Tafsir as-Saʿdī — Volumul 1

Sura al Baqarah

Sura 2 · Juzul 1 · Versetele 1 la 141

Revelată la Medina

Versetele 1 la 5

Explicația formulei basmalah a fost prezentată mai sus.

În privința literelor izolate care apar la începutul unor sure, calea cea mai sigură este să nu discutăm sensul lor fără un temei din Legea revelată, fiind totodată convinși că Allah Preaînaltul nu le-a revelat fără rost, ci dintr-o înțelepciune pe care noi nu o cunoaștem.

„Aceasta este Cartea”, adică această Carte măreață este Cartea în adevăratul sens al cuvântului. Ea cuprinde știința înaltă și adevărul limpede pe care nu le-au cuprins cărțile celor dintâi și ale celor de pe urmă.

„În care nu este nicio îndoială”: în ea nu există îndoială sub niciun aspect. Negarea îndoielii presupune afirmarea opusului ei, căci opusul îndoielii este certitudinea. Astfel, această Carte cuprinde cunoașterea sigură, care înlătură îndoiala și nesiguranța.

De aici se desprinde un principiu folositor: atunci când o negare are scop de laudă, ea trebuie să cuprindă afirmarea opusului, adică a unei desăvârșiri. Simpla negare indică o absență, iar absența pură nu cuprinde în sine nicio laudă.

Întrucât această Carte cuprinde certitudinea, iar călăuzirea nu poate fi dobândită decât prin certitudine, Allah a spus: „o călăuzire pentru cei care au taqwa”.

Călăuzirea este aceea prin care omul este scos din rătăcire și din îndoieli și îndrumat să urmeze căile folositoare. Allah a spus numai „o călăuzire”, fără să precizeze către ce anume, pentru a exprima generalitatea sensului. El nu a spus că este o călăuzire către un anumit folos sau către un anumit lucru, deoarece ea călăuzește către toate lucrurile care aduc binele în această lume și în Viața de Apoi.

Ea îi îndrumă pe robi în chestiunile de temelie și în cele de amănunt, deosebește adevărul de falsitate și ceea ce este corect de ceea ce este greșit și le explică felul în care să urmeze căile folositoare în această lume și în Viața de Apoi.

Într-un alt loc, Allah spune că este „o călăuzire pentru oameni” (al-Baqarah, 2:185), folosind o expresie generală. Aici și în alte locuri spune „o călăuzire pentru cei care au taqwa”, fiindcă ea este, prin ea însăși, o călăuzire pentru întreaga creație. Însă cei sortiți nefericirii nu i-au acordat nicio atenție și nu au primit călăuzirea lui Allah. Prin ea, dovada a fost stabilită împotriva lor, dar, din cauza nefericirii lor, nu au tras folos.

În schimb, cei care au taqwa au împlinit cel mai important mijloc prin care se dobândește călăuzirea: taqwa. Adevărata ei natură este ca omul să ia măsurile care îl feresc de mânia și pedeapsa lui Allah, împlinind poruncile Sale și ferindu-se de lucrurile interzise. De aceea, ei au fost călăuziți prin Coran și au tras din el cel mai mare folos.

Allah Preaînaltul spune: „O, voi cei care credeți, dacă aveți taqwa față de Allah, El vă va dărui un criteriu prin care să deosebiți adevărul de falsitate” (al-Anfal, 8:29). Cei care au taqwa sunt, așadar, cei care trag folos din semnele Coranului și din semnele aflate în creație.

Călăuzirea este de două feluri: călăuzirea prin explicarea și arătarea adevărului și călăuzirea prin dăruirea reușitei de a-l urma. Cei care au taqwa le-au dobândit pe amândouă, în timp ce ceilalți nu au primit această reușită. Simpla cunoaștere a adevărului, fără reușita de a lucra potrivit lui, nu este o călăuzire adevărată și deplină.

Apoi Allah îi descrie pe cei care au taqwa prin credințele lor, prin faptele lăuntrice și prin faptele văzute, deoarece taqwa le cuprinde pe toate: „cei care cred în nevăzut”.

Adevărata natură a credinței este confirmarea deplină a celor vestite de Mesageri, confirmare care cuprinde și supunerea mădularelor. Esențialul nu este credința în lucrurile văzute și cunoscute prin simțuri, căci în această privință musulmanul nu se deosebește de necredincios. Esențială este credința în nevăzut, pe care nu îl vedem și nu îl percepem prin simțuri, ci în care credem pentru că Allah și Mesagerul Său ne-au vestit despre el.

Această credință îl deosebește pe musulman de necredincios, fiind o confirmare sinceră a spuselor lui Allah și ale Mesagerilor Săi. Credinciosul crede tot ceea ce Allah sau Mesagerul Său au vestit, fie că vede acel lucru, fie că nu, și indiferent dacă mintea și înțelegerea lui îl pot cuprinde.

Altfel stau lucrurile cu ereticii și cu cei care tăgăduiesc realitățile nevăzute. Fiindcă mințile lor mărginite și neglijente nu au ajuns să le înțeleagă, ei au tăgăduit ceea ce știința lor nu putea cuprinde. Astfel, rațiunea lor s-a stricat și gândirea lor s-a tulburat, în timp ce mințile credincioșilor care confirmă adevărul și se lasă călăuziți de călăuzirea lui Allah s-au curățit și s-au îndreptat.

Credința în nevăzut cuprinde tot ceea ce Allah a vestit despre lucrurile nevăzute din trecut și din viitor, despre stările Vieții de Apoi, despre realitățile însușirilor lui Allah și despre modul în care sunt acestea. Credincioșii afirmă cu adevărat existența însușirilor lui Allah și au certitudine în privința lor, chiar dacă nu înțeleg cum sunt ele.

„Împlinesc rugăciunea”: Allah nu a spus doar că ei „fac rugăciunea” sau că „o aduc la îndeplinire”, deoarece nu este suficientă simpla împlinire a formei ei văzute.

Împlinirea rugăciunii înseamnă săvârșirea ei deplină în exterior, prin împlinirea stâlpilor, obligațiilor și condițiilor sale, și în interior, prin statornicirea a ceea ce îi dă viață: prezența inimii în timpul rugăciunii și cugetarea la sensul cuvintelor și faptelor ei.

Aceasta este rugăciunea despre care Allah spune: „Cu adevărat, rugăciunea oprește de la faptele rușinoase și de la ceea ce este condamnat” (al-'Ankabut, 29:45) și aceasta este rugăciunea pentru care există răsplată. Omul nu primește din răsplata rugăciunii sale decât pentru partea pe care a împlinit-o cu înțelegere și prezență a inimii. Aici sunt cuprinse atât rugăciunile obligatorii, cât și cele voluntare.

„Și dăruiesc din ceea ce le-am oferit” cuprinde cheltuielile obligatorii, precum zakah, întreținerea soțiilor, a rudelor, a celor aflați în stăpânirea lor și alte cheltuieli asemănătoare, precum și cheltuielile recomandate pe toate căile binelui.

Cei cărora li se dăruiește nu sunt menționați, deoarece motivele cheltuirii sunt numeroase, iar categoriile beneficiarilor sunt felurite, și deoarece cheltuirea este, prin ea însăși, o apropiere de Allah. Prepoziția arabă min, care arată o parte dintr-un întreg, îi înștiințează că Allah nu le cere decât o parte mică din averile lor: o parte care nu le dăunează și nu îi împovărează, ci le aduce folos atât lor, cât și fraților lor.

Cuvintele „din ceea ce le-am oferit” arată că averile din mâinile oamenilor nu au fost dobândite numai prin puterea lor și nu le aparțin în mod independent. Ele sunt dăruite de Allah, Care li le-a încredințat și i-a binecuvântat cu ele. Așa cum Allah i-a binecuvântat și i-a favorizat față de mulți dintre robii Săi, ei trebuie să-I mulțumească dăruind o parte din ceea ce le-a oferit și venind în ajutorul fraților lor lipsiți.

Allah Preaînaltul alătură adesea rugăciunea și zakah în Coran, deoarece rugăciunea cuprinde sinceritatea față de Cel adorat, iar zakah și cheltuirea cuprind binefacerea față de robii Săi. Semnul fericirii robului este sinceritatea sa față de Cel adorat și strădania lui de a le fi de folos făpturilor. Semnul nefericirii sale este lipsa acestor două lucruri: nici sinceritate, nici binefacere.

„Cei care cred în ceea ce ți-a fost pogorât ție”: aceasta cuprinde Coranul și Sunnah. Allah Preaînaltul spune: „Allah a pogorât asupra ta Cartea și Înțelepciunea” (an-Nisa, 4:113).

Cei care au taqwa cred în tot ceea ce a adus Mesagerul și nu fac deosebire între părțile revelației pogorâte asupra lui, astfel încât să creadă în unele și să le respingă pe altele, fie prin tăgăduirea lor, fie prin interpretarea lor într-un sens pe care Allah și Mesagerul Său nu l-au voit. Așa procedează unii adepți ai inovațiilor: ei interpretează textele care se împotrivesc spuselor lor într-un fel care, în realitate, înseamnă că nu confirmă sensul acelor texte, chiar dacă le recunosc formularea. Prin urmare, ei nu cred cu adevărat în ele.

„Și în ceea ce a fost pogorât înaintea ta” cuprinde credința în cărțile anterioare. Credința în Cărți cuprinde credința în Mesageri și în tot ceea ce conțin acele Cărți, îndeosebi Tora, Evanghelia și Psalmii. Aceasta este una dintre însușirile credincioșilor: ei cred în toate Cărțile cerești și în toți Mesagerii, fără să facă deosebire între ei.

„Și care au certitudine în privința Vieții de Apoi”: Viața de Apoi este numele dat tuturor celor ce vor avea loc după moarte. Ea este menționată în mod deosebit după formularea generală, deoarece credința în Ziua de Apoi este unul dintre stâlpii credinței și cel mai puternic îndemn către dorința binelui, teama de rău și săvârșirea faptelor. Certitudinea este cunoașterea deplină, lipsită de cea mai mică îndoială și care dă naștere faptei.

„Aceștia”, adică cei descriși prin aceste însușiri vrednice de laudă, „urmează o călăuzire de la Domnul lor”, adică se află pe o călăuzire măreață, căci forma nehotărâtă arată aici măreția ei. Ce călăuzire ar putea fi mai mare decât aceste însușiri, care cuprind credința dreaptă și faptele corecte? Există oare o călăuzire adevărată în afara călăuzirii lor? Tot ceea ce i se împotrivește este rătăcire.

