Tafsir as-Saʿdī — Volumul 1

Sura al Baqarah

Sura 2 · Versetele 142 la 252

Versetele 142 și 143

Acest verset cuprinde o minune, o mângâiere și o liniștire pentru dreptcredincioși, precum și o obiecție și răspunsul la ea, din trei puncte de vedere. El îi descrie pe cei care ridică obiecția și îl descrie pe cel care se supune judecății și religiei lui Allah.

Allah Preaînaltul a vestit că „cei nechibzuiți dintre oameni” vor ridica această obiecție. Ei sunt oamenii care nu-și cunosc propriile interese, ci le pierd și își vând sufletele pentru cel mai mic preț. Aceștia sunt evreii, creștinii și cei asemenea lor dintre oamenii care se împotrivesc rânduielilor lui Allah și Legii Sale. Aceasta se datora faptului că musulmanilor li se poruncise să se îndrepte spre Bayt al-Maqdis pe întreaga perioadă în care s-au aflat în Mecca, apoi timp de aproximativ un an și jumătate după Hijrah la Medina. Această rânduială făcea parte din înțelepciunea lui Allah față de ei. Apoi El le-a poruncit să se îndrepte spre Ka'bah și le-a vestit că cei nechibzuiți dintre oameni vor spune neapărat: „Ce i-a întors de la qiblah spre care se îndreptau?”, adică ce i-a făcut să se abată de la îndreptarea spre Bayt al-Maqdis?

În aceste cuvinte se află o obiecție împotriva judecății, Legii, harului și bunătății lui Allah. Allah i-a mângâiat și i-a întărit pe dreptcredincioși, vestindu-le dinainte ceea ce avea să se întâmple și arătând că această obiecție vine numai de la un om nechibzuit, cu puțină judecată, stăpânire de sine și religiozitate. De aceea să nu vă pese de ei, fiindcă sursa acestor cuvinte este cunoscută, iar omul înzestrat cu rațiune nu dă atenție obiecției celui nechibzuit și nu o lasă să-i ocupe mintea.

Versetul mai arată că nimeni nu se împotrivește rânduielilor lui Allah în afara unui nechibzuit, neștiutor și încăpățânat. Dreptcredinciosul călăuzit primește rânduielile Domnului său prin acceptare, supunere și ascultare, după cum spune Allah Preaînaltul: „Nu se cuvine unui credincios sau unei credincioase, atunci când Allah și Mesagerul Său hotărăsc un lucru, să mai aibă de ales în privința lui” (al-Ahzab, 33:36); „Nu, pe Domnul tău! Ei nu vor crede până când nu te vor lua judecător în neînțelegerile dintre ei” (an-Nisa', 4:65); și: „Cuvintele credincioșilor, atunci când sunt chemați la Allah și la Mesagerul Său ca el să judece între ei, sunt numai: «Am auzit și ne supunem»” (an-Nur, 24:51).

Însăși numirea lor drept „nechibzuiți” este suficientă pentru respingerea cuvintelor lor și arată că nu merită luate în seamă. Cu toate acestea, Allah Preaînaltul nu a lăsat această îndoială fără răspuns, ci a înlăturat-o, risipind neliniștea pe care obiecția avea să o trezească în inimile unor oameni. El a spus: „Ale lui Allah sunt Răsăritul și Apusul. El îl călăuzește pe cine voiește spre o cale dreaptă”, ca răspuns convingător. Așadar, dacă Răsăritul și Apusul sunt în stăpânirea lui Allah, atunci nu există nicio direcție care să fie în afara stăpânirii Sale. Totuși, El îl călăuzește pe cine voiește spre o cale dreaptă, iar din această călăuzire face parte îndreptarea voastră spre această qiblah, care ține de religia părintelui vostru Ibrahim. De ce s-ar împotrivi cineva faptului că v-ați îndreptat spre o qiblah aflată în stăpânirea lui Allah? Voi nu v-ați îndreptat spre o direcție care să nu-I aparțină. Chiar și numai acest fapt cere supunere față de porunca Sa; cu atât mai mult cu cât, prin harul, călăuzirea și bunătatea Sa față de voi, Allah v-a călăuzit spre ea. Cel care vi se împotrivește se împotrivește, de fapt, harului lui Allah, din invidie și nedreptate față de voi.

Cuvintele: „El îl călăuzește pe cine voiește spre o cale dreaptă” au un sens general, iar ceea ce este exprimat în termeni generali se înțelege în lumina textelor care îl precizează. Călăuzirea și rătăcirea au cauze pe care le impun înțelepciunea și dreptatea lui Allah. În mai multe locuri din Cartea Sa, Allah a arătat cauzele călăuzirii prin care robul, dacă le împlinește, dobândește călăuzirea. Allah Preaînaltul spune: „Prin ea, Allah îi călăuzește pe căile păcii pe cei care caută mulțumirea Sa” (al-Ma'idah, 5:16).

În acest verset, Allah menționează cauza prin care această comunitate a fost călăuzită în mod cuprinzător, prin toate felurile călăuzirii, și binefacerea Sa față de ea. El spune: „Tot astfel, v-am făcut o comunitate de mijloc”, adică dreaptă și aleasă. Tot ceea ce se abate de la mijloc cade în extreme primejdioase. Allah a făcut această comunitate una de mijloc în toate aspectele religiei. Ea urmează calea de mijloc în privința Profeților: nu îi preamărește fără măsură, așa cum au făcut creștinii, și nici nu îi disprețuiește, așa cum au făcut evreii, ci crede în toți Profeții în chipul cuvenit. Ea urmează calea de mijloc și în privința Legii: nu are înăspririle și poverile evreilor și nici nepăsarea creștinilor.

În privința purificării și a hranei, musulmanii nu sunt asemenea evreilor, a căror rugăciune nu este valabilă decât în sinagogile și bisericile lor, pe care nici apa nu-i curăță de impurități și cărora le-au fost interzise lucrurile bune drept pedeapsă. Ei nu sunt nici asemenea creștinilor, care nu socotesc nimic impur și nu interzic nimic, ci au îngăduit tot ceea ce umblă sau se târăște pe pământ. Dimpotrivă, purificarea musulmanilor este cea mai deplină și desăvârșită.

Allah le-a îngăduit lucrurile bune dintre mâncăruri, băuturi, veșminte și căsătorii și le-a interzis lucrurile rele din toate acestea. Astfel, acestei comunități îi aparțin cea mai desăvârșită religie, cele mai alese purtări și cele mai bune fapte. Allah i-a dăruit cunoaștere, blândețe, dreptate și bunătate cum nu a dăruit niciunei alte comunități. De aceea, ei sunt „o comunitate de mijloc”, desăvârșită și echilibrată, pentru ca „să fiți martori asupra oamenilor”. Datorită dreptății lor și faptului că judecă în mod echitabil, ei îi judecă pe oamenii din celelalte religii, iar nimeni dintre ceilalți nu îi judecă pe ei. Ceea ce această comunitate mărturisește ca fiind vrednic de primire este primit, iar ceea ce mărturisește ca fiind de respins este respins.

Dacă se întreabă: cum poate fi primită judecata lor asupra altora, de vreme ce, între două părți aflate în dispută, mărturia uneia împotriva celeilalte nu este primită? Răspunsul este că mărturia uneia dintre părți nu este primită din pricina bănuielii de părtinire. Atunci când această bănuială lipsește și există dreptate deplină, așa cum este cazul acestei comunități, ceea ce se urmărește este judecata întemeiată pe dreptate și adevăr. Condițiile ei sunt cunoașterea și dreptatea, iar amândouă se află în această comunitate; de aceea, mărturia ei este primită. Dacă cineva se îndoiește de vrednicia ei și cere pe cineva care să mărturisească în favoarea ei, martorul este cel mai desăvârșit dintre făpturile lui Allah, Profetul ei - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. De aceea Allah Preaînaltul spune: „iar Mesagerul să fie martor asupra voastră”.

Una dintre formele mărturiei acestei comunități asupra celorlalte se va arăta în Ziua Învierii. Allah îi va întreba pe Mesageri dacă au transmis mesajul, iar pe comunitățile care i-au respins le va întreba dacă mesajul le-a ajuns. Când acestea vor tăgădui că Profeții le-au transmis mesajul, Profeții vor chema această comunitate ca martor, iar Profetul ei va mărturisi pentru ea, pentru ca mărturia ei să fie primită.

Versetul mai arată că consensul acestei comunități este o dovadă hotărâtoare și că ea este ocrotită de greșeală, deoarece Allah a numit-o „de mijloc”. Dacă s-ar presupune că ea ar ajunge la un consens greșit, nu ar mai putea fi numită astfel decât în câteva privințe. Iar cuvintele: „pentru ca voi să fiți martori asupra oamenilor” cer ca, atunci când membrii ei mărturisesc cu privire la o rânduială că Allah a îngăduit-o, a interzis-o ori a făcut-o obligatorie, comunitatea să fie ocrotită de greșeală în această privință. Versetul mai arată că dreptatea este o condiție pentru judecată, mărturie, emiterea de verdicte religioase și alte lucruri asemănătoare.

Allah Preaînaltul spune: „Noi nu am rânduit qiblah spre care te îndreptai”, adică îndreptarea de la început spre Bayt al-Maqdis, „decât pentru a-l deosebi”, printr-o cunoaștere de care se leagă răsplata și pedeapsa. Altfel, Allah Preaînaltul cunoaște toate lucrurile înainte ca ele să existe, însă de această cunoaștere anterioară nu leagă răsplata și pedeapsa, datorită dreptății Sale desăvârșite și pentru a statornici dovada împotriva robilor Săi. Când faptele lor se săvârșesc, răsplata și pedeapsa devin cuvenite.

Cu alte cuvinte, Noi am rânduit acea qiblah pentru a-i deosebi și a-i încerca pe cei „care îl urmează pe Mesager”, cred în el și îl urmează în orice împrejurare, fiindcă el este un rob căruia i se poruncește și care se află sub cârmuirea lui Allah. În plus, Cărțile anterioare vestiseră că el se va îndrepta spre Ka'bah. Omul drept, al cărui scop este adevărul, sporește astfel în credință și în ascultarea față de Mesager. În schimb, cel care se întoarce pe urmele sale, se abate de la adevăr și își urmează dorința nu face decât să sporească în necredință și nedumerire și aduce o dovadă falsă, întemeiată pe o îndoială lipsită de orice realitate.

„Schimbarea ei a fost, într-adevăr, grea”, adică schimbarea direcției de la qiblah de mai înainte a fost anevoioasă, „în afara celor pe care Allah i-a călăuzit”. Aceștia au recunoscut binefacerea lui Allah față de ei, I-au mulțumit și au mărturisit bunătatea Sa, deoarece i-a îndreptat spre această Casă măreață, pe care a ales-o mai presus de toate celelalte locuri de pe pământ, a făcut călătoria spre ea unul dintre stâlpii Islamului și un mijloc prin care păcatele și greșelile sunt șterse. De aceea schimbarea le-a fost ușoară, în vreme ce altora le-a fost grea.

Apoi Allah spune: „Allah nu va lăsa credința voastră să se piardă”, adică nu I se cuvine și nu se potrivește cu măreția Sa să facă aceasta; mai mult, este cu neputință ca El să vă lase credința să se piardă. În aceste cuvinte se află o mare veste bună pentru cei cărora Allah le-a dăruit Islamul și credința: El le va păstra credința și nu o va lăsa să se piardă.

Păstrarea ei este de două feluri. Mai întâi, Allah o ocrotește de pieire și anulare, ferindu-i pe credincioși de orice încercare tulburătoare, dorință care abate de la adevăr sau alt lucru care ar putea-o strica, înlătura ori slăbi. Apoi, El o face să crească și îi călăuzește spre lucrurile prin care credința lor sporește și certitudinea lor devine deplină. Așa cum v-a călăuzit la început spre credință, El v-o va păstra și Își va desăvârși binefacerea față de voi, făcând să crească atât credința, cât și răsplata ei, și ocrotind-o de tot ceea ce ar putea-o tulbura. Când vin încercările al căror scop este să-l deosebească pe credinciosul sincer de cel mincinos, ele îi curăță pe dreptcredincioși și le scot la iveală sinceritatea.

Aceste cuvinte par să respingă o nelămurire care s-ar putea naște din afirmația: „Noi nu am rânduit qiblah spre care te îndreptai decât pentru a-l deosebi pe cel care îl urmează pe Mesager de cel care se întoarce pe urmele sale.” S-ar putea crede că această încercare i-ar face pe unii dreptcredincioși să-și părăsească credința. Allah înlătură această presupunere greșită prin cuvintele: „Allah nu va lăsa credința voastră să se piardă”, nici prin rânduirea acestei încercări, nici prin alta. Aici sunt cuprinși și dreptcredincioșii care au murit înainte de schimbarea qiblah. Allah nu le va lăsa credința să se piardă, fiindcă ei au împlinit porunca lui Allah și s-au supus Mesagerului Său la vremea cuvenită. Ascultarea față de Allah înseamnă împlinirea poruncii Sale în fiecare vreme, în chipul potrivit acelei vremi.

În acest verset se află o dovadă pentru învățătura Ahl as-Sunnah wa al-Jama'ah că faptele mădularelor fac parte din credință.

„Cu adevărat, Allah este față de oameni Plin de blândețe și Milostiv”, adică îndurarea Sa față de ei este puternică și mare. Din blândețea și îndurarea Sa față de ei face parte faptul că Își desăvârșește binefacerea pe care le-a dăruit-o la început, îi deosebește de cei care au mărturisit credința numai cu limba, fără să creadă în inimă, îi încearcă printr-o încercare care le sporește credința și le înalță treptele și îi îndreaptă spre cea mai nobilă și mai mare dintre Case.

Versetul 144

Allah îi spune Profetului Său (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa): „Vedem cum îți întorci fața spre cer”, adică vedem cum îți întorci adesea fața în toate direcțiile, așteptând cu dor să coboare revelația care îți va porunci să te îndrepți spre Ka'bah. El a spus „fața”, nu „privirea”, pentru a arăta grija lui deosebită, precum și pentru că întoarcerea feței presupune și întoarcerea privirii.

„Te vom îndrepta”, adică te vom orienta, luându-te sub ocrotirea Noastră, „spre o qiblah care te va mulțumi”, adică pe care o vei iubi: Ka'bah. Aceasta arată vrednicia și rangul înalt al Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, fiindcă Allah Preaînaltul S-a grăbit să-i dăruiască ceea ce îl mulțumește.

Apoi i-a poruncit în mod limpede să se îndrepte spre ea: „Îndreaptă-ți fața spre Moscheea Sacră.” Fața este partea dinainte a trupului omenesc. „Oriunde v-ați afla”, pe uscat sau pe mare, la răsărit ori la apus, la miazăzi ori la miazănoapte, „îndreptați-vă fețele spre ea”, adică în direcția ei.

Acest pasaj arată că îndreptarea spre Ka'bah este o condiție pentru valabilitatea tuturor rugăciunilor, atât a celor obligatorii, cât și a celor voluntare. Dacă omul se poate îndrepta exact spre ea, trebuie să o facă; altfel, este de ajuns să se îndrepte spre direcția ei. Întoarcerea trupului de la această direcție anulează rugăciunea, deoarece porunca de a face un lucru cuprinde interzicerea contrariului său.

Mai înainte, Allah i-a menționat pe oamenii Scripturii și pe alții care se împotriveau acestei porunci și a răspuns obiecției lor. Aici, El arată că oamenii cunoscători dintre ei știu că tu urmezi adevărul limpede și porunca Domnului tău, fiindcă găsesc aceasta în Scripturile lor. Prin urmare, obiecția lor vine din încăpățânare și nedreptate, cu toate că își cunosc greșeala. Să nu-ți pese de aceasta. Omul se frământă din pricina obiecției altuia numai când lucrul este neclar și există posibilitatea ca obiecția să fie corectă.

Însă atunci când ești sigur că cel împotriva căruia se ridică obiecția are dreptate, iar cel care obiectează este încăpățânat și știe că susține ceva fals, nu există niciun motiv de îngrijorare. Dimpotrivă, cel care obiectează se poate aștepta să fie pedepsit în această lume și în Viața de Apoi. De aceea Allah Preaînaltul spune: „iar Allah nu este nepăsător față de ceea ce fac ei”. El le păstrează faptele și îi va răsplăti pentru ele. Aceste cuvinte îi amenință pe cei care se împotrivesc și îi mângâie pe dreptcredincioși.

Versetul 145

Datorită grijii sale desăvârșite pentru călăuzirea făpturilor, Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - își dădea toată silința să le ofere sfat sincer, îi chema cu blândețe spre călăuzire și se întrista când ei nu se supuneau poruncii lui Allah. Printre necredincioși se aflau unii care se răzvrăteau împotriva poruncii lui Allah, se purtau cu trufie față de Mesagerii Săi și părăseau călăuzirea în mod voit și nedrept. Printre aceștia se numărau evreii și creștinii, oamenii Scripturii de mai înainte, care nu au crezut în Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - deși cunoșteau cu certitudine adevărul, nu din neștiință.

De aceea Allah Preaînaltul l-a înștiințat: „Chiar dacă le-ai aduce celor cărora li s-a dăruit Scriptura toate semnele”, adică orice dovadă și argument care îți confirmă cuvintele și lămurește lucrul spre care îi chemi, „ei nu vor urma qiblah ta”, adică nu te vor urma pe tine, fiindcă a urma qiblah Profetului înseamnă a-l urma pe el. Qiblah este menționată deoarece ea era pricina discuției. Ei se poartă astfel pentru că sunt încăpățânați: au cunoscut adevărul, dar l-au părăsit. Semnele îi folosesc numai celui care caută adevărul, însă acesta îi este neclar; semnele limpezi îi pot lămuri adevărul. Cât despre cel care s-a hotărât să nu urmeze adevărul, pentru el nu mai există nicio cale.

Mai mult, între ei existau deja deosebiri: unii nu urmau qiblah celorlalți. De aceea nu este de mirare că ei nu urmează qiblah ta, o, Muhammad, de vreme ce sunt vrăjmași adevărați și plini de invidie.

Cuvintele: „Nici tu nu vei urma qiblah lor” sunt mai puternice decât formularea: „Nu urma qiblah lor”, deoarece arată că Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - se deosebește de ei în mod statornic, astfel încât nu se poate întâmpla să le urmeze qiblah. Allah nu a spus: „chiar dacă ei ar aduce toate semnele”, fiindcă ei nu au nicio dovadă pentru ceea ce spun. Tot astfel, atunci când adevărul a devenit limpede prin dovezi care aduc certitudine, nu mai este obligatoriu să se răspundă fiecărei îndoieli ridicate împotriva lui, căci îndoielile nu au sfârșit. Se știe că ele sunt false, deoarece orice lucru potrivnic adevărului limpede este fals; înlăturarea lor este, prin urmare, un lucru făcut în plus.

„Dacă le-ai urma dorințele” - Allah a spus „dorințele lor”, nu „religia lor”, fiindcă lucrul pe care îl urmează nu este decât dorința sufletului. Chiar și în sinea lor știu că acesta nu este religie. Cel care părăsește religia urmează neapărat dorința, după cum spune Allah Preaînaltul: „L-ai văzut pe cel care și-a luat propria dorință drept dumnezeu?” (al-Jathiyah, 45:23).

„După cunoașterea care ți-a venit”, adică după ce ai cunoscut că tu urmezi adevărul, iar ei falsitatea. „Atunci”, adică dacă i-ai urma. Această precizare împiedică despărțirea propoziției de ceea ce o precedă, chiar și în înțelegerea celui care o citește. „Ai fi, cu adevărat, dintre cei nedrepți”, adică ai intra și te-ai număra printre ei. Ce nedreptate poate fi mai mare decât a celui care cunoaște adevărul și falsitatea, dar alege falsitatea în locul adevărului? Deși aceste cuvinte îi sunt adresate Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, comunitatea sa este cuprinsă în ele. Dacă până și el - ferească Allah de aceasta - ar deveni nedrept săvârșind un asemenea lucru, în ciuda rangului său înalt și a numeroaselor sale fapte bune, cu atât mai mult ar fi nedrept oricine altcineva.

Versetele 146 și 147

Allah Preaînaltul arată că oamenii Scripturii știau și erau pe deplin încredințați că Muhammad este Mesagerul lui Allah și că ceea ce a adus el este adevăr și sinceritate. Ei aveau despre aceasta o certitudine asemenea certitudinii cu care își cunoșteau propriii fii și nu-i confundau cu alții. Cunoașterea pe care o aveau despre Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - ajunsese la un asemenea grad, încât nu se îndoiau și nu șovăiau cu privire la el.

Cu toate acestea, o parte dintre ei - cei mai mulți dintre ei, care nu au crezut în el - au ascuns această mărturie, deși erau siguri de ea și o cunoșteau. Cine este mai nedrept decât cel care ascunde o mărturie pe care o are de la Allah? În aceste cuvinte se află o mângâiere pentru Mesager și pentru dreptcredincioși și un avertisment împotriva răului și a îndoielilor lor. O altă parte nu a ascuns adevărul pe care îl cunoștea: unii au crezut în el, iar alții nu au crezut din neștiință.

Omului înzestrat cu cunoaștere îi revine să arate și să lămurească adevărul și să-l înfățișeze în chip atrăgător prin orice formulare, dovadă, pildă și alt mijloc de care este în stare. Tot lui îi revine să respingă falsitatea, să o deosebească de adevăr și să arate, prin toate mijloacele potrivite, cât este de respingătoare pentru suflete. Cei care ascund adevărul au răsturnat această rânduială, iar starea lor s-a răsturnat la rândul ei.

„Adevărul este de la Domnul tău.” Acesta este adevărul cel mai vrednic dintre toate lucrurile să fie numit adevăr, deoarece cuprinde țeluri înalte, porunci frumoase, curățirea sufletelor și îndemnul de a dobândi ceea ce le este de folos și de a îndepărta ceea ce le vatămă. El vine de la Domnul tău, iar din purtarea Sa de grijă față de tine face parte faptul că ți-a pogorât acest Coran, care educă mințile și sufletele și cuprinde toate lucrurile de folos. „Să nu fii, așadar, dintre cei care se îndoiesc”, adică să nu lași să se nască în tine nici cea mai mică îndoială sau bănuială în privința lui. Cugetă asupra lui și cercetează-l până când ajungi prin aceasta la certitudine, fiindcă meditarea asupra lui înlătură neapărat îndoiala și conduce la certitudine.

Versetul 148

Fiecare comunitate religioasă are o direcție spre care se îndreaptă în adorarea ei. Lucrul hotărâtor nu este simpla îndreptare spre qiblah, fiindcă aceasta face parte dintre rânduielile care se schimbă odată cu vremurile și împrejurările și care pot fi abrogate, direcția fiind schimbată cu alta. Lucrul cu adevărat hotărâtor este ascultarea față de Allah, apropierea de El și căutarea unui loc de cinste în apropierea Sa. Acesta este semnul fericirii și dovada apropierii de Allah. Sufletele lipsite de aceasta pierd atât în această lume, cât și în Viața de Apoi, iar cele care se caracterizează prin aceasta sunt cu adevărat câștigătoare. Asupra acestui principiu sunt de acord toate Legile revelate; pentru el a creat Allah făpturile și li l-a poruncit.

Porunca de a vă întrece în fapte bune cuprinde mai mult decât simpla poruncă de a le săvârși. Întrecerea în ele înseamnă săvârșirea și desăvârșirea lor, împlinirea lor în cel mai bun chip și grăbirea spre ele. Cel care îi întrece pe alții în această lume prin fapte bune va fi printre cei dintâi care vor ajunge în Grădinile Vieții de Apoi, iar cei care se află în frunte au cel mai înalt rang dintre făpturi. Faptele bune cuprind toate îndatoririle și faptele voluntare: rugăciunea, postul, zakah, Hajj-ul, 'umrah, jihadul și orice faptă al cărei folos ajunge la alții sau se limitează la cel care o săvârșește.

Cel mai puternic lucru care îndeamnă sufletele să se grăbească spre bine și le însuflețește este răsplata pe care Allah a legat-o de faptele bune. De aceea El spune: „Oriunde v-ați afla, Allah vă va aduce pe toți laolaltă. Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.” Prin puterea Sa, El vă va aduna pentru Ziua Învierii și îl va răsplăti pe fiecare om pentru fapta lui, „pentru a-i răsplăti pe cei care au făcut rău după ceea ce au săvârșit și pentru a-i răsplăti cu cea mai bună răsplată pe cei care au făcut bine” (an-Najm, 53:31).

Acest verset nobil dovedește că fapta trebuie săvârșită împlinind tot ceea ce o desăvârșește: rugăciunea la începutul timpului ei, graba de a îndeplini obligațiile postului, Hajj-ului și 'umrah, achitarea fără întârziere a zakah, precum și împlinirea faptelor recomandate și a bunelor rânduieli ale actelor de adorare. Cât de cuprinzător și folositor este acest verset!

Versetele 149 și 150

„De oriunde ai pleca”, în călătoriile tale și în orice altă împrejurare - formularea este generală -, „îndreaptă-ți fața spre Moscheea Sacră”, adică în direcția ei. Apoi Allah S-a adresat întregii comunități: „și, oriunde v-ați afla, îndreptați-vă fețele spre ea”.

El a spus: „Aceasta este, cu adevărat, adevărul de la Domnul tău”, întărind afirmația pentru ca nimeni să nu aibă nici cea mai mică îndoială în privința ei și să nu creadă că îndreptarea spre Ka'bah vine din simpla dorință, nu din supunere față de poruncă. „Iar Allah nu este nepăsător față de ceea ce faceți.” Dimpotrivă, El cunoaște pe deplin toate stările voastre; așadar, purtați-vă cu bună-cuviință față de El și fiți conștienți că El vă supraveghează, împlinindu-I poruncile și ferindu-vă de ceea ce El a interzis. Faptele voastre nu sunt trecute cu vederea, ci veți primi pentru ele răsplata deplină: bine pentru bine și rău pentru rău.

Aici Allah spune: „pentru ca oamenii să nu aibă nicio dovadă împotriva voastră”. Cu alte cuvinte, v-am poruncit să vă îndreptați spre cinstita Ka'bah pentru ca argumentele oamenilor Scripturii și ale politeiștilor împotriva voastră să fie înlăturate. Dacă Profetul ar fi continuat să se îndrepte spre Bayt al-Maqdis, ei ar fi putut aduce un argument împotriva lui. Oamenii Scripturii găsesc în Cărțile lor că qiblah lui statornică este Ka'bah, Casa Sacră. Politeiștii, la rândul lor, socotesc această Casă măreață una dintre pricinile lor de mândrie și o leagă de religia lui Ibrahim. Dacă Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - nu s-ar fi îndreptat spre ea, ei ar fi spus: cum poate pretinde că urmează religia lui Ibrahim și că este dintre urmașii lui, de vreme ce a părăsit qiblah lui?

Prin îndreptarea spre Ka'bah, dovada a fost statornicită împotriva oamenilor Scripturii și a politeiștilor, iar argumentele lor împotriva Profetului au fost înlăturate, „în afara celor dintre ei care săvârșesc nedreptate”. Aceștia aduc un argument nedrept, care nu se sprijină decât pe urmarea dorinței și pe nedreptate. Un asemenea om nu poate fi convins prin argumente. Nici îndoiala pe care o înfățișează drept argument nu merită să fie luată în seamă sau să primească atenție.

De aceea Allah Preaînaltul spune: „Nu vă temeți de ei”, fiindcă argumentul lor este fals, iar falsitatea, așa cum îi arată numele, este lipsită de ajutor și își lasă susținătorul fără ajutor. Altfel stau lucrurile cu omul care urmează adevărul: adevărul are putere și măreție, iar acestea fac ca cel care îl susține să fie temut. Allah le-a poruncit să se teamă de El, iar teama de Allah este temelia oricărui bine. Cel care nu se teme de Allah nu se oprește de la neascultarea Sa și nu-I împlinește poruncile.

Schimbarea direcției musulmanilor spre Ka'bah a pricinuit o mare încercare. Oamenii Scripturii, ipocriții și politeiștii au răspândit vorbe despre ea și au ridicat numeroase îndoieli. De aceea Allah Preaînaltul a explicat-o pe larg, a lămurit-o în chip desăvârșit și a întărit-o prin mai multe feluri de confirmare cuprinse în aceste versete.

Printre acestea se află faptul că porunca este repetată de trei ori, deși o singură poruncă ar fi fost de ajuns. În mod obișnuit, porunca îi este adresată fie Mesagerului, iar comunitatea intră în ea urmându-l, fie întregii comunități. În aceste versete, porunca îi este adresată Mesagerului în mod deosebit prin cuvintele: „îndreaptă-ți fața”, iar comunității în mod general prin cuvintele: „îndreptați-vă fețele”.

Printre aceste confirmări se numără și faptul că Allah a răspuns tuturor argumentelor false aduse de cei încăpățânați și le-a anulat, îndoială după îndoială, așa cum s-a explicat mai înainte. El a înlăturat orice speranță că Mesagerul ar putea urma qiblah oamenilor Scripturii. De asemenea, a spus: „Acesta este, cu adevărat, adevărul de la Domnul tău.” Numai vestirea Celui sincer și măreț ar fi fost de ajuns și ar fi risipit orice îndoială, însă Allah a adăugat această confirmare. Tot El, Cunoscătorul celor ascunse, a vestit că oamenii Scripturii cunoșteau temeinic corectitudinea acestei porunci, dar ascundeau mărturia, deși o cunoșteau.

Îndreptarea noastră spre qiblah este o binefacere mare. Blândețea și îndurarea lui Allah față de această comunitate sporesc neîncetat, iar fiecare rânduială pe care i-o dă este o binefacere mare. De aceea El spune: „pentru ca Eu să-Mi desăvârșesc binefacerea asupra voastră”. Temelia binefacerii este călăuzirea spre religia Sa prin trimiterea Mesagerului și pogorârea Cărții Sale. Binefacerile care desăvârșesc această temelie sunt atât de numeroase, încât nu pot fi numărate sau cuprinse. Din vremea în care Allah Și-a trimis Mesagerul și până aproape de plecarea lui din această lume, El i-a dăruit lui și comunității sale daruri și binefaceri prin care Și-a desăvârșit binefacerea asupra lor. Allah i-a pogorât cuvintele: „Astăzi v-am desăvârșit religia, Mi-am împlinit binefacerea asupra voastră și am ales Islamul ca religie pentru voi” (al-Ma'idah, 5:3).

Toată lauda Îi aparține lui Allah pentru harul Său, ale cărui binefaceri nu suntem în stare nici măcar să le numărăm, cu atât mai puțin să-I mulțumim așa cum se cuvine.

„Și pentru ca voi să fiți călăuziți”, adică să cunoașteți adevărul și să lucrați potrivit lui. Din îndurarea lui Allah Preabinecuvântatul și Preaînaltul față de robi face parte faptul că le-a făcut cât mai accesibile mijloacele călăuzirii, le-a atras atenția asupra căilor ei și le-a lămurit pe deplin. Mai mult, uneori El rânduiește ca adevărul să aibă împotrivitori încăpățânați, care se ceartă cu privire la el. Prin aceasta, adevărul se limpezește, semnele și dovezile lui devin vădite, iar falsitatea se arată lipsită de orice realitate. Dacă falsitatea nu s-ar ridica în fața adevărului, poate că natura ei nu ar deveni limpede pentru cei mai mulți oameni. Lucrurile sunt cunoscute prin contrariile lor: fără noapte nu s-ar cunoaște valoarea zilei, fără urât nu s-ar cunoaște frumusețea, fără întuneric nu s-ar cunoaște folosul luminii, iar fără falsitate adevărul nu s-ar arăta în toată limpezimea lui.

Lui Allah I se cuvine toată lauda pentru aceasta.

Versetele 151 și 152

Allah Preaînaltul spune: binefacerea Noastră față de voi, prin îndreptarea spre Ka'bah și prin desăvârșirea acesteia cu rânduielile și celelalte binefaceri care o întregesc, nu este ceva nou în bunătatea Noastră și nici cea dintâi binefacere. V-am dăruit atât temeliile binefacerilor, cât și lucrurile care le desăvârșesc. Cea mai mare dintre ele este faptul că v-am trimis acest Mesager nobil dintre voi, căruia îi cunoașteți neamul, sinceritatea, cinstea, desăvârșirea și grija sinceră față de voi.

