acestei comunități și altor comunități. Respectarea lor este ceea ce se cere de la aceste comunități, iar cunoașterea lor are mai multe foloase.

Allah Preaînaltul a îndemnat la cunoașterea limitelor celor pogorâte Mesagerului Său și i-a mustrat pe cei care nu le cunosc. Printre lucrurile cele mai importante ale căror limite trebuie cunoscute se numără poruncile și interdicțiile pe care avem datoria să le respectăm. Ni s-a cerut să le respectăm, să le învățăm și să-i învățăm și pe alții. Nu putem împlini ceea ce ni s-a poruncit și nu ne putem feri de ceea ce ni s-a interzis fără a cunoaște aceste rânduieli, astfel încât săvârșirea sau părăsirea faptei să corespundă celor cerute de Allah.

Când omul responsabil primește o poruncă, el trebuie mai întâi să cunoască lucrul care i-a fost poruncit, ce intră în cuprinsul său și ce nu intră. După ce cunoaște aceasta, cere ajutorul lui Allah și se străduiește să o împlinească pe măsura puterii și a posibilității sale. La fel, atunci când i se interzice un lucru, trebuie să cunoască lucrul interzis și realitatea lui, apoi să depună toate strădaniile pentru a-l părăsi, căutând ajutorul Domnului său, ascultând porunca lui Allah și ferindu-se de ceea ce El a oprit.

Atât împlinirea poruncii, cât și ferirea de ceea ce este interzis sunt obligatorii. Iar ceea ce este necesar pentru îndeplinirea unei obligații devine, la rândul său, obligatoriu. Astfel se cunoaște că știința trebuie să vină înaintea faptei și că ea are întâietate asupra acesteia.

Un alt folos este că chemarea la bine, poruncirea a ceea ce este cunoscut drept bun și oprirea de la ceea ce este respingător nu pot fi îndeplinite în mod corect decât după cunoașterea binelui către care se cheamă, a binelui care trebuie poruncit și a răului de la care trebuie oprit. Coranul cuprinde aceste lucruri în cel mai larg și mai deplin chip.

Printre științele Coranului se află stările Zilei de Apoi, adică ceea ce va avea loc după moarte și despre care Allah a vestit în Cartea Sa ori prin Mesagerul Său: stările morții și ale mormântului, locul Marii Adunări, Paradisul și Focul. Cunoașterea acestora are numeroase foloase.

Credința în Ziua de Apoi este unul dintre cei șase stâlpi ai credinței, fără de care credința nu este validă. Cu cât omul cunoaște mai amănunțit această Zi, cu atât credința lui în ea sporește.

Cunoașterea realității ei deschide omului poarta fricii și a nădejdii, iar dacă inima este lipsită de amândouă, ea este cu totul ruinată. Când ele umplu inima, frica îl determină pe om să se abțină de la păcate, iar nădejdea îi înlesnește ascultarea și i-o face ușoară. Aceasta nu se împlinește decât prin cunoașterea amănunțită a lucrurilor de care omul trebuie să se teamă și împotriva cărora trebuie să se păzească: starea mormântului și grozăvia lui, împrejurările înfricoșătoare ale Marii Adunări și însușirile Focului. Tot astfel, se împlinește prin cunoașterea detaliilor Paradisului și a fericirii statornice, a bucuriei și a desfătărilor lui, precum și a bucuriei inimii, a sufletului și a trupului. Prin aceasta se naște dorul care îl îndeamnă pe om să se străduiască pentru ceea ce iubește și caută, cu tot ceea ce îi stă în putere.

Un alt folos este acela că omul cunoaște prin aceasta harul lui Allah și dreptatea Sa în răsplătirea faptelor bune și rele. Această cunoaștere cere ca El să fie lăudat și preamărit pe deplin, așa cum merită. Pe măsură ce robul cunoaște amănuntele răsplății și ale pedepsei, el cunoaște harul, dreptatea și înțelepciunea lui Allah.

Printre științele Coranului se numără dezbaterea cu cei care susțin falsitatea, respingerea îndoielilor celor nedrepți și aducerea dovezilor raționale care se potrivesc cu dovezile transmise prin Revelație. Această ramură a științelor Coranului le aparține în mod deosebit învățaților evlavioși, savanților bine întemeiați și oamenilor înzestrați cu minte pătrunzătoare.

Coranul cuprinde atât de multe dovezi raționale și argumente decisive, încât tot adevărul pe care l-au adunat teologii raționaliști este, în comparație cu el, precum apa pe care o vrabie o ia cu ciocul din mare. Aceasta se datorează faptului că adevărul se află în Coran.

El cuprinde adevărul, sinceritatea, dreptatea, balanța dreaptă, echitatea, îndreptarea și izbăvirea. Pomenirea monoteismului și a politeismului, poruncirea celui dintâi și interzicerea celui de-al doilea aduc cele mai hotărâtoare dovezi despre temeinicia și frumusețea monoteismului, despre faptul că el este calea mântuirii, precum și despre urâțenia și lipsa de temei a politeismului și despre faptul că el este drumul pieirii. Prin aceste dovezi, toate acestea devin limpezi pentru înțelegere, asemenea soarelui la amiază.

Coranul poruncește rânduielile Legii și îndeamnă la bunele purtări și la moravurile nobile. Mintea luminată recunoaște în ele binele indispensabil de care oamenii au nevoie în viața lor pământească și în cea de apoi. Ea afirmă cu certitudine că nu există nimic mai bun decât acestea și că înțelepciunea cere poruncirea lor în cel mai deplin chip.

Coranul interzice lucrurile oprite, faptele josnice și răutățile, arătând stricăciunea, vătămarea și răul care decurg din ele. Faptul că Allah le-a interzis este o binefacere dăruită robilor. Prin aceasta, El îi cinstește și le înalță rangul, ferindu-i de întinarea lor, iar aceasta este o binecuvântare mai presus de orice altă binecuvântare. Poruncile cuprind îndreptarea, iar lucrurile interzise cuprind stricăciunea.

Coranul îi confruntă pe cei care susțin falsitatea, înlătură îndoielile celor care le răspândesc și zădărnicește căile celor rătăciți. Vezi în el cum adevărul este confirmat, falsitatea este nimicită, cel rătăcit este călăuzit, iar celui încăpățânat i se aduce dovada. El arată că falsitatea nu poate sta împotriva adevărului, ci se sprijină numai pe nume fără realitate, prin care oamenii numesc falsitatea. Când aceste nume sunt dezbrăcate de podoaba lor, rămân numai praf împrăștiat.

Coranul aduce dovezile raționale în cuvintele cele mai limpezi și mai concise, ferite de obiecții, contradicții și neclarități. Într-o singură exprimare, el reunește dovada rațională și dovada transmisă, cu o concizie care nu afectează sensul urmărit; alteori, le dezvoltă și înfățișează pe rând atâtea dovezi, încât chiar și unele dintre ele sunt de ajuns pentru lămurire. Lui Allah Îi aparțin lauda și mulțumirea.

Aceasta este, cu voia lui Allah, o introducere folositoare. Ea trebuie avută în vedere în toate locurile în care se aplică și fiecare dintre aceste teme trebuie observată atunci când versetele o tratează în amănunt. Cine o folosește în toate pasajele la care se referă va dobândi prin ea un folos uriaș. Acesta este harul lui Allah, pe care El îl dăruiește cui voiește, iar Allah este Stăpânul harului nemărginit.