Prepoziția arabă 'ala, care indică aflarea deasupra, este folosită aici pentru călăuzire, în timp ce pentru rătăcire este folosită prepoziția fi, care înseamnă „în”, ca în cuvintele: „Fie noi, fie voi ne aflăm pe o călăuzire sau într-o rătăcire vădită” (Saba, 34:24). Aceasta deoarece cel călăuzit se află deasupra prin călăuzire și este înălțat de ea, pe când cel rătăcit este cufundat în rătăcire și înjosit.

„Și aceștia sunt cei care izbutesc”: izbânda înseamnă dobândirea lucrului dorit și izbăvirea de lucrul temut. Izbânda le este rezervată lor, pentru că nu există nicio cale către ea în afara urmării căii lor. Toate celelalte căi sunt căi ale nefericirii, pieirii și pierderii, care îl duc la nimicire pe cel care le urmează.

De aceea, după ce a menționat însușirile celor cu adevărat credincioși, Allah a menționat însușirile necredincioșilor care își arată necredința și se împotrivesc Mesagerului.

Versetele 6 și 7

Allah Preaînaltul vestește că aceia care nu cred - adică aceia pe care necredința i-a cuprins și a ajuns să-i caracterizeze statornic - nu sunt îndepărtați de la ea de nimic și nu trag folos din nicio povățuire. Ei stăruie în necredința lor, astfel încât le este totuna dacă îi avertizezi sau nu îi avertizezi: ei nu vor crede.

Adevărata natură a necredinței este tăgăduirea celor aduse de Mesager sau tăgăduirea unei părți dintre ele. Chemarea nu le aduce acestor necredincioși alt folos decât stabilirea dovezii împotriva lor. Aceste cuvinte pun capăt speranței Mesagerului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - că ei vor crede, pentru ca el să nu se întristeze pentru ei și să nu se mistuie de mâhnire din pricina lor.

Apoi Allah a menționat piedicile care îi opresc de la credință: „Allah a pecetluit inimile și auzul lor”, adică le-a pus o pecete prin care credința nu poate pătrunde și nu poate ajunge înăuntru. De aceea, ei nu înțeleg ceea ce le-ar fi de folos și nu aud ceea ce i-ar ajuta.

„Iar peste privirile lor este un văl”, adică o acoperire și învelișuri care îi împiedică să privească în felul care le-ar aduce folos. Căile cunoașterii și ale binelui le-au fost închise. Nu se mai nădăjduiește nimic de la ei și nu se așteaptă niciun bine din partea lor.

Ei au fost lipsiți de acestea, iar porțile credinței le-au fost închise din cauza necredinței, tăgăduirii și împotrivirii lor încăpățânate după ce adevărul le devenise limpede. Allah Preaînaltul spune: „Le vom întoarce inimile și privirile, așa cum nu au crezut în el prima dată” (al-An'am, 6:110). Aceasta este pedeapsa grabnică, din această lume.

Apoi Allah a menționat pedeapsa viitoare: „Ei vor avea o pedeapsă cumplită”, adică pedeapsa Focului și mânia neîntreruptă și veșnică a Celui Atotputernic.

După aceea, Preaînaltul i-a descris pe ipocriți, care arată în exterior Islamul, dar ascund în lăuntrul lor necredința.

Versetele 8 la 10

Să se știe că ipocrizia înseamnă arătarea binelui și ascunderea răului. În această definiție intră atât ipocrizia în credință, cât și ipocrizia în fapte, precum cea menționată de Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - în cuvintele: „Semnele ipocritului sunt trei: când vorbește, minte; când promite, nu-și ține promisiunea; iar când i se încredințează ceva, trădează.” Într-o altă relatare se adaugă: „Iar când se ceartă, se poartă nelegiuit.”⁵

Ipocrizia în credință, care îl scoate pe om din Islam, este aceea prin care Allah îi descrie pe ipocriți în această sură și în alte locuri.

Ipocrizia nu exista înainte ca Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - să emigreze de la Mecca la Medina. După emigrarea sa, când a avut loc bătălia de la Badr și Allah i-a făcut pe credincioși biruitori și i-a întărit, cei din Medina care nu intraseră în Islam au fost umiliți. Unii dintre ei au început să se arate musulmani din teamă și pentru a-i înșela pe ceilalți, astfel încât sângele lor să fie cruțat și averile lor să rămână în siguranță. În aparență, trăiau printre musulmani ca și cum ar fi fost dintre ei, dar în realitate nu erau dintre ei.

Din blândețea lui Allah față de credincioși face parte faptul că El a dezvăluit stările ipocriților și i-a descris prin însușiri după care pot fi deosebiți, astfel încât credincioșii să nu fie înșelați de ei, iar ipocriții să fie împiedicați să săvârșească multe dintre nelegiuirile lor. Allah Preaînaltul spune: „Ipocriții se tem că împotriva lor ar putea fi pogorâtă o sură care să le vestească ceea ce se află în inimile lor” (at-Tawbah, 9:64).

Allah a arătat ceea ce stă la temelia ipocriziei lor: „Printre oameni sunt unii care spun: «Credem în Allah și în Ziua de Apoi», dar ei nu sunt credincioși.” Ei rostesc cu limbile ceea ce nu se află în inimile lor, iar Allah le-a arătat minciuna prin cuvintele „dar ei nu sunt credincioși”. Credința adevărată este aceea asupra căreia inima și limba se află în acord; ceea ce fac ei nu este decât o încercare de a-L înșela pe Allah și de a-i înșela pe robii Săi credincioși.

Înșelătoria înseamnă că acela care vrea să înșele îi arată celui vizat un lucru, dar ascunde contrariul lui, pentru a-și putea atinge scopul față de el.

Ipocriții au urmat această cale față de Allah și față de robii Săi, dar înșelătoria lor s-a întors împotriva lor înșiși. Acesta este un lucru uimitor: de obicei, cel care înșeală fie își duce înșelătoria la capăt și obține ceea ce dorește, fie cel puțin rămâne fără câștig și fără pierdere. Înșelătoria acestor oameni s-a întors însă asupra lor, ca și cum toate uneltirile lor ar fi fost îndreptate spre propria nimicire, vătămare și ruinare.

Înșelătoria lor nu Îi dăunează cu nimic lui Allah Preaînaltul, iar uneltirea lor nu le aduce nicio vătămare robilor Săi credincioși. Credincioșii nu sunt vătămați de faptul că ipocriții își afișează credința și, prin aceasta, își pun averile la adăpost și obțin cruțarea vieților lor.

Uneltirea lor se întoarce chiar împotriva lor: în această lume au parte de umilire și rușine, precum și o mâhnire neîntreruptă din pricina puterii și biruinței dăruite credincioșilor. Apoi, în Viața de Apoi, vor avea pedeapsă dureroasă, chinuitoare și înspăimântătoare din cauza minciunii, necredinței și nelegiuirii lor. Cu toate acestea, din pricina neștiinței și nechibzuinței lor, ei nu-și dau seama.

„În inimile lor este o boală”: boala avută aici în vedere este boala îndoielii, a ideilor înșelătoare și a ipocriziei. Inima este expusă la două boli care o scot din starea ei sănătoasă și echilibrată: boala îndoielilor false și boala dorințelor nimicitoare.

Necredința, ipocrizia, îndoielile și inovațiile țin toate de boala îndoielilor. Desfrânarea, iubirea faptelor rușinoase și a păcatelor și săvârșirea lor țin de boala dorințelor, așa cum spune Allah Preaînaltul: „pentru ca acela în a cărui inimă este o boală să nu fie cuprins de dorință” (al-Ahzab, 33:32), adică dorința desfrânării.

Cu adevărat sănătos este cel pe care Allah îl ferește de aceste două boli, astfel încât dobândește certitudinea și credința și rămâne răbdător, ferindu-se de orice păcat. Un asemenea om se bucură de o sănătate deplină a inimii.

Cuvintele despre ipocriți - „În inimile lor este o boală, iar Allah le-a sporit boala” - arată înțelepciunea Preaînaltului în rânduirea păcatelor asupra celor neascultători. Din cauza păcatelor lor anterioare, El îi încearcă prin alte păcate, care atrag după ele pedepsele cuvenite.

Allah Preaînaltul spune: „Le vom întoarce inimile și privirile, așa cum nu au crezut în el prima dată” (al-An'am, 6:110); „Când s-au abătut, Allah le-a abătut inimile” (as-Saff, 61:5); și: „Cât despre cei în ale căror inimi este o boală, ea le-a adăugat murdărie peste murdăria lor” (at-Tawbah, 9:125).

Pedeapsa unui păcat este săvârșirea unui alt păcat după el, așa cum una dintre răsplățile unei fapte bune este săvârșirea unei alte fapte bune după ea. Allah Preaînaltul spune: „Allah le sporește călăuzirea celor care se lasă călăuziți” (Maryam, 19:76).

Versetele 11 și 12

Când acestor ipocriți li se interzice să răspândească stricăciunea pe pământ - adică să săvârșească fapte de necredință și păcate, printre care se numără dezvăluirea către dușmanii lor a tainelor credincioșilor și alianța cu necredincioșii -, ei spun: „Noi nu facem decât să îndreptăm lucrurile.”

Astfel, ei unesc răspândirea stricăciunii pe pământ cu pretenția că fapta lor nu este stricăciune, ci îndreptare. Ei răstoarnă realitățile: acționează potrivit falsității, fiind convinși că aceasta este adevărul. Aceasta este o vină mai gravă decât a celui care săvârșește un păcat știind că este păcat, deoarece acesta din urmă este mai aproape de izbăvire și există mai multă speranță că se va întoarce.

Prin cuvintele „Noi nu facem decât să îndreptăm lucrurile”, ei pretind că numai ei îndreaptă lucrurile, lăsând să se înțeleagă că dreptcredincioșii nu se numără printre cei care îndreaptă. Allah le-a întors pretenția împotriva lor, spunând: „Cu adevărat, ei sunt cei care răspândesc stricăciunea.”

Nu există stricăciune mai mare decât necredința în semnele lui Allah, oprirea oamenilor de la calea Lui, încercarea de a-L înșela pe Allah și de a-i înșela pe aleșii Săi, alianța cu cei care se războiesc cu Allah și cu Mesagerul Său și pretenția, în pofida tuturor acestora, că asemenea fapte ar fi îndreptare. Mai poate exista vreo stricăciune după aceasta?

„Dar nu-și dau seama”, adică nu posedă o cunoaștere care să le fie de folos, chiar dacă știu despre aceasta atât cât este de ajuns pentru ca dovada lui Allah să fie stabilită împotriva lor.

Săvârșirea păcatelor pe pământ este numită stricăciune deoarece ea aduce stricarea cerealelor, fructelor, copacilor și plantelor prin urgiile care le lovesc din cauza păcatelor.