„Care vă recită versetele Noastre.” Aceasta cuprinde atât versetele Coranului, cât și celelalte semne. El vă recită semnele care deosebesc adevărul de falsitate și călăuzirea de rătăcire, care v-au arătat mai întâi unicitatea și desăvârșirea lui Allah, apoi sinceritatea Mesagerului Său și obligația de a crede în el, iar după aceea toate veștile pe care el le-a adus despre Înviere și despre lucrurile nevăzute. Prin aceasta, ați dobândit călăuzirea deplină și cunoașterea care aduce certitudine.

„Vă curăță”, adică vă curăță purtările și sufletele, educându-le prin trăsături frumoase și îndepărtându-le de trăsăturile josnice. Astfel, vă curăță de shirk prin tawhid, de dorința de a fi văzuți de oameni prin sinceritate, de minciună prin adevăr, de trădare prin cinste, de trufie prin smerenie, de purtare rea prin purtare frumoasă și de ură, înstrăinare și ruperea legăturilor prin iubire, apropiere și afecțiune reciprocă, precum și prin toate celelalte feluri de curățire.

„Vă învață Cartea”, adică vă învață atât cuvintele Coranului, cât și sensurile lui, „și înțelepciunea”. S-a spus că înțelepciunea este Sunnah. S-a mai spus că ea este cunoașterea tainelor Legii, înțelegerea ei adâncă și așezarea lucrurilor la locurile lor. Potrivit celui de-al doilea sens, învățarea Sunnei este cuprinsă în învățarea Cărții, fiindcă Sunnah lămurește Coranul, îl tâlcuiește și exprimă sensurile lui.

„Și vă învață ceea ce nu știați.” Înainte de trimiterea lui, oamenii se aflau într-o rătăcire vădită, fără cunoaștere și fără fapte. Orice cunoaștere și orice faptă dobândite de această comunitate au venit prin Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și datorită lui.

Acestea sunt, în mod absolut, temeliile binefacerilor și cele mai mari binefaceri pe care Allah le dăruiește robilor Săi. Îndatorirea lor este să-I mulțumească lui Allah pentru ele și să-și împlinească îndatoririle pe care aceste binefaceri le cer. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Pomeniți-Mă și vă voi pomeni.”

Allah le-a poruncit să-L pomenească și le-a făgăduit pentru aceasta cea mai bună răsplată: pomenirea de către El a celui care Îl pomenește. Allah Preaînaltul spune prin cuvintele Mesagerului Său: „Cel care Mă pomenește în sinea lui, pe acela îl pomenesc în Sinea Mea; iar cel care Mă pomenește într-o adunare, pe acela îl pomenesc într-o adunare mai bună decât a lui.”¹⁰

Cea mai bună pomenire a lui Allah este aceea în care inima și limba se unesc. Această pomenire aduce cunoașterea lui Allah, iubirea față de El și o răsplată îmbelșugată. Pomenirea este temelia recunoștinței; de aceea Allah a poruncit-o în mod deosebit, apoi a poruncit recunoștința în mod general: „Mulțumiți-Mi”, adică pentru binefacerile pe care vi le-am dăruit și pentru feluritele nenorociri pe care le-am îndepărtat de la voi.

Recunoștința se împlinește cu inima, prin recunoașterea și mărturisirea binefacerilor; cu limba, prin pomenire și laudă; și cu mădularele, prin ascultare față de Allah, supunere față de porunca Sa și ferire de ceea ce El a interzis. Recunoștința păstrează binefacerea existentă și atrage binefaceri de care omul nu se bucură încă. Allah Preaînaltul spune: „Dacă sunteți recunoscători, vă voi dărui și mai mult” (Ibrahim, 14:7).

Porunca recunoștinței venită după menționarea binefacerilor religioase - cunoașterea, curățirea purtărilor și reușita în faptele bune - arată că acestea sunt cele mai mari binefaceri. Mai mult, ele sunt binefacerile adevărate, care rămân atunci când toate celelalte dispar. Cel căruia i s-a dăruit reușita în dobândirea cunoașterii sau în săvârșirea faptelor trebuie să-I mulțumească lui Allah pentru aceasta, pentru ca El să-i sporească harul și pentru ca preocuparea pentru recunoștință să îndepărteze admirația de sine.

Deoarece contrariul recunoștinței este nerecunoștință, Allah a interzis contrariul ei prin cuvintele: „și nu fiți nerecunoscători față de Mine”. Aici, nerecunoștința înseamnă nerecunoașterea și tăgăduirea binefacerilor și neîmplinirea îndatoririlor pe care acestea le cer. Este posibil și ca sensul să fie general și să cuprindă numeroasele feluri ale necredinței, dintre care cea mai mare este necredința în Allah, urmată de toate felurile și categoriile de păcate, de la shirk în jos.

Versetul 153

Allah Preaînaltul le poruncește dreptcredincioșilor să caute ajutor în treburile lor religioase și lumești „prin răbdare și rugăciune”. Răbdarea înseamnă stăpânirea și înfrânarea sufletului în fața lucrurilor neplăcute. Ea este de trei feluri: răbdarea în ascultarea față de Allah, până când omul o împlinește; răbdarea prin abținerea de la neascultarea lui Allah, până când omul o părăsește; și răbdarea față de hotărârile dureroase ale lui Allah, fără nemulțumire.

Răbdarea este un ajutor măreț în orice lucru. Omul lipsit de răbdare nu are nicio cale spre atingerea țelului său, mai ales în privința actelor de adorare anevoioase, care cer stăruință. Acestea cer mai mult decât orice îndurarea răbdătoare a greutății și a amărăciunii ei. Dacă omul stăruie cu răbdare în ele, dobândește izbânda. Dacă ceea ce îi displace și greutatea îl abat de la răbdare și de la stăruință, nu dobândește nimic și rămâne lipsit de răsplată.

Tot astfel stau lucrurile cu păcatul spre care imboldurile și înclinările sufletului sunt puternice și pe care robul are putința să-l săvârșească. El nu poate fi părăsit decât prin multă răbdare, prin înfrânarea pentru Allah Preaînaltul a imboldurilor și înclinărilor inimii și prin cererea ajutorului lui Allah pentru a fi ocrotit de acel păcat, căci el este una dintre marile încercări.

La fel este și nenorocirea grea, mai ales dacă durează. Puterile sufletului și ale trupului slăbesc, iar nemulțumirea, urmarea firească a acestei slăbiciuni, își face loc dacă omul nu i se împotrivește prin răbdare pentru Allah, încredere în El, căutarea adăpostului la El și mărturisirea neîntreruptă a nevoii sale față de El.

Astfel se cunoaște că robul are nevoie de răbdare, ba chiar nu se poate lipsi de ea în nicio împrejurare. De aceea Allah Preaînaltul a poruncit-o și a vestit că El este „cu cei răbdători”, adică îi însoțește cu ajutorul, reușita și îndrumarea Sa pe cei pentru care răbdarea a devenit o trăsătură de caracter, o însușire și o deprindere statornică. Prin aceasta, greutățile și lucrurile neplăcute le devin ușoare, orice lucru măreț li se înlesnește și orice dificultate dispare.

Aceasta este o însoțire deosebită, care presupune iubirea, ajutorul, sprijinul și apropierea lui Allah. Ea este o mare vrednicie a celor răbdători. Dacă ei nu ar avea nicio altă virtute decât faptul că au dobândit această însoțire din partea lui Allah, ea le-ar fi de ajuns ca vrednicie și onoare. Cât despre însoțirea generală, ea înseamnă însoțirea tuturor făpturilor prin cunoașterea și puterea lui Allah, după cum spune Allah Preaînaltul: „El este cu voi oriunde v-ați afla” (al-Hadid, 57:4). Aceasta are sens general și cuprinde toate făpturile.

Allah a poruncit căutarea ajutorului prin rugăciune, deoarece rugăciunea este stâlpul religiei, lumina dreptcredincioșilor și legătura dintre rob și Domnul său. Dacă rugăciunea robului este deplină, cuprinzând toate lucrurile obligatorii și recomandate, și dacă în ea se află prezența inimii, care este miezul ei, atunci, când intră în rugăciune, robul simte că intră înaintea Domnului său. El stă în fața Lui asemenea robului slujitor, bine crescut, pe deplin conștient de tot ceea ce spune și face și cu totul cufundat în convorbirea tainică cu Domnul său și în chemarea Lui. O asemenea rugăciune este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari ajutoare în toate treburile.

Rugăciunea oprește de la faptele rușinoase și de la rău. Prezența inimii în ea sădește în inima robului o însușire și un imbold care îl cheamă să împlinească poruncile Domnului său și să se ferească de ceea ce El a interzis. Aceasta este rugăciunea prin care Allah ne-a poruncit să căutăm ajutor în toate lucrurile.

Versetul 154

După ce Allah Preabinecuvântatul și Preaînaltul a poruncit căutarea ajutorului prin răbdare în toate împrejurările, El a dat un exemplu de situație în care sprijinul răbdării este necesar: jihadul pe calea Sa. Acesta este cel mai bun dintre actele de ascultare săvârșite cu trupul și cel mai greu pentru suflete, din pricina greutății lui și fiindcă poate duce la ucidere și la pierderea vieții. Oamenii iubesc această lume pentru viața și lucrurile care o susțin, iar toate strădaniile lor urmăresc păstrarea ei și îndepărtarea lucrurilor care i se împotrivesc.

Se știe că omul înțelept nu părăsește un lucru iubit decât pentru unul mai înalt și mai măreț. Allah Preaînaltul vestește că cel ucis pe calea Sa - adică cel care luptă pentru înălțarea Cuvântului lui Allah și pentru biruința religiei Sale, nu pentru un alt scop - nu pierde viața pe care o iubește. Dimpotrivă, el dobândește o viață mai măreață și mai desăvârșită decât vă puteți închipui sau socoti.

Martirii „sunt vii la Domnul lor și primesc înzestrare, bucurându-se de ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său și primind vestea bună despre cei care au rămas în urma lor și nu li s-au alăturat încă: asupra lor nu va fi nicio teamă și ei nu se vor întrista. Ei primesc vestea bună a unei binefaceri și a unui har de la Allah și a faptului că Allah nu lasă să se piardă răsplata dreptcredincioșilor” (Al 'Imran, 3:169-171).

Poate exista o viață mai măreață decât aceasta, care cuprinde apropierea de Allah Preaînaltul, desfătarea trupească prin înzestrarea cu mâncăruri și băuturi plăcute și desfătarea sufletească prin bucurie, primirea veștilor bune și dispariția oricărei frici și întristări? Aceasta este o viață în barzakh, mai desăvârșită decât viața din această lume. Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a vestit că sufletele martirilor se află în trupurile unor păsări verzi care vin la râurile Paradisului, mănâncă din roadele lui, apoi se adăpostesc în candele atârnate de Tron.¹¹

În acest verset se află cel mai puternic îndemn la jihad pe calea lui Allah și la stăruința cu răbdare în el. Dacă robii ar cunoaște răsplata celor uciși pe calea lui Allah, nimeni nu ar rămâne în urmă. Însă lipsa cunoașterii întemeiate pe certitudine slăbește hotărârile, prelungește somnul celui care doarme și face să se piardă răsplăți și prăzi uriașe.

Cum ar putea fi altfel, când Allah Preaînaltul „a cumpărat de la dreptcredincioși sufletele și averile lor, în schimbul Paradisului: ei luptă pe calea lui Allah, ucid și sunt uciși” (at-Tawbah, 9:111)? Pe Allah, dacă omul ar avea o mie de suflete și le-ar pierde, unul după altul, pe calea lui Allah, aceasta ar fi puțin în comparație cu răsplata uriașă.

De aceea, după ce văd cu ochii lor răsplata lui Allah și frumusețea răsplătirii Sale, martirii nu-și doresc decât să fie trimiși înapoi în această lume, pentru a fi uciși iar și iar pe calea Sa. Versetul dovedește desfătarea și pedeapsa din barzakh, așa cum arată numeroase alte texte.

Versetele 155 la 157

Allah Preaînaltul vestește că Își va încerca negreșit robii prin felurite greutăți, pentru a-l deosebi pe cel sincer de cel mincinos, iar pe cel lipsit de răbdare de cel răbdător. Aceasta este rânduiala lui Allah cu robii Săi. Dacă bunăstarea ar dăinui pentru credincioși și nicio încercare nu i-ar atinge, cei buni și cei răi s-ar amesteca, iar aceasta ar duce la stricăciune. Înțelepciunea lui Allah cere ca oamenii buni să fie deosebiți de cei răi. Acesta este folosul încercărilor, nu înlăturarea credinței dreptcredincioșilor sau abaterea lor de la religie. Allah nu va lăsa credința dreptcredincioșilor să se piardă.

În acest verset, Allah vestește că Își va încerca robii „cu puțină frică” de dușmani „și foame”, adică numai cu o măsură mică din ele. Dacă i-ar încerca prin frică și foame în toată puterea lor, ei ar pieri. Încercările curăță, nu nimicesc.

„Și cu pierderea unei părți din averi.” Aici este cuprinsă orice împuținare a bunurilor pricinuită de calamități venite din cer, inundații, pierderi sau de luarea averilor de către nedrepți, precum conducători asupritori, tâlhari și alții asemenea lor.

„Vieți”, adică pierderea celor dragi dintre copii, rude și prieteni. Aici intră și feluritele boli care ating trupul robului sau trupul cuiva pe care îl iubește.

„Și roade”, adică cerealele, roadele palmierilor și ale tuturor copacilor și plantele, care pot fi vătămate de frig, grindină, pârjolire, lăcuste sau alte nenorociri venite din cer.

Aceste lucruri trebuie să se petreacă, fiindcă Atotștiutorul, Cel pe deplin Cunoscător, le-a vestit, iar ele s-au petrecut așa cum a vestit El. Atunci când se petrec, oamenii se împart în două categorii: cei lipsiți de răbdare și cei răbdători.

Cel lipsit de răbdare este lovit de două nenorociri. Prima este pierderea lucrului iubit, adică nenorocirea care l-a atins. A doua, mai mare decât prima, este pierderea răsplății pentru împlinirea poruncii lui Allah de a avea răbdare. Astfel, el suferă pierderea și este lipsit de răsplată, iar credința pe care o are se împuținează. Pierde răbdarea, mulțumirea și recunoștința, iar în el se naște nemulțumirea, care arată cât de mare este slăbiciunea sa.

Cât despre omul căruia Allah îi dăruiește reușita de a avea răbdare atunci când vin aceste nenorociri, el își stăpânește sufletul și îl oprește de la nemulțumirea arătată prin cuvânt sau faptă. Caută la Allah răsplata pentru încercarea sa și știe că răsplata dobândită prin răbdare este mai mare decât nenorocirea care l-a lovit. Pentru el, nenorocirea devine o binefacere, fiindcă se transformă într-o cale spre ceva mai bun și mai folositor decât ceea ce a pierdut. El împlinește porunca lui Allah și dobândește răsplata. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Vestește-le vestea bună celor răbdători”, adică vestește-le că își vor primi răsplata fără măsură. Cei răbdători sunt oamenii care dobândesc această mare veste bună și acest dar uriaș.

Apoi Allah îi descrie: „care, atunci când îi lovește o nenorocire” - orice lucru care pricinuiește durere inimii sau trupului ori amândurora, dintre cele amintite mai sus - „spun: «Noi Îi aparținem lui Allah»”, adică suntem în stăpânirea lui Allah și ne aflăm sub porunca și cârmuirea Sa. Nu stăpânim nimic din sufletele și averile noastre. Dacă ne încearcă prin vreunul dintre acestea, Cel mai Milostiv dintre cei milostivi hotărăște după cum voiește asupra robilor și bunurilor Sale; nimeni nu are dreptul să I se împotrivească.

Dimpotrivă, desăvârșirea robiei față de Allah cere ca robul să știe că nenorocirea a fost hotărâtă de Stăpânitorul Preaînțelept, care este mai milostiv cu el decât este el însuși. Aceasta îl face să fie mulțumit de Allah și să-I mulțumească pentru felul în care rânduiește lucrurile spre binele robului Său, chiar dacă el nu-și dă seama de aceasta.

Pe lângă faptul că Îi aparținem lui Allah, ne vom întoarce la El în Ziua Învierii, iar El îl va răsplăti pe fiecare om potrivit faptei sale. Dacă avem răbdare și căutăm răsplata la El, ne vom găsi răsplata păstrată din belșug. Dacă suntem lipsiți de răbdare și nemulțumiți, partea noastră nu va fi decât nemulțumirea și pierderea răsplății. Cunoașterea faptului că robul Îi aparține lui Allah și se va întoarce la El este unul dintre cele mai puternice mijloace care îl ajută să aibă răbdare.

„Asupra acestora”, adică asupra celor care se caracterizează prin răbdarea descrisă, „sunt laude de la Domnul lor”, prin faptul că El îi laudă și face cunoscut rangul lor înalt, „și îndurare” mare. Din îndurarea Sa față de ei face parte faptul că le dăruiește reușita de a avea răbdare, prin care dobândesc răsplata deplină. „Iar aceștia sunt cei călăuziți”, care cunosc adevărul - în acest loc, faptul că Îi aparțin lui Allah și că la El se vor întoarce - și lucrează potrivit lui, având răbdare pentru Allah.

Versetul arată că omul care nu are răbdare primește contrariul celor dăruite lor: dojana lui Allah și pedeapsa, rătăcire și pierdere. Cât de mare este deosebirea dintre cele două categorii! Cât de mică este osteneala celor răbdători și cât de mare este suferința celor lipsiți de răbdare!

Aceste două versete învață sufletele să se pregătească pentru nenorociri înainte ca ele să se petreacă, pentru ca acestea să le fie mai ușoare când vin. Ele arată cum trebuie întâmpinată nenorocirea - prin răbdare -, ce îl ajută pe om să aibă răbdare și ce răsplată îi așteaptă pe cei răbdători. Starea celui lipsit de răbdare se înțelege prin contrast cu starea celui răbdător. Aceste încercări și probe sunt rânduiala lui Allah, statornicită și în trecut, iar tu nu vei găsi nicio schimbare în rânduiala lui Allah (al-Ahzab, 33:62). Versetele lămuresc și felurile nenorocirilor.

Versetul 158

Allah Preaînaltul vestește că „as-Safa și al-Marwah” - cele două coline bine cunoscute - „sunt dintre însemnele lui Allah”, adică dintre semnele văzute ale religiei Sale, de care Allah a legat acte de adorare pentru robii Săi. De vreme ce ele sunt dintre însemnele lui Allah, iar Allah a poruncit cinstirea însemnelor Sale prin cuvintele: „Cel care cinstește însemnele lui Allah - aceasta vine, cu adevărat, din evlavia inimilor” (al-Hajj, 22:32), cele două texte luate împreună arată că as-Safa și al-Marwah sunt dintre însemnele lui Allah și că preamărirea însemnelor Sale vine din evlavia inimii.

Evlavia este obligatorie pentru fiecare persoană supusă obligațiilor religioase. Aceasta arată că sa'y-ul între cele două coline este o parte obligatorie a Hajj-ului și a 'umrah, așa cum susține majoritatea învățaților. Hadithurile profetice și fapta Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - dovedesc același lucru. El a spus: „Luați de la mine ritualurile voastre.”¹²

„Cel care săvârșește Hajj-ul la Casă sau 'umrah nu săvârșește niciun păcat dacă face sa'y între ele.” Aceste cuvinte înlătură îndoiala și reținerea unor musulmani cu privire la sa'y între cele două coline, fiindcă în vremea jahiliyyah idolii erau adorați în acele locuri. Allah Preaînaltul a înlăturat păcatul pentru a îndepărta această îndoială, nu pentru a arăta că sa'y nu ar fi obligatoriu.

Faptul că înlăturarea păcatului este legată numai de sa'y săvârșit în timpul Hajj-ului și al 'umrah arată că nu există un sa'y voluntar și de sine stătător; el se săvârșește numai împreună cu Hajj-ul sau cu 'umrah. În această privință, el se deosebește de tawaf-ul în jurul Casei, care este rânduit atât în cadrul Hajj-ului și al 'umrah, cât și ca act de adorare de sine stătător.

Sa'y, staționarea la 'Arafah și Muzdalifah și aruncarea pietricelelor la jamarat țin de ritual. Dacă ar fi săvârșite în afara unui ritual, ar fi o inovație religioasă. Inovația este de două feluri: primul înseamnă adorarea lui Allah printr-un act pe care El nu l-a legiferat deloc; al doilea înseamnă adorarea lui Allah printr-un act pe care El l-a legiferat într-un anumit chip, dar care este săvârșit în alt chip decât cel rânduit. Acest caz face parte din al doilea fel.

„Iar cel care săvârșește de bunăvoie un bine”, adică împlinește cu sinceritate față de Allah Preaînaltul un act de ascultare precum Hajj-ul, 'umrah, tawaf-ul, rugăciunea, postul sau altul asemenea, atunci acesta este un bine pentru el. Cuvintele arată că, pe măsură ce robul sporește în ascultarea față de Allah, sporesc binele său, desăvârșirea lui și rangul lui la Allah, pe măsură ce credința sa sporește.

Restrângerea actului voluntar la ceea ce este bun mai arată că omul care săvârșește de bunăvoie inovații pe care Allah și Mesagerul Său nu le-au legiferat nu dobândește decât osteneala zadarnică. Aceasta nu este un bine pentru el, ci poate fi un rău, dacă o face în mod voit și știind că fapta nu este legiferată.

„Cu adevărat, Allah este Cel care răsplătește binele, Atotștiutorul.” Ash-Shakir și ash-Shakur se numără printre Numele lui Allah Preaînaltul. Ele arată că El primește de la robii Săi fapta mică și le dăruiește pentru ea o răsplată uriașă. Când robul Său împlinește poruncile și I se supune, Allah îl ajută să facă aceasta, îl laudă și îl cinstește și îi dăruiește drept răsplată lumină, credință și lărgime sufletească, putere și vioiciune în trup, mai multă binecuvântare și mai mult spor în toate aspectele vieții sale, precum și mai multă reușită în faptele sale. După aceea, robul va veni înaintea Domnului său și va găsi răsplata Vieții de Apoi deplină și păstrată, fără ca aceste daruri să o fi împuținat.

Din felul în care Allah răsplătește binele robului Său face parte și faptul că celui care părăsește ceva pentru Allah El îi dăruiește ceva mai bun în schimb, iar de cel care se apropie de El cu o palmă, El Se apropie cu un cot; iar de cel care se apropie de El cu un cot, El Se apropie cu o întindere a ambelor brațe. Celui care vine la El mergând, El îi vine în grabă, iar cel care face negoț cu El dobândește câștiguri înmulțite de multe ori. Deși El este Cel care răsplătește binele, este și Atotștiutorul: știe cine merită răsplata deplină, potrivit intenției, credinței și evlaviei sale, și cine nu este astfel. El cunoaște faptele robilor și nu le lasă să se piardă, ci ei le vor găsi sporite în cel mai deplin chip, potrivit intențiilor lor, pe care Atotștiutorul, Preaînțeleptul le-a cunoscut.

Versetele 159 la 162

Deși acest verset a fost pogorât cu privire la oamenii Scripturii și la ceea ce au ascuns despre Mesager - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și despre însușirile lui, rânduiala lui are sens general și se aplică oricui ascunde ceea ce Allah a pogorât: „dovezile limpezi”, care arată adevărul și îl fac vădit, și „călăuzirea”, adică știința prin care se dobândește călăuzirea spre calea dreaptă și se deosebește drumul celor ce vor avea parte de desfătare de drumul celor ce vor ajunge în Foc.

Allah a luat legământ de la oamenii cunoașterii că le vor lămuri oamenilor știința Cărții cu care El i-a binecuvântat și că nu o vor ascunde. Cel care leapădă această îndatorire se face vinovat de două rele: ascunderea a ceea ce Allah a pogorât și înșelarea robilor lui Allah. Pe aceștia „îi blestemă Allah”, adică îi îndepărtează și îi alungă de apropierea și îndurarea Sa, „și îi blestemă cei care blestemă”, adică toate făpturile.

Blestemul tuturor făpturilor cade asupra lor fiindcă se străduiesc să-i înșele pe oameni, să le strice religia și să-i îndepărteze de îndurarea lui Allah. Ei sunt răsplătiți după felul faptei lor. Tot astfel, Allah și îngerii Săi trimit binecuvântări asupra celui care îi învață pe oameni binele; până și peștele din adâncul apei face aceasta, deoarece el se străduiește pentru folosul făpturilor, pentru îndreptarea religiei lor și pentru apropierea lor de îndurarea lui Allah. Și el este răsplătit după felul faptei sale.¹³

Cel care ascunde ceea ce Allah a pogorât se împotrivește poruncii lui Allah și I se opune. Allah le explică oamenilor versetele și le face limpezi, iar acesta se străduiește să le șteargă și să le ascundă. Lui i se adresează această amenințare aspră.

„În afara celor care se pocăiesc”, adică se întorc de la păcatele în care se aflau, cu părere de rău, părăsindu-le și hotărându-se să nu revină la ele, „își îndreaptă faptele”, adică îndreaptă ceea ce s-a stricat în faptele lor. Nu este de ajuns părăsirea răului până când nu este săvârșit binele. Nici pentru cel care ascunde cunoașterea nu este de ajuns numai atât, până când nu face cunoscut ceea ce a ascuns și nu înlocuiește tăinuirea cu dezvăluirea adevărului.

Acestuia Allah îi primește pocăința, fiindcă nimic nu-l împiedică să ajungă la o pocăință primită de Allah. Celui care îndeplinește condițiile pocăinței, Allah îi primește pocăința, căci El este „Primitorul pocăinței”: Se întoarce mereu spre robii Săi cu iertare și trecere cu vederea după păcat, atunci când ei se pocăiesc, și cu bunătate și binefaceri după o perioadă de lipsuri, atunci când se întorc la El. El este „Milostivul”, Cel care se caracterizează prin îndurarea măreață ce cuprinde toate lucrurile. Din îndurarea Sa face parte faptul că le-a dăruit reușita de a se pocăi și de a se întoarce la El, astfel că s-au pocăit și s-au întors; apoi i-a cuprins cu îndurarea Sa, primind aceasta de la ei cu blândețe și dărnicie. Aceasta este rânduiala lui Allah față de cel care se pocăiește de păcat.

Cât despre cei care nu cred și stăruie în necredință până când mor, fără să se întoarcă la Domnul lor, fără să revină la El și fără să se pocăiască la timp, asupra lor se află „blestemul lui Allah, al îngerilor și al tuturor oamenilor”. Fiindcă necredința lor a devenit o însușire statornică, blestemul asupra lor a devenit, la rândul său, o însușire statornică ce nu dispare, deoarece rânduiala există sau încetează odată cu motivul ei.

„Ei vor rămâne veșnic sub el”, adică sub blestem sau în pedeapsă, iar cele două sensuri sunt legate unul de altul. „Pedeapsa nu le va fi ușurată”, ci pedeapsa lor va fi permanentă, aspră și neîntreruptă, „și nu li se va da niciun răgaz”, fiindcă timpul răgazului, care a fost această lume, a trecut și nu le-a mai rămas nicio scuză pe care să o aducă.

Versetul 163

Allah Preaînaltul, Cel mai sincer dintre cei care vorbesc, vestește că El este „un singur Dumnezeu”, adică Unul, fără egal, unic în Esența, Numele, Atributele și Faptele Sale. El nu are niciun asociat în Esența Sa, nici pe cineva deopotrivă cu El, nici egal, nici pe cineva asemenea Lui și nici pereche, iar în afara Lui nu există alt creator ori cârmuitor. De vreme ce El este astfel, numai El merită să fie socotit Dumnezeu și să fie adorat prin toate felurile adorării, fără ca vreo făptură să-I fie asociată.

Aceasta deoarece El este „Cel Milostiv, Îndurătorul”, Cel care se caracterizează prin îndurarea măreață, cu care îndurarea nimănui nu se poate asemăna. Ea a cuprins toate lucrurile și s-a întins asupra fiecărei ființe vii. Prin îndurarea Sa au venit la existență făpturile; prin îndurarea Sa au dobândit feluritele lor desăvârșiri; prin îndurarea Sa a fost îndepărtată de la ele orice nenorocire; prin îndurarea Sa li S-a făcut cunoscut robilor prin Atributele și binefacerile Sale și le-a lămurit tot ceea ce le este necesar pentru binele religiei și al vieții lor lumești, trimițând Mesagerii și pogorând Cărțile.

Când se cunoaște că orice binefacere a robilor vine de la Allah și că nicio făptură nu poate fi de folos alteia prin ea însăși, se cunoaște că Allah este singurul care merită toate felurile adorării și că numai Lui trebuie să-I fie închinate iubirea, teama, nădejdea, preamărirea, încrederea și celelalte acte de ascultare.

Una dintre cele mai mari nedreptăți și dintre cele mai urâte fapte este ca omul să se întoarcă de la adorarea Lui spre adorarea robilor, să asocieze făpturi din țărână cu Domnul domnilor ori să adore o făptură cârmuită, neputincioasă în toate privințele, alături de Creatorul care cârmuiește, Atotputernicul, Cel Tare, care a supus toate lucrurile și Căruia toate lucrurile I se supun.

Acest verset afirmă unicitatea Creatorului și dreptul Său exclusiv la adorare și le statornicește arătând că nicio făptură nu are parte de acestea. El arată și temelia dovezii pentru aceasta: afirmarea îndurării Sale, printre urmările căreia se numără existența tuturor binefacerilor și îndepărtarea tuturor nenorocirilor. Aceasta este o dovadă generală a unicității Sale. Apoi Allah a menționat dovezile amănunțite și a spus:

Versetul 164

Allah Preaînaltul vestește că în aceste făpturi mărețe se află semne, adică dovezi ale unicității Creatorului și ale dreptului Său la adorare, ale măreției stăpânirii Sale, ale îndurării Sale și ale tuturor celorlalte Atribute ale Sale. Ele sunt însă „pentru oamenii care înțeleg”, adică pentru cei care își folosesc mintea în scopul pentru care a fost creată. Robul se folosește de aceste semne și le recunoaște prin rațiune, cugetare și meditare pe măsura darului de rațiune pe care Allah i l-a făcut.

În „crearea cerurilor”, în înălțimea, întinderea, trăinicia și desăvârșirea lor și în soarele, luna și stelele pe care Allah le-a așezat în ele și le-a rânduit spre binele robilor, precum și în crearea „pământului” drept așternut pentru făpturi, pe care ele se pot statornici, pot folosi cele aflate pe el și pot lua aminte, se află dovezi că numai Allah creează și cârmuiește. Ele arată puterea Sa măreață prin care le-a creat, înțelepciunea prin care le-a făcut trainice și frumoase și le-a rânduit, precum și cunoașterea și îndurarea prin care a așezat în ele atâtea lucruri folositoare făpturilor, atâtea mijloace pentru binele lor și pentru trebuințele lor vitale.

În toate acestea se află cea mai puternică dovadă a desăvârșirii Sale și a faptului că numai El merită adorarea, deoarece numai El creează, cârmuiește și se îngrijește de treburile robilor Săi.

„Alternarea nopții și a zilei” înseamnă succesiunea lor neîntreruptă, una luând locul celeilalte, precum și deosebirile dintre ele: căldură, frig sau temperaturi potrivite, durată lungă, scurtă sau mijlocie. Ea cuprinde și anotimpurile care se nasc din acestea și prin care sunt rânduite cele de folos fiilor lui Adam, animalelor lor și tuturor copacilor și plantelor de pe fața pământului. Toate se petrec într-o ordine și sub o cârmuire și o supunere care uimesc mințile și pe care nici cei mai înzestrați oameni nu le pot cuprinde. În toate acestea se află dovezi ale puterii Celui care le schimbă, ale cunoașterii, înțelepciunii, îndurării Sale vaste, bunătății Sale atotcuprinzătoare, precum și ale cârmuirii și rânduielii care Îi aparțin numai Lui.

Ele arată măreția Sa, măreția împărăției și a stăpânirii Sale, ceea ce cere ca El să fie socotit Dumnezeu și adorat, să fie singurul iubit și preamărit, singurul de care oamenii să se teamă și în care să nădăjduiască, și ca ei să-și îndrepte toată strădania pentru ceea ce El iubește și pentru lucrurile care Îl mulțumesc.

În „corăbiile care străbat marea” - vasele, ambarcațiunile și altele asemenea - vedem cum Allah i-a inspirat pe robii Săi să le construiască și le-a creat mijloacele lăuntrice și exterioare prin care au dobândit putința de a le face. Apoi le-a supus această mare întinsă și vânturile care le poartă împreună cu pasagerii, averile și mărfurile aflate în ele, care le sunt de folos oamenilor, le împlinesc trebuințele și le asigură mijloacele de trai.

