Principii și reguli generale ale tafsirului

Reguli privind generalitatea expresiilor

Un substantiv nehotărât aflat într-un context de negație, de interdicție, de întrebare sau de condiție are sens general. Tot astfel, un substantiv la singular aflat într-o construcție de anexare (idafah) are sens general. Exemplele acestui principiu sunt numeroase.

Ori de câte ori întâlnești un substantiv nehotărât după una dintre formulările amintite sau un substantiv la singular anexat unui termen hotărât, include în înțeles toate lucrurile cuprinse de acea expresie și nu lua în considerare numai cauza revelării, deoarece criteriul îl constituie generalitatea formulării, nu particularitatea cauzei.

Toate întâmplările și faptele care au avut loc și cele care continuă să apară trebuie raportate la formulările generale ale Coranului. Astfel se cunoaște că el este o lămurire pentru toate lucrurile și că nu se petrece niciun eveniment și nu apare nicio chestiune nouă fără ca în Coran să se afle explicarea și clarificarea ei.

Un alt principiu este că articolul hotărât alăturat însușirilor și substantivelor care denumesc o categorie cuprinde toate sensurile la care se referă.

Marile teme prin care Coranul stabilește adevărul

Printre regulile generale ale Coranului se numără chemarea la unicitatea lui Allah și la cunoașterea Lui, prin menționarea Numelor, însușirilor și faptelor Sale, care arată că El este Unicul, că numai Lui Îi aparțin unicitatea și însușirile desăvârșirii, că El este Adevărul, că adorarea Lui este adevărul și că tot ceea ce este chemat în afara Lui este falsitate. Coranul arată, sub toate aspectele, neputința oricărui lucru adorat în afara lui Allah.

Coranul cheamă la recunoașterea autenticității și adevărului celor aduse de Mesagerul Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - prin limpezimea și desăvârșirea mesajului său, prin adevărul tuturor relatărilor lui și prin frumusețea hotărârilor sale. El arată desăvârșirea omenească a Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, la care nimeni dintre cei dintâi și cei de pe urmă nu poate ajunge, și îi provoacă pe oameni să aducă ceva asemenea celor aduse de el, dacă sunt sinceri.

Allah confirmă aceasta prin mărturia Sa, exprimată prin cuvintele și faptele Sale și prin aprobarea dată Mesagerului Său; prin faptul că i-a adeverit mesajul cu dovezi și argumente; prin ajutorul și biruința pe care i le-a dăruit; și prin mărturia învățaților care judecă drept. Coranul pune față în față adevărul adus de Mesager în relatările și hotărârile sale cu minciuna relatărilor și falsitatea hotărârilor dușmanilor lui și ale celor care l-au socotit mincinos. De asemenea, confirmă toate acestea prin feluritele minuni.

Allah stabilește realitatea Învierii menționând desăvârșirea puterii Sale și crearea cerurilor și a pământului, mai măreață decât crearea oamenilor. Cel care a început creația este, cu atât mai mult, în stare să o refacă, iar Cel care dă viață pământului după moartea lui este în stare să-i readucă la viață pe cei morți. El amintește și felul în care a procedat cu popoarele din trecut și pedepsele pilduitoare pe care oamenii le-au văzut în această lume, acestea fiind o imagine a răsplătirii din Viața de Apoi.

Coranul le aduce dovezi tuturor celor care urmează falsitatea - necredincioși, politeiști și atei - înfățișând frumusețile religiei și faptul că ea călăuzește spre calea cea mai dreaptă în credințe, moravuri și fapte. El arată măreția lui Allah, stăpânirea și îngrijirea Sa deplină, precum și binefacerile Sale uriașe. Cel căruia Îi aparțin în mod unic desăvârșirea absolută și toate binefacerile este Singurul vrednic de adorare. Dacă învățăturile celor aflați în falsitate sunt cercetate cu discernământ și în mod temeinic, se dovedește că ele sunt rele și false, iar urmările lor sunt cumplite.

Implicațiile sensului și armonia versetelor

Unul dintre principiile tafsirului este următorul: după ce ai înțeles sensurile exprimate direct sau cuprinse implicit în versetele nobile, să știi că tot ceea ce decurge în mod necesar din acele sensuri, lucrurile fără de care ele nu pot fi împlinite, condițiile și urmările lor depind de sensul respectiv. Ceea ce este indispensabil adevărului unei relatări ține de acea relatare, iar ceea ce este indispensabil aplicării unei hotărâri ține de acea hotărâre.

Versetele între care cineva ar putea presupune o opoziție sau o contradicție nu se contrazic și nu se opun în realitate. Fiecare verset trebuie înțeles potrivit situației la care se referă și căreia i se aplică.

Omiterea elementelor de care depinde un verb sau o expresie - precum complementele și altele asemenea - indică generalitatea sensului, aceasta fiind una dintre cele mai importante funcții ale omisiunii. Nu este însă îngăduit să fie socotit omis ceva ce nu este indicat nici de contextul verbal, nici de împrejurările situației. Tot astfel, hotărârile legate de anumite condiții sau însușiri arată că acele restricții sunt necesare pentru ca hotărârea să se aplice.

Atunci când Allah poruncește un lucru, El interzice opusul lui; iar atunci când interzice un lucru, El poruncește opusul lui. Când Se laudă pe Sine negând o nedesăvârșire, aceasta înseamnă afirmarea desăvârșirii opuse acelei nedesăvârșiri. Tot astfel, când îi laudă pe Mesagerii și apropiații Săi și îi declară lipsiți de o nedesăvârșire, aceasta este o laudă prin însușirea opusă ei. În același fel, negarea nedesăvârșirilor din Casa Fericirii veșnice dovedește existența contrariilor lor desăvârșite.

Adevărul și înlăturarea îndoielilor

O regulă generală este că, atunci când adevărul a devenit limpede și s-a arătat în chip vădit, nu mai rămâne loc pentru controverse intelectuale și împotriviri în faptă; obiecțiile sunt zădărnicite, iar disputele se risipesc.

Tot ceea ce Coranul neagă fie nu există, fie există, dar este lipsit de folos și de utilitate.

Ceea ce este doar închipuit nu poate înlătura ceea ce este cunoscut; ceea ce este necunoscut nu se poate opune unui lucru stabilit cu certitudine; iar după adevăr nu mai există decât rătăcirea.