Îndreptarea pământului înseamnă ca el să fie locuit și cultivat prin ascultarea de Allah și credința în El. Pentru aceasta a creat Allah făpturile, le-a așezat pe pământ și le-a dăruit necontenit mijloace de trai: ca ele să se folosească de acestea pentru ascultarea și adorarea Lui. Săvârșirea pe pământ a unor fapte potrivnice acestui scop înseamnă străduința de a răspândi stricăciunea și de a-i aduce ruinarea, abătându-l de la rostul pentru care a fost creat.

Versetul 13

Când li se spune ipocriților: „Credeți așa cum au crezut oamenii”, adică așa cum au crezut companionii - Allah să fie mulțumit de ei -, cu inima și cu limba, ei răspund potrivit pretenției lor false: „Să credem precum au crezut cei nechibzuiți?”

Prin „cei nechibzuiți” îi au în vedere - Allah să-i dezonoreze pe ipocriți - pe companionii Mesagerului. Ei pretind că nechibzuința companionilor i-ar fi împins să creadă, să-și părăsească ținuturile și să se ridice împotriva necredincioșilor, în timp ce rațiunea ar cere contrariul. Astfel, îi învinuiesc pe companioni de nechibzuință, lăsând să se înțeleagă că ei înșiși ar fi oamenii înțelepți, stăpâni ai chibzuinței și discernământului.

Allah le-a respins această afirmație și a vestit că ei sunt, în realitate, cei nechibzuiți.

Adevărata nechibzuință constă în faptul că omul nu cunoaște ceea ce îi este de folos și se străduiește pentru ceea ce îi face rău. Această descriere li se potrivește pe deplin și este adevărată în privința lor. În schimb, rațiunea și chibzuința înseamnă ca omul să cunoască ceea ce îi este de folos și să se străduiască să dobândească acel folos și să îndepărteze ceea ce îi face rău. Această descriere li se potrivește companionilor și credincioșilor și este adevărată în privința lor. Așadar, ceea ce contează sunt însușirile reale și dovada, nu simplele pretenții și vorbele goale.

Versetele 14 și 15

Aceste cuvinte se numără printre cele pe care le rostesc cu limba, fără să le creadă în inimă. Când se întâlnesc cu credincioșii, arată că urmează aceeași cale și că sunt alături de ei. Dar când rămân singuri cu diavolii lor - adică mai-marii și căpeteniile lor în rău - spun: „Noi suntem, de fapt, cu voi; doar ne batem joc de credincioși atunci când le arătăm că urmăm calea lor.” Aceasta este starea lor lăuntrică și cea văzută, iar uneltirea rea nu se întoarce decât împotriva celui care o urzește.

Allah Preaînaltul spune: „Allah Își bate joc de ei și îi lasă să stăruie în răzvrătirea lor, rătăcind orbește.” Aceasta este răsplata pentru faptul că și-au bătut joc de robii Săi. O formă prin care Allah Își bate joc de ei este aceea că le face să pară atrăgătoare nenorocirea și starea rea în care se află, până când își închipuie că sunt împreună cu credincioșii, deoarece Allah nu le-a dat credincioșilor putere asupra lor.

O altă formă prin care Își va bate joc de ei, în Ziua Învierii, este aceea că le va da, împreună cu credincioșii, o lumină văzută. Când credincioșii vor porni în lumina lor, lumina ipocriților se va stinge, iar ei vor rămâne nedumeriți în întuneric, după ce avuseseră lumina. Cât de cumplită va fi deznădejdea de după speranță! „Ei îi vor striga: «Oare nu am fost împreună cu voi?» Aceștia vor spune: «Ba da, însă v-ați ispitit pe voi înșivă, ați așteptat, v-ați îndoit...»” (al-Hadid, 57:14).

„Îi lasă să stăruie” înseamnă că le sporește răzvrătirea; „în răzvrătirea lor” înseamnă în nelegiuirea și necredința lor; iar „rătăcind orbește” înseamnă că sunt nedumeriți și șovăitori. Aceasta face parte din felul în care Allah Își bate joc de ei.

Apoi Allah Preaînaltul le dezvăluie adevărata stare.

Versetul 16

„Aceștia”, adică ipocriții descriși prin însușirile de mai sus, sunt „cei care au cumpărat rătăcirea în schimbul călăuzirii”. Ei au dorit rătăcirea așa cum un cumpărător dorește o marfă pentru care este gata să dea bunuri de mare preț.

Aceasta este una dintre cele mai grăitoare pilde. Rătăcirea, care este răul deplin, este înfățișată ca o marfă, iar călăuzirea, care este binele deplin, este așezată în locul prețului. Ei au dat călăuzirea, lepădându-se de ea, în schimbul rătăcirii pe care au dorit-o. Acesta este negoțul lor. Ce rău negoț și ce păgubos târg!

Dacă acela care dă un dinar în schimbul unui dirham iese în pierdere, ce se poate spune despre cel care dă o nestemată și primește pentru ea un dirham? Dar despre cel care dă călăuzirea în schimbul rătăcirii, alege nenorocirea în locul fericirii și dorește lucrurile cele mai josnice, părăsindu-le pe cele înalte? Negoțul său nu i-a adus câștig, ci cea mai mare pierdere. „Spune: Cu adevărat, cei pierduți sunt aceia care se vor pierde pe ei înșiși și pe familiile lor în Ziua Învierii. Aceasta este pierderea vădită” (az-Zumar, 39:15).

Cuvintele „și ei nu au fost călăuziți” confirmă rătăcirea lor și faptul că nu au dobândit nimic din călăuzire. Acestea sunt însușirile lor urâte.

Apoi Allah a dat o pildă despre ei, care le dezvăluie starea în modul cel mai limpede.

Versetele 17 la 20

Pilda care se potrivește întocmai stării lor este aceea a unui om care a aprins un foc. Se afla într-un întuneric adânc și avea mare nevoie de foc, așa că l-a aprins de la altcineva; nu avea un foc pregătit, ci îl luase din altă parte. Când focul a luminat tot ce se afla în jur, omul a văzut locul în care se găsea și primejdiile din el, s-a simțit în siguranță față de ele, s-a folosit de foc, s-a bucurat de el și a crezut că îl stăpânește.

Pe când se afla în această stare, Allah i-a luat lumina. Lumina și bucuria au dispărut împreună, iar el a rămas în întunericul adânc, alături de focul mistuitor. Focul și-a pierdut puterea de a lumina, dar și-a păstrat puterea de a arde. Astfel, omul a rămas în mai multe întunericuri: întunericul nopții, întunericul norilor, întunericul ploii și întunericul care vine după lumină. În ce stare se va afla un asemenea om?

La fel sunt și acești ipocriți. Ei au împrumutat focul credinței de la credincioși, deși credința nu era o însușire a lor. S-au folosit de el pentru o vreme; prin aceasta, sângele le-a fost cruțat, averile le-au rămas în siguranță și au dobândit un anumit fel de siguranță în această lume. În timp ce se aflau astfel, moartea a venit pe neașteptate și le-a luat folosul acelei lumini. Peste ei s-au abătut toate grijile, mâhnirile și chinurile: întunericul mormântului, întunericul necredinței, întunericul ipocriziei și întunericurile feluritelor păcate. După toate acestea urmează întunericul Focului. Ce rău loc de ședere!

De aceea, Allah Preaînaltul spune despre ei: „Surzi”, adică nu aud binele; „muți”, adică nu îl rostesc; „orbi”, adică nu văd adevărul. „Ei nu se vor întoarce”, pentru că au părăsit adevărul după ce l-au cunoscut și nu se mai întorc la el. Altfel este cel care a părăsit adevărul din neștiință și rătăcire: el nu înțelege și este mai aproape decât ei de a se întoarce.

Apoi Allah Preaînaltul spune: „Sau asemenea celor prinși într-o ploaie năprasnică din cer”, adică pilda lor este și aceea a unui om prins într-o ploaie care coboară din cer din belșug. „Însoțită de întunericuri”: întunericul nopții, întunericul norilor și întunericul ploii; „tunet”: sunetul auzit din nori; „și fulger”: lumina strălucitoare văzută odată cu norii.

„Ori de câte ori le luminează” fulgerul în acele întunericuri, „merg prin lumina lui, iar când se întunecă peste ei, se opresc”, adică rămân pe loc.

Aceasta este starea ipocriților. Când aud Coranul, poruncile și interdicțiile lui, făgăduințele și avertismentele lui, își pun degetele în urechi și se îndepărtează de poruncile, interdicțiile, făgăduințele și avertismentele sale. Avertismentele îi înspăimântă, iar făgăduințele îi tulbură. De aceea se îndepărtează de ele cât pot de mult și le urăsc așa cum omul prins în ploaia năprasnică urăște acea ploaie: când aude tunetul, își pune degetele în urechi de teama morții. Acest om poate reuși să scape; dar cum ar putea ipocriții să scape, când Allah îi cuprinde prin puterea și știința Sa? Ei nu-I pot scăpa și nu-L pot face neputincios. El le păstrează toate faptele și îi va răsplăti pentru ele pe deplin.

Întrucât ei sunt loviți de surzenie, muțenie și orbire lăuntrică, iar căile credinței le sunt închise, Allah Preaînaltul spune: „Dacă Allah ar fi voit, le-ar fi luat auzul și vederea”, adică auzul și vederea trupească. Acesta este un avertisment și o amenințare cu pedeapsa din această lume, pentru ca ei să fie precauți și să se oprească de la o parte din răul și ipocrizia lor. „Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor”: nimic nu-L face neputincios. Puterea Sa se arată și prin faptul că, atunci când voiește un lucru, îl săvârșește fără ca cineva să-L poată împiedica sau înfrunta.

În acest verset și în altele asemănătoare se află un răspuns dat qadariților, care susțin că faptele lor nu intră sub puterea lui Allah Preaînaltul. Faptele lor fac parte dintre lucrurile cuprinse în cuvintele: „Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.”

Versetele 21 și 22

Aceasta este o poruncă generală, adresată tuturor oamenilor, și privește adorarea în sensul ei cuprinzător: împlinirea poruncilor lui Allah, ferirea de ceea ce El a interzis și credința în cele vestite de El. Preaînaltul le poruncește lucrul pentru care i-a creat. El spune: „Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât pentru a Mă adora” (adh-Dhariyat, 51:56).

Apoi Allah aduce dovada că numai El trebuie adorat: El este Domnul vostru, Care v-a crescut prin toate felurile de binefaceri. V-a adus la existență din neființă, i-a creat pe cei de dinaintea voastră și v-a dăruit binefaceri văzute și ascunse. El v-a făcut pământul un așternut pe care vă așezați și de care vă folosiți prin clădiri, agricultură, arat, deplasarea dintr-un loc în altul și multe alte foloase. El a făcut cerul o zidire deasupra locuinței voastre și a așezat în el lucrurile de care aveți neapărată nevoie, precum soarele, luna și stelele.