Cine i-a inspirat să le construiască, le-a dat putința și le-a creat uneltele cu care să lucreze? Cine le-a supus marea și vânturile, ca ele să o străbată cu îngăduința Sa și datorită celor pe care El le-a pus în slujba lor? Cine a creat pentru mijloacele de transport de pe uscat și de pe mare focul și metalele care ajută la purtarea lor și a averilor din ele? S-au petrecut acestea din întâmplare? Sau le-a înfăptuit singură această făptură slabă și neputincioasă, care a ieșit din pântecele mamei fără cunoaștere și putere, iar apoi Domnul ei i-a creat puterea și a învățat-o ceea ce a voit să o învețe? Sau le-a supus un singur Domn, Preaînțelept și Atotștiutor, Căruia nimic nu-I este cu neputință și nimic nu-I poate sta împotrivă?

Dimpotrivă, toate lucrurile s-au supus Stăpânirii Sale, s-au smerit înaintea măreției Sale și s-au plecat puterii Sale covârșitoare. Tot ce se poate spune despre robul slab este că Allah l-a făcut una dintre verigile cauzelor prin care au venit la existență aceste lucruri mărețe. Aceasta arată îndurarea lui Allah și grija Sa față de făpturi, ceea ce cere ca toată iubirea, teama, nădejdea, ascultarea, smerenia și preamărirea să-I aparțină numai Lui.

În „apa pe care Allah o coboară din cer”, adică ploaia care coboară din nori, „și prin care dă viață pământului după moartea lui”, făcând să răsară felurite roade și plante hrănitoare, de care făpturile au neapărată nevoie și fără de care nu pot trăi, ce altceva vedem decât dovezi ale puterii Celui care a coborât-o și a făcut să răsară prin ea ceea ce a făcut să răsară, ale îndurării și blândeții Sale față de robi, ale grijii Sale pentru binele lor și ale marii lor nevoi de El în toate privințele? Nu cere aceasta ca numai El să fie Dumnezeul și Cel adorat de ei? Nu este aceasta o dovadă a învierii morților și a răsplătirii lor pentru fapte?

„Și în toate viețuitoarele pe care le răspândește pe el”, adică în feluritele animale pe care le-a răspândit în toate ținuturile pământului, se află dovezi ale puterii, măreției, unicității și stăpânirii Sale uriașe. El le-a supus oamenilor, ca aceștia să se folosească de ele în toate chipurile: din carnea unora mănâncă și din laptele lor beau; pe altele călăresc; altele slujesc intereselor lor și îi păzesc; iar din altele iau învățăminte.

Faptul că Allah a răspândit pe pământ toate felurile de viețuitoare arată și că El, Slavă Lui, le asigură hrana și Se îngrijește de mijloacele lor de trai. Nu există nicio viețuitoare pe pământ a cărei înzestrare să nu fie în seama lui Allah; El îi cunoaște locul de ședere și locul în care este păstrată.

În „schimbarea vânturilor” - reci și calde, de miazăzi și de miazănoapte, de răsărit și de apus și din direcțiile dintre acestea - vedem că uneori ele stârnesc norii, alteori îi adună, alteori îi fecundează, alteori fac să se reverse ploaia, alteori îi destramă și îndepărtează vătămarea lor, uneori aduc îndurare, iar alteori sunt trimise cu pedeapsa.

Cine schimbă vânturile în toate aceste feluri, așezând în ele foloase de care robii nu se pot lipsi, și cine le-a supus pentru ca prin ele să trăiască toate animalele și să fie susținută buna stare a trupurilor, a copacilor, a cerealelor și a plantelor, dacă nu Atotputernicul, Preaînțeleptul, Milostivul, Blândul cu robii Săi, care merită toată smerenia, supunerea, iubirea, întoarcerea și adorarea?

Norii dintre cer și pământ, deși sunt ușori și fini, poartă multă apă. Allah îi mână acolo unde voiește, dă prin ei viață ținuturilor și robilor, udă dealurile și văile și coboară apă asupra făpturilor atunci când au nevoie de ea. Dacă mulțimea ei le-ar face rău, El o oprește de la ei. O coboară din îndurare și blândețe și o îndreaptă cu grijă și bunătate.

Cât de mare este stăpânirea Sa, cât de îmbelșugată bunătatea Sa și cât de delicată binefacerea Sa! Nu este oare urât ca robii să se bucure de înzestrarea Sa și să trăiască din bunătatea Sa, apoi să folosească toate acestea pentru ceea ce Îi atrage mânia și pentru neascultarea Lui? Nu arată aceasta blândețea, răbdarea, iertarea, trecerea Sa cu vederea și marea Sa bunătate? A Lui este toată lauda, la început și la sfârșit, în cele lăuntrice și în cele văzute.

Pe scurt, cu cât omul înzestrat cu rațiune cugetă mai mult la aceste făpturi, își adâncește gândirea în minunile lucrurilor create și meditează mai adânc la această lucrare și la subtilitatea bunătății și înțelepciunii cuprinse în ea, cu atât cunoaște mai bine că ele au fost create pentru adevăr și prin adevăr. Ele sunt file pline de semne și cărți de dovezi pentru ceea ce Allah a vestit despre Sine și despre unicitatea Sa și pentru ceea ce Mesagerii au vestit despre Ziua de Apoi.

El cunoaște că ele sunt supuse, fără cârmuire proprie și fără putință de a se împotrivi Celui care le cârmuiește și le schimbă. Astfel, se cunoaște că întreaga lume de sus și de jos are nevoie de El și se îndreaptă numai spre El, iar El este prin Sine lipsit de orice nevoie față de toate făpturile. Nu există altă divinitate vrednică de adorare în afara lui Allah și niciun alt Domn în afara Lui.

Apoi Allah Preaînaltul spune:

Versetele 165 la 167

Cât de frumoasă este legătura acestui verset cu cel dinaintea lui! După ce Allah Preaînaltul a lămurit unicitatea Sa, dovezile hotărâtoare și argumentele strălucitoare care duc la cunoașterea întemeiată pe certitudine și înlătură orice îndoială, El arată aici că, în ciuda acestei lămuriri depline, „printre oameni sunt unii care își iau” dintre făpturi „semeni” ai lui Allah, adică egali și asemănători, pe care îi pun pe aceeași treaptă cu Allah în adorare, iubire, preamărire și ascultare.

Despre cel aflat într-o asemenea stare, după statornicirea dovezii și lămurirea tawhidului, se cunoaște că se împotrivește cu încăpățânare lui Allah și Îi este vrăjmaș sau că se abate de la meditarea asupra semnelor Sale și de la cugetarea la făpturile Sale. El nu are nici cea mai mică scuză, iar hotărârea pedepsei a devenit cuvenită pentru el.

Cei care își iau semeni alături de Allah nu îi socotesc egali cu El în creare, înzestrare și cârmuire, ci îi pun pe aceeași treaptă cu El în adorare: îi adoră pentru ca aceștia să-i apropie de Allah. Cuvintele „își iau” arată că Allah nu are niciun semen; numai politeiștii au făcut din unele făpturi semeni ai Săi, o simplă numire și un cuvânt gol de înțeles. Allah Preaînaltul spune: „Ei Îi fac lui Allah asociați. Spune: «Numiți-i! Îi vestiți oare lui Allah ceva ce El nu cunoaște pe pământ sau sunt numai vorbe lipsite de temei?»” (ar-Ra'd, 13:33); și: „Acestea nu sunt decât niște nume pe care voi și strămoșii voștri le-ați dat și pentru care Allah nu a pogorât nicio dovadă. Ei nu urmează decât bănuiala” (an-Najm, 53:23).

Făptura nu este un semen al lui Allah, fiindcă Allah este Creatorul, iar tot ceea ce se află în afara Lui este creat; El este Domnul care dăruiește înzestrarea, iar tot ceea ce se află în afara Lui este înzestrat; Allah este Cel lipsit de orice nevoie, iar voi sunteți cei nevoiași; El este desăvârșit în toate privințele, iar robii au lipsuri în toate privințele; Allah este Cel care aduce folosul și vătămarea, iar făptura nu are prin ea însăși nicio putere asupra folosului, vătămării sau cârmuirii.

Astfel, se cunoaște cu deplină certitudine falsitatea cuvintelor celui care își ia, în afara lui Allah, dumnezei și semeni, fie ei îngeri, Profeți, oameni drepți, idoli sau orice altceva, și se cunoaște că Allah este singurul care merită iubirea deplină și smerenia desăvârșită. De aceea Allah i-a lăudat pe dreptcredincioși prin cuvintele: „Însă cei care cred Îl iubesc mai mult pe Allah”, adică mai mult decât își iubesc politeiștii pe cei pe care îi socotesc egali ai lui Allah. Dreptcredincioșii I-au închinat numai Lui iubirea lor, pe când aceia au asociat alte făpturi în iubirea datorată Lui. Ei L-au iubit pe Cel care merită cu adevărat iubirea, iar iubirea față de El înseamnă însăși îndreptarea robului, fericirea și izbânda lui.

Politeiștii i-au iubit pe cei care nu merită deloc această iubire, iar iubirea lor este însăși nenorocirea robului, stricarea stării sale și destrămarea treburilor sale.

De aceea Allah i-a amenințat prin cuvintele: „Dacă cei care au săvârșit nedreptate ar vedea” - prin luarea unor făpturi drept egali ai lui Allah și supunerea față de altcineva în afara Domnului robilor, precum și prin nedreptățirea făpturilor, abătându-le de la calea lui Allah și străduindu-se pentru ceea ce le vatămă - „atunci când vor vedea pedeapsa”, adică atunci când o vor vedea cu ochii lor în Ziua Învierii, „că toată puterea Îi aparține lui Allah și că Allah este aspru în pedeapsă”, ar cunoaște cu deplină certitudine că toată puterea și tăria Îi aparțin lui Allah și că semenii lor nu au nicio putere.

În acea Zi, slăbiciunea și neputința celor pe care îi socoteau egali ai lui Allah li se vor face vădite, spulberând închipuirile lor din această lume. Ei și-au închipuit că aceștia au vreo putere de cârmuire, îi apropie de Allah și îi duc la El, însă nădejdea lor va fi spulberată, strădania lor va fi zadarnică și asprimea pedepsei li se va cuveni. Semenii lor nu vor îndepărta de la ei nimic și nu le vor aduce nici măcar un fir de praf de folos. Dimpotrivă, vătămarea le va veni chiar din partea celor de la care așteptau folosul.

Cei care au fost urmați se vor lepăda de cei care i-au urmat, iar legăturile dintre ei se vor rupe. Legăturile acestea au existat în lume pentru altcineva decât Allah, împotriva poruncii Lui, și s-au întemeiat pe falsitatea lipsită de orice adevăr. Faptele lor se vor risipi, stările lor vor pieri și li se va arăta că au fost mincinoși. Faptele de la care așteptau foloase și roade vor deveni pentru ei pricini de regret și părere de rău, iar ei vor rămâne veșnic în Foc și nu vor ieși niciodată din el. Mai există oare o pierdere asemenea acesteia?

Aceasta se petrece fiindcă ei au urmat falsitatea, au săvârșit fapte întemeiate pe falsitate, și-au pus nădejdea în cel de la care nu se putea aștepta nimic și s-au legat de cel pe care nu se puteau bizui. Faptele lor au devenit zadarnice fiindcă s-au legat de ceva zadarnic, iar după ce s-au dovedit zadarnice, i-a cuprins regretul pentru nădejdea pe care și-o puseseră în ele și le-a adus cea mai mare vătămare.

Cu totul alta este starea celui care se leagă de Allah, Stăpânitorul, Adevărul limpede, își închină fapta numai Feței Sale și nădăjduiește în folosul venit de la El. Acesta a așezat adevărul la locul lui; faptele sale au fost drepte fiindcă s-au întemeiat pe Adevăr, iar el a dobândit rodul lucrării sale și și-a găsit la Domnul său o răsplată neîntreruptă. Allah Preaînaltul spune: „Celor care nu cred și îi abat pe alții de la calea lui Allah, El le zădărnicește faptele. Cât despre cei care cred, săvârșesc fapte bune și cred în ceea ce i-a fost pogorât lui Muhammad - iar acesta este adevărul de la Domnul lor -, El le șterge faptele rele și le îndreaptă starea. Aceasta fiindcă cei care nu cred urmează falsitatea, iar cei care cred urmează adevărul de la Domnul lor. Astfel le dă Allah oamenilor pildele lor” (Muhammad, 47:1-3).

Atunci, cei care au urmat își vor dori să fie trimiși înapoi în această lume pentru a se lepăda de cei pe care i-au urmat, părăsind asocierea altora cu Allah și întorcându-se la închinarea sinceră a faptelor numai lui Allah. Însă este cu neputință: timpul a trecut și nu mai este vreme de amânare și răgaz. Pe lângă aceasta, ei sunt mincinoși; dacă ar fi trimiși înapoi, s-ar întoarce la lucrurile de la care au fost opriți. Acestea sunt numai vorbe și dorințe pe care le rostesc din mânie și ură față de cei care i-au condus, fiindcă aceștia s-au lepădat de ei, deși vina le aparține lor înșiși.

Căpetenia celor urmați în rău este Iblis. Cu toate acestea, atunci când judecata va fi hotărâtă, el le va spune celor care l-au urmat: „Allah v-a făcut o făgăduință adevărată, iar eu v-am făcut o făgăduință pe care am încălcat-o. Eu nu am avut nicio putere asupra voastră; doar v-am chemat, iar voi mi-ați răspuns. Nu mă învinuiți pe mine, ci învinuiți-vă pe voi înșivă” (Ibrahim, 14:22).

Versetele 168 la 170

Aceste cuvinte se adresează tuturor oamenilor, dreptcredincioși și necredincioși. Allah le amintește binefacerea Sa și le poruncește să mănânce din toate cerealele, roadele, fructele și animalele de pe pământ, cu condiția ca ele să fie „îngăduite”, adică să le fie permis să le mănânce: să nu fie luate prin uzurpare sau furt, dobândite printr-o tranzacție interzisă ori într-un chip interzis și să nu ajute la săvârșirea unui lucru interzis; și să fie „bune”, adică să nu fie spurcate, precum mortăciunea, sângele, carnea de porc și toate celelalte lucruri necurate.

Versetul dovedește că regula de bază privitoare la lucruri este îngăduința de a le folosi și de a le mânca și că lucrurile interzise sunt de două feluri: fie interzise prin ele însele, precum lucrul necurat, care este opusul celui bun, fie interzise dintr-o cauză care li s-a adăugat, pentru că de ele se leagă un drept al lui Allah sau al robilor Săi, ceea ce este opusul lucrului îngăduit.

Versetul mai dovedește că a mânca atât cât este necesar pentru menținerea trupului este obligatoriu, iar cel care renunță la aceasta săvârșește păcat, așa cum arată forma poruncii. După ce Allah le-a poruncit să urmeze ceea ce El le-a poruncit, fiindcă în aceasta se află însăși îndreptarea lor, i-a oprit să urmeze „pașii lui Shaytan”, adică drumurile spre care acesta îi cheamă. Aici intră toate păcatele: necredința, abaterea, nedreptatea, interzicerea animalelor numite sa'ibah și ham și alte obiceiuri asemănătoare, precum și consumarea mâncărurilor interzise.

„Cu adevărat, el vă este un dușman vădit”, adică vrăjmășia lui este limpede. Prin poruncile sale, el nu voiește decât să vă înșele și să vă facă dintre locuitorii Focului mistuitor. Domnul nostru nu S-a mulțumit să ne oprească de la urmarea pașilor lui, ci ne-a și vestit - iar El este Cel mai sincer dintre cei care vorbesc - vrăjmășia sa, care cere să ne ferim de el. Apoi nu S-a mulțumit nici cu aceasta, ci ne-a explicat în amănunt lucrurile pe care Shaytan le poruncește și faptul că ele sunt cele mai urâte și cele mai vătămătoare. El spune:

„El vă poruncește numai răul”, adică fapta rea care îl vatămă pe cel care o săvârșește. Aici intră toate păcatele. „Și faptele rușinoase” reprezintă menționarea unui lucru anume după cel general, deoarece faptele rușinoase sunt acele păcate a căror urâțenie a ajuns la culme, precum adulterul, băutul vinului, uciderea, defăimarea, zgârcenia și altele asemenea, pe care omul înzestrat cu rațiune le socotește urâte.

„Și să spuneți despre Allah ceea ce nu cunoașteți.” Aici intră vorbirea despre Legea și hotărârea lui Allah fără cunoaștere. Cel care Îi atribuie lui Allah ceva cu care El nu S-a descris și cu care Mesagerul Său nu L-a descris, neagă despre El ceea ce El a afirmat despre Sine ori afirmă despre El ceea ce El a negat despre Sine a vorbit despre Allah fără cunoaștere. Cel care pretinde că Allah are un semen și că idolii îl apropie de Allah pe cel care îi adoră a vorbit despre Allah Preaînaltul fără cunoaștere. Cel care spune fără dovadă că Allah a îngăduit sau a interzis un lucru, a poruncit ori a oprit altul a vorbit despre Allah fără cunoaștere. Cel care spune fără nicio dovadă că Allah a creat un anumit fel de făpturi dintr-un anumit motiv a vorbit despre Allah fără cunoaștere.

Una dintre cele mai grave forme de vorbire despre Allah fără cunoaștere este ca omul să răstălmăcească vorbele Sale ori vorbele Mesagerului Său potrivit unor sensuri convenite de una dintre grupările rătăcite, apoi să spună că Allah le-a voit. Vorbirea despre Allah fără cunoaștere este unul dintre cele mai grave și mai cuprinzătoare lucruri interzise și una dintre principalele căi ale lui Shaytan spre care acesta cheamă. Acestea sunt căile spre care el și oștile lui îi cheamă pe oameni, întrebuințând toată viclenia și înșelăciunea de care sunt în stare pentru a rătăci făpturile.

Allah Preaînaltul, în schimb, poruncește dreptatea, binefacerea și dăruirea către rude și oprește de la faptele rușinoase, de la rău și de la asuprire. Robul să privească, așadar, cărei chemări îi dă ascultare și din care dintre cele două tabere face parte. Îl urmezi pe cel care te cheamă la Allah, Cel care îți voiește binele și fericirea în această lume și în Viața de Apoi? În ascultarea de El se află toată izbânda, iar prin slujirea Lui se dobândește toată biruința. Tot câștigul se află în relația cu Cel care dăruiește binefacerile văzute și ascunse, care poruncește numai binele și oprește numai de la rău.

Sau îl urmezi pe cel care cheamă la Shaytan, dușmanul omului, care îți voiește răul și își folosește toată strădania să te piardă în această lume și în Viața de Apoi? În ascultarea lui se află tot răul, iar în luarea lui drept aliat, toată pierderea. El nu poruncește decât răul și nu oprește decât de la bine.

Apoi Allah Preaînaltul vestește starea politeiștilor când li se poruncește să urmeze ceea ce Allah i-a pogorât Mesagerului Său, ale cărui însușiri au fost arătate mai sus. Ei se îndepărtează și spun: „Ba noi urmăm ceea ce i-am găsit pe strămoșii noștri urmând.” Ei se mulțumesc să-i imite orbește pe părinți și se lipsesc de credința în Profeți, deși părinții lor sunt cei mai neștiutori și mai rătăciți dintre oameni.

Acesta este un argument îndoielnic și slab prin care resping adevărul. El dovedește că s-au întors de la adevăr, nu îl doresc și nu sunt drepți. Dacă ar fi fost călăuziți spre ceea ce le îndreaptă starea și ar fi avut o intenție bună, adevărul ar fi fost țelul lor. Cel care face din adevăr țelul său și îl cântărește în raport cu orice alt lucru va recunoaște negreșit adevărul și îl va urma, dacă este drept.

Versetul 171

După ce Allah Preaînaltul a arătat că ei nu se supun mesajului adus de Mesageri și că îl resping prin imitarea oarbă, a devenit limpede că ei nu primesc adevărul și nu răspund chemării lui. Mai mult, era cunoscut de oricine că ei nu se vor desprinde de încăpățânarea lor. Allah Preaînaltul vestește că, atunci când cineva îi cheamă la credință, pilda lor este asemenea animalelor la care strigă păstorul, fără ca ele să înțeleagă ceea ce le spune cel care le cheamă.

Ei aud numai sunetul prin care dovada este statornicită împotriva lor, însă nu îl înțeleg într-un chip care să le fie de folos. De aceea sunt surzi: nu aud adevărul cu auzul înțelegerii și al primirii; orbi: nu privesc pentru a lua aminte; și muți: nu rostesc ceea ce le-ar fi de folos. Cauza tuturor acestora este că ei nu au o rațiune sănătoasă, ci sunt cei mai nesăbuiți dintre nesăbuiți și cei mai neștiutori dintre neștiutori.

Se poate oare îndoi omul înzestrat cu rațiune că acela care este chemat spre calea dreaptă și îndepărtat de stricăciune, este oprit să se arunce în pedeapsă și i se poruncește ceea ce îi aduce îndreptare, izbândă, biruință și desfătare, dar nu-l ascultă pe sfătuitorul sincer, se întoarce de la porunca Domnului său, intră în Foc cu bună știință, urmează falsitatea și leapădă adevărul, nu are nici măcar o urmă de rațiune? Chiar dacă s-ar caracteriza prin viclenie, înșelăciune și iscusință, el rămâne printre cei mai nesăbuiți oameni.

Versetele 172 și 173

Aceasta este o poruncă adresată în mod deosebit dreptcredincioșilor, după porunca adresată tuturor oamenilor, deoarece ei sunt cei care se folosesc cu adevărat de porunci și interdicții, datorită credinței lor. Allah le poruncește să mănânce lucrurile bune dintre cele cu care i-a înzestrat și să-I mulțumească pentru binefacere, folosindu-le în ascultarea față de El și întărindu-se prin ele pentru ceea ce îi apropie de El.

Le-a poruncit ceea ce le-a poruncit și Mesagerilor prin cuvintele: „O, Mesageri! Mâncați din lucrurile bune și săvârșiți fapte drepte” (al-Mu'minun, 23:51). În acest verset, recunoștința înseamnă fapta dreaptă. Aici Allah nu a spus „îngăduite”, fiindcă dreptcredinciosului i-a îngăduit lucrurile bune din înzestrare fără a-l socoti vinovat pentru ele, iar credința îl oprește să ia ceea ce nu îi aparține.

„Dacă numai pe El Îl adorați”, adică mulțumiți-I. Aceasta arată că cel care nu-I mulțumește lui Allah nu I se închină numai Lui, iar cel care Îi mulțumește I se închină și împlinește ceea ce i s-a poruncit. De asemenea, arată că mâncarea bună este o cauză a faptei drepte și a primirii ei.

Porunca de a mulțumi vine imediat după menționarea binefacerilor, deoarece recunoștința păstrează binefacerile existente și atrage binefacerile care lipsesc, după cum nerecunoștința împiedică venirea binefacerilor care lipsesc și le înlătură pe cele existente.

După ce Allah Preaînaltul a menționat îngăduirea lucrurilor bune, a menționat interzicerea lucrurilor necurate și a spus: „El v-a interzis numai mortăciunea”, adică animalul care a murit fără să fie sacrificat în chipul rânduit de Lege. Mortăciunea este necurată și vătămătoare din pricina stricăciunii aflate în ea însăși și fiindcă, cel mai adesea, moartea ei vine dintr-o boală, ceea ce sporește vătămarea. Legiuitorul a exceptat din această regulă generală lăcusta moartă și peștele mării, care sunt îngăduite și bune.

„Sângele”, adică sângele vărsat, așa cum a fost precizat în celălalt verset, și „ceea ce a fost jertfit în numele altcuiva decât Allah”, adică animalul sacrificat pentru altcineva decât Allah, precum cel sacrificat idolilor, statuilor, pietrelor, mormintelor și altora asemenea.

Cele menționate aici nu cuprind toate lucrurile interzise, ci au fost menționate pentru a arăta felurile lucrurilor necurate, indicate prin sensul expresiei „lucrurile bune”. Toate lucrurile interzise se înțeleg din versetul precedent, din cuvintele „îngăduit și bun”, așa cum s-a arătat mai înainte. Allah ne-a interzis aceste lucruri necurate și altele asemenea din blândețe față de noi și pentru a ne feri de ceea ce este vătămător.

Cu toate acestea, „cel silit de nevoie”, adică împins spre lucrul interzis de foame, lipsa hranei ori constrângere, „fără să dorească ceea ce este interzis”, adică fără să caute lucrul interzis deși are putința să obțină unul îngăduit sau fără să se afle sub apăsarea foamei, „și fără să întreacă măsura”, adică fără să depășească limita în consumarea lucrului care i-a fost îngăduit din nevoie, nu săvârșește păcat.

Cel care este silit, nu poate găsi ceva îngăduit și mănâncă numai cât cere nevoia, fără să depășească această măsură, „nu săvârșește niciun păcat”. Odată cu îndepărtarea păcatului, lucrul revine la rânduiala sa de mai înainte. În această stare, omului i se poruncește să mănânce; mai mult, i se interzice să se arunce cu propria mână în pieire și să se omoare. Atunci îi este obligatoriu să mănânce, iar dacă renunță să mănânce până când moare, săvârșește păcat și se face vinovat de propria moarte.

Această îngăduință și ușurare vin din îndurarea lui Allah Preaînaltul față de robii Săi. De aceea, El a încheiat versetul cu aceste două Nume nobile, pe deplin potrivite contextului: „Cu adevărat, Allah este Iertător, Milostiv.”

De vreme ce îngăduința este legată de cele două condiții, iar omul aflat în această stare s-ar putea să nu le poată îndeplini întocmai, Allah Preaînaltul vestește că El este Iertător și îi iartă greșeala săvârșită mai ales într-o asemenea stare, când nevoia l-a biruit, iar greutatea i-a tulburat judecata.

În acest verset se află dovada cunoscutei reguli: „Necesitățile fac îngăduite lucrurile interzise.” Orice lucru interzis la care omul este constrâns să recurgă a fost îngăduit pentru el de Stăpânitorul Preamilostiv. A Lui este toată lauda și mulțumirea, la început și la sfârșit, în cele văzute și în cele ascunse.

Versetele 174 la 176

Aceasta este o amenințare aspră pentru cel care ascunde știința pe care Allah a pogorât-o asupra Mesagerilor Săi și în privința căreia Allah a luat legământ de la cei care o dețin să o lămurească oamenilor și să nu o ascundă. Cel care o dă în schimbul bunurilor neînsemnate ale acestei lumi și leapădă porunca lui Allah „nu înghite în pântecele său decât Focul”, deoarece prețul a fost dobândit prin cele mai urâte mijloace și prin săvârșirea unora dintre cele mai grave lucruri interzise. Răsplata acestuia este, așadar, după felul faptei sale.

„Allah nu le va vorbi în Ziua Învierii”, ci Se va mânia pe ei și Se va întoarce de la ei, iar aceasta este pentru ei mai greu de îndurat decât pedeapsa Focului. „Nu îi va curăța”, adică nu îi va curăța de purtările josnice. Ei nu au fapte vrednice de laudă, de mulțumirea lui Allah și de răsplată.

Allah nu îi curăță fiindcă ei au făcut lucrurile care împiedică această curățire. Cea mai mare dintre cauzele curățirii este lucrarea potrivit Cărții lui Allah, primirea călăuzirii ei și chemarea la ea. Aceștia au lepădat Cartea lui Allah, s-au întors de la ea și au ales rătăcirea în locul călăuzirii și pedeapsa în locul iertării. Ei nu merită, așadar, decât Focul. Cum vor putea să-l îndure și de unde vor avea puterea să-l rabde?

„Aceasta”, adică răsplătirea dreaptă menționată și faptul că El îi lipsește de mijloacele călăuzirii pe cei care le refuză și aleg altceva, se petrece „fiindcă Allah a pogorât Cartea cu adevărul”. Din adevăr face parte răsplătirea celui care face bine cu bine și a celui care face rău după răul său.

Cuvintele „Allah a pogorât Cartea cu adevărul” mai arată că El a pogorât-o pentru călăuzirea făpturilor Sale și pentru lămurirea adevărului față de falsitate și a călăuzirii față de rătăcire. Cel care o abate de la scopul pentru care a fost pogorâtă merită să fie răsplătit prin cea mai mare pedeapsă.

„Iar cei care s-au deosebit cu privire la Carte se află într-o adâncă împotrivire”, adică cei care s-au deosebit cu privire la Carte, crezând într-o parte și respingând altă parte, precum și cei care au răstălmăcit-o și au abătut-o potrivit dorințelor și scopurilor lor, se află într-o împotrivire adâncă față de adevăr. Ei s-au împotrivit Cărții care a venit cu adevărul ce cere unirea, nu contradicția. Treburile lor s-au tulburat, împotrivirea dintre ei s-a adâncit și de aici s-a născut dezbinarea lor.

Altfel este starea celor care urmează Cartea, cred în ea și o iau drept judecător în toate lucrurile: ei s-au unit, s-au ajutat unii pe alții prin iubire și s-au adunat în jurul ei.

Aceste versete cuprind amenințarea cu pedeapsa și mânia pentru cei care ascund ceea ce Allah a pogorât și aleg în locul lui bunurile acestei lumi. Ele arată că Allah nu îi curăță, nici prin dăruirea reușitei, nici prin iertare. Apoi este arătată cauza: au ales rătăcirea în locul călăuzirii, iar de aici a urmat alegerea pedepsei în locul iertării.

După aceea, Allah arată cât de vrednică de compătimire este răbdarea lor față de Foc, fiindcă au săvârșit faptele despre care știau că duc la el. Cartea cuprinde adevărul care cere unirea în jurul lui și părăsirea dezbinării, iar cel care i se împotrivește se află cât se poate de departe de adevăr, în dezbinare și ceartă. Allah știe cel mai bine.

Versetul 177

Allah Preaînaltul spune: „Dreptatea nu înseamnă să vă întoarceți fețele spre răsărit ori spre apus”, adică aceasta nu este dreptatea cerută robilor, astfel încât cercetarea îndelungată și disputa în jurul ei nu sunt decât osteneala care aduce dezbinare și neînțelegere. Aceasta seamănă cu vorbele Profetului (pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa): „Cel puternic nu este cel care îi doboară pe alții la luptă, ci cel puternic este acela care se stăpânește la mânie”, precum și cu alte cuvinte asemănătoare.¹⁴

„Ci drept este cel care crede în Allah”, adică în faptul că El este un singur Dumnezeu, descris prin fiecare însușire a desăvârșirii și mai presus de orice lipsă, „în Ziua de Apoi”, adică în tot ceea ce Allah a vestit în Cartea Sa ori a vestit Mesagerul despre cele care se vor petrece după moarte, „în îngeri”, pe care Allah ni i-a descris în Cartea Sa și pe care Mesagerul Său ni i-a descris, și „în Carte”, adică în toate Cărțile pe care Allah le-a pogorât asupra Mesagerilor Săi, cea mai mare dintre ele fiind Coranul. El crede în veștile și rânduielile cuprinse în ele.

„Și în Profeți”, în toți, iar în mod deosebit în Pecetea și cel mai bun dintre ei, Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. „Cel care dăruiește din avere” - aici intră orice lucru pe care omul îl poate stăpâni ca avere, puțin sau mult; adică el dăruiește averea „în pofida iubirii pentru ea”. Este vorba despre iubirea averii; Allah arată astfel că averea este iubită de suflete și că robul cu greu o scoate din stăpânirea sa.

Cel care o dăruiește, deși o iubește, pentru a se apropia de Allah Preaînaltul aduce prin aceasta o dovadă a credinței sale. Din dăruirea averii în pofida iubirii pentru ea face parte faptul că omul dă milostenie când este sănătos și zgârcit, nădăjduiește în bogăție și se teme de sărăcie. De asemenea, milostenia dată atunci când omul are puțin este mai bună, fiindcă în acea stare dorește să păstreze ceea ce are din teama lipsei și a sărăciei. Aici intră și dăruirea lucrurilor de preț și a lucrurilor iubite din avere, după cum spune Allah Preaînaltul: „Nu veți dobândi dreptatea până când nu veți dărui din ceea ce iubiți” (Al 'Imran, 3:92). Toți aceștia se numără printre cei care dăruiesc averea în pofida iubirii pentru ea.

Apoi Allah îi menționează pe cei cărora li se dăruiește. Cei dintâi dintre oameni care merită bunătatea și binefacerea ta sunt „rudele”, cele pentru a căror nenorocire suferi, de a căror bucurie te bucuri și care se sprijină și se ajută între ele, inclusiv la plata despăgubirilor datorate. Una dintre cele mai bune și potrivite forme ale dreptății este îngrijirea rudelor prin binefacere materială și prin cuvânt bun, potrivit apropierii și nevoii lor.

„Orfanilor”, adică celor care nu au pe nimeni care să câștige pentru ei și nici puterea de a se descurca fără ajutor. Aceasta vine din îndurarea lui Allah Preaînaltul față de robi și arată că El este mai milostiv cu ei decât un părinte cu propriul copil. Allah le-a poruncit robilor Săi și i-a obligat să le facă bine, din averile lor, celor care și-au pierdut tații, pentru ca ei să ajungă asemenea celor care nu și-au pierdut părinții. Răsplata este după felul faptei: celui care se îndură de orfanul altuia i se va arăta îndurare față de propriul orfan.

„Nevoiașilor”, adică celor pe care nevoia i-a făcut să rămână fără putere și pe care sărăcia i-a umilit. Ei au un drept asupra celor bogați: aceștia trebuie să le înlăture ori să le ușureze nevoia, dăruind după putință și după ceea ce le este la îndemână.

„Călătorului rămas fără mijloace”, adică străinului rămas izolat într-o altă țară decât a sa. Allah îi îndeamnă pe robii Săi să-i dăruiască din avere ceea ce îl ajută în călătorie, deoarece este foarte probabil ca el să se afle în nevoie și să aibă multe cheltuieli. Cel pe care Allah l-a binecuvântat cu o patrie, odihnă și mijloace din harul Său trebuie să se îndure de fratele său străin aflat în această stare, potrivit putinței lui, fie dându-i provizii, fie oferindu-i un mijloc pentru călătorie, fie îndepărtând de la el nedreptățile care îl pot lovi ori ajutându-l în alt chip.

„Celor care cer”, adică acelora cărora li se ivește o nevoie ce îi silește să ceară, precum cel obligat să plătească o despăgubire pentru o vătămare săvârșită, cel asupra căruia conducătorii au așezat un bir ori cel care cere ajutor oamenilor pentru întreținerea lucrărilor de folos obștesc, precum moschei, școli, poduri și altele asemenea. Acesta are dreptul să ceară chiar dacă este bogat.

„Și pentru eliberarea robilor.” Aici intră eliberarea unui rob și ajutarea altuia să îl elibereze, dăruirea banilor către robul care are un contract de răscumpărare, pentru ca acesta să-i plătească stăpânului său, și răscumpărarea prizonierilor aflați la necredincioși ori la asupritori.

„Cel care împlinește rugăciunea și dă zakah.” S-a arătat de mai multe ori că Allah Preaînaltul alătură rugăciunea și zakah, deoarece ele sunt dintre cele mai bune acte de adorare și dintre cele mai desăvârșite mijloace de apropiere: acte ale inimii, trupului și averii. Prin ele se cântărește credința și se cunoaște certitudinea celui care le împlinește.

„Cei care își respectă legământul când se leagă prin el.” Legământul este angajamentul impus de Allah ori pe care robul și-l asumă singur. Aici intră toate drepturile lui Allah, fiindcă El le-a făcut obligatorii pentru robii Săi, iar ei și-au luat angajamentul să le respecte și sunt datori să le împlinească; intră și drepturile robilor pe care Allah le-a făcut obligatorii și obligațiile pe care omul și le asumă, precum jurămintele, juruințele și altele asemenea.

„Și cei răbdători în sărăcie”, fiindcă săracul are nevoie de răbdare în multe privințe, deoarece trăiește neîncetat dureri sufletești și trupești pe care alții nu le trăiesc. Când bogații se bucură de lucruri pe care el nu și le poate îngădui, suferă; când el sau cei aflați în grija lui flămânzesc, suferă; când mănâncă o hrană care nu îi place, suferă; când este lipsit de haine sau aproape gol, suferă; când privește la starea sa prezentă și la ceea ce își închipuie despre viitorul pentru care se pregătește, suferă; iar când îl lovește frigul pe care nu îl poate îndepărta, suferă. Toate acestea și altele asemenea sunt nenorociri față de care i se poruncește să aibă răbdare, să caute răsplata la Allah și să nădăjduiască în ea.

„În suferință”, adică în boală, sub feluritele ei forme: febră, răni, suferințe lăuntrice și dureri ale unui mădular, până și durerea unui dinte ori a unui deget. El are nevoie de răbdare în toate acestea, fiindcă sufletul slăbește, iar trupul suferă, ceea ce este foarte greu pentru suflet, mai ales când boala se prelungește. I se poruncește să rabde, căutând răsplata lui Allah Preaînaltul.

„Și în vremea luptei”, adică în timpul luptei împotriva dușmanilor a căror combatere este poruncită. Înfruntarea armată este foarte grea pentru suflet, iar omul se teme de ucidere, rănire sau captivitate. De aceea are nevoie de răbdare, căutând răsplata și nădăjduind în răsplata lui Allah Preaînaltul, de la Care vin biruința și ajutorul făgăduite celor răbdători.

„Aceștia”, adică oamenii caracterizați prin credințele bune menționate, prin faptele care sunt urmările, dovada și lumina credinței și prin purtările care alcătuiesc frumusețea omului și adevărata lui umanitate, „sunt cei sinceri” în credința lor, fiindcă faptele le-au confirmat credința, „și aceștia sunt cei evlavioși”, fiindcă au părăsit lucrurile oprite și au împlinit cele poruncite.

Aceste însușiri cuprind toate trăsăturile binelui, fie în mod direct, fie ca urmare necesară. Împlinirea legământului cuprinde întreaga religie, iar actele de adorare menționate în verset sunt cele mai mari acte de adorare. Cel care le împlinește este cu atât mai vrednic să le împlinească pe celelalte. Aceștia sunt oamenii dreptății, sinceri și evlavioși.

Se cunoaște răsplata din această lume și din Viața de Apoi pe care Allah a legat-o de aceste trei lucruri, însă expunerea ei amănunțită nu își are locul aici.

Versetele 178 și 179

Allah Preaînaltul le amintește robilor Săi dreptcredincioși binefacerea Sa prin faptul că le-a prescris „talionul în cazul celor uciși”, adică egalitatea în aplicarea lui: ucigașul să fie ucis în același fel în care a fost ucisă victima, pentru a statornici dreptatea și echitatea între robi. Faptul că porunca le este adresată tuturor credincioșilor dovedește că toți sunt datori să-l ajute pe moștenitorul victimei atunci când cere aplicarea talionului. Această îndatorire le revine și rudelor ucigașului, care trebuie să-l pună la dispoziția moștenitorului, precum și ucigașului însuși, care trebuie să se predea. Nimeni nu are voie să se interpună în calea acestei pedepse și să-l împiedice pe moștenitor să ceară talionul, așa cum obișnuiau oamenii din jahiliyyah și cei asemenea lor, care îi adăposteau pe cei vinovați de crime.

Apoi Allah a explicat amănuntele și a spus: „omul liber pentru omul liber”. Formularea îi cuprinde pe bărbat pentru bărbat, pe femeie pentru femeie, pe femeie pentru bărbat și pe bărbat pentru femeie. Sensul direct al acestei expresii are întâietate față de ceea ce s-ar putea deduce din cuvintele „femeia pentru femeie”, iar Sunnah arată, de asemenea, că un bărbat poate fi ucis pentru o femeie.

Din caracterul general al acestei rânduieli sunt exceptați părinții și ascendenții lor: ei nu sunt uciși pentru copil, așa cum arată Sunnah. În plus, termenul „talion” arată că nu ar fi drept ca părintele să fie ucis pentru copilul său, iar compasiunea și îndurarea aflate în inima părintelui îl împiedică în mod firesc să-și ucidă copilul, în afara cazului în care mintea sa este tulburată ori copilul i-a pricinuit o vătămare deosebit de gravă.¹⁵

Tot prin Sunnah este exceptat din formularea generală necredinciosul, pe lângă faptul că versetul li se adresează în mod special credincioșilor. Nu ar fi drept ca un apropiat al lui Allah să fie ucis pentru un dușman al lui Allah. „Robul pentru rob”, fie bărbat, fie femeie, indiferent dacă valorile lor sunt egale ori diferite. Din sensul expresiei se înțelege și că omul liber nu este ucis pentru rob, deoarece cei doi nu sunt egali. Din cuvintele „femeia pentru femeie”, unii învățați au dedus că bărbatul nu poate fi ucis pentru femeie; explicația corectă a acestei chestiuni a fost arătată mai sus.

Acest verset dovedește că regula de bază în cazul omorului este obligativitatea talionului, iar despăgubirea de sânge (diyah) îl poate înlocui. De aceea Allah spune: „Dacă celui vinovat i se iartă ceva de către fratele său”, adică dacă moștenitorul victimei îl iartă pe ucigaș în schimbul despăgubirii sau dacă unii dintre moștenitori îl iartă, talionul nu mai poate fi aplicat, iar despăgubirea devine obligatorie. Alegerea între talion și despăgubire îi aparține moștenitorului.

Dacă îl iartă pe ucigaș, moștenitorul victimei trebuie să ceară despăgubirea „în chip cuviincios”, fără să-i îngreuneze plata, fără să-i ceară ceea ce nu poate suporta, ci urmărindu-și dreptul și cerându-l cu bunătate, fără să-l pună în strâmtorare. Ucigașul trebuie să-i dea „plata cu bunătate”, fără amânare, fără să scadă din suma datorată și fără purtare rea prin faptă sau cuvânt. Oare răsplata bunătății de a-l ierta poate fi alta decât bunătatea unei plăți corecte?

Această rânduială se aplică tuturor datoriilor dintre oameni: celui care are un drept i se poruncește să-l ceară în chip cuviincios, iar celui care are o datorie i se poruncește să o împlinească cu bunătate. Cuvintele „Dacă celui vinovat i se iartă ceva de către fratele său” înmoaie inimile și îndeamnă la iertarea ucigașului în schimbul despăgubirii, iar mai bine decât aceasta este iertarea fără nicio despăgubire.

Cuvântul „fratele” dovedește că ucigașul nu devine necredincios prin fapta sa, fiindcă aici este avută în vedere fraternitatea credinței, din care el nu iese prin ucidere. Cu atât mai mult, celelalte păcate care nu ajung la necredință nu îl fac necredincios pe cel care le săvârșește, ci îi micșorează credința.

Dacă moștenitorii victimei, ori numai unii dintre ei, îl iartă pe ucigaș, sângele acestuia devine ocrotit față de ei și față de oricine altcineva. De aceea Allah spune: „Cel care încalcă apoi hotarul”, adică după iertare, „va avea o pedeapsă dureroasă” în Viața de Apoi. În ceea ce privește uciderea celui care a încălcat hotarul ori lăsarea lui în viață, rânduiala se deduce din cele arătate mai înainte: el a ucis pe cineva egal cu el, astfel că se impune uciderea lui pentru aceasta.

Unii au tâlcuit „pedeapsa dureroasă” drept uciderea lui și au spus că versetul arată că el trebuie neapărat ucis și că nu mai este îngăduită iertarea sa. Aceasta este opinia unor învățați, însă prima opinie este cea corectă, fiindcă fapta lui nu este mai gravă decât fapta altui ucigaș.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat marea Sa înțelepciune în legiferarea talionului și a spus: „În talion se află viață pentru voi”, adică prin el este ocrotit sângele oamenilor și sunt înfrânați răufăcătorii. Este foarte puțin probabil ca omul care știe că va fi ucis dacă ucide să săvârșească un omor. Iar atunci când ceilalți văd că ucigașul este executat, ei se vor abține. Dacă pedeapsa ucigașului ar fi alta decât uciderea, ea nu ar împiedica răul așa cum îl împiedică aceasta.

La fel stau lucrurile cu toate pedepsele prescrise de Shari'ah: ele oferă o pildă și au putere de descurajare, ceea ce arată înțelepciunea Preaînțeleptului, Multiertătorului. Cuvântul „viață” este nehotărât pentru a arăta măreția și întinderea vieții ocrotite prin această rânduială.

Fiindcă adevărata înțelepciune a acestei rânduieli nu este cunoscută decât de oamenii cu minți desăvârșite și cu înțelegere temeinică, Allah li S-a adresat lor în mod deosebit. Aceasta arată că Allah Preaînaltul iubește ca robii Săi să-și pună în lucrare gândirea și rațiunea, cugetând la înțelepciunile și folosurile cuprinse în rânduielile Sale, care dovedesc desăvârșirea Sa, desăvârșirea înțelepciunii Sale, vrednicia Sa de laudă, dreptatea și îndurarea Sa vastă.

Cel care se află într-o asemenea stare merită să fie lăudat ca unul dintre oamenii înzestrați cu înțelegere, cărora li S-a adresat Domnul domnilor prin această chemare. Aceasta este o cinste și o virtute îndeajuns de mare pentru oamenii care înțeleg.

„Pentru ca voi să deveniți evlavioși”: cel care își cunoaște Domnul și cunoaște marile taine, înțelepciunile minunate și semnele înalte aflate în religia și Legea Sa este îndemnat prin aceasta să se supună poruncii lui Allah și să socotească păcatele drept lucruri grave, astfel încât să le părăsească. Prin aceasta va merita să fie dintre cei evlavioși.

Versetele 180 la 182

Allah v-a impus, o, credincioșilor, ca omul să facă testament „atunci când moartea se apropie de unul dintre voi”, adică atunci când se ivesc cauzele ei, precum o boală despre care se crede că va duce la moarte sau alte împrejurări primejdioase, iar el „lasă o avere” - adică o avere însemnată potrivit obiceiului. Testamentul trebuie făcut în favoarea părinților și a celor mai apropiate rude, în chip cuviincios și potrivit stării sale, fără risipă și fără să-i aleagă pe cei îndepărtați în dauna celor apropiați. El trebuie să țină seama de gradul de rudenie și de nevoie. De aceea a fost folosită expresia „rudele cele mai apropiate”, care arată gradele de apropiere.

Cuvintele „Aceasta este o îndatorire pentru cei evlavioși” dovedesc obligativitatea, fiindcă dreptul este ceva statornicit, iar Allah l-a așezat printre cerințele evlaviei.

Să se știe că majoritatea tâlcuitorilor consideră că acest verset a fost abrogat de versetele moștenirii. Alții consideră că el se aplică părinților și rudelor apropiate care nu sunt moștenitori, deși nu există o dovadă care să-l restrângă numai la ei.

Cel mai potrivit este să se spună că testamentul în favoarea părinților și rudelor apropiate a fost menționat aici în termeni generali, iar Allah Preaînaltul a lăsat amănuntele să fie stabilite potrivit obiceiului recunoscut. Mai târziu, în versetele moștenirii, Allah Preaînaltul a stabilit pentru părinții moștenitori și pentru celelalte rude moștenitoare ceea ce înseamnă acest tratament cuviincios, după ce fusese menționat în termeni generali.

Rânduiala a rămas în vigoare pentru părinții care nu moștenesc și pentru celelalte rude lipsite de moștenire din cauza unei persoane ori a unei însușiri. Omului i se poruncește să lase prin testament o parte din avere acestora, fiindcă ei sunt cei mai vrednici de bunătatea sa. Întreaga comunitate poate fi de acord cu această opinie, iar prin ea se armonizează cele două păreri amintite mai sus. Fiecare dintre cele două grupuri de învățați a avut în vedere un aspect, însă situațiile la care s-au referit sunt diferite. Prin această armonizare se obține acordul între opinii și între versete, căci ori de câte ori textele pot fi armonizate, aceasta este mai bine decât afirmarea unei abrogări pentru care nu există o dovadă autentică.

Fiindcă testătorul s-ar putea abține să facă testament, închipuindu-și că cei de după el vor schimba ceea ce a hotărât, Allah Preaînaltul spune: „Cel care schimbă testamentul”, fie că este vorba despre testamentul pentru cei menționați ori pentru alții, „după ce l-a auzit”, adică după ce l-a înțeles și a cunoscut felul în care trebuie împlinit, „păcatul revine numai celor care îl schimbă”. Testătorul și-a dobândit răsplata de la Allah, iar păcatul apasă numai asupra celui care îl schimbă și îl denaturează.

„Cu adevărat, Allah este Auzitor”: El aude toate glasurile, inclusiv cuvintele testătorului și testamentul său. De aceea, testătorul trebuie să fie conștient de Cel care îl aude și îl vede și să nu săvârșească nedreptate în testamentul său. El este „Atotștiutor” al intenției sale și al faptei celui căruia i s-a încredințat testamentul. Dacă testătorul își dă toată silința, iar Allah îi cunoaște intenția, îl răsplătește chiar dacă greșește.

În aceasta se află și un avertisment pentru cel căruia i s-a încredințat testamentul să nu-l schimbe, fiindcă Allah îi cunoaște fapta și o vede; așadar, să se teamă de Allah. Aceasta este rânduiala testamentului drept.

Cât despre testamentul în care se află nedreptate, abatere ori păcat, cel care este de față când se face testamentul trebuie să-l sfătuiască pe testator să aleagă ceea ce este mai bun și mai drept și să-l oprească de la nedreptate și abatere. Prin „abatere” se înțelege îndepărtarea de la dreptate din greșeală, fără intenție, iar păcatul înseamnă săvârșirea ei cu intenție.

Dacă acest lucru nu s-a făcut, omul trebuie să îndrepte lucrurile între beneficiarii testamentului și să ajungă la o împărțire dreaptă între ei prin înțelegere și împăcare, îndemnându-i să-l elibereze pe cel mort de răspunderea pentru nedreptatea săvârșită. Cel care face aceasta săvârșește un bine mare și nu poartă păcat, spre deosebire de cel care schimbă un testament îngăduit.

De aceea Allah spune: „Cu adevărat, Allah este Iertător”, adică iartă toate greșelile și trece cu vederea urmările lor pentru cel care se pocăiește. Din iertarea Sa face parte iertarea celui care renunță la o parte din dreptul său în favoarea fratelui său, fiindcă Allah îl tratează cu îngăduință pe cel care se poartă cu îngăduință. El îl iartă și pe mortul care a fost nedrept în testamentul său, dacă urmașii caută răsplata la Allah prin faptul că își fac concesii unii altora pentru a-l elibera de această răspundere. El este „Milostiv” cu robii Săi, căci le-a legiferat toate lucrurile prin care se îndură unii de alții și își arată afecțiune.

Aceste versete îndeamnă la facerea testamentului și arată cine are dreptul să beneficieze de el. Ele cuprind o amenințare pentru cel care schimbă testamentul drept și un îndemn la îndreptarea testamentului nedrept.

Versetele 183 la 185

Allah Preaînaltul le vestește robilor Săi binefacerea pe care le-a dăruit-o, prescriindu-le postul așa cum l-a prescris comunităților dinainte. Postul face parte dintre legile și poruncile care slujesc binele făpturilor în orice vreme.

În aceasta se află și un îndemn pentru această comunitate: se cuvine să vă întreceți cu celelalte comunități în desăvârșirea faptelor și să vă grăbiți spre însușirile bune. Postul nu este o povară grea care v-a fost impusă numai vouă.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat înțelepciunea legiferării postului și a spus: „pentru ca voi să deveniți evlavioși”. Postul este unul dintre cele mai importante mijloace de dobândire a evlaviei, fiindcă prin el omul împlinește porunca lui Allah și părăsește ceea ce El a interzis.

Din evlavia cuprinsă în post face parte faptul că cel care postește se abține de la mâncare, băutură, relații intime și celelalte lucruri pe care Allah i le-a interzis în timpul postului și spre care sufletul său înclină. El se apropie astfel de Allah și nădăjduiește în răsplata Sa pentru renunțarea la ele. Aceasta face parte din evlavie.

De asemenea, cel care postește își deprinde sufletul să fie conștient că Allah Preaînaltul îl supraveghează. El părăsește ceea ce sufletul său dorește, deși are putința să facă acel lucru, fiindcă știe că Allah îl vede.

Postul îngustează căile lui Shaytan, căci acesta curge prin fiul lui Adam asemenea sângelui. Prin post, influența lui slăbește, iar păcatele se împuținează.

De obicei, cel care postește își înmulțește actele de ascultare, iar acestea sunt dintre însușirile evlaviei. Când omul bogat simte durerea foamei, aceasta îl îndeamnă să-i ajute pe săracii lipsiți. Și aceasta face parte din însușirile evlaviei.

După ce Allah a arătat că le-a prescris postul, a vestit că el cuprinde „un număr hotărât de zile”, adică puține zile, al căror post este foarte ușor de împlinit. Apoi a adăugat o altă ușurare: „Iar cel dintre voi care este bolnav ori în călătorie să postească același număr în alte zile.” Fiindcă boala și călătoria aduc de obicei greutate, Allah le-a îngăduit celor aflați în aceste stări să întrerupă postul.

Fiindcă fiecare credincios trebuie să dobândească folosul postului, Allah le-a poruncit să recupereze zilele la un alt moment, după ce boala a trecut, călătoria s-a încheiat, iar ei se pot odihni din nou.

Cuvintele „același număr în alte zile” arată că omul recuperează numărul zilelor de Ramadan, fie că luna a avut treizeci de zile, fie că a avut mai puține. Ele arată și că este îngăduit să se recupereze zilele lungi și călduroase prin zile scurte și reci, precum și invers.

„Cei care îl pot ține”, adică cei care sunt în stare să postească, trebuie să ofere drept compensare hrană unui nevoiaș pentru fiecare zi în care nu postesc. Această rânduială a existat la începutul prescrierii postului. Fiindcă oamenii nu erau obișnuiți cu postul, iar obligativitatea lui le-ar fi adus greutate, Domnul Preaînțelept i-a condus treptat pe calea cea mai ușoară: i-a lăsat celui care putea posti alegerea între post - care era mai bun - și hrănirea unui nevoiaș. De aceea a spus: „Dar să postiți este mai bine pentru voi.”

După aceea, postul a devenit obligatoriu pentru cel capabil, iar cel incapabil îl întrerupe și îl recuperează în alte zile. S-a spus și că expresia „cei care îl pot ține numai cu mare greutate” se referă la cei pentru care postul este o povară aproape de nesuportat, precum omul foarte vârstnic; acesta oferă hrana unui nevoiaș pentru fiecare zi. Aceasta este opinia corectă.

„Luna Ramadan este cea în care a fost pogorât Coranul”, adică postul care v-a fost prescris este postul lunii Ramadan, luna măreață în care Allah v-a dăruit o binefacere uriașă: Coranul cel nobil. El cuprinde călăuzirea spre binele religiei și al vieții voastre lumești, explică adevărul în cel mai limpede chip și deosebește adevărul de falsitate, călăuzirea de rătăcire, pe cei fericiți de cei nefericiți.

O lună cu o asemenea virtute, în care Allah v-a dăruit o asemenea binefacere, merită să fie un timp al adorării în care postul este obligatoriu. După ce Allah a statornicit aceasta și a arătat virtutea acestei luni și înțelepciunea alegerii ei, a spus: „Acela dintre voi care este prezent în această lună să o postească.” Aceasta arată că postul este obligatoriu pentru cel capabil, sănătos și aflat acasă.

Fiindcă a fost abrogată numai alegerea dintre post și compensare, Allah a repetat îngăduința pentru cel bolnav și pentru călător, ca nu cumva cineva să creadă că și aceasta fusese abrogată. El a spus: „Allah voiește pentru voi ușurința și nu voiește pentru voi greutatea”, adică Allah Preaînaltul voiește să vă ușureze în cel mai deplin chip căile care duc la mulțumirea Sa.

Toate lucrurile pe care Allah le-a poruncit robilor Săi sunt, în esența lor, foarte ușoare. Dacă se ivește o împrejurare care le îngreunează, El le face și mai ușoare, fie înlăturându-le obligativitatea, fie micșorându-le în felurite chipuri. Aceasta este o afirmație ale cărei amănunte nu pot fi înșirate aici, fiindcă ele cuprind întreaga Lege religioasă, cu toate îngăduințele și ușurările sale.

„Pentru ca voi să împliniți numărul de zile”: Allah știe cel mai bine, dar aceste cuvinte au fost rostite ca nimeni să nu-și închipuie că scopul postului din Ramadan poate fi atins postind numai o parte din lună. Această închipuire este înlăturată prin porunca de a împlini numărul zilelor. La încheierea lor, robii Îi mulțumesc lui Allah Preaînaltul pentru că le-a dăruit reușita, le-a ușurat postul și le-a lămurit rânduielile. Ei Îl preamăresc la sfârșitul postului, iar aici intră rostirea takbirului - cuvintele „Allahu Akbar” - din clipa în care este văzută luna nouă a lui Shawwal până la încheierea predicii de sărbătoare.

Versetul 186

Acesta este răspunsul la o întrebare. Unii dintre Companionii Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - l-au întrebat: „O, Mesager al lui Allah, Domnul nostru este aproape, ca să-I vorbim în șoaptă, sau este departe, ca să-L chemăm cu glas tare?” Atunci au fost pogorâte cuvintele: „Când robii Mei te întreabă despre Mine, Eu sunt aproape.”¹⁶

Allah Preaînaltul este Veghetorul, Martorul, Cel care cunoaște taina și ceea ce este chiar mai ascuns. El cunoaște privirea furișă a ochilor și ceea ce ascund piepturile. El este aproape și de cel care Îl cheamă, răspunzându-i. De aceea a spus: „Răspund chemării celui care Mă cheamă, atunci când Mă cheamă.”

Rugăciunea este de două feluri: rugăciunea de adorare și rugăciunea prin care se cere ceva. Apropierea lui Allah este, de asemenea, de două feluri: apropierea prin cunoașterea Sa de toate făpturile și apropierea de cei care Îl adoră și Îl cheamă, răspunzându-le, ajutându-i și dăruindu-le reușită.

Cel care Îl cheamă pe Domnul său cu inima prezentă, printr-o rugăciune îngăduită de Lege, fără ca un obstacol - precum folosirea câștigului interzis pentru hrană ori altceva asemănător - să împiedice răspunsul, are făgăduința lui Allah că îi va răspunde. Aceasta este cu atât mai adevărat când el îndeplinește condițiile care înlesnesc răspunsul: Îi răspunde lui Allah Preaînaltul supunându-se poruncilor Sale și ferindu-se de ceea ce El a interzis, prin cuvinte și fapte, și crede în El cu o credință care cere această supunere.

De aceea Allah spune: „Să-Mi răspundă, așadar, și să creadă în Mine, pentru ca ei să urmeze calea dreaptă”, adică să dobândească dreapta călăuzire spre credință și fapte bune și să fie îndepărtată de la ei rătăcirea care se împotrivește credinței și faptelor bune. Credința în Allah și răspunsul dat poruncii Sale sunt cauze ale dobândirii cunoașterii, așa cum spune Allah Preaînaltul: „O, voi cei care credeți! Dacă vă temeți de Allah, El vă va dărui un criteriu prin care să deosebiți adevărul de falsitate” (al-Anfal, 8:29).

Apoi Allah Preaînaltul spune:

Versetul 187

La începutul prescrierii postului, musulmanilor le era interzis să mănânce, să bea și să aibă relații intime noaptea, după ce adormeau. Aceasta le-a adus greutate unora dintre ei, astfel că Allah Preaînaltul le-a ușurat rânduiala și le-a îngăduit, în toate nopțile postului, mâncarea, băutura și relațiile intime, indiferent dacă dormiseră ori nu. El a făcut aceasta fiindcă ei își trădau propriile suflete, neizbutind să respecte o parte din ceea ce li se poruncise.

„V-a primit pocăința”, ușurându-vă o rânduială care, dacă nu ar fi fost ușurată, ar fi dus la păcat, „și v-a iertat” pentru ceea ce săvârșiserăți mai înainte, trădându-vă pe voi înșivă.

„Acum”, după această îngăduință și ușurare venite de la Allah, „apropiați-vă de ele”, prin relații intime, sărut, atingere și alte forme de apropiere, „și căutați ceea ce Allah a rânduit pentru voi”. Adică, atunci când vă apropiați de soțiile voastre, aveți intenția de a vă apropia de Allah Preaînaltul și urmăriți scopul cel mai înalt al relației conjugale: dobândirea urmașilor, păstrarea castității voastre și a soțiilor voastre și împlinirea scopurilor căsătoriei.

Printre lucrurile rânduite pentru voi se numără și Laylat al-Qadr, Noaptea Hotărârii, una dintre nopțile postului din Ramadan. Nu se cuvine să vă lăsați preocupați de această plăcere până într-atât încât să pierdeți acea noapte. Plăcerea poate fi dobândită și mai târziu, însă Laylat al-Qadr, odată pierdută, nu mai poate fi recuperată.

„Mâncați și beți până când firul alb al zorilor vi se deosebește limpede de firul negru.” Acesta este hotarul până la care sunt îngăduite mâncarea, băutura și relațiile intime. Versetul arată că omul care mănâncă ori face altceva asemănător, nefiind sigur dacă s-au ivit zorile, nu săvârșește niciun păcat.

El dovedește și că masa dinaintea zorilor (suhur) este recomandată, deoarece formularea cuprinde o poruncă, precum și că este recomandată amânarea ei, în acord cu îngăduința lui Allah și cu ușurarea pe care o dăruiește robilor Săi.

Versetul mai dovedește că zorile îl pot găsi pe om în starea de janabah, după relații intime, înainte ca acesta să facă baia rituală, iar postul lui este valabil. Îngăduirea relațiilor intime până la ivirea zorilor implică în mod necesar că zorile îl pot găsi în starea de janabah, iar ceea ce urmează în mod necesar dintr-un adevăr este, la rândul său, adevărat.

„Apoi”, când se ivesc zorile, „desăvârșiți postul”, adică abțineți-vă de la lucrurile care îl întrerup, „până la noapte”, adică până la apusul soarelui.

Îngăduirea relațiilor intime în nopțile postului nu se aplică oricărei persoane. Celui aflat în i'tikaf, retragerea de adorare, nu îi sunt îngăduite. De aceea el este exceptat prin cuvintele: „Nu vă apropiați de ele când vă aflați în retragere de adorare în moschei”, adică atunci când vă aflați în această stare.

Versetul dovedește legitimitatea i'tikaf-ului, care înseamnă rămânerea în moschee pentru a asculta de Allah Preaînaltul și a I se dedica pe deplin. El arată că i'tikaf-ul nu este valabil decât într-o moschee. Din forma hotărâtă a cuvântului „moschei” se înțelege că este vorba despre moscheile cunoscute de ei, acelea în care se împlinesc cele cinci rugăciuni. Versetul arată și că relația intimă invalidează i'tikaf-ul.

Lucrurile menționate - interzicerea mâncării, băuturii, relațiilor intime și a celorlalte lucruri care întrerup postul; interzicerea întreruperii postului pentru cel care nu are o scuză; interzicerea relațiilor intime pentru cel aflat în i'tikaf și alte interdicții asemănătoare - sunt „hotarele lui Allah”, pe care El le-a rânduit pentru robii Săi, oprindu-i de la aceste lucruri.

El a spus: „nu vă apropiați de ele”, o formulare mai puternică decât „nu le săvârșiți”, fiindcă oprirea de la apropiere cuprinde atât interdicția de a săvârși lucrul oprit, cât și interdicția mijloacelor care duc la el.

Robului i se poruncește să părăsească lucrurile interzise, să se îndepărteze de ele cât mai mult cu putință și să renunțe la orice cauză care îl îndeamnă spre ele. În privința poruncilor, Allah spune: „Acestea sunt hotarele lui Allah, așa că nu le încălcați”, oprindu-i pe oameni să treacă dincolo de ele.

„Astfel”, adică Allah le-a explicat robilor Săi rânduielile de mai sus în cel mai deplin chip și le-a lămurit cât se poate de limpede. „Astfel Allah le lămurește oamenilor semnele Sale, pentru ca ei să devină evlavioși”: atunci când adevărul le devine limpede, îl urmează, iar când falsitatea le este arătată, se feresc de ea.

Omul poate săvârși un lucru interzis din neștiință, necunoscând că este interzis, iar dacă i-ar cunoaște interdicția, nu l-ar săvârși. După ce Allah le-a lămurit oamenilor semnele Sale, nu le-a mai rămas nicio scuză și niciun argument. Prin urmare, această lămurire devine o cauză a evlaviei.

Versetul 188

Adică nu vă însușiți averile unii altora - averile celorlalți, pe care Allah le-a numit „averile voastre” fiindcă musulmanul trebuie să-i dorească fratelui său ceea ce își dorește pentru sine și să respecte averea acestuia așa cum o respectă pe a sa. De asemenea, însușirea averii altuia îi încurajează pe ceilalți să-i ia averea atunci când au putință.