„A coborât apă din cer.” În limba arabă, sama' desemnează tot ceea ce se află deasupra ta. De aceea, tâlcuitorii au spus că prin „cer”, aici, se au în vedere norii. Din ei, Allah Preaînaltul a coborât apă. „Și, prin ea, a scos roade”, precum cerealele, curmalele, fructele și alte culturi; „ca înzestrare pentru voi”, prin care vă hrăniți, vă întrețineți, trăiți și vă bucurați.

„Nu-I faceți lui Allah semeni”, adică egali și semeni dintre făpturile Sale, pe care să-i adorați așa cum Îl adorați pe Allah și să-i iubiți așa cum Îl iubiți pe Allah. Aceștia sunt făpturi asemenea vouă: creați, înzestrați și cârmuiți. Nu stăpânesc nici măcar greutatea unui fir de praf în ceruri sau pe pământ și nu vă pot nici folosi, nici vătăma.

„În vreme ce știți” că Allah nu are nici asociat, nici egal în creare, înzestrare și cârmuire și nici în dumnezeire și desăvârșire. Cum puteți, știind aceasta, să adorați alături de El alte divinități? Acesta este un lucru nespus de uimitor și culmea nechibzuinței.

Acest verset reunește porunca de a-L adora numai pe Allah, interdicția de a adora orice altceva și dovada limpede a obligației de a-L adora pe El și a zădărniciei adorării altcuiva. Aceasta este afirmarea tawhid ar-rububiyyah: faptul că numai El creează, înzestrează și cârmuiește. Dacă fiecare om recunoaște că Allah nu are niciun asociat în acestea, trebuie, în același fel, să recunoască faptul că El nu are niciun asociat în adorare. Aceasta este cea mai limpede dovadă rațională a unicității Creatorului și a zădărniciei asocierii altora cu El.

Cuvintele „pentru ca voi să aveți taqwa” pot însemna că, dacă Îl adorați numai pe Allah, vă feriți prin aceasta de mânia și pedeapsa Lui, fiindcă ați împlinit mijlocul care le îndepărtează. Ele pot însemna și că, dacă Îl adorați pe Allah, vă numărați printre cei care au taqwa și se caracterizează prin ea. Ambele sensuri sunt corecte și se presupun reciproc. Cel care împlinește adorarea pe deplin se numără printre cei care au taqwa, iar cel care are taqwa este izbăvit de pedeapsa și mânia lui Allah.

Versetele 23 și 24

Aceasta este o dovadă rațională a sincerității Mesagerului lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și a adevărului celor aduse de el.

„Dacă vă aflați”, voi, cei care vă împotriviți Mesagerului, îi respingeți chemarea și pretindeți că minte, „la îndoială” și nesiguranță cu privire la ceea ce i-am pogorât robului Nostru - dacă este adevărat sau nu -, iată o probă dreaptă, care va hotărî între voi și el. El este un om asemenea vouă, nu o ființă de altă natură. Îl cunoașteți, căci a crescut printre voi. Nu scrie și nu citește, dar v-a adus o Carte despre care spune că vine de la Allah, în vreme ce voi spuneți că a născocit-o și a pus-o pe seama Lui.

Dacă lucrurile stau așa cum susțineți, aduceți o sură asemenea lui și cereți ajutorul oricui puteți dintre sprijinitorii și martorii voștri. Acest lucru ar trebui să vă fie ușor, mai ales pentru că sunteți oameni ai elocinței și ai oratoriei și nutriți o dușmănie puternică față de Mesager. Dacă aduceți o asemenea sură, atunci lucrurile stau așa cum susțineți. Dacă însă nu aduceți una, sunteți cu totul neputincioși și nu veți putea aduce niciodată o sură asemenea lui. Această provocare vă este adresată cu echitate, făcându-vi-se, de dragul argumentului, concesia cuprinsă în propria voastră pretenție. Ea este un semn măreț și o dovadă limpede a sincerității sale și a adevărului celor aduse de el.

Prin urmare, sunteți datori să-l urmați și să vă feriți de Focul atât de fierbinte și de puternic, încât oamenii și pietrele îi sunt combustibil. El nu este asemenea focului din această lume, care se aprinde cu lemne. Acest Foc este pregătit și rânduit pentru cei care nu cred în Allah și în Mesagerii Săi. Feriți-vă, așadar, să nu credeți în Mesagerul Său după ce vi s-a arătat limpede că el este Mesagerul lui Allah.

Acest verset și cele asemenea lui sunt numite versetele provocării, deoarece arată neputința făpturilor de a aduce ceva asemenea acestui Coran. Allah Preaînaltul spune: „Spune: Dacă oamenii și djinnii s-ar aduna ca să aducă ceva asemenea acestui Coran, nu ar putea aduce ceva asemenea lui, chiar dacă s-ar sprijini unii pe alții” (al-Isra', 17:88).

Cum ar putea o făptură creată din țărână să rostească vorbe asemenea cuvintelor Domnului domnilor? Cum ar putea cel lipsit și nevoiaș din toate punctele de vedere să aducă vorbe asemenea cuvintelor Celui Desăvârșit, Care are desăvârșirea absolută și este pe deplin independent de orice? Aceasta nu este cu putință și depășește puterea omului. Oricine are chiar și cea mai mică pricepere și cunoaștere a felurilor de exprimare va vedea diferența uriașă atunci când cântărește acest Coran măreț în raport cu vorbele oamenilor elocvenți.

Cuvintele „Dacă vă aflați la îndoială” arată că acela pentru care există speranța de a fi călăuzit din rătăcire este omul cuprins de îndoială și nedumerire, care nu deosebește adevărul de falsitate. Dacă adevărul îi este explicat, este de așteptat să-l urmeze, cu condiția să-l caute cu sinceritate.

Cât despre cel încăpățânat, care cunoaște adevărul, dar îl părăsește, el nu se mai poate întoarce, pentru că a părăsit adevărul după ce i s-a arătat limpede și nu din neștiință. Pentru el nu mai există niciun mijloc de îndreptare. La fel, celui care se îndoiește, dar nu este sincer în căutarea adevărului, ci se îndepărtează și nu se străduiește să-l caute, de cele mai multe ori nu i se dăruiește izbânda.

Descrierea Mesagerului drept „rob” în acest context măreț arată că cea mai înaltă dintre însușirile sale este împlinirea robiei față de Allah, într-un chip pe care nimeni dintre cei dintâi sau cei de pe urmă nu l-a egalat.

El este descris drept rob și în contextul călătoriei de noapte: „Slavă Celui Care l-a purtat noaptea pe robul Său...” (al-Isra', 17:1), precum și în contextul pogorârii revelației: „Binecuvântat este Cel Care a pogorât Îndreptarul asupra robului Său, pentru ca el să fie un prevenitor pentru lumi” (al-Furqan, 25:1).

Cuvintele „pregătit pentru necredincioși” și versetele asemănătoare sunt o dovadă pentru învățătura Ahl as-Sunnah wa al-Jama'ah, potrivit căreia Paradisul și Focul sunt deja create, spre deosebire de ceea ce susțin mu'taziliții.

Ele arată, de asemenea, că aceia care afirmă unicitatea lui Allah, chiar dacă săvârșesc unele păcate mari, nu vor rămâne veșnic în Foc. Allah spune că el este „pregătit pentru necredincioși”. Dacă păcătoșii dintre cei care afirmă unicitatea lui Allah ar rămâne veșnic acolo, Focul nu ar fi descris ca fiind pregătit numai pentru necredincioși. Aceasta se deosebește de învățătura kharijiților și a mu'taziliților.

Versetele mai arată că pedeapsa este meritată din pricina necredinței și a feluritelor păcate.

Versetul 25

După ce a menționat răsplata necredincioșilor, Allah menționează răsplata credincioșilor care săvârșesc fapte bune. Aceasta este calea urmată de Preaînaltul în Coran: El alătură îndemnul și avertismentul, astfel încât robul să dorească binele și să se teamă de rău, având deopotrivă teamă și speranță.

„Dă vestea bună”, adică tu, Mesagerule, și oricine îi ține locul în transmiterea mesajului, „celor care cred” cu inimile lor „și săvârșesc fapte bune” cu mădularele lor. Prin faptele bune, ei confirmă credința din inimile lor.

Faptele bune sunt numite salihat, adică fapte îndreptătoare, deoarece prin ele se îndreaptă starea robului, treburile religiei și ale vieții sale lumești, precum și viața lui în această lume și în Viața de Apoi. Prin ele sunt îndepărtate stările stricate, iar omul ajunge să se numere printre cei dreptcredincioși, vrednici să locuiască aproape de Cel Milostiv în Paradisul Său.

Vestește-le, așadar, că „vor avea Grădini”, adică livezi care cuprind copaci minunați, roade plăcute, ramuri bogate și umbră îndelungată. Ele sunt grădini care îl acoperă pe cel ce intră în ele, iar locuitorul lor se bucură de desfătare.

„Pe sub care curg râuri”, adică râuri de apă, lapte, miere și vin. Locuitorii lor le fac să izvorască așa cum doresc și le îndreaptă încotro voiesc. Copacii sunt udați din ele și dau toate felurile de roade.

„De fiecare dată când li se va dărui de acolo un rod ca hrană, vor spune: «Acesta este ceea ce ni s-a dăruit mai înainte»”, adică este de același fel și are aceleași însușiri. Toate roadele se aseamănă în frumusețe și gust plăcut; nu se află printre ele niciun rod neplăcut și nu există vreun timp în care locuitorii să fie lipsiți de desfătare. Ei se vor bucura necontenit mâncând din ele.

Despre cuvintele „li se vor da roade asemănătoare” s-a spus că roadele se aseamănă la nume, dar au gusturi diferite; s-a spus că se aseamănă la culoare, dar au nume diferite; și s-a spus că se aseamănă unele cu altele prin frumusețe, gust plăcut și desfătare. Poate că acest din urmă sens este cel mai bun.

După ce a menționat locuințele lor, hrana, băutura și roadele lor, Allah menționează soțiile lor și le descrie în modul cel mai deplin, mai concis și mai limpede: „Acolo vor avea soții curățite.” El nu spune că sunt curățite de un anumit neajuns, iar aceasta arată că sunt curățite sub toate aspectele. Firea, trupurile, limbile și privirile lor sunt curate.

În ceea ce privește firea lor, ele sunt iubitoare și se fac plăcute soților prin purtare frumoasă, bună conviețuire și bună-cuviință în cuvinte și fapte. Trupurile lor sunt curățite de menstruație, sângerarea de după naștere, spermă, urină, excremente, mucus, salivă și miros neplăcut. Ele sunt curățite și prin frumusețea lor desăvârșită: nu au niciun defect și nicio urâțenie trupească, ci sunt bune și frumoase. Limbile și privirile lor sunt curate: își păstrează privirile numai pentru soții lor și își feresc limbile de orice cuvânt urât.