Însușirea averilor este de două feluri: una pe drept și alta pe nedrept. Fiindcă numai cea săvârșită pe nedrept este interzisă, Allah a restrâns interdicția la aceasta.

Aici intră luarea averii prin uzurpare, furt, trădarea încrederii cu privire la un bun încredințat, fie dat în păstrare, împrumutat spre folosință ori încredințat în alt chip asemănător. Intră și dobândirea ei printr-un schimb interzis, precum contractele care cuprind riba (camătă) și toate formele jocurilor de noroc. Toate acestea înseamnă consumarea averii pe nedrept, fiindcă nu există în schimbul ei o contraprestație îngăduită.

Aici intră și luarea averii prin înșelăciune la vânzare, cumpărare, închiriere și altele asemenea; punerea oamenilor la muncă fără a le plăti salariul; precum și primirea unei plăți pentru o lucrare pe care omul nu a îndeplinit-o așa cum era dator. Intră și primirea unei plăți pentru acte de adorare și fapte prin care omul se apropie de Allah, care nu sunt valabile dacă nu sunt săvârșite căutând Fața lui Allah Preaînaltul. Intră, de asemenea, luarea de bunuri din zakah, milostenii, fundații pioase ori din averi lăsate prin testament de către cel care nu are niciun drept asupra lor ori luarea unei părți mai mari decât dreptul său.

Toate acestea și cele asemănătoare înseamnă consumarea averii pe nedrept și nu sunt îngăduite în niciun chip. Chiar dacă se ivește o dispută și pricina ajunge la judecătorul Legii, iar cel care voiește să ia averea pe nedrept aduce o dovadă care pare mai convingătoare decât aceea a celui îndreptățit, iar judecătorul hotărăște în favoarea lui, hotărârea judecătorului nu face îngăduit ceea ce este interzis și nu schimbă interzisul în îngăduit.

Judecătorul hotărăște numai potrivit celor auzite, în timp ce adevărata stare a lucrurilor rămâne neschimbată. Cel care susține o pretenție falsă nu dobândește prin hotărârea judecătorului nici liniște, nicio scuză și nici dreptul de a socoti lucrul îngăduit. Dacă îi prezintă judecătorului o dovadă falsă și obține prin ea o hotărâre favorabilă, averea nu îi devine îngăduită. El își însușește cu bună știință averea altuia prin falsitate și păcat, astfel că pedeapsa lui va fi mai grea și mustrarea mai aspră.

Pe acest temei, dacă reprezentantul ori avocatul știe că pretenția celui pe care îl reprezintă este falsă, nu îi este îngăduit să pledeze în favoarea celui necinstit, așa cum spune Allah Preaînaltul: „Nu fi apărător al celor necinstiți” (an-Nisa', 4:105).

Versetul 189

„Ei te întreabă despre lunile noi”: termenul arab folosit este pluralul cuvântului hilal. Întrebarea privește folosul lor și înțelepciunea rânduirii lor. Sau poate că întrebarea privește însăși natura lor. „Spune: Ele sunt repere pentru măsurarea timpului în treburile oamenilor”, adică Allah Preaînaltul, prin blândețea și îndurarea Sa, le-a rânduit în acest chip: semiluna apare subțire la începutul lunii, apoi crește până la jumătatea ei, după care începe să descrească până la sfârșitul lunii.

Astfel, oamenii cunosc prin ea timpul actelor lor de adorare: postul, termenele pentru zakah și ispășiri, precum și vremea Hajj-ului. Fiindcă Hajj-ul se împlinește în luni cunoscute și cuprinde multe intervale de timp, Allah a spus în mod deosebit: „și pentru Hajj”.

Prin fazele lunii se cunosc și termenele datoriilor amânate, durata închirierilor, perioada de așteptare a femeii, durata sarcinii și alte lucruri de care au nevoie făpturile. Allah Preaînaltul le-a făcut un mijloc de măsurare pe care îl poate cunoaște oricine: tânăr ori vârstnic, învățat ori neștiutor. Dacă timpul ar fi socotit numai după anul solar, foarte puțini oameni l-ar putea cunoaște.

„Dreptatea nu înseamnă să intrați în case prin partea din spate.” Când intrau în starea de ihram, ansarii și alți arabi nu pătrundeau în case pe ușile lor. Ei făceau aceasta ca act de adorare și credeau că este o formă a dreptății. Allah Preaînaltul le-a vestit că aceasta nu este dreptate, fiindcă El nu le-o legiferase. Oricine Îl adoră printr-un act pe care Allah și Mesagerul Său nu l-au legiferat săvârșește o inovație religioasă. Allah le-a poruncit să intre în case prin ușile lor, fiindcă acest lucru le este mai ușor, iar ușurința este una dintre regulile Legii.

Din îndrumarea versetului se înțelege că omul trebuie să abordeze orice lucru pe calea ușoară și scurtă pe care Allah a făcut-o mijloc de a ajunge la el. Cel care poruncește binele și oprește răul trebuie să țină seama de starea persoanei căreia i se adresează și să folosească blândețea și înțelepciunea practică prin care scopul este atins în întregime ori măcar în parte.

Cel care învață și cel care îi învață pe alții trebuie să urmeze calea cea mai scurtă și mai ușoară prin care scopul lor poate fi atins. La fel, oricine urmărește un lucru, îl abordează pe calea potrivită și stăruie în urmărirea lui își va atinge neapărat scopul, cu ajutorul Regelui vrednic de adorare.

„Și temeți-vă de Allah”: aceasta este dreptatea pe care Allah a poruncit-o, adică statornicia neîncetată în evlavie prin împlinirea poruncilor Sale și ferirea de ceea ce El a interzis. Evlavia este cauza izbânzii: dobândirea lucrului căutat și salvarea de lucrul temut. Cel care nu se teme de Allah Preaînaltul nu are nicio cale spre izbândă, iar cel care se teme de El dobândește izbânda și reușita.

Versetele 190 la 193

Aceste versete cuprind porunca luptei pe calea lui Allah. Ea a venit după emigrarea la Medina, când musulmanii au devenit îndeajuns de puternici pentru luptă. Allah le-a poruncit atunci să lupte, după ce mai înainte li se poruncise să se abțină de la luptă.

Restrângerea luptei la cea săvârșită „pe calea lui Allah” îndeamnă la sinceritate față de El și oprește luptele din vremuri de tulburare între musulmani. „Împotriva celor care luptă împotriva voastră”, adică a celor pregătiți să lupte împotriva voastră. Aici sunt avuți în vedere bărbații adulți supuși obligațiilor, nu bătrânii care nu contribuie nici prin sfat, nici prin luptă.

Interdicția de a încălca hotarele cuprinde toate formele de încălcare: uciderea celor care nu luptă, precum femeile, oamenii lipsiți de discernământ, copiii, monahii și alții asemenea; mutilarea celor uciși; uciderea animalelor și tăierea copacilor fără ca aceasta să le aducă vreun folos musulmanilor; precum și alte fapte asemănătoare.

Din încălcarea hotarelor face parte și lupta împotriva celor de la care poate fi primit tributul jizyah, după ce aceștia au acceptat să-l plătească. Aceasta nu este îngăduită.

„Ucideți-i oriunde îi întâlniți”: aceasta este porunca de a lupta împotriva lor oriunde sunt găsiți, în orice timp, fie într-o luptă de apărare, fie într-o luptă de înaintare. Apoi Allah a exceptat din această poruncă generală lupta „lângă Moscheea Sacră”. Nu este îngăduită lupta acolo decât dacă ei o încep. Atunci se luptă împotriva lor ca răspuns la agresiunea lor.

Această rânduială rămâne valabilă până când ei renunță la necredință și intră în Islam. Atunci Allah le primește pocăința, oricâtă necredință față de Allah ar fi săvârșit mai înainte și oricâtă asociere de parteneri ar fi săvârșit în Moscheea Sacră și oricât i-ar fi împiedicat pe Mesager și pe credincioși să ajungă la ea. Aceasta vine din îndurarea și dărnicia Sa față de robi.

Fiindcă lupta lângă Moscheea Sacră ar putea fi socotită o stricăciune în acest ținut sacru, Allah Preaînaltul a vestit că stricăciunea fitnei săvârșite acolo - prin asocierea de parteneri lui Allah și prin îndepărtarea oamenilor de religia Sa - este mai gravă decât stricăciunea uciderii. De aceea, o, musulmani, nu săvârșiți niciun păcat luptând împotriva lor în această situație.

Din acest verset se deduce cunoscuta regulă potrivit căreia se săvârșește răul mai mic pentru a-l îndepărta pe cel mai mare.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat scopul luptei pe calea Sa. Scopul ei nu este vărsarea sângelui necredincioșilor și luarea averilor lor, ci acela ca „adorarea să-I aparțină numai lui Allah”: religia lui Allah Preaînaltul să fie deasupra tuturor celorlalte religii, iar tot ceea ce i se împotrivește - asocierea de parteneri și altele asemenea - să fie îndepărtat. Acesta este sensul fitnei în acest loc. Când acest scop este atins, nu mai există nici ucidere, nici luptă.

„Iar dacă ei încetează” să lupte împotriva voastră lângă Moscheea Sacră, „să nu mai existe nicio ostilitate, în afara celei îndreptate împotriva celor nedrepți”. Adică nu trebuie să existe din partea voastră nicio agresiune împotriva lor, exceptând pedepsirea celui care săvârșește nedreptate, căci el merită pedeapsa pe măsura nedreptății sale.

Versetul 194

Allah Preaînaltul spune: „O lună sacră pentru o lună sacră.” Este posibil ca aceasta să se refere la faptul că, în anul al-Hudaybiyah, politeiștii i-au împiedicat pe Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și pe Companionii săi să intre în Mecca, apoi au încheiat cu ei o înțelegere prin care urmau să intre în anul următor. Atât împiedicarea, cât și împlinirea ulterioară a 'umrah au avut loc într-o lună sacră, Dhu al-Qa'dah. Astfel, una a venit drept compensare pentru cealaltă, iar aceasta le-a adus alinare inimilor Companionilor, prin desăvârșirea și împlinirea deplină a ritualului lor.

Este posibil și ca sensul să fie: dacă luptați împotriva lor în luna sacră, aceasta se întâmplă fiindcă ei au luptat împotriva voastră în acea lună și au fost agresorii, astfel că nu săvârșiți niciun păcat răspunzându-le.

Potrivit acestui sens, cuvintele „iar pentru încălcarea lucrurilor sfinte există talion” reprezintă menționarea generalului după particular. Orice lucru care trebuie respectat - o lună sacră, un ținut sacru, starea de ihram ori, într-un sens și mai larg, orice lucru a cărui sfințenie Legea poruncește să fie respectată - se supune talionului atunci când cineva îndrăznește să-l încalce.

Cel care luptă în luna sacră este combătut. Celui care încalcă sfințenia ținutului sacru i se aplică pedeapsa legală și el nu mai beneficiază de ocrotirea locului. Cel care își ucide egalul este ucis pentru el. Celui care rănește ori retează un mădular i se aplică talionul. Iar celui care ia averea ocrotită a altuia i se ia o valoare echivalentă.

Dar îi este îngăduit celui îndreptățit să ia din averea celui nedrept atât cât valorează dreptul său? Învățații au opinii diferite. Opinia cea mai puternică este că, atunci când cauza dreptului este vădită - precum în cazul oaspetelui căruia nu i se oferă ospitalitate sau al soției și al rudei pe care omul este obligat să le întrețină, dar pentru care refuză să cheltuiască - celui îndreptățit îi este îngăduit să ia din averea datornicului.

Dacă însă cauza este ascunsă, precum în cazul celui care tăgăduiește o datorie față de altul, îi trădează încrederea în privința unui bun încredințat, îi fură ceva ori săvârșește o faptă asemănătoare, celui îndreptățit nu îi este îngăduit să ia, în schimb, din averea lui. Astfel sunt armonizate dovezile.

De aceea Allah Preaînaltul a spus, întărind cele de mai sus: „Celui care vă atacă răspundeți-i în aceeași măsură în care v-a atacat.” Aceasta explică modul de aplicare a talionului: răspunsul trebuie să fie egal cu atacul.

Fiindcă sufletele, de obicei, nu se opresc la limita îngăduită atunci când li se dă voie să răspundă, dorind să-și satisfacă mânia, Allah Preaînaltul le-a poruncit să rămână mereu evlavioase, oprindu-se la hotarele Sale și netrecând dincolo de ele. El a vestit că este „cu cei evlavioși”, prin ajutor, sprijin și dăruirea reușitei.

Cel cu care Allah este astfel dobândește fericirea veșnică. Cel care nu stăruie în evlavie este părăsit de Allah și lăsat în seama lui însuși; pierzania ajunge atunci mai aproape de el decât vena gâtului.

Versetul 195

Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi să dăruiască pe calea Sa, adică să-și cheltuiască averile pe căile care duc la Allah. Aici intră toate căile binelui: milostenia oferită unui nevoiaș ori unei rude și cheltuirea pentru cel a cărui întreținere este obligatorie.

Cea mai însemnată dintre acestea și cea dintâi cuprinsă în verset este cheltuirea pentru jihad pe calea lui Allah. Aceasta este o formă de jihad prin avere și este obligatorie asemenea jihadului prin trup. Ea aduce foloase mari: ajută la întărirea musulmanilor, la slăbirea asocierii de parteneri și a adepților ei, precum și la statornicirea și sprijinirea religiei lui Allah.

Jihadul pe calea lui Allah nu poate dăinui decât sprijinit prin cheltuire. Cheltuirea este pentru el asemenea sufletului pentru trup: nu poate exista fără ea. Părăsirea cheltuirii pe calea lui Allah duce la zădărnicirea jihadului, la stăpânirea dușmanilor și la întețirea atacului lor. Astfel, cuvintele „nu vă aruncați cu propriile mâini în pieire” arată motivul poruncii de a cheltui.

Aruncarea cu propriile mâini în pieire îmbracă două forme: părăsirea unei porunci, atunci când această părăsire duce ori este aproape să ducă la pierzania trupului sau a sufletului, și săvârșirea unei fapte care duce la distrugerea trupului ori a sufletului.

Aici intră multe lucruri: părăsirea jihadului pe calea lui Allah ori a cheltuirii pentru el, care duce la stăpânirea dușmanilor; expunerea necugetată la primejdie în luptă, într-o călătorie primejdioasă ori într-un loc cu animale de pradă sau șerpi; urcarea într-un copac ori pe o construcție periculoasă; intrarea sub ceva primejdios și alte fapte asemănătoare. Cel care le săvârșește se aruncă singur în pieire.

Tot aici intră stăruința în neascultarea lui Allah, pierderea nădejdii în pocăință și părăsirea îndatoririlor poruncite de Allah, atunci când părăsirea lor înseamnă pierzanie pentru suflet și religie.

Fiindcă dăruirea pe calea lui Allah este o formă a binefacerii, Allah a poruncit binefacerea în general și a spus: „Săvârșiți binele; cu adevărat, Allah îi iubește pe binefăcători.” Aceasta cuprinde toate formele binefacerii, fiindcă El nu a restrâns-o la un anumit lucru.

Aici intră binefacerea prin avere, așa cum s-a arătat mai sus, și binefacerea prin poziția de care omul se bucură, mijlocind pentru alții și ajutându-i în chipuri asemănătoare. Intră poruncirea binelui, oprirea răului și predarea cunoașterii folositoare. Intră împlinirea nevoilor oamenilor: ușurarea necazurilor lor, înlăturarea greutăților, vizitarea bolnavilor, însoțirea cortegiilor funerare, călăuzirea celui rătăcit, ajutarea celui care lucrează, îndeplinirea unei lucrări pentru cel care nu o poate face bine și alte fapte asemănătoare de bunătate pe care Allah le-a poruncit.

Din binefacere face parte și desăvârșirea adorării lui Allah Preaînaltul, așa cum a spus Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Să-L adori pe Allah ca și cum L-ai vedea, iar dacă tu nu-L vezi, El te vede.”¹⁷

Cel care se caracterizează prin aceste însușiri se numără printre cei despre care Allah a spus: „Cei care săvârșesc binele vor avea cea mai bună răsplată și încă și mai mult” (Yunus, 10:26). Allah este cu el, îl îndreaptă, îl călăuzește și îl ajută în toate treburile sale.

După ce Allah Preaînaltul a încheiat prezentarea rânduielilor postului și jihadului, a menționat rânduielile Hajj-ului și a spus:

Versetul 196

Cuvintele „Împliniți Hajj-ul și 'umrah” dovedesc mai multe lucruri:

Mai întâi, obligativitatea Hajj-ului și a 'umrah. În al doilea rând, obligativitatea împlinirii lor depline, cu stâlpii și îndatoririle lor, așa cum arată fapta Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și cuvintele sale: „Luați de la mine ritualurile voastre.” În al treilea rând, în ele se află o dovadă pentru cei care consideră 'umrah obligatorie.¹⁸

În al patrulea rând, după ce omul a început Hajj-ul ori 'umrah, este obligat să le ducă la capăt chiar dacă ele sunt voluntare. În al cincilea rând, porunca de a le împlini cu precizie și în cel mai bun chip, ceea ce înseamnă mai mult decât simpla săvârșire a lucrurilor obligatorii. În al șaselea rând, porunca de a le săvârși cu sinceritate „pentru Allah” Preaînaltul.

În al șaptelea rând, cel care a intrat în starea de ihram pentru Hajj ori 'umrah nu poate ieși din ea înainte să le desăvârșească, în afara excepției făcute de Allah: împiedicarea. De aceea Allah spune: „Dacă sunteți împiedicați”, adică dacă o boală, rătăcirea drumului, un dușman ori un alt fel de piedică vă oprește să ajungeți la Casă pentru a desăvârși Hajj-ul ori 'umrah.

„Aduceți jertfa pe care o puteți dobândi cu ușurință”, adică sacrificați animalul de jertfă pe care îl puteți dobândi: a șaptea parte dintr-o cămilă, a șaptea parte dintr-o vită sau o oaie. Cel împiedicat îl sacrifică, își rade capul și iese din starea de ihram din cauza piedicii, așa cum au făcut Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și Companionii săi când politeiștii i-au oprit în anul al-Hudaybiyah. Dacă nu găsește animalul de jertfă, postește în locul lui zece zile, asemenea celui care săvârșește Hajj at-tamattu', apoi iese din starea de ihram.¹⁹

„Nu vă radeți capetele până când jertfa ajunge la locul ei de sacrificare.” Îndepărtarea părului prin rădere ori prin alt mijloc este una dintre interdicțiile stării de ihram. Sensul este același pentru părul capului și pentru cel al trupului, fiindcă scopul este ca omul să rămână cu înfățișarea neîngrijită și să fie lipsit de confortul îndepărtării părului, iar această rațiune se aplică și părului de pe restul trupului.

Mulți învățați au făcut analogie între îndepărtarea părului și tăierea unghiilor, deoarece amândouă aduc confort. Interdicția continuă până când jertfa ajunge la locul sacrificării, în Ziua Jertfei. Este de preferat ca răderea capului să aibă loc după sacrificare, așa cum arată versetul.

Din verset se înțelege și că omul care săvârșește Hajj at-tamattu' și a adus cu el animalul de jertfă nu iese din starea de ihram a 'umrah înainte de Ziua Jertfei. După ce face tawaf-ul și sa'y-ul pentru 'umrah, intră în ihram pentru Hajj și nu îi este îngăduit să iasă din ihram, deoarece a adus jertfa cu el.

Allah Preabinecuvântatul și Preaînaltul a interzis aceasta fiindcă această stare implică smerenie, supunere, umilință înaintea Lui și modestie, care reprezintă adevăratul bine al robului, fără să-i aducă vreun rău.

Dacă se ivește însă o vătămare - omul este bolnav și răderea capului îl ajută, ori are răni, păduchi sau ceva asemănător - îi este îngăduit să-și radă capul. El trebuie însă să ofere o răscumpărare: să postească trei zile, să hrănească șase nevoiași ori să sacrifice un animal care îndeplinește condițiile unei jertfe udhiyah. El poate alege între aceste lucruri; cea mai bună este jertfa, apoi milostenia, apoi postul.

Aceeași rânduială se aplică oricărui lucru asemănător: tăierea unghiilor, acoperirea capului, purtarea hainelor croite după forma trupului ori folosirea parfumului. Acestea sunt îngăduite la nevoie, cu obligația răscumpărării amintite, fiindcă toate urmăresc dobândirea confortului.

„Iar când sunteți în siguranță”, adică atunci când puteți ajunge la Casă fără să fiți împiedicați de un dușman ori de altceva, „cel care săvârșește 'umrah, apoi iese din starea de ihram până la Hajj”, folosindu-se de ea pentru a ajunge la Hajj și bucurându-se de ieșirea din ihram după încheierea ei, „trebuie să aducă jertfa pe care o poate dobândi cu ușurință”, adică să ofere un animal de jertfă care îndeplinește condițiile unei udhiyah.

Aceasta este jertfa unui ritual, datorată pentru împlinirea celor două ritualuri într-o singură călătorie și pentru binefacerea lui Allah de a-i îngădui să se bucure de ieșirea din ihram după încheierea 'umrah și înainte de începerea Hajj-ului. Aceeași rânduială i se aplică celui care săvârșește Hajj al-qiran, fiindcă și el împlinește cele două ritualuri într-o singură călătorie.

Sensul versetului arată că omul care săvârșește numai Hajj-ul, Hajj al-ifrad, nu este dator să aducă jertfă. Versetul dovedește că Hajj at-tamattu' este îngăduit și constituie chiar o faptă virtuoasă și că poate fi săvârșit în lunile Hajj-ului.

„Cel care nu găsește mijloacele necesare”, adică nu găsește animalul de jertfă ori prețul său, „să postească trei zile în timpul Hajj-ului”. Timpul în care postul devine îngăduit începe odată cu intrarea în ihram pentru 'umrah și se încheie cu cele trei zile de după Ziua Jertfei, zilele aruncării pietricelelor la jamarat și ale înnoptării la Mina. Însă este de preferat să postească în zilele a șaptea, a opta și a noua. „Și șapte [zile] atunci când vă întoarceți”, adică după ce ați încheiat ritualurile Hajj-ului. Este îngăduit să postiți aceste șapte zile în Mecca, pe drum ori după ce ați ajuns la familie.

„Această” obligație de a aduce jertfă pentru cel care săvârșește Hajj at-tamattu' se aplică „celui a cărui familie nu locuiește lângă Moscheea Sacră”, adică celui care locuiește la distanța unei călătorii în care rugăciunea poate fi scurtată ori mai departe, sau celui a cărui locuință este socotită, potrivit obiceiului, departe de Moscheea Sacră. Acesta este cel dator să aducă jertfă, fiindcă împlinește cele două ritualuri într-o singură călătorie. Cât despre cel a cărui familie locuiește lângă Moscheea Sacră, el nu datorează nicio jertfă, deoarece motivul care ar face-o obligatorie nu există în cazul său.

„Temeți-vă de Allah” în toate treburile voastre, împlinind poruncile Sale și ferindu-vă de interdicțiile Sale. Aici intră și respectarea poruncilor și a interdicțiilor menționate în acest verset. „Și să știți că Allah este aspru în pedeapsă” față de cel care nu I se supune. Această cunoaștere impune evlavia: cel care se teme de pedeapsa lui Allah se va opri de la ceea ce o atrage, după cum cel care nădăjduiește în răsplata lui Allah va săvârși ceea ce duce la ea. În schimb, cel care nu se teme de pedeapsă și nu nădăjduiește în răsplată se aruncă în lucrurile interzise și îndrăznește să părăsească îndatoririle.

Versetul 197

Allah Preaînaltul vestește că Hajj-ul are loc „în luni cunoscute”, adică bine cunoscute celor cărora li se adresează, astfel încât nu era nevoie să fie precizate, așa cum a trebuit precizată luna postului și cum Allah Preaînaltul a arătat timpurile celor cinci rugăciuni.

Hajj-ul făcea parte din religia lui Ibrahim și continuase să fie practicat de urmașii săi, astfel că lunile sale le erau bine cunoscute. Potrivit majorității învățaților, „lunile cunoscute” sunt Shawwal, Dhu al-Qa'dah și primele zece zile din Dhu al-Hijjah. Acestea sunt lunile în care, de obicei, se intră în starea de ihram pentru Hajj.

„Cel care își asumă Hajj-ul în aceste luni”, adică intră în starea de ihram pentru el, devine obligat să-l ducă la capăt prin simplul fapt că l-a început, chiar dacă era un Hajj voluntar.

Ash-Shafi'i și cei care i-au urmat au folosit acest verset drept dovadă că nu este îngăduit ca omul să intre în ihram pentru Hajj înainte de lunile sale. Eu spun însă că versetul ar putea fi mai degrabă o dovadă pentru opinia majorității, potrivit căreia intrarea în ihram pentru Hajj este valabilă și înaintea acestor luni. Cuvintele „Cel care își asumă Hajj-ul în aceste luni” arată că asumarea lui poate avea loc în lunile amintite, dar și în afara lor; altfel, Allah nu ar fi făcut această precizare. Iar cuvintele „să nu aibă relații intime, să nu săvârșească păcate și să nu se certe în timpul Hajj-ului” arată că omul trebuie să respecte sacralitatea ihram-ului pentru Hajj, îndeosebi a celui asumat în lunile sale, și să-l păzească de tot ceea ce îl strică ori îi micșorează desăvârșirea.

„Relațiile intime” cuprind actul conjugal și tot ceea ce îl precedă prin cuvinte ori fapte, îndeosebi în prezența femeilor. „Păcatele” cuprind toate formele de neascultare, printre care și încălcarea interdicțiilor stării de ihram. „Cearta” înseamnă dispută, polemică și vrajbă, deoarece ele stârnesc răul și pricinuiesc dușmănie.

Scopul Hajj-ului este smerenia înaintea lui Allah, apropierea de El prin toate actele de adorare cu putință și părăsirea păcatelor. Prin aceasta Hajj-ul devine acceptat, iar pentru un Hajj acceptat nu există altă răsplată decât Paradisul. Deși aceste lucruri sunt interzise în orice loc și în orice timp, interdicția lor este și mai accentuată în timpul Hajj-ului.²⁰

Să se știe că apropierea de Allah prin părăsirea păcatelor nu se desăvârșește decât prin împlinirea poruncilor. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Orice bine săvârșiți, Allah îl cunoaște.” Particula „min” este folosită aici pentru a exprima în mod explicit generalitatea. Aici intră toate faptele bune și toate actele de adorare, iar sensul este că Allah le cunoaște. Aceste cuvinte cuprind un îndemn foarte puternic la săvârșirea binelui, îndeosebi în acele locuri nobile și sacre. Omul trebuie să facă acolo, pe cât îi este cu putință, rugăciune, post, milostenie, tawaf și orice bine prin cuvânt ori faptă.

Apoi Allah a poruncit pregătirea proviziilor pentru această călătorie binecuvântată. Prin ele, omul nu mai depinde de ceilalți și se ferește să le ceară averile ori să le râvnească. Dacă își înmulțește proviziile, îi poate ajuta pe ceilalți călători, dobândind astfel apropiere de Domnul lumilor. Aceasta este provizia care îl duce pe om la capătul călătoriei sale și îi asigură cele necesare.

Adevărata provizie, care îi aduce folos neîncetat omului în viața sa lumească și în Viața de Apoi, este însă provizia evlaviei. Ea este provizia pentru călătoria către sălașul statorniciei, care duce la cea mai deplină plăcere și la fericirea veșnică. Cel care părăsește această provizie rămâne fără merinde, devine ținta tuturor relelor și este împiedicat să ajungă la sălașul celor evlavioși. În aceasta se află o laudă adusă evlaviei.

Apoi Allah le-a poruncit-o în mod deosebit celor înzestrați cu înțelegere și a spus: „Temeți-vă de Mine, o, voi cei înzestrați cu înțelegere!” Adică: o, voi cei cu minți chibzuite, temeți-vă de Domnul vostru. Evlavia față de El este cel mai însemnat lucru pe care îl poruncește rațiunea, iar părăsirea ei este dovadă a neștiinței și a judecății stricate.

Versetele 198 la 202

După ce Allah Preaînaltul a poruncit evlavia, a arătat că omul nu săvârșește niciun păcat dacă urmărește darul lui Allah prin obținerea de câștiguri în perioada Hajj-ului sau în alte perioade, cu condiția ca aceasta să nu-l abată de la scopul urmărit, Hajj-ul, iar câștigul să fie îngăduit și să fie pus pe seama darului lui Allah, nu pe seama priceperii omului. Oprirea la cauză și uitarea Celui care a creat cauza reprezintă adevărata vină.

Cuvintele „Iar când porniți de la 'Arafat, pomeniți-L pe Allah la al-Mash'ar al-Haram” arată mai multe lucruri.

Mai întâi, șederea la 'Arafat era cunoscută drept unul dintre stâlpii Hajj-ului, căci plecarea de la 'Arafat nu poate avea loc decât după șederea acolo.

În al doilea rând, ele cuprind porunca de a-L pomeni pe Allah la al-Mash'ar al-Haram, adică la Muzdalifah, lucru de asemenea cunoscut. Pelerinii înnoptează acolo în noaptea dinaintea Zilei Jertfei, iar după rugăciunea Fajr rămân la Muzdalifah, invocându-L pe Allah până când lumina dimineții se răspândește bine. Pomenirea lui Allah acolo cuprinde împlinirea actelor obligatorii și a celor voluntare.

În al treilea rând, șederea la Muzdalifah are loc după șederea la 'Arafat, așa cum arată particula folosită în verset și ordinea cuvintelor sale.

În al patrulea și al cincilea rând, atât 'Arafat, cât și Muzdalifah se numără printre locurile ritualurilor Hajj-ului, unde acestea trebuie împlinite și manifestate.

În al șaselea rând, Muzdalifah se află în hotarele sanctuarului, deoarece Allah a numit-o „al-Mash'ar al-Haram”.

În al șaptelea rând, 'Arafat se află în afara hotarelor sanctuarului, așa cum se înțelege din faptul că numai Muzdalifah a fost numită sacră.

„Și pomeniți-L pentru că v-a călăuzit”, adică pomeniți-L pe Allah Preaînaltul așa cum v-a dăruit binefacerea călăuzirii după rătăcire și v-a învățat ceea ce nu știați. Aceasta face parte dintre cele mai mari binefaceri, pentru care se cuvine să-I mulțumiți și pe care trebuie să le răsplătiți prin pomenirea Binefăcătorului cu inima și cu limba.

„Apoi porniți de unde pornesc ceilalți oameni”, adică porniți de la Muzdalifah, așa cum fac oamenii începând din vremea lui Ibrahim - pacea fie asupra sa - și până astăzi. Sensul acestei porniri le era bine cunoscut: aruncarea pietricelelor la jamarat, sacrificarea jertfelor, tawaf-ul, sa'y-ul, înnoptarea la Mina în nopțile zilelor at-tashriq și desăvârșirea celorlalte ritualuri.

Fiindcă această pornire urmărește cele menționate, iar acestea sunt ultimele ritualuri ale Hajj-ului, Allah Preaînaltul a poruncit ca, la încheierea lor, robii să-I ceară iertare și să-L pomenească mult. Iertarea se cere pentru greșelile și lipsurile care se strecoară în împlinirea adorării, iar Allah este pomenit din recunoștință pentru binefacerea prin care a îngăduit și a ușurat împlinirea acestui mare act de adorare.

Așa se cuvine să facă robul ori de câte ori încheie un act de adorare: să-I ceară lui Allah iertare pentru lipsuri și să-I mulțumească pentru reușita dăruită. El nu trebuie să fie asemenea celui care crede că și-a desăvârșit adorarea, că I-a făcut prin ea o favoare Domnului său și că aceasta îi dă un rang și un loc înalt. Un asemenea om merită respingerea faptei sale și mânia, după cum primul merită acceptarea și reușita de a săvârși alte fapte bune.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat starea făpturilor: toate Îi cer ceea ce le folosește și îndepărtarea lucrurilor care le vatămă, însă scopurile lor sunt diferite. Unii spun: „Domnul nostru, dăruiește-ne în această lume!”, cerându-I numai lucrurile lumești pe care le doresc poftele lor. Aceștia nu au nicio parte în Viața de Apoi, fiindcă nu o doresc și și-au restrâns preocuparea la lumea aceasta. Alții Îi cer lui Allah binele ambelor lumi și își arată nevoia de El în treburile religiei și ale vieții lumești.

Fiecare dintre cele două grupuri va avea o parte din agoniseala și faptele sale. Allah îi va răsplăti potrivit faptelor, intențiilor și scopurilor lor, printr-o răsplată întemeiată pe dreptate și dărnicie, pentru care El este lăudat cu cea mai deplină laudă.

Acest verset dovedește că Allah răspunde rugăciunii oricărui om care Îl cheamă, fie el musulman, necredincios ori păcătos. Totuși, faptul că El răspunde rugăciunii cuiva nu dovedește că îl iubește și că l-a apropiat de El, în afara cazului în care cererea privește Viața de Apoi și lucrurile însemnate ale religiei.

Binele acestei lumi cuprinde orice lucru pe care robul îl socotește plăcut: o înzestrare îngăduită, îmbelșugată și plăcută, o soție dreaptă, un copil care bucură ochii, tihnă, știință folositoare, faptă dreaptă și alte dorințe iubite și îngăduite.

Binele Vieții de Apoi înseamnă izbăvirea de pedepsele din mormânt, de la locul Învierii și din Foc, dobândirea mulțumirii lui Allah, câștigarea fericirii veșnice și apropierea de Domnul Milostiv. Această rugăciune este, așadar, cea mai cuprinzătoare, cea mai deplină și cea mai vrednică de a fi rostită. De aceea Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - o rostea adesea și îi îndemna pe oameni să o rostească.²¹

Versetul 203

Allah Preaînaltul poruncește pomenirea Sa în zilele hotărâte, cele trei zile at-tashriq care urmează Zilei Jertfei, datorită virtuții și cinstei lor și fiindcă în ele se împlinesc celelalte ritualuri ale Hajj-ului. În aceste zile oamenii sunt oaspeții lui Allah; de aceea postul le-a fost interzis. Pomenirea lui Allah în aceste zile are o însemnătate aparte, pe care nu o are în alte zile. De aceea Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Zilele at-tashriq sunt zile de mâncare, băutură și pomenire a lui Allah.”²²

Pomenirea lui Allah în aceste zile cuprinde pomenirea Sa la aruncarea pietricelelor la jamarat, la sacrificarea jertfei și pomenirea rânduită după rugăciunile obligatorii. Unii învățați au spus că în aceste zile este recomandat takbir-ul nerestricționat, asemenea primelor zece zile din Dhu al-Hijjah, iar această opinie nu este lipsită de temei.

„Cel care se grăbește să plece după două zile”, adică părăsește Mina înainte de apusul soarelui din ziua a doua, „nu săvârșește niciun păcat”. „Iar cel care rămâne mai mult”, înnoptează la Mina în noaptea dinaintea zilei a treia și aruncă pietricelele în ziua următoare, „nu săvârșește niciun păcat”. Aceasta este o ușurare de la Allah Preaînaltul pentru robii Săi, căci le-a îngăduit ambele variante. Este însă cunoscut că, atunci când amândouă sunt îngăduite, rămânerea este mai bună, fiindcă astfel se împlinesc mai multe acte de adorare.

Fiindcă negarea păcatului ar putea fi înțeleasă ca privind atât lucrul menționat, cât și alte lucruri, deși aici păcatul este îndepărtat numai în privința plecării mai devreme ori a șederii mai îndelungate, Allah a adăugat condiția: „pentru cel care se teme de Allah”, adică acela care se teme de Allah în toate treburile sale și în toate împrejurările Hajj-ului. Cel care se teme de Allah în toate lucrurile dobândește îndepărtarea păcatului în toate; iar cel care se teme de El într-o privință, dar nu și în alta, primește răsplata potrivit faptei sale.

„Temeți-vă de Allah”, împlinind poruncile Sale și părăsind neascultarea, „și să știți că la El veți fi adunați”, iar El vă va răsplăti pentru faptele voastre. Cel care s-a temut de Allah va găsi la El răsplata evlaviei sale, iar cel care nu s-a temut de El va primi cea mai aspră pedeapsă. Cunoașterea răsplății faptelor este unul dintre cele mai puternice motive ale evlaviei; de aceea Allah Preaînaltul a îndemnat la această cunoaștere.

Versetele 204 la 206

După ce Allah Preaînaltul a poruncit pomenirea Sa din belșug, îndeosebi în perioadele deosebit de virtuoase, și a arătat că aceasta este bine și îndreptare, El a descris starea celui ale cărui vorbe sunt contrazise de faptele sale. Vorbele fie îl înalță pe om, fie îl coboară.

De aceea Allah spune: „Printre oameni se află cel ale cărui vorbe îți plac în viața lumească”, adică atunci când vorbește, cuvintele sale îi plac celui care le aude. Când rostește ceva, crezi că spune ceva folositor. El își întărește vorbele spunând că Allah este martor pentru ceea ce se află în inima sa și că știe că inima sa se potrivește cu vorbele rostite. El minte însă, fiindcă fapta sa îi contrazice cuvintele. Dacă ar fi sincer, fapta și cuvântul său s-ar potrivi, așa cum se întâmplă în cazul credinciosului care nu este fățarnic.

De aceea Allah spune: „deși el este cel mai îndârjit potrivnic”, adică atunci când se ceartă cu tine, găsești în el încăpățânare, îndârjire, asprime și fanatism, iar din acestea se nasc însușirile urâte. El se deosebește de credincioși, care și-au făcut din blândețe felul de a fi, din supunerea față de adevăr îndatorirea lor și din îngăduință firea lor.

„Când pleacă”, omul ale cărui cuvinte te-au impresionat în prezența ta, „se străduiește să răspândească stricăciunea pe pământ”, adică depune eforturi pentru a săvârși păcate, care reprezintă stricăciunea pe pământ. Din cauza aceasta sunt nimicite „recoltele și vietățile”: ogoarele, roadele și animalele pier, scad sau își pierd binecuvântarea ca urmare a săvârșirii păcatelor. „Allah nu iubește stricăciunea”; iar fiindcă nu o iubește, îl urăște pe robul care răspândește stricăciunea pe pământ, chiar dacă acesta rostește vorbe frumoase.

Acest verset dovedește că vorbele rostite de oameni nu sunt suficiente pentru a stabili dacă ei spun adevărul ori mint și dacă sunt drepți ori păcătoși. Trebuie să existe fapte care să le confirme, să le îndreptățească și să le susțină. Martorii, cel îndreptățit și cel care pretinde un drept pe nedrept trebuie cercetați prin examinarea faptelor lor și prin observarea indiciilor privitoare la purtarea lor. Omul nu trebuie să se lase înșelat de simpla lor prezentare favorabilă și de lauda pe care și-o aduc singuri.

Apoi Allah a arătat că, atunci când acestui om care răspândește stricăciunea pe pământ prin păcate i se poruncește să se teamă de Allah, el se trufește, refuză cu dispreț și „mândria îl împinge mai adânc în păcat”. Astfel, el unește săvârșirea păcatelor cu trufia față de cei care îl sfătuiesc.

„Gheena îi va fi de ajuns”, sălașul celor neascultători și trufași. „Ce rău așternut este ea!”, adică cât de rău este acest loc de ședere veșnică: pedeapsă neîncetată, tristețe care nu se curmă și deznădejde fără alinare. Pedeapsa nu le va fi ușurată și nu vor nădăjdui în răsplată. Aceasta este răsplata nelegiuirilor lor. Căutăm adăpost la Allah de starea lor.

Versetul 207

Aceștia sunt cei cărora li s-a dăruit reușita. Ei și-au vândut sufletele și le-au socotit neînsemnate, dăruindu-le pentru a căuta mulțumirea lui Allah și nădăjduind în răsplata Sa. Ei le-au oferit Celui pe deplin capabil să le dea răsplată, Celui care Își împlinește făgăduința și este Blând cu robii Săi. Prin blândețea și îndurarea Sa, El le-a dăruit reușita de a face aceasta și le-a făgăduit cea mai deplină răsplată, spunând: „Cu adevărat, Allah a cumpărat de la credincioși sufletele și averile lor, în schimbul Paradisului” și până la sfârșitul versetului (at-Tawbah, 9:111).

În acest verset Allah a vestit că ei și-au vândut sufletele și le-au dăruit și a arătat blândețea Sa, care cere ca ei să dobândească ceea ce au căutat și au dorit. După aceasta, nu mai întreba ce vor dobândi de la Cel Generos și ce izbândă și cinste vor primi.

Versetele 208 și 209

Aceasta este o poruncă de la Allah Preaînaltul pentru credincioși: să intre „pe deplin în Islam”, adică în toate rânduielile religiei, fără să părăsească nimic din ele. Ei nu trebuie să fie asemenea celui care își ia dorința drept divinitate: dacă porunca Legii se potrivește dorinței sale, o împlinește, iar dacă i se împotrivește, o părăsește.

Dimpotrivă, dorința trebuie supusă religiei. Omul trebuie să săvârșească toate faptele bune pe care le poate împlini, iar pentru ceea ce nu poate să săvârșească să aibă intenția sinceră de a o face; prin intenția sa, el va dobândi ceea ce nu poate împlini prin faptă.

Fiindcă intrarea deplină în Islam nu este cu putință și nici nu poate fi închipuită decât prin împotrivirea față de căile lui Shaytan, Allah a spus: „nu urmați pașii lui Shaytan”, săvârșind păcatele și neascultarea lui Allah. „Cu adevărat, el vă este un dușman vădit”, iar dușmanul vădit nu poruncește decât răul, faptele rușinoase și ceea ce vă vatămă.

Fiindcă omul nu poate evita orice alunecare și greșeală, Allah a spus: „Iar dacă alunecați după ce v-au venit dovezile limpezi”, adică după ce ați dobândit știința și certitudinea, „să știți că Allah este Atotputernic, Preaînțelept”.

Aceste cuvinte cuprind o amenințare aspră, care face obligatorie renunțarea la abatere. Dacă cel neascultător se împotrivește Celui Atotputernic, Biruitor, Preaînțelept, El îl va birui prin puterea Sa și îl va pedepsi potrivit înțelepciunii Sale. Din înțelepciunea Lui face parte pedepsirea celor neascultători și a celor care săvârșesc păcate.

Versetul 210

Aceasta este o amenințare aspră și o avertizare care cutremură inimile. Allah Preaînaltul spune: oare cei care răspândesc stricăciunea pe pământ, urmează pașii lui Shaytan și au părăsit poruncile lui Allah așteaptă altceva decât Ziua Răsplătirii faptelor, plină de spaime, nenorociri și grozăvii care tulbură inimile celor nedrepți? Atunci răsplata faptelor rele va coborî asupra celor care le-au săvârșit, fără ca ei să o poată înlătura.

Allah Preaînaltul va înfășura cerurile și pământul, stelele se vor împrăștia, soarele și luna își vor pierde lumina, îngerii cei nobili vor coborî și vor înconjura făpturile, iar Creatorul Preabinecuvântatul și Preaînaltul va coborî „în umbre de nori” pentru a judeca între robii Săi cu dreptate. Balanțele vor fi așezate și registrele faptelor vor fi desfășurate. Chipurile celor fericiți vor străluci, iar chipurile celor nefericiți se vor întuneca. Oamenii buni vor fi despărțiți de cei răi și fiecare va fi răsplătit după fapta sa. Atunci cel nedrept își va mușca mâinile, văzând adevărata sa stare.

Acest verset și cele asemănătoare lui sunt dovezi pentru calea Ahl as-Sunnah wa al-Jama'ah, care afirmă atributele legate de voința lui Allah, precum înălțarea deasupra Tronului, coborârea, venirea și celelalte atribute despre care Allah Preaînaltul a vestit cu privire la Sine ori despre care Mesagerul Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a vestit cu privire la El. Ei le afirmă într-un chip vrednic de măreția și slava lui Allah, fără asemănare cu făpturile și fără denaturarea sensului.

Aceasta se deosebește de calea celor care neagă atributele, cu toate ramurile lor - Jahmiyyah, Mu'tazilah, Ash'ariyyah și alții asemenea lor. Ei neagă aceste atribute și, din cauza lor, răstălmăcesc versetele prin interpretări pentru care Allah nu a pogorât nicio dovadă. În realitate, interpretările lor atacă limpezimea cuvântului lui Allah și a cuvântului Mesagerului Său și pretind că tocmai vorbele lor ar aduce călăuzirea în această privință. Ei nu au nicio dovadă transmisă și nici vreo dovadă rațională.

În ceea ce privește textele transmise, ei înșiși recunosc că sensul vădit, ba chiar explicit, al textelor din Coran și Sunnah arată calea Ahl as-Sunnah wa al-Jama'ah. Pentru ca acele texte să indice doctrina lor neîntemeiată, sensul lor vădit trebuie răstălmăcit și trebuie să li se adauge ori să li se înlăture ceva. După cum se vede, aceasta nu poate fi acceptată de cel în a cărui inimă se află măcar greutatea unui grăunte de credință.

În ceea ce privește rațiunea, nimic din ea nu impune negarea acestor atribute. Dimpotrivă, rațiunea arată că făptuitorul este mai desăvârșit decât cel incapabil să săvârșească o faptă și că fapta lui Allah Preaînaltul legată de Sine, precum și cea legată de făpturile Sale, reprezintă desăvârșire.

Dacă ei pretind că afirmarea acestor atribute ar însemna asemănarea cu făpturile, li se răspunde: discuția despre atribute urmează discuției despre Esența. Așa cum Allah are o Esență care nu se aseamănă cu celelalte esențe, El are atribute care nu se aseamănă cu celelalte atribute. Atributele Sale sunt potrivite Esenței Sale, iar atributele făpturilor sunt potrivite esențelor lor. Afirmarea lor nu impune în niciun fel asemănarea.

Celui care afirmă unele atribute și le neagă pe altele ori afirmă Numele, dar nu și atributele, i se mai spune: fie afirmi tot ceea ce Allah a afirmat pentru Sine și a afirmat Mesagerul Său, fie le negi pe toate și devii unul care Îl neagă pe Domnul lumilor. Însă să afirmi unele și să le negi pe altele este o contradicție. Arată deosebirea dintre ceea ce afirmi și ceea ce negi; nu vei găsi nicio cale de a o stabili.

Dacă spui: „Ceea ce afirm eu nu implică asemănarea”, Ahl as-Sunnah îți răspund: „Nici afirmarea a ceea ce negi tu nu implică asemănarea.” Dacă spui: „Din ceea ce neg eu nu pot înțelege decât asemănarea”, cei care neagă toate atributele îți vor spune: „Nici noi nu putem înțelege din ceea ce afirmi tu decât asemănarea.” Răspunsul pe care li-l dai celor care neagă atributele este același răspuns pe care Ahl as-Sunnah ți-l dau cu privire la atributele pe care le negi.

Pe scurt, cel care neagă ceva și afirmă altceva dintre lucrurile a căror afirmare este dovedită de Coran și Sunnah se contrazice. El nu are nicio dovadă religioasă ori rațională, ci se împotrivește atât rațiunii, cât și textelor transmise.

Versetul 211

„Întreabă-i pe fiii lui Israel câte semne limpezi le-am dăruit.” Aceste semne arătau adevărul și sinceritatea Mesagerilor. Ei le-au cunoscut, au fost siguri de ele și le-au recunoscut, însă nu au arătat recunoștința cerută de această binefacere. Dimpotrivă, au fost nerecunoscători față de ea și au schimbat binefacerea lui Allah cu necredința. De aceea au meritat coborârea pedepsei lui Allah asupra lor și lipsirea de răsplata Sa.

Allah Preaînaltul a numit nerecunoștința față de binefacere o schimbare a ei. Când Allah îi dăruiește robului o binefacere religioasă ori lumească, iar acesta nu Îi mulțumește și nu împlinește ceea ce binefacerea îi cere, ea se împuținează, apoi piere, fiind înlocuită de necredință și păcat. Astfel, necredința ajunge să înlocuiască binefacerea. În schimb, cel care Îi mulțumește lui Allah Preaînaltul și își împlinește îndatoririle față de această binefacere o păstrează statornică și neîntreruptă, iar Allah i-o sporește.

Versetul 212

Allah Preaînaltul vestește că celor care nu cred în El, în versetele Sale și în Mesagerii Săi și nu se supun Legii Sale le-a fost împodobită viața lumească. Ea le-a plăcut, s-au mulțumit cu ea și s-au liniștit în ea. Toate dorințele, voințele și faptele lor s-au îndreptat spre ea. Ei se sârguiesc să o dobândească, o preamăresc și îi preamăresc pe cei care împărtășesc aceeași preocupare și adună împreună cu ei bunurile lumii.

Ei îi disprețuiesc pe credincioși și își bat joc de ei, spunând: „Oare pe aceștia i-a favorizat Allah dintre noi?” Aceasta vine din slăbiciunea minții și din viziunea lor mărginită. Lumea aceasta este sălașul încercării; nenorocirea ajunge atât la credincios, cât și la necredincios. Dacă credinciosul este lovit de un lucru neplăcut în această lume, el rabdă și caută răsplată la Allah. Prin credința și răbdarea sa, Allah îi ușurează povara într-un chip care nu se găsește la altcineva.

Ceea ce contează cu adevărat și adevărata superioritate se vor vedea în sălașul veșnic. De aceea Allah Preaînaltul spune: „cei evlavioși vor fi deasupra lor în Ziua Învierii”. Cei evlavioși se vor afla în cele mai înalte trepte, bucurându-se de toate felurile de plăceri, fericire, încântare și veselie. Necredincioșii se vor afla sub ei, în cele mai joase adâncuri, pedepsiți prin toate felurile de chin, înjosire și nefericire veșnică, fără sfârșit.

Acest verset cuprinde o mângâiere pentru credincioși și o umilire pentru necredincioși. Fiindcă înzestrarea lumească și cea din Viața de Apoi sunt dobândite numai prin hotărârea lui Allah și nu pot fi atinse decât prin voia Lui, Allah spune: „Allah îl înzestrează fără măsură pe cine voiește.” Înzestrarea lumească este dăruită atât credinciosului, cât și necredinciosului. În schimb, înzestrarea inimilor prin știință, credință, iubirea lui Allah, teama de El, nădejdea în El și altele asemenea nu este dăruită decât celui pe care El îl iubește.

Versetul 213

Oamenii au fost uniți în urmarea călăuzirii vreme de zece generații după Nuh - pacea fie asupra sa. Când s-au deosebit în religie, unii au devenit necredincioși, iar ceilalți au continuat să urmeze călăuzirea. S-au ivit disputa și conflictul, iar Allah i-a trimis pe Mesageri pentru a judeca între făpturi și a statornici dovada asupra lor.

S-a spus și că oamenii fuseseră uniți în necredință, rătăcire și nenorocire, fără lumină și fără credință. Atunci Allah Preaînaltul S-a îndurat de ei, trimițându-le Mesagerii „ca vestitori” ai roadelor ascultării de Allah: înzestrarea, puterea trupului și a inimii, viață bună și, mai presus de toate, câștigarea mulțumirii lui Allah și a Paradisului.

Ei au fost trimiși și ca „prevenitori” ai roadelor neascultării de Allah: lipsirea de înzestrare, slăbiciunea, înjosirea, viața strâmtorată și, mai presus de toate, mânia lui Allah și Focul. „Și a pogorât împreună cu ei Cartea cu adevărul”, care cuprinde istorisiri adevărate și porunci drepte.

Tot ceea ce cuprinde Cartea este adevărul prin care se judecă între cei care se deosebesc asupra principiilor și ramurilor religiei. Aceasta este îndatorirea în orice dispută: rezolvarea neînțelegerii trebuie căutată la Allah și la Mesagerul Său. Dacă rezolvarea ei nu s-ar afla în Cartea Lui și în Sunnah Mesagerului Său, Allah nu ar fi poruncit întoarcerea la ele.

După ce a menționat marea binefacere de a pogorî Cartea asupra Oamenilor Cărții - o binefacere care cerea ca ei să se unească și să se adune în jurul ei -, Allah Preaînaltul a vestit că unii dintre ei s-au ridicat cu nedreptate împotriva altora. Între ei s-au înmulțit conflictele, disputele și neînțelegerile.

Ei s-au deosebit asupra Cărții în jurul căreia s-ar fi cuvenit să fie cei dintâi care se unesc. Aceasta a avut loc după ce au cunoscut-o și au dobândit certitudine prin semnele limpezi și dovezile hotărâtoare. Astfel s-au rătăcit foarte departe.

„Atunci Allah i-a călăuzit pe cei care au crezut” din această comunitate „către adevărul asupra căruia ceilalți se deosebiseră”. În toate lucrurile asupra cărora Oamenii Cărții s-au deosebit, rătăcindu-se de adevăr și de ceea ce este corect, Allah a călăuzit această comunitate către adevăr. „Cu voia Sa”, adică prin înlesnirea și îndurarea Sa față de ei.

„Allah îl călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.” Prin dreptatea Sa și pentru statornicirea dovezii asupra făpturilor, Allah Preaînaltul îi cheamă pe toți la calea dreaptă, astfel încât ei să nu poată spune: „Nu ne-a venit niciun vestitor și niciun prevenitor.” Apoi, prin harul și îndurarea Sa, prin ajutorul și blândețea Sa, El îi călăuzește pe aceia dintre robii Săi pe care îi voiește. Aceasta este bunăvoința și harul Său, iar chemarea tuturor este dreptatea și înțelepciunea Sa.

Versetul 214

Allah Preabinecuvântatul și Preaînaltul vestește că îi va încerca negreșit pe robii Săi prin bunăstare și necaz, prin greutate și ușurință, așa cum i-a încercat pe cei dinaintea lor. Aceasta este rânduiala Sa neschimbătoare, care nu poate fi înlocuită.

Cel care se ține de religia și Legea Sa trebuie să fie încercat. Dacă rămâne statornic în ascultarea poruncii lui Allah și nu se lasă oprit de greutățile întâlnite pe calea Lui, el este sincer și a dobândit fericirea deplină și rangul cel mai înalt.

În schimb, cel care socotește prigoana venită din partea oamenilor asemenea pedepsei lui Allah, iar greutatea îl oprește de la ceea ce și-a asumat și îl întoarce din drum, nu este sincer în pretenția credinței. Credința nu constă în dorințe, închipuiri și simple pretenții; faptele sunt cele care o adeveresc ori o dezmint.

Asupra comunităților de dinainte s-au abătut încercări asemănătoare: „I-au atins sărăcia și suferința”, adică sărăcia și bolile trupului, „și au fost zguduiți” prin diferite feluri de teamă - amenințarea cu uciderea și exilul, luarea averilor, uciderea celor iubiți și alte vătămări. Încercările au ajuns până acolo încât ei au socotit că ajutorul lui Allah întârzie, deși erau siguri de venirea lui.

Din pricina asprimii și a greutății situației, „Mesagerul și cei care credeau împreună cu el au spus: Când va veni ajutorul lui Allah?” Când strâmtorarea se intensifică, vine ușurarea, iar după ce cercul greutăților se strânge, el se lărgește. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Cu adevărat, ajutorul lui Allah este aproape!”

Așa se întâmplă cu oricine se ridică pentru adevăr: el este încercat. Ori de câte ori greutățile se înmulțesc și devin apăsătoare, dacă omul rămâne răbdător și statornic pe drumul său, încercarea se preschimbă într-un dar, greutățile lasă locul odihnei, iar după ele vin victoria asupra dușmanilor și vindecarea inimii de ceea ce o tulbură.

Acest verset seamănă cu spusele lui Allah Preaînaltul: „Sau socotiți că veți intra în Paradis înainte ca Allah să-i facă vădiți pe cei dintre voi care luptă și să-i facă vădiți pe cei răbdători?” (Al 'Imran, 3:142), precum și cu spusele Sale: „Oare socotesc oamenii că vor fi lăsați să spună: «Noi credem!», fără să fie încercați? I-am încercat pe cei dinaintea lor. Allah îi va face negreșit cunoscuți pe cei sinceri și îi va face cunoscuți pe cei mincinoși” (al-'Ankabut, 29:2-3). În încercare, omul fie este cinstit, fie este umilit.

Versetul 215

Ei te întreabă despre cheltuire. Întrebarea cuprinde atât ce trebuie cheltuit, cât și cui trebuie dăruit. Allah le-a răspuns: „Orice bun cheltuit”, adică orice avere, puțină ori multă.

Cei mai vrednici să o primească și cei al căror drept impune să aibă întâietate sunt părinții. Bunătatea față de ei este obligatorie, iar neascultarea lor este interzisă. Una dintre cele mai mari forme ale bunătății este cheltuirea pentru ei, iar una dintre cele mai grave forme ale neascultării este părăsirea întreținerii lor. De aceea, cheltuirea pentru părinți este obligatorie pentru cel care are mijloace.

După ei urmează rudele apropiate, fiecare după gradul de rudenie: cea mai apropiată, apoi următoarea, ținând seama de apropiere și de nevoie. Cheltuirea pentru ele este, în același timp, milostenie și păstrare a legăturii de rudenie.

„Orfanii” sunt copiii mici care nu au pe cineva care să le poarte de grijă. De obicei, ei se află în nevoie, fiindcă nu se pot îngriji singuri de propriile nevoi și l-au pierdut pe cel care îi întreținea. Allah le-a poruncit robilor să le arate blândețe și îndurare.

„Nevoiașii” sunt oamenii apăsați de nevoie și lipsiți de mijloace. Lor trebuie să li se dăruiască atât cât să le acopere nevoia și să-i scoată din lipsuri.

„Călătorul rămas fără mijloace” este străinul rămas fără mijloace într-o altă țară. El trebuie ajutat prin oferirea mijloacelor necesare pentru a ajunge la destinație.

Allah Preaînaltul a menționat în mod deosebit aceste categorii din cauza nevoii lor mari. Apoi a generalizat, spunând: „Orice bine săvârșiți” - prin milostenie față de aceștia ori față de alții și prin toate felurile de ascultare și de apropiere de Allah, deoarece toate intră în denumirea de bine - „Allah îl cunoaște”.

El vă va răsplăti pentru bine și va păstra răsplata lui pentru voi, pe fiecare potrivit intenției și sincerității sale, mărimii ori micimii cheltuielii, gravității nevoii și folosului adus de dar.

Versetul 216

Acest verset cuprinde prescrierea luptei pe calea lui Allah, după ce credincioșilor li se poruncise să se abțină din pricina slăbiciunii lor și a neputinței de a o purta. Când Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a emigrat la Medina, iar musulmanii s-au înmulțit și au devenit puternici, Allah Preaînaltul le-a poruncit lupta.

El a vestit că lupta le este neplăcută din cauza oboselii, a greutății și a feluritelor primejdii la care îi expune. Cu toate acestea, ea este un bine deplin, datorită marii răsplăți, feririi de pedeapsă dureroasă, victoriei asupra dușmanilor, dobândirii prăzii și altor urmări dorite, în pofida neplăcerii luptei.

„Se poate să iubiți un lucru care este rău pentru voi”, cum este părăsirea luptei și căutarea odihnei. Aceasta este un rău, deoarece duce la eșec, la stăpânirea dușmanilor asupra Islamului și a oamenilor săi, la înjosire și umilire, la pierderea unei răsplăți mari și la venirea pedepsei.

Aceste versete sunt generale și statornicesc că faptele bune pe care sufletele le urăsc din cauza greutății pe care o presupun sunt, fără îndoială, un bine. Faptele rele pe care sufletele le iubesc pentru odihna și plăcerea pe care și le închipuie în ele sunt, fără îndoială, un rău.

Cât despre lucrurile lumești, regula nu se aplică în toate cazurile. Cel mai adesea însă, atunci când robul credincios iubește un lucru, iar Allah rânduiește cauze care îl îndepărtează de acel lucru, aceasta este spre binele lui. În asemenea situație, răspunsul cel mai potrivit este să-I mulțumească lui Allah și să creadă că binele se află în ceea ce s-a întâmplat.

El știe că Allah Preaînaltul este mai milostiv cu robul decât este acesta cu sine însuși, poate rândui mai bine ceea ce îi este de folos și cunoaște mai bine ceea ce îi este de folos. Allah Preaînaltul spune: „Allah știe, iar voi nu știți.” Se cuvine, așadar, să primiți hotărârile Sale, fie că vă plac, fie că vă displac.

Fiindcă porunca luptei fusese rostită fără o limitare, ea ar fi cuprins lunile sacre și celelalte luni. Allah Preaînaltul a exceptat lupta în lunile sacre și a spus:

Versetul 217

Majoritatea învățaților consideră că interdicția luptei în lunile sacre a fost abrogată prin porunca generală de a lupta împotriva politeiștilor oriunde sunt găsiți. Alți tâlcuitori au spus că această interdicție nu a fost abrogată, fiindcă textul general trebuie înțeles în lumina celui particular. Acest verset restrânge porunca generală a luptei, iar una dintre cele mai mari virtuți ale lunilor sacre este tocmai interzicerea luptei în ele.

Această regulă privește însă începerea luptei. Lupta de apărare este îngăduită în lunile sacre, așa cum este îngăduită și în ținutul sacru.

Acest verset a fost pogorât în legătură cu cele petrecute cu detașamentul lui 'Abdullah ibn Jahsh: uciderea lui 'Amr ibn al-Hadrami și luarea averilor lor. Potrivit unei relatări, aceasta s-a petrecut în luna Rajab. Politeiștii i-au mustrat pe musulmani pentru lupta în lunile sacre, deși ei înșiși erau nedrepți și săvârșeau fapte mult mai grave decât aceea pentru care îi mustrau pe musulmani.²³

„Împiedicarea de la calea lui Allah” înseamnă că politeiștii îi opreau pe oameni să creadă în Allah și în Mesagerul Său și îi prigoneau pe cei care crezuseră, căutând să-i întoarcă de la religia lor. Necredința lor săvârșită în luna sacră, în ținutul sacru, era rea prin ea însăși; cu atât mai rea era în acele împrejurări.

„Și alungarea oamenilor ei din ea”, adică alungarea oamenilor Moscheii Sacre - Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și Companionii săi. Ei aveau, într-adevăr, cel mai mare drept asupra Moscheii Sacre și erau oamenii ei. Politeiștii i-au alungat și i-au împiedicat să ajungă la ea, deși Moscheea Sacră este deopotrivă pentru cel care locuiește acolo și pentru cel venit din afară.

Fiecare dintre aceste fapte este „mai gravă decât uciderea” în luna sacră; cu atât mai mult când toate aceste fapte se adunau la ei. Astfel au devenit vădite nedreptatea și abuzul de care dădeau dovadă mustrându-i pe credincioși.

Apoi Allah Preaînaltul a vestit că ei vor continua să lupte împotriva credincioșilor, nu pentru a le lua averile și a-i ucide, ci pentru a-i întoarce de la religia lor și pentru ca ei să devină din nou necredincioși după ce au crezut, ajungând astfel dintre oamenii Focului. Ei și-au folosit toată puterea pentru acest scop, însă Allah nu voiește decât să-Și desăvârșească lumina, chiar dacă necredincioșilor le este neplăcut.

Această descriere se aplică tuturor necredincioșilor: ei nu încetează să lupte împotriva altora până când nu îi întorc de la religia lor. În mod deosebit, ea li se aplică Oamenilor Cărții, dintre iudei și creștini. Aceștia au înființat asociații, au trimis misionari și medici și au construit școli pentru a atrage popoarele către religia lor și pentru a le insufla toate îndoielile cu putință, care să-i facă să se îndoiască de religia lor.

Nădejdea vine însă de la Allah Preaînaltul, Cel care i-a binecuvântat pe credincioși prin Islam, a ales pentru ei religia cea dreaptă și le-a desăvârșit religia. Se nădăjduiește că El Își va desăvârși binefacerea asupra lor, ajutându-i să se țină pe deplin de religie, îi va lăsa fără sprijin pe toți cei care voiesc să-I stingă lumina, va întoarce uneltirea lor împotriva lor, Își va sprijini religia și Își va înălța Cuvântul.

Acest verset se va adeveri și în privința acestor necredincioși, așa cum s-a adeverit în privința celor de dinainte. Allah Preaînaltul spune: „Cei care nu cred își cheltuiesc averile pentru a-i împiedica pe oameni de la calea lui Allah. Le vor cheltui, apoi ele vor fi pentru ei pricină de regret, iar apoi vor fi învinși. Cei care nu cred vor fi adunați către Gheena” (al-Anfal, 8:36).

Apoi Allah Preaînaltul a vestit că acela care se leapădă de Islam, alegând necredința și stăruind în ea până când moare necredincios, își pierde faptele „în lumea aceasta și în Viața de Apoi”, fiindcă nu mai există condiția primirii lor: Islamul. „Aceștia sunt oamenii Focului și vor rămâne veșnic în el.”