Acest verset menționează vestitorul, pe cei cărora li se dă vestea, lucrul vestit și mijlocul prin care se ajunge la el. Cei care dau vestea sunt Mesagerul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și aceia din comunitatea sa care îi transmit mesajul. Cei cărora li se dă vestea sunt credincioșii care săvârșesc fapte bune. Lucrul vestit sunt Grădinile descrise prin aceste însușiri, iar mijlocul prin care se ajunge la ele este credința însoțită de fapte bune. Nu există altă cale către această veste bună. Aceasta este cea mai mare veste bună, adusă prin cea mai bună dintre făpturile lui Allah și dobândită prin cele mai bune mijloace.

Versetul arată și că este recomandat să li se dea credincioșilor vești bune și să fie încurajați să săvârșească fapte, menționându-li-se răsplata și roadele acelor fapte. Astfel, faptele devin mai ușoare. Cea mai mare veste bună pe care o poate primi omul este că Allah îi dăruiește izbânda de a crede și de a săvârși fapte bune. Aceasta este prima veste bună și temelia tuturor celorlalte. După ea urmează vestea bună adusă la moarte, iar apoi ajungerea la desfătarea veșnică. Îi cerem lui Allah să ne dăruiască din harul Său.

Versetele 26 și 27

Allah Preaînaltul spune: „Allah nu Se sfiește să dea drept pildă” orice pildă ar fi, chiar „un țânțar sau ceva mai presus de el”, pentru că pildele cuprind înțelepciune și fac adevărul limpede, iar Allah nu Se sfiește de adevăr.

Aceste cuvinte par să răspundă celor care au respins folosirea drept pildă a unor lucruri neînsemnate și au obiectat față de Allah din această pricină. Nu există însă niciun temei pentru o asemenea obiecție. Pildele fac parte din felul în care Allah îi învață pe robii Săi și din mila Sa față de ei, de aceea trebuie primite cu acceptare și mulțumire.

Allah spune: „Cei care cred știu că ea este adevărul de la Domnul lor.” Ei îi înțeleg sensul și cugetă asupra ei. Dacă înțeleg în amănunt ceea ce cuprinde, știința și credința lor sporesc. Dacă nu înțeleg toate amănuntele, ei știu totuși că pilda este adevărată și că ceea ce cuprinde este adevărat, chiar dacă felul în care adevărul se află în ea le rămâne ascuns. Ei știu că Allah nu a dat-o în zadar, ci dintr-o înțelepciune deplină și ca binefacere cuprinzătoare.

„Cei care nu cred spun: «Ce a voit Allah prin această pildă?»” Ei obiectează și rămân nedumeriți, iar aceasta le sporește necredința, așa cum credincioșilor le sporește credința. De aceea Allah spune: „Prin ea, El îi lasă pe mulți să rătăcească și îi călăuzește pe mulți.” Aceasta este starea credincioșilor și a necredincioșilor atunci când sunt pogorâte versetele Coranului.

Allah Preaînaltul spune: „Ori de câte ori este pogorâtă o sură, unii dintre ei spun: «Căruia dintre voi i-a sporit aceasta credința?» Celor care cred le sporește credința și ei se bucură. Cât despre cei în ale căror inimi este o boală, ea le adaugă murdărie la murdăria lor și ei mor necredincioși” (at-Tawbah, 9:124-125).

Nu există binefacere mai mare pentru robi decât pogorârea versetelor Coranului. Cu toate acestea, pentru unii ea devine încercare, nedumerire și rătăcire și le adaugă rău peste răul lor, iar pentru alții este dar și milă și le adaugă bine peste binele lor. Slavă Celui Care a făcut o asemenea deosebire între robii Săi și Care este singurul ce călăuzește și lasă să rătăcească.

Apoi Allah menționează înțelepciunea și dreptatea Sa atunci când îi lasă să rătăcească pe cei ce rătăcesc: „Dar nu îi lasă să rătăcească prin ea decât pe cei nelegiuiți”, adică pe cei care ies din ascultarea lui Allah, li se împotrivesc cu încăpățânare Mesagerilor lui Allah și pentru care nelegiuirea a devenit o însușire statornică, fără ca ei să dorească să o schimbe. Înțelepciunea Sa cere ca aceștia să fie lăsați în rătăcire, deoarece nu sunt vrednici de călăuzire, tot așa cum înțelepciunea și harul Său cer călăuzirea celor care sunt caracterizați prin credință și împodobiți cu fapte bune.

Fisq, adică nelegiuirea și ieșirea din ascultare, este de două feluri. Primul îl scoate pe om din religie și este acea nelegiuire care înseamnă ieșirea din credință, precum cea menționată în acest verset și în altele asemănătoare. Al doilea nu îl scoate pe om din credință, așa cum se arată în cuvintele lui Allah Preaînaltul: „O, voi cei care credeți! Dacă un nelegiuit vă aduce o veste, cercetați-o...” (al-Hujurat, 49:6).

Apoi Allah îi descrie pe cei nelegiuiți: „cei care încalcă legământul lui Allah după întărirea lui”. Aceasta cuprinde legământul dintre ei și Domnul lor, precum și legămintele dintre ei și ceilalți oameni, a căror respectare Allah le-a impus-o prin angajamente solemne și obligații. Ei nu țin seama de aceste legăminte, ci le încalcă, părăsesc poruncile Sale, săvârșesc ceea ce El a interzis și rup legămintele încheiate cu oamenii.

„Rup ceea ce Allah a poruncit să fie unit.” Aici intră multe lucruri. Allah ne-a poruncit să păstrăm legătura dintre noi și El prin credința în El și împlinirea robiei față de El; legătura dintre noi și Mesagerul Său prin credință în el, iubirea și cinstirea lui și împlinirea drepturilor sale; precum și legăturile dintre noi și părinți, rude, prieteni și toți ceilalți oameni, împlinind drepturile pe care Allah ne-a poruncit să le păstrăm.

Credincioșii păstrează legăturile pe care Allah a poruncit să le păstreze și împlinesc pe deplin drepturile legate de ele. Nelegiuiții le rup și le aruncă în urma lor, înlocuindu-le cu nelegiuirea, ruperea legăturilor și săvârșirea păcatelor. Aceasta înseamnă răspândirea stricăciunii pe pământ.

„Aceștia”, adică oamenii descriși astfel, „sunt cei aflați în pierdere” în această lume și în Viața de Apoi. Pierderea deplină le este atribuită numai lor, fiindcă îi cuprinde în toate stările lor și nu dobândesc niciun fel de câștig. Credința este o condiție pentru primirea oricărei fapte bune; celui lipsit de credință nu-i este primită nicio faptă bună. Aceasta este pierderea produsă de necredință.

Există însă și o pierdere care poate veni din necredință, din păcat sau din neglijarea unei fapte recomandate. Ea este menționată în cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Cu adevărat, omul se află în pierdere” (al-'Asr, 103:2). Aceste cuvinte se aplică în general tuturor oamenilor, în afara celor caracterizați prin credință și fapte bune, care se îndeamnă unii pe alții la adevăr și se îndeamnă unii pe alții la răbdare. Adevărata pierdere înseamnă ratarea unui bine pe care robul era pe cale să-l dobândească și pe care îl putea dobândi.

Versetul 28

Această întrebare exprimă uimirea, mustrarea și dezaprobarea. Cum puteți să nu credeți în Allah, Care v-a creat din nimic și v-a dăruit toate felurile de binefaceri, apoi vă va face să muriți la împlinirea termenelor voastre, vă va răsplăti în morminte, vă va readuce la viață la înviere, iar apoi veți fi întorși la El și vă va da răsplata deplină?

Vă aflați sub stăpânirea, cârmuirea și bunătatea Sa și sub poruncile Sale religioase, iar după aceea veți fi supuși judecății prin care El răsplătește. Vi se cuvine oare să nu credeți în El? Este aceasta altceva decât o mare neștiință și o profundă nechibzuință? Ceea ce vi se cuvine este să aveți taqwa față de El, să-I mulțumiți, să credeți în El, să vă temeți de pedeapsa Sa și să nădăjduiți în răsplata Sa.

Versetul 29

„El este Cel Care a creat pentru voi tot ceea ce se află pe pământ”, adică, din bunătate și milă față de voi, a creat tot ce se află pe pământ, pentru ca voi să vă folosiți de acele lucruri, să vă bucurați de ele și să trageți învățăminte.

Acest verset nobil arată că regula de bază privitoare la lucruri este îngăduința și puritatea, deoarece versetul este rostit pentru a aminti o binefacere. Sunt exceptate lucrurile rele și necurate. Interzicerea lor se înțelege tot din sensul versetului și din cunoașterea scopului său: Allah a creat lucrurile spre folosul nostru, iar ceea ce ne vatămă nu intră aici. Din desăvârșirea binefacerii Sale face parte și faptul că ne-a oprit de la lucrurile necurate, pentru a ne păzi de ele.

„Apoi S-a îndreptat spre cer și l-a rânduit în șapte ceruri. El este Atotștiutorul.”

Verbul arab istawa apare în Coran cu trei sensuri. Când nu este urmat de nicio prepoziție, înseamnă ajungerea la deplinătate și desăvârșire, ca în cuvintele despre Musa: „Când a ajuns la deplina sa putere și maturitate...” (al-Qasas, 28:14).

Când este urmat de prepoziția 'ala, înseamnă înălțare și ridicare, ca în cuvintele: „Cel Milostiv S-a înălțat deasupra Tronului” (Ta-Ha, 20:5) și „ca să vă așezați pe spinarea lor” (az-Zukhruf, 43:13).

Când este urmat de prepoziția ila, înseamnă îndreptare și hotărâre, ca în acest verset. După ce Allah Preaînaltul a creat pământul, S-a îndreptat către crearea cerurilor. „L-a rânduit în șapte ceruri”, adică le-a creat, le-a rânduit desăvârșit și le-a întocmit cu precizie.

„El este Atotștiutorul”: „El știe ceea ce intră în pământ și ceea ce iese din el, ceea ce coboară din cer și ceea ce urcă la el” (Saba', 34:2); și: „Allah știe ceea ce ascundeți și ceea ce dezvăluiți” (an-Nahl, 16:19). El cunoaște taina și ceea ce este și mai ascuns.

Allah alătură adesea menționarea creației Sale afirmării științei Sale, așa cum face în acest verset și în cuvintele: „Oare Cel Care a creat să nu știe, când El este Cunoscătorul celor mai subtile lucruri, Atotștiutorul?” (al-Mulk, 67:14). Crearea făpturilor este cea mai limpede dovadă a științei, înțelepciunii și puterii Sale.

Versetele 30 la 34

Aici începe relatarea despre crearea și virtutea lui Adam - pacea fie asupra sa -, părintele omenirii. Când Allah Preaînaltul a voit să-l creeze, i-a înștiințat pe îngeri și le-a spus că îl va așeza pe pământ drept khalifah, urmat de generații care se vor succeda.

Îngerii - pacea fie asupra lor - au spus: „Vei așeza acolo pe cineva care va răspândi stricăciunea” prin păcate „și va vărsa sânge”? Vărsarea sângelui este menționată în mod deosebit după afirmația generală despre stricăciune, pentru a arăta gravitatea uciderii. Ei au spus aceasta potrivit presupunerii lor că acel khalifah așezat pe pământ va săvârși asemenea fapte.

Îngerii L-au declarat pe Creator mai presus de aceasta și L-au preamărit. Ei au arătat că stăruie în adorarea lui Allah într-un chip lipsit de stricăciune: „în vreme ce noi Te preamărim cu laude”, adică Te declarăm mai presus de orice neajuns, lăudându-Te așa cum se cuvine măreției Tale.

Cuvintele „Te sfințim” pot însemna: Te declarăm numai pe Tine sfânt; în acest caz, construcția arabă arată exclusivitatea și sinceritatea. Ele pot însemna și: ne curățim pentru Tine, adică ne curățim prin dobândirea însușirilor frumoase, precum iubirea, teama și preamărirea lui Allah, și prin îndepărtarea însușirilor urâte.

Allah Preaînaltul le-a spus îngerilor: „Eu știu”, cu privire la acest khalifah, „ceea ce voi nu știți.” Voi vorbiți potrivit celor pe care le presupuneți, însă Eu cunosc cele văzute și cele ascunse. Eu știu că binele rezultat din crearea acestui khalifah este de multe ori mai mare decât răul cuprins în această creare.

Allah a voit să-i aleagă dintre urmașii săi pe Profeți, pe cei deplin sinceri și statornici în adevăr, pe martiri și pe dreptcredincioși; să le arate făpturilor semnele Sale; să se împlinească acte de adorare care nu s-ar putea împlini fără crearea acestor generații, precum jihadul și altele; să scoată la iveală, prin încercare, binele și răul ascunse în firile celor supuși responsabilității religioase; să-l deosebească pe dușmanul Său de aliatul Său și pe susținătorul Său de potrivnicul Său; și să dezvăluie răul ascuns în sufletul lui Iblis, înrădăcinat în el și caracteristic lui. Toate acestea sunt înțelepciuni mărețe, dintre care chiar și numai una ar fi fost îndeajuns.

Întrucât cuvintele îngerilor - pacea fie asupra lor - lăsau să se înțeleagă că ei se considerau superiori acelui khalifah pe care Allah urma să-l așeze pe pământ, Allah Preaînaltul a voit să le arate virtutea lui Adam, pentru ca ei să-i recunoască rangul și să vadă desăvârșirea înțelepciunii și științei lui Allah.

„El l-a învățat pe Adam toate numele”, adică numele lucrurilor și lucrurile pe care acestea le denumesc. L-a învățat atât numele, cât și obiectul numit, adică atât cuvintele, cât și sensurile, inclusiv formele obișnuite ale numelor și diminutivele lor, precum „castron” și „castronel”.

„Apoi le-a arătat”, adică a arătat lucrurile denumite, „îngerilor”, pentru a-i încerca și a se vedea dacă le cunosc sau nu. „Spuneți-Mi numele acestora, dacă sunteți sinceri” în afirmația și presupunerea voastră că sunteți mai buni decât acest khalifah.

Ei au spus: „Slavă Ție!”, adică Te declarăm mai presus de orice obiecție din partea noastră și de orice împotrivire față de porunca Ta. „Nu avem nicio cunoaștere” sub niciun aspect, „în afară de ceea ce ne-ai învățat”, prin harul și dărnicia Ta. „Cu adevărat, Tu ești Atotștiutorul, Preaînțeleptul.”

Atotștiutorul este Cel a Cărui știință cuprinde totul. Nimic nu-I rămâne ascuns și nu se pierde din știința Sa nici măcar greutatea unui fir de praf în ceruri sau pe pământ, nici ceva mai mic sau mai mare decât acesta.

Preaînțeleptul este Cel Căruia Îi aparține înțelepciunea desăvârșită; nicio făptură nu se află în afara ei și nicio poruncă nu se abate de la ea. El nu a creat nimic fără înțelepciune și nu a poruncit nimic fără înțelepciune. Înțelepciunea înseamnă așezarea fiecărui lucru în locul care i se potrivește.

Îngerii au recunoscut știința și înțelepciunea lui Allah, precum și neputința lor de a cunoaște până și cel mai mic lucru. Ei au recunoscut harul lui Allah asupra lor și faptul că El i-a învățat ceea ce nu știau.

Atunci Allah a spus: „O, Adam! Spune-le numele lor”, adică numele lucrurilor pe care Allah li le arătase îngerilor și pe care ei nu putuseră să le numească. „După ce Adam le-a spus numele lor”, îngerilor li s-a arătat limpede superioritatea lui Adam față de ei și au văzut înțelepciunea și știința Creatorului în așezarea acestui khalifah.

„Nu v-am spus că Eu cunosc nevăzutul cerurilor și al pământului?” Nevăzutul este ceea ce ne este ascuns și nu putem vedea. Dacă El cunoaște nevăzutul, este cu atât mai firesc să cunoască ceea ce se vede. „Cunosc ceea ce dezvăluiți”, adică arătați, „și ceea ce ascundeați.”

Apoi Allah Preaînaltul le-a poruncit îngerilor să se prosterneze înaintea lui Adam, pentru a-l cinsti și a-i arăta rangul, iar prin aceasta să împlinească adorarea față de Allah Preaînaltul. Ei au ascultat porunca lui Allah și cu toții s-au grăbit să se prosterneze, „în afară de Iblis”. El a refuzat să se prosterneze, s-a semețit față de porunca lui Allah și l-a disprețuit pe Adam. El a spus: „Să mă prosternez înaintea unuia pe care l-ai creat din lut?” (al-Isra', 17:61).

Refuzul și semeția lui au fost urmarea necredinței ascunse în el. Atunci au ieșit la iveală dușmănia sa față de Allah și Adam, necredința și semeția lui.

Din aceste versete se desprind numeroase semne și învățăminte. Ele afirmă vorbirea lui Allah Preaînaltul și faptul că El nu a încetat să vorbească, rostind ceea ce voiește. Ele afirmă că El este Atotștiutor și Preaînțelept.

Ele mai arată că, atunci când înțelepciunea lui Allah privitoare la unele făpturi sau porunci ne rămâne ascunsă, robul trebuie să se supună, să recunoască limitele propriei înțelegeri și să recunoască înțelepciunea lui Allah. Ele arată grija lui Allah față de îngeri și bunătatea Sa față de ei, deoarece i-a învățat ceea ce nu cunoșteau și le-a atras atenția asupra lucrurilor de care nu erau conștienți.

Aceste versete arată virtutea cunoașterii din mai multe puncte de vedere:

Allah S-a făcut cunoscut îngerilor prin știința și înțelepciunea Sa. Le-a arătat virtutea lui Adam prin cunoaștere și faptul că aceasta este cea mai bună însușire pe care o poate avea un rob. Le-a poruncit să se prosterneze înaintea lui Adam pentru a-l cinsti după ce superioritatea cunoașterii sale devenise limpede.

Ele arată și că încercarea altora prin întrebări, atunci când aceștia nu pot răspunde, urmată de explicația dată de cel înzestrat cu o cunoaștere mai mare, dovedește superioritatea lui mai deplin decât dacă le-ar fi spus răspunsul de la început.

Ele ne îndeamnă să comparăm starea părintelui omenirii cu aceea a părintelui djinnilor, să recunoaștem virtutea lui Adam și binefacerile lui Allah asupra lui, precum și dușmănia lui Iblis față de el. Din ele se desprind și multe alte învățăminte.

Versetele 35 și 36

După ce Allah l-a creat pe Adam și i-a arătat virtutea, Și-a desăvârșit binefacerea asupra lui, creând din el o soție lângă care să-și găsească liniștea și de a cărei companie să se bucure. Le-a poruncit să locuiască în Paradis și să mănânce de acolo din belșug și cu plăcere, „oriunde doriți”, adică din toate felurile de roade și fructe.

Allah i-a spus: „Aici nu vei flămânzi și nu vei fi gol; nu vei înseta și nu vei suferi de arșița soarelui” (Ta-Ha, 20:118-119).

„Nu vă apropiați de acest pom”, unul dintre soiurile de pomi ai Paradisului; Allah știe cel mai bine care era. El le-a interzis să se apropie de el ca încercare și probă sau dintr-o înțelepciune pe care noi nu o cunoaștem. „Căci atunci veți fi dintre cei nedrepți.” Aceasta arată că oprirea exprimă o interdicție (haram), deoarece săvârșirea faptei atrăgea nedreptatea.

Dușmanul lor a continuat să le șoptească și să le înfățișeze drept atrăgătoare ideea de a mânca din ceea ce le fusese interzis, până când i-a făcut să alunece, adică i-a împins la greșeală făcând-o să pară atrăgătoare. „El le-a jurat amândurora pe Allah: «Eu sunt pentru voi un sfătuitor sincer»” (al-A'raf, 7:21).

Ei au fost înșelați de el și l-au ascultat. Astfel, i-a scos din desfătarea și belșugul în care se aflau și au fost coborâți în sălașul oboselii, al greutăților și al luptei.

„Veți fi dușmani unii altora”, adică Adam și urmașii săi vor fi dușmanii lui Iblis și ai urmașilor lui. Se știe că un dușman se străduiește din răsputeri să-i facă rău dușmanului său, să-i aducă răul pe orice cale și să-l lipsească de bine pe orice cale.

În aceste cuvinte se află un avertisment pentru fiii lui Adam împotriva lui Shaytan. Allah Preaînaltul spune: „Cu adevărat, Shaytan este un dușman pentru voi, așa că luați-l drept dușman. El își cheamă adepții numai pentru ca ei să fie dintre locuitorii Focului mistuitor” (Fatir, 35:6); și: „Îl luați pe el și pe urmașii lui drept aliați în locul Meu, deși vă sunt dușmani? Ce rău schimb pentru cei nedrepți!” (al-Kahf, 18:50).

Apoi Allah menționează locul în care au fost coborâți: „Pe pământ veți avea un loc de ședere”, adică o locuință și un sălaș, „și mijloace de trai pentru un timp”, până la împlinirea termenelor voastre. După aceea veți pleca de acolo către sălașul pentru care ați fost creați și care a fost creat pentru voi.