Din sensul versetului se înțelege că cel care se leapădă de religie și apoi se întoarce la Islam își redobândește faptele săvârșite înaintea lepădării. La fel, celui care se pocăiește de păcate îi revin faptele bune pe care le săvârșise mai înainte.

Versetul 218

Aceste trei fapte sunt semnul fericirii și axul în jurul căruia se rotește adorarea. Prin ele se cunoaște câștigul ori pierderea omului.

Cât despre credință, nu întreba despre virtutea ei. Cum ai putea întreba despre un lucru care îi desparte pe cei fericiți de cei nefericiți, pe oamenii Paradisului de oamenii Focului? Prin ea sunt primite faptele robului. Dacă ea lipsește, nu îi este primită nicio cale de răscumpărare și niciun echivalent, nicio faptă obligatorie și nicio faptă voluntară.

Emigrarea înseamnă părăsirea celor iubite și familiare pentru mulțumirea lui Allah Preaînaltul. Cel care emigrează își părăsește patria, averea, familia și prietenii pentru a se apropia de Allah și pentru a sprijini religia Sa.

Jihadul pe calea lui Allah înseamnă depunerea tuturor eforturilor în înfruntarea dușmanilor și strădania deplină pentru sprijinirea religiei lui Allah și înfrângerea religiei lui Shaytan. El este culmea faptelor drepte, iar răsplata sa este cea mai bună răsplată. El este cauza cea mai însemnată a răspândirii Islamului, a înfrângerii adoratorilor idolilor și a ocrotirii musulmanilor, a averilor și a copiilor lor.

Cel care împlinește aceste trei fapte în pofida greutății și dificultății lor va fi cu atât mai statornic în împlinirea și desăvârșirea celorlalte fapte. Aceștia sunt, pe drept, cei care nădăjduiesc în îndurarea lui Allah, fiindcă au împlinit faptele care atrag îndurarea. Aceasta dovedește că nădejdea adevărată vine numai după îndeplinirea celor care duc la fericire. Cât despre nădejdea însoțită de lene și de nefolosirea mijloacelor, ea este neputință, dorință deșartă și amăgire. Ea arată slăbiciunea hotărârii și lipsa de înțelegere a celui care o nutrește, asemenea celui care nădăjduiește să aibă un copil fără căsătorie ori o recoltă fără să semene și să ude, precum și altora asemenea lui.

Cuvintele: „Aceia nădăjduiesc în îndurarea lui Allah” arată că robul, oricâte fapte ar săvârși, nu trebuie să se sprijine pe ele și să se bizuie pe ele, ci să nădăjduiască în îndurarea Domnului său, în primirea faptelor sale, în iertarea păcatelor și în acoperirea lipsurilor sale. De aceea El spune: „Iar Allah este Iertător”, adică față de cel care se căiește cu o căință sinceră, și „Milostiv”: îndurarea Sa cuprinde toate lucrurile, iar dărnicia și binefacerea Sa se întind asupra fiecărei ființe vii.

Aceasta dovedește că cel care împlinește faptele amintite dobândește iertarea lui Allah, căci faptele bune șterg faptele rele, și dobândește îndurarea Sa. Când dobândește iertarea, sunt îndepărtate de la el pedepsele acestei lumi și ale Vieții de Apoi, care sunt urmările păcatelor iertate, iar efectele lor se risipesc. Când dobândește îndurarea, dobândește tot binele din această lume și din Viața de Apoi.

Chiar faptele amintite sunt parte din îndurarea lui Allah față de ei: dacă El nu le-ar fi dăruit reușita, nu le-ar fi voit; dacă nu le-ar fi dat puterea să le împlinească, nu ar fi fost în stare; iar dacă nu le-ar fi arătat bunătate, nu le-ar fi dus la capăt și nu le-ar fi fost primite. Întreaga binefacere vine, așadar, de la El, la început și la sfârșit. El este Cel care a dăruit atât cauza, cât și rezultatul. Apoi Allah Preaînaltul spune:

Versetul 219

Credincioșii te întreabă, o, Mesagerule, despre hotărârea cu privire la băuturile amețitoare și jocurile de noroc. Consumul acestor băuturi și practicarea jocurilor de noroc existau în vremea ignoranței și la începutul Islamului, iar în privința lor apăruse o nelămurire. De aceea au întrebat ce hotărâre li se aplică, iar Allah Preaînaltul i-a poruncit Profetului Său să le arate folosul și vătămarea lor, ca aceasta să fie o pregătire pentru interzicerea lor și pentru porunca hotărâtă de a le părăsi.

El a vestit că păcatul și vătămarea lor - pierderea minții și a averii, împiedicarea de la pomenirea lui Allah și de la rugăciune, precum și vrăjmășia și ura pe care le nasc - sunt mai mari decât folosul pe care oamenii și-l închipuie: câștigul din comerțul cu băuturi amețitoare, banii câștigați prin jocuri de noroc și plăcerea sufletească simțită la practicarea lor.

Această lămurire îndepărtează sufletele de ele, fiindcă omul cu judecată alege lucrul al cărui folos este mai mare și evită lucrul a cărui vătămare este mai mare. Totuși, deoarece oamenii se obișnuiseră cu ele și le-ar fi fost greu să le părăsească dintr-odată, acest verset a venit ca pregătire pentru interdicția menționată în cuvintele lui Allah: „O, voi cei care credeți! Băuturile amețitoare, jocurile de noroc, pietrele ridicate și săgețile de ghicire sunt numai o necurăție din lucrarea lui Shaytan” până la cuvintele: „Oare nu vă veți opri?” (al-Ma'idah, 5:90-91). Aceasta ține de blândețea, îndurarea și înțelepciunea Sa. Când a coborât versetul, 'Umar - Allah să fie mulțumit de el - a spus: „Ne-am oprit, ne-am oprit.”²⁴

Khamr este orice substanță amețitoare care învăluie și acoperă mintea, indiferent de felul ei. Maysir este orice întrecere în care există o miză oferită de ambele părți: jocuri cu zaruri, șah și orice întrecere prin cuvinte ori fapte pentru o recompensă. Sunt exceptate cursele de cai și de cămile și întrecerile de tir cu arcul; acestea sunt îngăduite fiindcă ajută la jihad, iar Legiuitorul a acordat o înlesnire în privința lor.

Cuvintele: „Și te întreabă ce să cheltuiască” privesc cantitatea din averile lor pe care trebuie să o ofere. Allah le-a făcut lucrurile ușoare și le-a poruncit să cheltuiască prisosul: ceea ce le este la îndemână din avere, după acoperirea nevoilor și a trebuințelor lor de bază. Aceasta diferă de la om la om, potrivit stării fiecăruia - bogat, sărac ori aflat între cele două. Fiecare poate cheltui ceea ce îi prisosește, chiar și o jumătate de curmală.

De aceea Allah i-a poruncit Mesagerului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - să primească de la oameni acele purtări și milostenii care le sunt ușoare și să nu-i împovăreze cu ceea ce le este greu. Allah Preaînaltul nu ne-a poruncit aceste lucruri pentru că ar avea nevoie de noi și nici pentru a ne pune o povară apăsătoare. El ne-a poruncit ceea ce ne aduce fericire, ne este ușor și ne folosește nouă și fraților noștri. Pentru aceasta I se cuvine cea mai deplină laudă.

După ce a oferit această lămurire vindecătoare și le-a făcut robilor cunoscute tainele Legii Sale, Allah spune: „Astfel vă lămurește Allah semnele”, adică dovezile care arată adevărul, aduc știința folositoare și deosebesc adevărul de fals, „pentru ca voi să cugetați asupra acestei lumi și a Vieții de Apoi”. Cugetați la înțelepciunile Legii Sale și înțelegeți că poruncile Sale cuprind binele acestei lumi și al Vieții de Apoi. Cugetați și la această lume, la repeziciunea cu care se sfârșește, ca să nu vă alipiți de ea, și la Viața de Apoi, la statornicia ei și la faptul că ea este sălașul răsplătirii, ca să o clădiți prin fapte.

Versetul 220

Când au coborât cuvintele lui Allah: „Cu adevărat, cei care mănâncă pe nedrept averile orfanilor nu fac decât să înghită foc în pântecele lor și vor arde într-o Flacără aprinsă” (an-Nisa', 4:10), musulmanii au resimțit greutatea acestei avertizări. Ei și-au separat mâncarea de mâncarea orfanilor, de teamă să nu consume ceva din ea, chiar și în împrejurările în care oamenii obișnuiesc să mănânce împreună. L-au întrebat pe Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - despre aceasta.²⁵

Allah Preaînaltul le-a vestit că scopul este buna administrare a averilor orfanilor prin păstrarea, ocrotirea și sporirea lor prin negoț. Amestecarea treburilor și a hranei cu ale lor este îngăduită într-un fel care nu le dăunează, căci ei sunt frații voștri, iar frații își împart în mod obișnuit hrana și treburile. Criteriul este intenția și fapta.

Cel despre care Allah știe că urmărește binele orfanului și că nu râvnește la averea lui nu săvârșește niciun păcat dacă, fără intenție, ajunge la el ceva din averea orfanului. Însă cel despre care Allah știe că urmărește, prin amestecarea bunurilor, să consume și să-și însușească averea orfanului este pus în greutate și socotit vinovat. Mijloacelor li se aplică aceeași hotărâre ca scopurilor lor.

Versetul dovedește îngăduirea diferitelor forme de amestec în mâncare, băutură, contracte și altele. Această înlesnire este o dovadă a blândeții și binefacerii lui Allah Preaînaltul și o ușurare pentru credincioși. Altfel, „dacă Allah ar fi voit, v-ar fi pus în greutate”, adică v-ar fi îngreunat situația prin neacordarea acestei înlesniri, iar voi ați fi ajuns în strâmtorare și păcat.

„Cu adevărat, Allah este Atotputernic”: Lui Îi aparțin puterea desăvârșită și stăpânirea asupra tuturor lucrurilor. Cu toate acestea, El este „Preaînțelept” și nu face decât ceea ce cere înțelepciunea Sa desăvârșită și grija Sa deplină. Puterea Sa nu contrazice înțelepciunea. Nu se spune că El face ceea ce voiește fie că se potrivește, fie că se împotrivește înțelepciunii, ci se spune că faptele și hotărârile Sale urmează înțelepciunea Sa.

El nu creează nimic în zadar; la temelia fiecărui lucru se află o înțelepciune, fie că o cunoaștem, fie că nu. Tot astfel, El nu legiuiește nimic pentru robii Săi lipsit de înțelepciune. Nu poruncește decât ceea ce cuprinde un bine deplin ori predominant și nu interzice decât ceea ce cuprinde un rău deplin ori predominant, datorită desăvârșirii înțelepciunii și îndurării Sale.

Versetul 221

„Nu vă căsătoriți cu femeile politeiste” atâta vreme cât rămân în politeism, „până când nu cred”. O femeie credincioasă, oricât de lipsită de frumusețe ar fi, este mai bună decât o femeie politeistă, oricât de frumoasă ar fi aceasta. Hotărârea este generală pentru toate femeile politeiste, iar versetul din al-Ma'idah a stabilit o excepție pentru femeile Oamenilor Cărții: „și femeile curate dintre cei cărora li s-a dat Scriptura înaintea voastră” (al-Ma'idah, 5:5). Cuvintele: „Și nu dați femeile credincioase în căsătorie bărbaților politeiști până când nu cred” sunt generale și nu cuprind nicio excepție.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat înțelepciunea interzicerii căsătoriei unui musulman ori a unei musulmane cu cel care li se împotrivește în religie: „Aceia cheamă la Foc” prin cuvintele, faptele și stările lor. Amestecarea cu ei îl pune pe om în primejdie, iar aceasta nu este o primejdie lumească, ci nefericirea veșnică.

Din motivarea versetului se înțelege interdicția amestecării cu orice politeist și inovator. Dacă nu este îngăduită căsătoria cu ei, deși cuprinde numeroase foloase, simpla amestecare este cu atât mai vrednică de a fi evitată, îndeosebi atunci când politeistul ori altul asemenea lui se află deasupra musulmanului, cum este cazul slujirii lui și al altor situații asemănătoare.

Cuvintele: „Și nu dați femeile credincioase în căsătorie bărbaților politeiști” dovedesc că prezența wali-ului, tutorele femeii, este o condiție a căsătoriei. „Iar Allah cheamă la Paradis și la iertare”: El îi cheamă pe robii Săi la dobândirea Paradisului și a iertării, una dintre urmările iertării fiind îndepărtarea pedepselor. Chemarea se face prin cauzele care duc la acestea: fapte drepte, căință sinceră, știință folositoare și lucrare dreaptă.

„El le lămurește oamenilor semnele Sale”, adică hotărârile și înțelepciunile lor, „pentru ca ei să-și aducă aminte”. Astfel își amintesc ceea ce au uitat, află ceea ce nu știau și împlinesc ceea ce au neglijat.

Versetele 222 la 223

Allah Preaînaltul vestește despre întrebarea lor privitoare la menstruație: după apariția ei, femeia rămâne precum era înainte ori trebuie evitată cu totul, așa cum fac iudeii? El a vestit că menstruația este o vătămare. Iar dacă este o vătămare, înțelepciunea cere ca Allah să-i oprească pe robii Săi numai de la locul vătămării.

De aceea spune: „Abțineți-vă de la actul sexual cu femeile în timpul menstruației”, adică de locul menstruației, prin evitarea actului sexual vaginal. Acesta este interzis prin consens. Faptul că porunca de îndepărtare este legată de locul menstruației arată că atingerea și apropierea de femeia aflată la menstruație, în afara actului sexual vaginal, sunt îngăduite.

Totuși, cuvintele: „și nu vă apropiați de ele până când nu se curăță” arată că se cuvine evitată și apropierea de zona aflată lângă locul menstruației, adică dintre buric și genunchi. Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, atunci când voia să se apropie de soția sa în timpul menstruației, îi poruncea să-și pună un acoperământ în jurul taliei, apoi se apropia de ea.²⁶

Îndepărtarea și interdicția durează „până când nu se curăță”, adică până când sângerarea se oprește. Odată cu oprirea sângelui dispare interdicția legată de curgerea lui. Pentru ca actul sexual vaginal să devină îngăduit sunt însă două condiții: oprirea sângelui și baia rituală completă după menstruație. Când sângele se oprește, prima condiție este împlinită, iar a doua rămâne. De aceea spune: „Iar după ce s-au curățit”, adică după ce au făcut ghusl, „apropiați-vă de ele pe unde v-a poruncit Allah”, adică în vagin, nu în anus, deoarece vaginul este locul ogorului.

Aceasta dovedește obligativitatea ghusl-ului pentru femeia aflată la menstruație și faptul că oprirea sângelui este o condiție pentru validitatea lui. Fiindcă această interdicție este o dovadă a blândeții lui Allah față de robii Săi și o ocrotire împotriva vătămării, El spune: „Cu adevărat, Allah îi iubește pe cei care se căiesc mereu”, adică pe cei care se căiesc neîncetat de păcate, „și îi iubește pe cei care se curățesc”, adică pe cei care se feresc de păcate.

Aceasta cuprinde curățirea fizică de necurății și de stările de impuritate rituală. În ea se află dovada că Legea prescrie curățenia în general, deoarece Allah îi iubește pe cei caracterizați prin ea. De aceea curățenia este condiție pentru validitatea rugăciunii și a tawaf-ului și pentru îngăduirea atingerii mushaf-ului. Ea cuprinde și curățirea lăuntrică de moravuri josnice, însușiri urâte și fapte ticăloase.

„Soțiile voastre sunt un ogor pentru voi; veniți, așadar, la ogorul vostru cum voiți”: din față ori din spate, cu condiția ca actul să aibă loc numai vaginal, fiindcă acolo este locul ogorului și locul din care vine copilul. Aceasta dovedește interzicerea actului sexual anal, căci Allah nu a îngăduit apropierea de femeie decât în locul ogorului. Hadithurile de la Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - sunt numeroase în privința interzicerii lui și a blestemării celui care îl săvârșește.²⁷

„Trimiteți înainte bine pentru sufletele voastre”, apropiindu-vă de Allah prin fapte bune. Din acestea face parte și faptul că bărbatul se apropie de soția sa și are relații cu ea cu intenția apropierii de Allah, nădăjduind răsplata și dobândirea unor urmași prin care Allah să aducă folos.

„Temeți-vă de Allah” în toate stările voastre, rămânând statornici în evlavie și ajutându-vă pentru aceasta de cunoașterea faptului că „Îl veți întâlni” și că El vă va răsplăti pentru faptele drepte și pentru celelalte fapte.

„Și vestește-le credincioșilor bucuria.” Lucrul vestit nu este numit, pentru a cuprinde totul: ei au vestea cea bună în viața lumească și în Viața de Apoi. Această veste cuprinde orice bine și îndepărtarea oricărui rău pe care Allah le-a rânduit ca roade ale credinței. Ea arată iubirea lui Allah pentru credincioși și pentru ceea ce îi bucură, precum și faptul că este recomandat ca ei să fie însuflețiți și îndemnați prin ceea ce Allah le-a pregătit drept răsplată în această lume și în Viața de Apoi.

Versetul 224

Scopul jurământului este preamărirea Celui pe care se jură și întărirea lucrului jurat. Allah Preaînaltul a poruncit păstrarea jurămintelor, ceea ce ar cere, în principiu, respectarea lor în orice privință. El a făcut însă excepție atunci când respectarea jurământului presupune părăsirea unui lucru mai iubit de El.

Allah le-a interzis robilor Săi să facă din jurămintele lor o piedică ce îi oprește să săvârșească binele, să se ferească de rău și să împace oamenii. Cel care jură să părăsească o obligație trebuie să-și încalce jurământul și îi este interzis să stăruie în respectarea lui. Celui care jură să părăsească un lucru recomandat îi este recomandat să-și încalce jurământul. Cel care jură să săvârșească un lucru interzis trebuie să-și încalce jurământul, iar celui care jură să săvârșească un lucru nerecomandat îi este recomandat să-l încalce.

În privința unui lucru îngăduit, se cuvine ca jurământul să fie păstrat. Din acest verset se deduce regula cunoscută potrivit căreia, atunci când mai multe foloase intră în conflict, se dă întâietate celui mai important. Aici, ducerea jurământului până la capăt cuprinde un folos, însă împlinirea poruncilor lui Allah în lucrurile amintite cuprinde un folos mai mare, de aceea îi este dată întâietate.

Apoi versetul se încheie cu aceste două Nume nobile: „Allah este Atoateauzitor”, adică aude toate glasurile, și „Atotștiutor”, adică știe scopurile și intențiile. Aici intră auzirea cuvintelor celor care jură și cunoașterea intențiilor lor, bune ori rele. În aceasta se află avertizarea cu privire la răsplata Sa: faptele și intențiile voastre sunt pe deplin cunoscute de El.

Versetul 225

Allah nu vă trage la socoteală pentru jurămintele lipsite de intenție, care le vin oamenilor pe limbă fără să fie rostite cu un scop și fără să fie asumate în inimă. Ele sunt simple vorbe. Așa sunt expresiile din vorbirea obișnuită: „Nu, pe Allah” și „Ba da, pe Allah”, ori jurământul despre un lucru trecut pe care omul îl crede adevărat.

Tragerea la socoteală privește ceea ce inima a intenționat. Aceasta dovedește că intențiile sunt luate în considerare în cuvinte așa cum sunt luate în considerare în fapte. Allah este Iertător față de cel care se întoarce la El cu căință și Blând față de cel care Îi este neascultător: nu Se grăbește să-l pedepsească, ci Se poartă cu blândețe față de el, îi acoperă greșelile și îl iartă, deși are putere asupra lui și acesta se află înaintea Lui.

Versetele 226 la 227

Aceasta este una dintre formele de jurământ care îl privesc în mod deosebit pe soț în legătură cu soția sa: bărbatul jură să nu mai aibă relații intime cu ea, fie fără termen, fie pentru mai puțin ori mai mult de patru luni. Dacă termenul este mai mic de patru luni, jurământul este asemenea celorlalte jurăminte: dacă îl încalcă, oferă ispășirea; dacă îl duce până la capăt, nu datorează nimic, iar soția nu poate cere nimic împotriva lui, fiindcă i s-a acordat dreptul la acest răstimp de patru luni.

Dacă jurământul este pe termen nelimitat ori pentru mai mult de patru luni, i se stabilește un termen de patru luni de la jurământ, atunci când soția cere aceasta, fiindcă este dreptul ei. La împlinirea termenului, i se poruncește să revină la relațiile conjugale. Dacă revine, nu datorează decât ispășirea jurământului. Dacă refuză, este silit să divorțeze, iar dacă refuză și divorțul, judecătorul pronunță divorțul în locul lui.

Revenirea la soție este însă mai iubită de Allah Preaînaltul. De aceea spune: „Dacă se întorc”, adică dacă revin la ceea ce juraseră să părăsească, relațiile intime, „atunci Allah este Iertător”: El le iartă jurământul prin întoarcerea lor, și „Milostiv”: le-a rânduit o ispășire și o cale de ieșire din jurământ și nu l-a făcut o obligație de care să nu se poată desprinde. El Se îndură de ei și prin faptul că se întorc la soțiile lor, arătându-le afecțiune și milă.

„Iar dacă hotărăsc divorțul”, adică refuză să revină la relațiile conjugale, aceasta dovedește că nu le mai doresc și nu mai vor să le păstreze ca soții, iar aceasta nu poate însemna decât hotărârea de a divorța. Dacă se ajunge aici, soțul trebuie să îndeplinească personal această obligație; altfel, judecătorul îl silește sau pronunță el divorțul.

„Allah este Atoateauzitor, Atotștiutor” cuprinde o amenințare și un avertisment pentru cel care face acest jurământ cu intenția de a-i face rău soției și de a-i îngreuna situația. Versetul dovedește că ila' privește numai soția, prin cuvintele: „de la soțiile lor”, și că relația conjugală este obligatorie cel puțin o dată la patru luni. După cele patru luni, soțul este silit fie să reia relațiile, fie să divorțeze, iar aceasta nu s-ar întâmpla decât pentru părăsirea unei obligații.

Versetul 228

Femeile de care soții lor au divorțat „să aștepte, în privința lor”, adică să respecte 'iddah timp de „trei cicluri”. Învățații au păreri diferite dacă termenul înseamnă trei menstruații ori trei perioade de curățenie, însă opinia corectă este că aici quru' înseamnă menstruații.

Această perioadă de așteptare cuprinde mai multe înțelepciuni. Una dintre ele este verificarea absenței unei sarcini. După trei cicluri se știe că nu există o sarcină, iar filiațiile nu se amestecă. De aceea Allah le-a obligat să spună „ceea ce Allah a creat în pântecele lor” și le-a interzis să ascundă sarcina ori menstruația, fiindcă ascunderea duce la numeroase rele.

Ascunderea sarcinii poate face ca femeia să atribuie copilul altuia decât tatălui său, din dorința pentru acel bărbat ori pentru a grăbi sfârșitul perioadei de așteptare. Prin aceasta se rup legăturile de rudenie și se pierd drepturile la moștenire, rudele apropiate ale copilului ajung să se acopere față de el, iar el poate chiar să se căsătorească, fără să știe, cu una dintre rudele cu care căsătoria îi este interzisă. Pe de altă parte, copilul este atribuit altuia decât tatălui său, cu toate consecințele neîntemeiate care decurg de aici în privința moștenirii și a rudeniei. Răul și stricăciunea cuprinse aici nu sunt cunoscute pe deplin decât de Domnul robilor. Chiar dacă singurul rău ar fi conviețuirea ei cu un bărbat pentru care căsătoria cu ea este nevalidă și stăruința în marele păcat al zina, aceasta ar fi îndeajuns.

Ascunderea menstruației poate lua două forme. Dacă se grăbește și pretinde în mod mincinos că a avut menstruația, ea pune capăt dreptului soțului de a o lua înapoi și pretinde că îi este îngăduită căsătoria cu alt bărbat, cu relele care decurg de aici. Dacă minte spunând că menstruația nu a apărut, ca să-și prelungească 'iddah și să primească o întreținere care nu i se datorează, ceea ce ia este un câștig oprit din două motive: nu i se cuvine și îl atribuie în mod mincinos unei hotărâri a Legii. Este posibil ca fostul soț să o ia înapoi după ce adevărata perioadă de așteptare s-a încheiat, iar relația să fie nelegitimă, fiindcă ea a devenit străină de el.

De aceea Allah spune: „Nu le este îngăduit să ascundă ceea ce Allah a creat în pântecele lor, dacă ele cred în Allah și în Ziua de Apoi.” Faptul că ascund aceasta arată lipsa credinței lor adevărate în Allah și în Ziua de Apoi. Dacă ar crede cu adevărat și ar ști că vor fi răsplătite pentru faptele lor, nu ar săvârși asemenea lucruri. Versetul dovedește și că declarația femeii despre lucrurile pe care numai ea le poate cunoaște - precum menstruația, sarcina și altele - este acceptată.

„Soții lor au mai mult drept să le ia înapoi în această perioadă”: atâta vreme cât 'iddah nu s-a încheiat, soții au dreptul mai mare de a le readuce în căsătorie, „dacă doresc împăcarea”, adică apropiere, armonie și afecțiune. Din sensul versetului rezultă că, dacă ei nu doresc îndreptarea, nu au întâietate în dreptul de a le lua înapoi. Nu le este îngăduit să le ia înapoi cu intenția de a le vătăma și de a le prelungi așteptarea.

În privința puterii juridice a soțului de a o lua înapoi cu această intenție, învățații au două opinii. Majoritatea consideră că întoarcerea produce efect, deși este interzisă. Opinia corectă este că, dacă nu dorește împăcarea, el nu are această putere, așa cum arată sensul vădit al versetului.

Aceasta este o altă înțelepciune a perioadei de așteptare: soțul poate regreta despărțirea, astfel că i se oferă un timp în care să chibzuiască și să hotărască. Aceasta arată iubirea lui Allah pentru armonia dintre soți și neplăcerea Sa față de despărțire, după cum Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Cel mai urât dintre lucrurile îngăduite înaintea lui Allah este divorțul.”²⁸

Această hotărâre privește numai divorțul revocabil. În cazul divorțului irevocabil, soțul nu mai are dreptul de a o lua înapoi prin simpla revocare. Dacă amândoi consimt să reia căsătoria, este nevoie de un contract nou care să întrunească toate condițiile.

„Femeile au drepturi asemănătoare îndatoririlor lor, potrivit cu ceea ce este drept”: femeile au drepturi pe care soții lor sunt datori să le respecte, asemenea drepturilor obligatorii și recomandate pe care soții le au asupra lor. Reperul este ceea ce oamenii recunosc drept echitabil, potrivit obiceiului locului și timpului pentru persoane aflate în situații asemănătoare. Aceasta variază după vremuri, locuri, împrejurări, persoane și obiceiuri.

Versetul dovedește că întreținerea, îmbrăcămintea, buna conviețuire, locuința și frecvența relațiilor conjugale se stabilesc potrivit cu ceea ce este recunoscut drept echitabil. Aceasta este cerința contractului de căsătorie fără clauze speciale. Dacă există o condiție convenită, ea trebuie respectată, cu excepția unei condiții care face îngăduit ceea ce este interzis ori interzice ceea ce este îngăduit.

„Iar bărbații au o treaptă asupra lor”, adică un rang mai înalt, autoritate de conducere și un drept suplimentar, după cum spune Allah: „Bărbații sunt ocrotitori și responsabili pentru femei, datorită celor prin care Allah i-a favorizat pe unii față de alții și datorită cheltuielilor pe care le fac din averile lor” (an-Nisa', 4:34). Profeția, judecata, conducerea mai mică și mai mare și celelalte funcții de autoritate sunt încredințate bărbaților, iar în multe chestiuni bărbatul primește de două ori partea femeii, cum se întâmplă în cazul moștenirii și în alte situații.

„Allah este Atotputernic, Preaînțelept”: Lui Îi aparțin puterea biruitoare și marea stăpânire căreia i se supun toate lucrurile; totuși, alături de puterea Sa, El este Preaînțelept în rânduirea Sa. De la regula generală a versetului sunt exceptate femeile însărcinate, a căror 'iddah se încheie la naștere, femeile cu care căsătoria nu a fost consumată, care nu au 'iddah, și sclavele, a căror 'iddah este de două menstruații, așa cum au spus Companionii - Allah să fie mulțumit de ei. Contextul arată că versetul are în vedere femeia liberă.

Versetul 229

În vremea ignoranței și la începutul Islamului, bărbatul putea divorța de soția sa de un număr nelimitat de ori. Dacă voia să o vatăme, divorța de ea, iar când ea se apropia de sfârșitul perioadei de așteptare o lua înapoi, apoi divorța din nou de ea și repeta aceasta la nesfârșit. Prin aceasta, ea suferea o vătămare a cărei amploare numai Allah o cunoaște.

Allah Preaînaltul a vestit că „divorțul” care permite întoarcerea este „de două ori”. Astfel, dacă soțul nu urmărește vătămarea, are posibilitatea de a o lua înapoi și de a-și revedea hotărârea în acest timp. După depășirea celor două divorțuri nu mai există această posibilitate, fiindcă cel care trece de două fie se încumetă să săvârșească un lucru interzis, fie nu dorește să o păstreze, ci urmărește vătămarea ei.

De aceea Allah i-a poruncit soțului fie să-și păstreze soția „cu bunătate”, adică să conviețuiască frumos cu ea, așa cum fac bărbații asemănători lui cu soțiile lor - aceasta este alegerea mai bună -, fie să o lase și să se despartă de ea „cu bună purtare”. Din bună purtare face parte să nu ia nimic din averea ei în schimbul despărțirii, fiindcă aceasta ar fi nedreptate și luare de avere fără o contraprestație.

De aceea spune: „Nu vă este îngăduit să luați înapoi ceva din ceea ce le-ați dăruit, afară numai dacă amândoi se tem că nu vor putea respecta hotarele lui Allah.” Acesta este khul'-ul săvârșit în mod corect: soția nu-și dorește soțul din pricina firii lui, a înfățișării lui ori a lipsurilor sale în privința religiei și se teme că nu-I va putea da ascultare lui Allah în privința drepturilor lui. „Dacă vă temeți că ei nu vor putea respecta hotarele lui Allah, nu este niciun păcat asupra lor pentru ceea ce ea oferă ca răscumpărare”, fiindcă aceasta este compensația prin care ea obține despărțirea dorită. Versetul dovedește legitimitatea khul'-ului atunci când există acest motiv.

„Acestea”, adică hotărârile Legii menționate, „sunt hotarele lui Allah”, hotărârile pe care El le-a legiuit și la care v-a poruncit să vă opriți. „Cei care încalcă hotarele lui Allah, aceia sunt nedrepții.” Ce nedreptate este mai mare decât aceea de a săvârși un lucru oprit, trecând dincolo de ceea ce este îngăduit, fiindcă omului nu-i ajunge ceea ce Allah i-a făcut permis?

Nedreptatea este de trei feluri: nedreptatea robului între el și Allah, cea mai mare nedreptate a robului - shirk-ul - și nedreptatea robului față de făpturi. Allah nu iartă shirk-ul decât prin căință; din drepturile robilor El nu lasă nimic nepedepsit ori nereparat; iar nedreptatea dintre rob și Domnul său, mai mică decât shirk-ul, se află sub voia și înțelepciunea Sa.

Versetele 230 la 231

„Dacă el divorțează de ea”, adică prin al treilea divorț, „ea nu-i mai este îngăduită după aceea până când nu se căsătorește cu un alt soț”, printr-o căsătorie valabilă în care are loc și relația conjugală. Căsătoria recunoscută de Lege cuprinde contractul valabil și consumarea, iar asupra acestui lucru există acord.

A doua căsătorie trebuie să fie una dorită în sine. Dacă scopul ei este numai ca femeia să devină din nou îngăduită primului soț, aceasta nu este o căsătorie recunoscută și nu o face din nou îngăduită primului soț. Nici relația cu stăpânul unei sclave nu o face îngăduită primului soț, fiindcă stăpânul nu este soț.

Dacă ea se căsătorește cu al doilea soț din dorința sinceră de căsătorie, acesta are relații cu ea, apoi se desparte de ea și 'iddah se încheie, „nu este niciun păcat asupra lor”, adică asupra primului soț și asupra femeii, „dacă se întorc unul la altul”, printr-un nou contract încheiat între ei. Faptul că întoarcerea le este atribuită amândurora arată că este necesar consimțământul reciproc.