Versetul arată că durata acestei vieți este vremelnică și trecătoare. Lumea aceasta nu este o locuință adevărată, ci doar un loc de trecere din care omul își ia merinde pentru sălașul celălalt; ea nu trebuie clădită ca loc de ședere veșnică.

Versetul 37

„Apoi Adam a primit”, adică a deprins și a învățat „de la Domnul său niște cuvinte”, pe care Allah i le-a insuflat. Acestea sunt: „Doamne al nostru, ne-am nedreptățit pe noi înșine...” până la sfârșitul versetului. Prin aceste cuvinte, Adam și-a recunoscut păcatul și I-a cerut lui Allah iertare. Atunci Allah i-a primit căința și S-a îndurat de el. Cu adevărat, El este Primitorul căinței celui care se căiește înaintea Lui și se întoarce la El.

Primirea căinței de către Allah este de două feluri: mai întâi, El îi dăruiește robului izbânda de a se căi; apoi, îi primește căința atunci când sunt întrunite condițiile ei. El este Îndurătorul cu robii Săi, iar din îndurarea Sa față de ei face parte faptul că le dăruiește izbânda de a se căi, îi iartă și trece cu vederea greșelile lor.

Versetele 38 și 39

Porunca de a coborî este repetată pentru ca de ea să fie legat ceea ce urmează: „Iar când vă va veni de la Mine călăuzire”. Aceasta înseamnă: oricând vă va veni de la Mine, vouă, oamenilor și djinnilor, o călăuzire - un Mesager și o Carte care va îndruma spre ceea ce vă apropie de Mine și de mulțumirea Mea -, atunci oricine dintre voi va urma călăuzirea Mea, crezând în Mesagerii și Cărțile Mele și lăsându-se călăuzit de ele, adică dând crezare tuturor veștilor aduse de Mesageri și de Cărți, împlinind poruncile și ferindu-se de interdicții, „nu va avea a se teme și nici nu va fi mâhnit”.

Într-un alt verset, Allah spune: „Iar cel care va urma călăuzirea Mea nu se va rătăci și nu va fi nefericit” (Ta-Ha, 20:123).

Allah a rânduit, așadar, patru roade ale urmării călăuzirii Sale. Primul este lipsa fricii, iar al doilea, lipsa mâhnirii. Deosebirea dintre ele este aceasta: dacă lucrul neplăcut a trecut deja, el naște mâhnire; iar dacă este așteptat, naște frică. Allah le-a înlăturat pe amândouă de la cel care urmează călăuzirea. Când ele lipsesc, se dobândește opusul lor: siguranța deplină.

De asemenea, Allah a înlăturat rătăcirea și nefericirea de la cel care urmează călăuzirea Sa. Când acestea lipsesc, se statornicesc opusurile lor: călăuzirea și fericirea. Prin urmare, cel care urmează călăuzirea lui Allah dobândește siguranța, fericirea și călăuzirea în această lume și în Viața de Apoi, iar de la el este îndepărtat orice rău: frica, mâhnirea, rătăcirea și nefericirea. El dobândește ceea ce dorește și este ferit de ceea ce se teme.

Starea lui este opusă stării celui care nu urmează călăuzirea lui Allah, ci nu crede în ea și tăgăduiește semnele Sale. Aceștia sunt „oamenii Focului”, adică rămân legați de el așa cum însoțitorul rămâne alături de însoțitorul său și datornicul de creditorul său. „Vor rămâne în el veșnic”: nu vor ieși din el, chinul nu le va fi ușurat și nu vor fi ajutați.

Aceste versete și cele asemănătoare lor arată că făpturile dintre oameni și djinni se împart în două categorii: oamenii fericirii și oamenii nefericirii. Ele descriu cele două categorii și faptele care duc la fiecare dintre ele. În privința răsplății și a pedepsei, djinnii sunt asemenea oamenilor, așa cum le sunt asemenea și în privința poruncilor și a interdicțiilor.

Apoi Allah Preaînaltul a început să le amintească fiilor lui Israel binefacerile și bunătatea Sa față de ei.

Versetele 40 la 43

Prin Israel se înțelege Ya'qub - pacea fie asupra sa. Cuvintele le sunt adresate grupurilor fiilor lui Israel care se aflau în Medina și în împrejurimile ei, dar îi cuprind și pe cei veniți după ei. Allah le-a dat o poruncă generală: „Amintiți-vă de binefacerea Mea pe care v-am dăruit-o”. Aceasta cuprinde toate binefacerile, dintre care unele vor fi amintite în această sură. A le aminti înseamnă a le recunoaște cu inima, a-L lăuda pentru ele cu limba și a folosi mădularele și binefacerile primite în ceea ce El iubește și Îi este plăcut.

„Țineți-vă legământul față de Mine” se referă la legământul prin care li s-a cerut să creadă în Allah și în Mesagerii Săi și să statornicească Legea Sa. „Iar Eu Îmi voi ține legământul față de voi” înseamnă că El îi va răsplăti pentru aceasta. Aici este avut în vedere legământul menționat de Allah în cuvintele: „Allah a încheiat legământ cu fiii lui Israel și am ridicat dintre ei douăsprezece căpetenii. Allah a spus: «Eu sunt cu voi. Dacă împliniți rugăciunea, dați zakah și credeți în Mesagerii Mei...»”, până la cuvintele: „...s-a rătăcit de la calea cea dreaptă” (al-Ma'idah, 5:12).

Apoi Allah le-a poruncit ceea ce trebuia să-i îndemne la împlinirea legământului: teama de El și numai de El. Cel care se teme de Allah este îndemnat prin această teamă să-I împlinească poruncile și să se ferească de interdicțiile Sale.

Allah le-a dat apoi porunca deosebită fără de care credința lor nu poate fi nici deplină, nici valabilă: „Credeți în ceea ce am pogorât”, adică în Coranul pe care l-a pogorât robului și Mesagerului Său, Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. El le-a poruncit să creadă în Coran și să-l urmeze, iar aceasta presupune credința în cel căruia i-a fost pogorât.

Allah a arătat și motivul care trebuia să-i îndemne la credință: Coranul „confirmă ceea ce aveți deja”, adică este în acord cu Scripturile lor, nu le contrazice și nu li se opune. De vreme ce Coranul este în acord cu ele și aduce același mesaj pe care l-au adus Mesagerii, nimic nu-i împiedică să creadă în el. Dimpotrivă, ei ar trebui să fie cei dintâi care cred și îl confirmă, pentru că sunt oamenii Scripturilor și ai cunoașterii.

Cuvintele „confirmă ceea ce aveți deja” arată și că, dacă nu cred în Coran, necredința lor se întoarce împotriva lor prin tăgăduirea propriilor Scripturi. Mesajul adus de Muhammad este același pe care l-au adus Musa, 'Isa și ceilalți Profeți. A-l tăgădui înseamnă a tăgădui și ceea ce se afla la ei.

Mai mult, Scripturile pe care le au cuprind descrierea Profetului care a adus acest Coran și vestea venirii sale. Dacă nu cred în el, tăgăduiesc o parte din ceea ce le-a fost pogorât. Cine tăgăduiește o parte din revelație o tăgăduiește pe toată, așa cum cel care nu crede într-un singur Mesager îi tăgăduiește pe toți Mesagerii.

După ce le-a poruncit să creadă în el, Allah le-a interzis opusul și i-a avertizat împotriva necredinței: „Nu fiți primii care nu cred în el”, adică în Mesager și în Coran. Această formulare este mai puternică decât simpla poruncă de a nu-l tăgădui. Dacă ar fi primii care nu cred în el, s-ar grăbi spre necredință, deși de la ei se cuvenea contrariul, și ar purta atât păcatul lor, cât și păcatul celor care le-ar urma pilda.

Apoi Allah a arătat ce îi împiedică să creadă: preferința lor pentru câștigul lumesc neînsemnat în locul fericirii veșnice. „Nu vindeți semnele Mele pentru un preț neînsemnat” se referă la funcțiile, veniturile și bunurile despre care își închipuiau că le-ar pierde dacă ar crede în Allah și în Mesagerul Său. Ei au dat semnele lui Allah în schimbul acestor lucruri, alegând aceste câștiguri și punându-le mai presus de semnele Sale.

„Și numai față de Mine să aveți taqwa”, nu față de altcineva. Dacă au taqwa numai față de Allah, aceasta îi face să pună credința în semnele Sale mai presus de câștigul neînsemnat. Alegerea acelui câștig arată, dimpotrivă, că taqwa a părăsit inimile lor.

„Nu amestecați adevărul cu falsitatea și nu ascundeți adevărul.” Allah le-a interzis două lucruri: amestecarea adevărului cu falsitatea și ascunderea adevărului. De la oamenii Scripturilor și ai cunoașterii se așteaptă să deosebească adevărul de falsitate și să facă adevărul cunoscut, pentru ca cei care caută călăuzirea să fie călăuziți, cei rătăciți să se întoarcă și dovada să fie statornicită împotriva celor încăpățânați. Allah a lămurit semnele și dovezile Sale, pentru ca adevărul să se deosebească de falsitate, iar calea celor călăuziți să se deosebească de calea nelegiuiților.

Învățatul care face aceasta este unul dintre urmașii Mesagerilor și dintre călăuzitorii comunităților. Cel care amestecă adevărul cu falsitatea, deși știe deosebirea dintre ele, și ascunde adevărul pe care îl cunoaște și pe care i s-a poruncit să-l arate este unul dintre cei care cheamă spre Foc. Oamenii nu urmează în treburile religiei decât învățații lor. Să-și aleagă, așadar, fiecare una dintre aceste două stări.

„Împliniți rugăciunea”, atât în chip văzut, cât și lăuntric, „dați zakah” celor îndreptățiți să primească zakah „și plecați-vă împreună cu cei care se pleacă”, adică rugați-vă împreună cu cei care se roagă. Dacă fac acestea și, totodată, cred în Mesagerii și în semnele lui Allah, ei reunesc faptele văzute cu cele lăuntrice, sinceritatea față de Cel adorat cu binefacerea față de robii Săi și actele de adorare ale inimii cu cele ale trupului și ale averii.

Cuvintele „plecați-vă împreună cu cei care se pleacă” sunt o poruncă de a împlini rugăciunea în congregație și arată obligativitatea ei. Ele arată, de asemenea, că plecarea în rugăciune este unul dintre stâlpii acesteia, deoarece rugăciunea a fost numită printr-una dintre părțile ei. Numirea unui act de adorare prin una dintre părțile sale arată că acea parte este obligatorie în cadrul lui.

Versetul 44

„Le porunciți oamenilor evlavia”, adică le porunciți credința și binele, „dar uitați de voi înșivă”, adică nu vă porunciți vouă înșivă același lucru, deși citiți Scriptura. „Oare nu pricepeți?”