Pentru întoarcere se cere ca ei să creadă că „vor putea respecta hotarele lui Allah”, fiecare respectând drepturile celuilalt. Aceasta se întâmplă atunci când regretă felul de conviețuire de dinainte, care a dus la despărțire, și hotărăsc să-l înlocuiască printr-o conviețuire bună. Atunci nu este niciun păcat în întoarcerea lor.

Din sensul versetului rezultă că, dacă ei nu cred că vor putea respecta hotarele lui Allah și li se pare mai probabil că situația de dinainte și conviețuirea rea vor continua, întoarcerea lor este un păcat. Nu este îngăduit să te angajezi într-o situație în care porunca lui Allah nu va fi împlinită și în care nu I se va da ascultare.

Aceasta arată că, atunci când omul vrea să se angajeze într-o activitate, mai ales într-o funcție de autoritate mică ori mare, trebuie să se cerceteze pe sine. Dacă vede că are puterea necesară și este încrezător că își poate îndeplini îndatoririle, să meargă înainte; altfel, să se oprească.

După ce Allah Preaînaltul a lămurit aceste hotărâri mari, a spus: „Acestea sunt hotarele lui Allah”, adică legile pe care El le-a delimitat, explicat și limpezit, „pe care El le lămurește unor oameni care știu”, fiindcă ei sunt cei care beneficiază de ele și le aduc folos altora. Aici se află o virtute vădită a oamenilor științei: Allah a făcut ca lămurirea hotarelor Sale să le fie adresată în mod deosebit și ei să fie cei vizați. Se arată și că Allah iubește ca robii Săi să cunoască hotarele a ceea ce a pogorât asupra Mesagerului și să dobândească înțelegerea lor.

„Când divorțați de femei”, printr-un divorț revocabil, o dată ori de două ori, „și ele se apropie de sfârșitul perioadei lor de așteptare, fie păstrați-le potrivit cu ceea ce este drept, fie eliberați-le potrivit cu ceea ce este drept”. Fie le luați înapoi cu intenția de a le respecta drepturile, fie le lăsați fără întoarcere și fără vătămare.

De aceea spune: „Nu le păstrați pentru a le vătăma și pentru a încălca limitele”, trecând prin această faptă de la îngăduit la interzis. Îngăduit este să le păstrați cu bunătate; interzis este să le țineți pentru vătămare. „Cel care face aceasta s-a nedreptățit pe sine.” Chiar dacă dreptul încălcat aparține unei făpturi, vătămarea se întoarce asupra celui care a voit-o.

„Nu luați semnele lui Allah în batjocură.” Allah Și-a lămurit hotarele pe deplin, iar scopul este ca ele să fie cunoscute, puse în lucrare și respectate, fără a fi depășite. El nu le-a pogorât în zadar, ci cu adevăr, sinceritate și seriozitate. A le lua în batjocură înseamnă a te juca cu ele, a le încălca cu îndrăzneală și a nu le împlini cerințele: vătămarea femeii prin păstrarea căsătoriei ori prin despărțire, înmulțirea divorțurilor ori rostirea celor trei deodată. Din îndurarea Sa, Allah a rânduit câte un divorț, unul după altul, din blândețe față de om și pentru binele lui.

„Amintiți-vă binefacerea lui Allah asupra voastră” în general: cu limba, prin laudă și preamărire; cu inima, prin recunoaștere și mărturisire; și cu mădularele, folosindu-le în ascultarea lui Allah. „Și ceea ce El a pogorât asupra voastră din Carte și înțelepciune”, adică Sunnah. Prin ele v-a arătat căile binelui și v-a încurajat spre ele, v-a arătat căile răului și v-a avertizat împotriva lor, v-a făcut cunoscut pe Sine și lucrările Sale față de aliații și dușmanii Săi și v-a învățat ceea ce nu știați.

S-a mai spus că „înțelepciunea” înseamnă tainele Legii: Cartea cuprinde hotărârea, iar înțelepciunea lămurește înțelepciunea lui Allah din porunci și interdicții. Ambele sensuri sunt corecte. De aceea spune: „prin care vă povățuiește”, adică prin ceea ce a pogorât asupra voastră. Aceasta întărește interpretarea potrivit căreia înțelepciunea înseamnă tainele Legii, fiindcă povățirea cuprinde lămurirea hotărârii și a înțelepciunii, încurajarea și avertizarea. Prin cunoașterea hotărârii dispare neștiința; înțelepciunea însoțită de încurajare naște dorința, iar înțelepciunea însoțită de avertizare naște teama.

„Temeți-vă de Allah” în toate treburile voastre „și să știți că Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor”. De aceea El v-a lămurit aceste hotărâri cu cea mai deplină precizie și trăinicie, iar ele urmăresc binele oamenilor în orice timp și loc. Lui I se cuvin lauda și recunoștința.

Versetul 232

Aceasta este o adresare către tutorii femeii de care soțul a divorțat de mai puțin de trei ori. După ce ea a ieșit din 'iddah, dacă fostul soț dorește să se căsătorească din nou cu ea, iar ea consimte, tatăl ei ori alt tutore nu are voie să o împiedice din mânie, ură sau dezgust față de ceea ce soțul a făcut prin primul divorț.

Cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi este oprit de credința sa să împiedice această căsătorie. A permite căsătoria este „mai curat pentru voi și mai neprihănit” decât ceea ce tutorele își închipuie: că refuzul căsătoriei este hotărârea potrivită și că trebuie să răspundă primului divorț prin împiedicarea noii căsătorii, așa cum fac cei mândri și îngâmfați.

Dacă tutorele crede că binele se află în refuz, să știe că „Allah știe, iar voi nu știți”. Împliniți porunca Celui care cunoaște binele vostru, îl voiește, are putere asupra lui și vă înlesnește căile pe care le cunoașteți și pe cele pe care nu le cunoașteți.

Versetul dovedește că pentru căsătorie este obligatorie prezența unui wali. Allah le-a interzis tutorilor să împiedice femeile, iar această interdicție nu li s-ar adresa decât cu privire la un lucru aflat sub autoritatea lor și asupra căruia au un drept.

Versetul 233

Acesta este un enunț cu sens de poruncă, prezentată ca un lucru stabilit care nu mai are nevoie de o poruncă expresă: mamele „să-și alăpteze copiii doi ani”. Fiindcă expresia „un an” poate desemna atât anul întreg, cât și cea mai mare parte a lui, Allah a spus: „doi ani întregi, pentru cel care dorește să desăvârșească alăptarea”.

După împlinirea celor doi ani, alăptarea copilului este completă, iar laptele primit după aceea este asemenea celorlalte alimente. De aceea alăptarea de după doi ani nu mai produce interdicția de căsătorie datorată rudeniei prin alăptare.

Din acest text și din cuvintele lui Allah: „Purtarea și înțărcarea lui sunt treizeci de luni” (al-Ahqaf, 46:15) se înțelege că durata minimă a sarcinii este de șase luni și că un copil poate trăi dacă se naște după această perioadă.

„Tatălui copilului” - adică tatălui - „îi revine asigurarea hranei și a îmbrăcămintei lor, potrivit cu ceea ce este drept.” Aceasta cuprinde atât situația în care femeia se află încă în căsătoria lui, cât și situația în care este divorțată. Tatăl trebuie să-i asigure hrana, întreținerea și îmbrăcămintea, acestea reprezentând plata alăptării. Dacă femeia este încă soția lui, nu i se datorează pentru alăptare o plată separată de întreținere și îmbrăcăminte.

Fiecare este tratat potrivit stării sale. De aceea spune: „Niciun suflet nu este împovărat peste puterea sa.” Săracul nu este obligat la cheltuiala bogatului, iar cel care nu are nimic nu este obligat să cheltuiască până când dobândește mijloace.

„Nicio mamă să nu fie vătămată din pricina copilului ei”: nu este îngăduit ca mama să fie împiedicată să alăpteze ori să nu i se ofere întreținerea, îmbrăcămintea sau plata care i se cuvin. „Și niciun tată din pricina copilului său”: mama nu are voie să refuze alăptarea cu intenția de a-l vătăma, să ceară mai mult decât ceea ce i se cuvine ori să folosească alte mijloace de vătămare.

Expresia „tatăl copilului” arată că pruncul este atribuit tatălui, fiindcă îi este dăruit lui și face parte din câștigul său. De aceea tatăl poate lua din averea copilului, fie că acesta consimte, fie că nu, spre deosebire de mamă.

„Moștenitorului îi revine același lucru”: dacă tatăl lipsește și copilul nu are avere, moștenitorului copilului îi revine, asemenea tatălui, obligația de a asigura întreținerea și îmbrăcămintea femeii care alăptează. Aceasta dovedește obligativitatea întreținerii rudelor lipsite de mijloace de către ruda înstărită care le-ar moșteni.

„Dacă amândoi”, adică părinții, „doresc înțărcarea” copilului înainte de doi ani, „prin învoială” reciprocă „și consultare” asupra faptului dacă aceasta este ori nu în folosul copilului, atunci, dacă amândoi consimt și există un folos, „nu este niciun păcat asupra lor”. Din sensul versetului rezultă că înțărcarea nu este îngăduită dacă numai unul consimte ori dacă nu este în folosul copilului.

„Iar dacă doriți să căutați doici pentru copiii voștri”, altele decât mamele lor, fără intenția de vătămare, „nu este niciun păcat asupra voastră, dacă plătiți potrivit cu ceea ce este drept”, adică dacă le dați doicilor plata cuvenită. „Allah vede deplin ceea ce faceți” și vă va răsplăti pentru aceasta cu bine ori rău.

Versetul 234

Când soțul moare, soția lui trebuie să aștepte patru luni și zece zile. Înțelepciunea este ca sarcina să poată deveni vădită în cele patru luni și fătul să înceapă să se miște la începutul lunii a cincea. Din această hotărâre generală sunt exceptate femeile însărcinate, a căror 'iddah se încheie la naștere. De asemenea, perioada sclavei este jumătate din perioada femeii libere: două luni și cinci zile.

„După ce își încheie perioada de așteptare, nu este niciun păcat asupra voastră pentru ceea ce fac ele cu ele însele”, revenind la podoabă și parfum, „potrivit cu ceea ce este drept”, adică într-un fel care nu este interzis și nici nerecomandat.

Aceasta dovedește obligativitatea doliului pe durata 'iddah pentru femeia al cărei soț a murit, spre deosebire de celelalte femei divorțate ori despărțite. Învățații sunt în consens asupra acestui lucru. „Allah este pe deplin Cunoscător al celor pe care le faceți”: El cunoaște faptele voastre vădite și ascunse, limpezi și tainice, și vă va răsplăti pentru ele.

Adresarea către tutori prin cuvintele: „nu este niciun păcat asupra voastră pentru ceea ce fac ele cu ele însele” arată că tutorele veghează asupra femeii, o oprește de la ceea ce nu-i este îngăduit să facă și o obligă la ceea ce îi este obligatoriu. Lui îi revine această îndatorire.

Versetul 235

Aceasta este hotărârea privitoare la femeia aflată în 'iddah după moartea soțului ori la femeia despărțită printr-un divorț irevocabil în timpul vieții soțului. Unui alt bărbat decât cel de care ea s-a despărțit îi este interzis să-i facă o cerere directă în căsătorie. Acesta este sensul cuvintelor: „Dar nu le faceți promisiuni în taină.”

În schimb, Allah a arătat că aluzia nu este un păcat. Deosebirea este că cererea directă nu poate însemna altceva decât căsătoria; de aceea este interzisă, pentru ca femeia să nu grăbească și să nu mintă cu privire la încheierea perioadei sale de așteptare din dorința de a se căsători. Aici se află dovada interzicerii mijloacelor care duc la lucrul oprit și a respectării dreptului primului soț, prin faptul că ea nu își ia angajamente de căsătorie față de altul pe durata 'iddah.

Aluzia poate însemna atât căsătoria, cât și altceva, de aceea este îngăduită în cazul femeii despărțite irevocabil. Bărbatul îi poate spune, de pildă: „Doresc să mă căsătoresc” ori „Mi-ar plăcea să-mi ceri părerea după încheierea perioadei tale de așteptare” și alte cuvinte asemănătoare. Aceasta este îngăduită fiindcă nu are limpezimea cererii directe, iar sufletele au o înclinație puternică spre un asemenea lucru.

Este îngăduit și ca omul să păstreze în sine intenția de a se căsători cu femeia aflată în 'iddah după încheierea perioadei ei. De aceea spune: „ori pentru ceea ce ascundeți în sufletele voastre. Allah știe că vă veți gândi la ele.” Toate aceste amănunte privesc cele care precedă contractul. Contractul de căsătorie însuși nu este îngăduit „până când perioada prescrisă nu ajunge la sfârșit”, adică până când 'iddah se încheie.

„Să știți că Allah cunoaște ceea ce se află în sufletele voastre”, adică: intenționați binele și nu intenționați răul, din teama de pedeapsa Sa și nădăjduind răsplata Sa. Să știți că Allah este Iertător față de cel de la care au pornit păcate, apoi s-a căit de ele și s-a întors la Domnul său, și este Blând, deoarece nu Se grăbește să-i pedepsească pe cei neascultători pentru neascultarea lor, deși are putere deplină asupra lor.

Versetul 236

Adică: nu este niciun păcat asupra voastră, o, soți, dacă divorțați de femei înainte de consumarea căsătoriei și înainte de stabilirea zestrei. Chiar dacă aceasta le frânge sufletul, vătămarea este compensată prin darul de despărțire. De aceea trebuie să le oferiți ceva din avere, ca alinare pentru inimile lor: cel înstărit potrivit mijloacelor sale, iar cel aflat în strâmtorare potrivit mijloacelor sale.

Mărimea darului se stabilește potrivit obiceiului recunoscut și diferă după împrejurări. De aceea Allah spune: „un dar potrivit cu ceea ce este drept”. Acest dar este un drept al femeilor, a cărui respectare este obligatorie pentru cei care fac bine; aceștia nu au voie să le nedreptățească. După ce le-au făcut să își îndrepte gândul spre căsătorie, să o dorească și să-și lege inimile de ea, iar apoi nu le-au oferit ceea ce își doreau, li se cuvine în schimb acest dar.

Cât de frumoasă este această hotărâre divină și cât de limpede arată înțelepciunea și îndurarea Legiuitorului! Cine este mai bun decât Allah în judecată pentru un popor care are certitudine? Aceasta este hotărârea privitoare la femeile divorțate înainte de consumarea căsătoriei și înainte de stabilirea zestrei. Apoi Allah menționează hotărârea privitoare la cele cărora zestrea le fusese stabilită.

Versetul 237

Adică: dacă divorțați de femei înainte de consumarea căsătoriei, după ce ați stabilit zestrea, femeii divorțate îi revine jumătate din zestrea stabilită, iar vouă vă revine cealaltă jumătate. Aceasta este îndatorirea, dacă nu intervine iertarea și renunțarea benevolă: femeia poate renunța în favoarea soțului la jumătatea care i se cuvine, dacă are capacitatea legală să facă aceasta.

Ori poate renunța „cel în mâna căruia se află legătura căsătoriei”. Potrivit opiniei corecte, acesta este soțul, fiindcă el are în mână desfacerea legăturii căsătoriei, iar tutorele nu poate renunța la un drept dobândit de femeie, deoarece nu este nici titularul acelui drept, nici împuternicitul ei. S-a spus și că acesta este tatăl, iar formularea versetului indică această opinie.²⁹

Apoi Allah îndeamnă la iertare și arată că acela care renunță este mai aproape de evlavie, fiindcă aceasta este o facere de bine care aduce alinare sufletului. Omul nu trebuie să se lipsească pe sine de binefacere și de ceea ce este drept și nici să uite bunăvoința, care este treapta cea mai înaltă a purtării dintre oameni.

Purtarea oamenilor unii față de alții are două trepte. Prima este dreptatea și echitatea obligatorie: să iei ceea ce ți se cuvine și să dai ceea ce datorezi. A doua este bunăvoința și binefacerea: să oferi ceea ce nu îți este obligatoriu, să fii îngăduitor cu privire la drepturile tale și să treci peste nemulțumirile din suflet. Omul nu trebuie să uite această treaptă, chiar dacă o împlinește numai uneori, mai ales față de cel cu care are legături și conviețuiește. Allah îi răsplătește pe binefăcători prin har și dărnicie. De aceea spune: „Cu adevărat, Allah vede deplin ceea ce faceți.”

Versetele 238 la 239

Allah Preaînaltul poruncește păzirea tuturor rugăciunilor și, în mod deosebit, a rugăciunii de mijloc, care este rugăciunea de 'asr. Păzirea rugăciunilor înseamnă împlinirea lor la timpul lor, respectând toate condițiile și toți stâlpii lor, cu smerenie și cu toate celelalte lucruri obligatorii și recomandate care le aparțin. Prin păzirea rugăciunilor se dobândește păzirea celorlalte acte de adorare și se întărește oprirea de la faptele rușinoase și de la rău, mai ales când rugăciunile sunt împlinite așa cum a poruncit Allah.

Cuvintele: „și stați înaintea lui Allah cu supunere” înseamnă: umili, sinceri și smeriți. Qunut înseamnă stăruință în ascultare împreună cu smerenia.

În cuvintele: „Iar dacă vă temeți”, lucrul de care omul se teme nu este numit, pentru ca sensul să cuprindă teama de dușman, de animale sălbatice și de pierderea unui lucru a cărui pierdere i-ar aduce vătămare. Atunci rugați-vă mergând pe jos ori călare pe cai, pe cămile ori pe alte mijloace de călărie. În această stare nu este obligatorie îndreptarea spre qiblah. Aceasta este forma rugăciunii celui scuzat din cauza fricii.

Când siguranța revine, omul împlinește rugăciunea în forma ei deplină. În cuvintele: „Când sunteți din nou în siguranță, pomeniți-L pe Allah” intră desăvârșirea rugăciunilor, precum și înmulțirea pomenirii lui Allah, ca mulțumire pentru binecuvântarea siguranței și pentru binecuvântarea învățăturii în care se află fericirea robului.

Versetul arată virtutea științei. Celui pe care Allah l-a învățat ceea ce nu știa se cuvine să înmulțească pomenirea lui Allah. El sugerează și că înmulțirea pomenirii Sale este o cauză pentru dobândirea altor cunoștințe, fiindcă mulțumirea este legată de sporire.

Versetul 240

Mulți exegeți au considerat că acest verset nobil a fost abrogat de cel aflat înaintea lui: „Aceia dintre voi care mor și lasă în urmă soții: acestea să aștepte, în privința lor, patru luni și zece zile.” Potrivit acestei opinii, soția trebuia mai întâi să aștepte un an întreg, apoi această perioadă a fost înlocuită cu patru luni și zece zile. Ei explică faptul că versetul abrogator se află înaintea celuilalt prin aceea că îl precedă în așezarea textului, nu în revelare, deoarece textul abrogator trebuie să fie ulterior celui abrogat. Însă această opinie nu are dovadă.

Cel care cugetă asupra celor două versete înțelege că cealaltă opinie este cea corectă: primul verset îi impune femeii să aștepte patru luni și zece zile, pe când acest verset este o îndrumare adresată familiei celui decedat să o lase pe soția lui să rămână la ei un an întreg, ca alinare pentru ea și ca binefacere față de cel mort. De aceea spune: „se rânduiește pentru soțiile lor”, adică aceasta este o îndrumare din partea lui Allah pentru familia celui decedat să se poarte bine cu soția lui, să-i asigure întreținerea și să nu o scoată din casă. Dacă dorește, ea rămâne și beneficiază de ceea ce i-a fost rânduit; dacă dorește să plece, nu este niciun păcat asupra ei.

De aceea spune: „Iar dacă ele ies, nu este niciun păcat asupra voastră pentru ceea ce fac cu ele însele”, precum împodobirea și îmbrăcarea. Condiția este însă ca ele să procedeze potrivit cu ceea ce este drept, fără a depăși limitele religiei și ale bunei-cuviințe. Versetul se încheie cu aceste două Nume mărețe, care arată desăvârșirea puterii și a înțelepciunii Sale: aceste rânduieli provin din puterea Sa și dovedesc desăvârșirea înțelepciunii Sale, fiindcă El le-a așezat la locurile care li se cuvin.

Versetele 241 la 242

După ce, în versetul anterior, a arătat întreținerea femeii despărțite de soț prin moartea lui, aici Allah menționează că fiecare femeie divorțată are dreptul să primească de la soțul ei un dar potrivit cu starea lui și a ei. Acesta este un drept pe care îl împlinesc cei evlavioși. Oferirea lui face parte dintre însușirile evlaviei, fie obligatorii, fie recomandate. Dacă femeii nu i-a fost stabilită o zestre și el divorțează de ea înainte de consumarea căsătoriei, s-a arătat mai înainte că este dator să-i ofere un dar potrivit cu belșugul ori lipsurile sale. Dacă zestrea îi fusese stabilită, iar divorțul are loc tot înainte de consumarea căsătoriei, darul ei este jumătate din zestrea stabilită. Dacă mariajul a fost consumat, darul de despărțire este recomandat, potrivit opiniei majorității învățaților.

Unii învățați l-au considerat obligatoriu, aducând ca dovadă cuvintele: „ca o îndatorire asupra celor evlavioși”. Un drept implică, în principiu, obligația de a-l împlini, cu atât mai mult cu cât Allah l-a legat de cei evlavioși, iar temelia evlaviei este obligatorie.

După ce Allah a lămurit aceste rânduieli mărețe dintre soți, El a lăudat rânduielile Sale, explicarea și limpezirea lor și potrivirea lor cu mințile sănătoase. Scopul explicării lor pentru robi este ca ei să înțeleagă ceea ce El le-a lămurit, să rețină aceste rânduieli, să le priceapă și să le pună în practică. Aceasta face parte din înțelegerea lor deplină.

Versetele 243 la 245

Adică: nu ai auzit istorisirea uimitoare a celor dintre fiii lui Israel peste care a venit molima în ținuturile lor? Ei au părăsit casele cu miile, fugind de moarte, însă fuga nu i-a izbăvit de ceea ce se temeau și precauția nu le-a folosit. Allah a făcut să li se întâmple contrariul a ceea ce urmăreau și i-a făcut să moară până la ultimul.

Apoi Allah le-a dăruit din nou viața, fie prin rugăciunea unui profet, așa cum au spus mulți exegeți, fie prin altă cauză. Aceasta a fost din harul și bunătatea Sa, iar binefacerea Sa față de oameni nu încetează. Ei trebuie să recunoască binecuvântările lui Allah, să le mărturisească și să le folosească în lucrurile care Îi aduc mulțumirea. Cu toate acestea, cei mai mulți oameni nu își împlinesc datoria de recunoștință.

Povestirea cuprinde dovada că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor și un semn perceptibil al învierii. Istorisirea era cunoscută și transmisă prin numeroase căi printre fiii lui Israel și printre cei care aveau legături cu ei. De aceea Allah a prezentat-o ca pe un fapt deja cunoscut celor cărora li Se adresa. Este posibil ca acei oameni să fi părăsit casele de teama dușmanilor și din lipsa curajului de a-i înfrunta. Această interpretare este susținută de faptul că Allah menționează apoi porunca luptei și arată că fiii lui Israel fuseseră alungați din casele lor și despărțiți de copiii lor. Potrivit ambelor interpretări, povestirea îndeamnă la jihad și avertizează împotriva retragerii de la el, arătând că aceasta nu îl ferește pe om de moarte: „Spune: Chiar dacă ați fi rămas în casele voastre, cei cărora le fusese scrisă uciderea ar fi ieșit la locurile unde aveau să cadă” (Al 'Imran, 3:154).

Allah a unit porunca luptei pe calea Sa cu porunca cheltuirii averii, deoarece jihadul nu se împlinește decât prin amândouă. El îndeamnă la sinceritate, astfel încât robul să lupte pentru înălțarea Cuvântului lui Allah. Allah este „Atoateauzitor” al cuvintelor, chiar dacă sunt rostite în taină, și „Atotștiutor” al intențiilor bune și al celor potrivnice lor pe care le cuprind inimile. Pe lângă aceasta, când cel care luptă pe calea Sa știe că Allah este Atoateauzitor și Atotștiutor, greutățile i se ușurează. El știe că Allah vede ceea ce îndură cei care suferă pentru El și că îi va sprijini negreșit cu ajutorul și bunătatea Sa.

Cugetă la acest îndemn blând de a cheltui: cel care cheltuiește Îi dă un împrumut lui Allah, Cel fără lipsuri și Generos, Care i-a făgăduit înmulțirea lui de multe ori. Allah Preaînaltul spune: „Pilda celor care își cheltuiesc averile pe calea lui Allah este asemenea unui grăunte care a făcut să crească șapte spice, iar în fiecare spic sunt o sută de grăunțe. Allah înmulțește pentru cine voiește. Allah este Atotcuprinzător, Atotștiutor” (al-Baqarah, 2:261).

Fiindcă cea mai mare piedică în calea cheltuirii este teama de sărăcie, Allah arată că bogăția și sărăcia sunt în Mâna Sa: El restrânge mijloacele celui pe care îl voiește și le lărgește pentru cel pe care îl voiește. Cel care dorește să cheltuiască să nu se oprească din pricina fricii de sărăcie și să nu creadă că darul său se pierde. Toți robii se vor întoarce la Allah, iar cei care cheltuiesc și cei care făptuiesc binele vor găsi la El răsplata lor păstrată, tocmai când vor avea cea mai mare nevoie de ea. Bucuria pe care le-o va aduce atunci este prea mare pentru a fi descrisă. Prin „împrumut bun” se înțelege cel care întrunește toate însușirile binelui: intenția dreaptă, oferirea cu voie bună, cheltuirea acolo unde se cuvine și lipsa oricărui reproș, a oricărei vătămări ori a vreunui lucru care i-ar anula sau micșora răsplata.

Versetele 246 la 248

Allah relatează această istorisire comunității pentru ca membrii ei să ia aminte și să fie încurajați spre jihad, fără să se dea înapoi de la el. Statornicia aduce urmări vrednice de laudă în această lume și în Viața de Apoi, iar cei care se retrag le pierd pe amândouă.

Oamenii de seamă dintre fiii lui Israel, al căror cuvânt avea greutate, s-au sfătuit în privința jihadului și au hotărât să-i ceară profetului lor să le numească un rege sub a cărui conducere să se unească și prin care cearta să înceteze. Ei au spus că doresc ascultare deplină și lupta efectivă. Profetul s-a temut că vor cere un lucru pe care nu-l vor împlini. Ei i-au răspuns cu hotărâre că vor lupta, fiindcă fuseseră scoși din case și despărțiți de copii, iar situația îi obligă la aceasta. Când porunca a fost dată, cei mai mulți au dat înapoi de la angajamentul lor.

Ei au cerut ca regele să fie ales prin profetul lor. Allah l-a ales pe Talut, însă ei au obiectat că nu era cel mai bogat și nici din familiile pe care le socoteau mai vrednice. Profetul le-a răspuns că Allah l-a ales și i-a dat cele două însușiri prin care se dobândesc curajul și izbânda: știința conducerii și puterea trupului. Domnia nu se măsoară prin belșugul averii și nici nu este moștenită numai în anumite familii; Allah dăruiește domnia cui voiește.

Acel profet nobil nu s-a mulțumit să-i convingă arătându-le competența lui Talut și faptul că el întrunea însușirile necesare, ci le-a oferit și un semn: „Semnul domniei lui este că va veni la voi Chivotul, în care se află liniște de la Domnul vostru și rămășițe din ceea ce au lăsat familia lui Musa și familia lui Harun.” Dușmanii puseseră stăpânire pe acel Chivot. Oamenilor nu le fuseseră de ajuns calitățile personale ale lui Talut și nici numirea sa de către Allah prin cuvintele profetului lor, până când acestea nu au fost întărite de acea minune. De aceea el a spus: „În aceasta se află un semn pentru voi, dacă sunteți credincioși.” Atunci ei s-au supus și au ascultat. Talut a preluat conducerea, i-a adunat și i-a rânduit în oaste, apoi a pornit cu ei să-și înfrunte dușmanii.

Versetele 249 la 252

Talut a văzut în oaste lipsa de hotărâre și neputință și a înțeles că ea avea nevoie de o încercare prin care cel statornic să se deosebească de cel care se retrage. El le-a spus că Allah îi va încerca printr-un râu pe lângă care urmau să treacă într-un moment în care aveau nevoie de apă. Cel care bea din el nu avea să se mai numere printre oamenii săi, fiindcă aceasta era dovada lipsei lui de răbdare; iar cel care nu gustă din el se numără printre oamenii săi, fiindcă răbdarea și ascultarea lui erau dovedite. Era îngăduit să ia doar o mână de apă.

Cei mai mulți au băut și s-au retras. Când Talut și cei care credeau împreună cu el au trecut râul, unii au spus: „Astăzi nu avem putere împotriva lui Jalut și a oștilor sale.” Dacă acestea au fost cuvintele celor care se retrăseseră, ele erau o justificare a retragerii lor; iar dacă au fost cuvintele celor care trecuseră, ele arătau că își socoteau puterile prea slabe. Oamenii credinței depline i-au încurajat: „De câte ori o ceată mică a biruit o ceată numeroasă, cu îngăduința lui Allah! Allah este cu cei statornici”, prin ajutorul, sprijinul și biruința Sa. Astfel ei au rămas statornici în luptă împotriva lui Jalut și a oștilor lui.

Dawud l-a ucis pe Jalut, iar prin aceasta li s-au dăruit izbânda și biruința asupra dușmanului. Allah i-a dăruit lui Dawud domnia și înțelepciunea, adică profeția, științele folositoare, judecată înțeleaptă și vorbirea hotărâtoare. Apoi Allah a arătat folosul jihadului: dacă nu i-ar opri pe necredincioși, pe desfrânați și pe oamenii răului prin credincioși, pământul s-ar umple de stricăciune. Din bunătatea Sa față de credincioși, Allah îi apără pe ei și religia lor prin Legea și puterea Sa.

Când Allah i-a lămurit Mesagerului Său această istorisire, a spus: „Acestea sunt semnele lui Allah, pe care ți le recităm întru adevăr. Cu adevărat, tu ești dintre Mesageri.” Relatarea istoriei națiunilor trecute, a profeților, a urmașilor și a dușmanilor lor se numără printre dovezile misiunii sale, fiindcă el nu ar fi cunoscut-o dacă Allah nu i-ar fi vestit-o.

Istorisirea cuprinde multe învățături. Printre ele se află virtutea jihadului, foloasele și roadele lui, precum și faptul că el este singurul mijloc de păstrare a religiei, a ținuturilor, a trupurilor și a averilor. Chiar dacă luptătorii întâmpină greutăți, urmările lor sunt bune, iar cei care se retrag, chiar dacă se odihnesc puțin, vor trudi multă vreme.

Ea arată că pentru conducere trebuie ales cel competent, iar competența se întemeiază pe două lucruri: știința conducerii și administrării și puterea prin care adevărul este pus în aplicare. Cel care le întrunește pe amândouă este mai îndreptățit decât altul.

Din istorisire se deduce și ceea ce au spus învățații: comandantul unei oștiri trebuie să o cerceteze la plecare și să-i oprească pe oamenii nepotriviți pentru luptă, precum și caii și celelalte animale de călărie nepotrivite. Motivele pot fi slăbiciunea, lipsa de răbdare, răspândirea descurajării ori teama de vătămarea pe care ar aduce-o însoțirea lor. O asemenea prezență nu le-ar aduce oamenilor decât rău.

Când se apropie lupta trebuie întăriți și încurajați luptătorii, îndemnați să fie puternici în credință, să se sprijine pe deplin pe Allah și să aibă încredere în El; trebuie cerute de la Allah statornicia, ajutorul pentru răbdare și biruință asupra dușmanilor.

Hotărârea de a lupta nu este totuna cu realitatea luptei. Omul poate fi hotărât, dar, când confruntarea sosește, hotărârea lui se poate destrăma. De aceea, printre rugile Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - se află: „Îți cer statornicie în ceea ce am de împlinit și hotărâre pe calea cea dreaptă.”³⁰ Cei care au rostit cuvinte ce arătau o hotărâre neclintită s-au retras în cea mai mare parte atunci când a venit timpul. Asemănător este și cuvântul său: „Îți cer mulțumire după hotărâre”³¹, fiindcă mulțumirea după împlinirea unei hotărâri neplăcute sufletelor este mulțumirea adevărată.