În limba arabă, rațiunea este numită 'aql pentru că, prin ea, omul pricepe ceea ce îi aduce folos și este oprit de la ceea ce îi face rău. Rațiunea îl îndeamnă pe om să fie primul care împlinește ceea ce le poruncește altora și primul care părăsește ceea ce le interzice. Cine le poruncește altora binele, dar nu îl săvârșește, sau le interzice răul, dar nu îl părăsește, arată lipsa sa de rațiune și neștiința sa, mai ales dacă știe adevărul și dovada a fost statornicită împotriva lui.

Deși acest verset a fost pogorât cu privire la fiii lui Israel, sensul său este general și i se aplică fiecărui om, așa cum spune Allah Preaînaltul: „O, voi cei care credeți! De ce spuneți ceea ce nu faceți? Este foarte urât înaintea lui Allah să spuneți ceea ce nu faceți” (as-Saff, 61:2-3).

Versetul nu arată că omul care nu împlinește el însuși binele poruncit trebuie să înceteze să poruncească binele și să interzică răul. El are două obligații: să le poruncească altora binele și să le interzică răul, iar el însuși să-și poruncească binele și să-și interzică răul. Părăsirea uneia dintre aceste obligații nu îi îngăduie să o părăsească și pe cealaltă. Desăvârșirea constă în împlinirea amândurora, iar la cealaltă extremă se află părăsirea amândurora. Împlinirea uneia și părăsirea celeilalte nu ating prima treaptă, dar se află mai presus de cea din urmă.

Mai mult, oamenii sunt înclinați în chip firesc să nu urmeze pe cineva ale cărui fapte îi contrazic cuvintele. Ei urmează faptele într-o măsură mai mare decât urmează simplele cuvinte.

Versetele 45 la 48

Allah le-a poruncit să caute ajutor în toate treburile lor prin toate felurile răbdării: răbdarea în ascultarea de Allah, până când omul împlinește ceea ce i s-a poruncit; răbdarea de a se feri de neascultarea lui Allah, până când o părăsește; și răbdarea în fața hotărârilor dureroase ale lui Allah, fără să se revolte împotriva lor. Prin răbdare și prin stăruința sufletului în ceea ce Allah a poruncit să fie îndurat cu răbdare se dobândește un mare ajutor în orice treabă. Cine se străduiește să rabde va fi ajutat de Allah să rabde.

La fel este rugăciunea, care este măsura credinței și îl oprește pe om de la faptele rușinoase și de la ceea ce este rău. Prin ea se caută ajutor în toate treburile. „Ea este grea”, adică anevoioasă, „afară de cei smeriți”. Pentru ei este ușoară, deoarece smerenia, teama de Allah și speranța în ceea ce se află la El îi fac să o împlinească având inimă deschisă, așteptând răsplata și temându-se de pedeapsă. Cel care nu este astfel nu are niciun îndemn care să-l cheme la rugăciune, iar dacă o împlinește, ea devine pentru el unul dintre cele mai grele lucruri.

Smerenia este supunerea inimii înaintea lui Allah Preaînaltul, liniștea și pacea ei, frângerea ei înaintea Lui, cu umilință, simțirea nevoii de El, credința în El și în întâlnirea cu El. De aceea Allah spune: „care sunt convinși că Îl vor întâlni pe Domnul lor”, iar El îi va răsplăti pentru faptele lor, „și că la El se vor întoarce”.

Această convingere le ușurează actele de adorare, le aduce mângâiere în necazuri, le alină suferințele și îi oprește de la faptele rele. Ei vor avea desfătarea statornică în încăperile înalte ale Paradisului. Pentru cel care nu crede în întâlnirea cu Domnul său, rugăciunea și celelalte acte de adorare se numără printre cele mai grele lucruri.

Apoi Allah le-a amintit din nou fiilor lui Israel binefacerea Sa, pentru a-i povățui, a-i avertiza și a-i îndemna. El i-a înspăimântat cu Ziua Învierii, în care niciun suflet, chiar dacă ar fi unul nobil, precum sufletele Profeților și ale celor drepți, nu-i va fi de niciun folos altui suflet, chiar dacă acesta i-ar fi una dintre cele mai apropiate rude. Nimic, mare sau mic, nu-l va ajuta pe om, ci numai fapta pe care a trimis-o înaintea sa.

Nicio mijlocire nu va fi primită pentru cineva fără îngăduința lui Allah și fără ca El să fie mulțumit de cel pentru care se mijlocește. Allah nu primește dintre fapte decât ceea ce a fost săvârșit pentru Fața Sa și potrivit căii drepte și Sunnei. Nu va fi primită nicio răscumpărare, chiar dacă fiecare suflet nedrept ar avea tot ceea ce se află pe pământ și încă pe atât ca să se răscumpere de la pedeapsa lui Allah. „Și ei nu vor fi ajutați”, adică nimeni nu va îndepărta răul de la ei.

Astfel, Allah a negat orice folos care ar putea veni de la făpturi. Cuvintele „niciun suflet nu-i va fi de folos altui suflet cu nimic” privesc dobândirea folosului, iar cuvintele „și ei nu vor fi ajutați” privesc îndepărtarea răului. Aceste două afirmații neagă ajutorul pe care o făptură l-ar putea oferi în mod independent. Cuvintele „nicio mijlocire nu va fi primită de la el, nicio răscumpărare nu va fi luată de la el” neagă folosul căutat de la cineva care îl stăpânește, fie în schimbul unei compensații, precum răscumpărarea, fie fără compensație, precum mijlocirea.

Aceasta îl face pe rob să-și desprindă inima de atașamentul față de făpturi, știind că ele nu au puterea să-i aducă nici măcar un folos cât greutatea unui fir de praf, și să și-o lege de Allah, Cel Care aduce folosul și îndepărtează răul. Astfel, Îl adoră numai pe El, fără niciun asociat, și Îi cere ajutorul pentru a-L adora.

Versetele 49 la 57

Aici începe enumerarea amănunțită a binefacerilor dăruite fiilor lui Israel. „V-am izbăvit de oamenii lui Faraon”, adică de Faraon, de căpeteniile și oștile sale. Înainte de aceasta, ei îi supuneau „celui mai rău chin”, folosindu-i și împovărându-i cu cele mai grele munci. Le înjunghiau fiii de teamă că numărul lor va crește, iar pe femei le lăsau în viață. Astfel, se aflau între ucidere și umilirea prin munci istovitoare, fiind lăsați în viață ca și cum li s-ar fi făcut o favoare și fiind priviți de sus. Aceasta este culmea înjosirii.

Allah le-a dăruit izbăvirea deplină și l-a înecat pe dușmanul lor sub ochii lor, pentru ca ei să se bucure. „În aceasta”, adică în izbăvirea voastră, „a fost o mare încercare de la Domnul vostru”, adică o mare binefacere. Acest lucru vă obligă să-I mulțumiți și să-I împliniți poruncile.

Apoi Allah le-a amintit binefacerea Sa de a-i rândui lui Musa patruzeci de nopți, pentru ca Tora, care cuprindea binefaceri mărețe și foloase cuprinzătoare, să le fie pogorâtă. Însă ei nu au avut răbdare până la împlinirea timpului rânduit și au adorat vițelul după plecarea lui Musa. Au săvârșit această nedreptate fiind conștienți de ea, după ce dovada fusese statornicită împotriva lor, ceea ce le-a făcut vina și păcatul și mai mari.

Allah le-a poruncit apoi, prin cuvintele Profetului Său Musa, să se căiască, ucigându-se unii pe alții, iar prin aceasta le-a dăruit iertarea, pentru ca ei să-I mulțumească.

„O, Musa! Nu te vom crede până când nu-L vom vedea pe Allah în chip deslușit.” Aceste cuvinte arată cea mai mare îndrăzneală față de Allah și față de Mesagerul Său. Atunci i-a lovit trăsnetul - fie moartea, fie o leșinare puternică - în vreme ce priveau ceea ce se petrecea, fiecare văzându-l pe cel de lângă el.

„Apoi v-am readus la viață după moartea voastră, pentru ca voi să fiți recunoscători.”

Allah le-a amintit apoi cum le-a făcut bine în vremea rătăcirii prin pustietatea lipsită de umbră și cum le-a dăruit hrană din belșug. El a făcut norii să-i umbrească și a coborât asupra lor mana. Mana este un nume cuprinzător pentru orice hrană bună care se dobândește fără osteneală, printre care ghimbirul, trufele, pâinea și altele. El a coborât și prepelițele, păsări mici cu carne gustoasă. Mana și prepelițele coborau asupra lor în cantitatea de care aveau nevoie și care le era de ajuns.

„Mâncați din lucrurile bune cu care v-am înzestrat”, adică o hrană atât de bună, încât nici locuitorii orașelor care trăiau în belșug nu aveau parte de una asemenea. Totuși, ei nu au fost recunoscători pentru această binefacere, ci au stăruit în împietrirea inimilor și în mulțimea păcatelor. Prin faptele lor potrivnice poruncilor, ei nu L-au nedreptățit pe Allah, căci neascultarea celor care nu-L ascultă nu-I aduce nicio vătămare, după cum ascultarea celor care I se supun nu-I aduce niciun folos. Ei s-au nedreptățit numai pe ei înșiși, pentru că vătămarea faptelor lor s-a întors asupra lor.

Versetele 58 și 59

Aceasta este o altă binefacere dăruită lor după ce nu L-au ascultat. Allah le-a poruncit să intre într-o cetate care să le fie loc de cinste, patrie și locuință și în care să aibă parte de hrană îmbelșugată. Le-a poruncit să-și arate, la intrare, supunerea față de Allah atât prin faptă - intrând pe poartă plecați, smeriți și umili -, cât și prin cuvânt, spunând: „Hittah”, adică cerându-I să le ridice povara păcatelor prin iertarea Sa. Prin cererea lor de iertare, El urma să le ierte păcatele, iar celor care făceau bine prin faptele lor urma să le sporească răsplata atât în această lume, cât și în Viața de Apoi.

„Însă cei care au fost nedrepți” dintre ei - Allah nu a spus că toți au schimbat cuvântul, pentru că nu toți au făcut-o - „au schimbat cuvântul care le fusese spus cu un altul”. În loc de „Hittah”, ei au spus: „Habbah fi hintah” - „un bob de grâu” -, disprețuind și luând în râs porunca lui Allah. Dacă au schimbat cuvântul, deși le era ușor să-l rostească, cu atât mai mult au schimbat și fapta. De aceea au intrat târându-se pe șezuturile lor.

Fiindcă această răzvrătire a fost cea mai mare pricină a pedepsei care s-a abătut asupra lor, Allah spune că a coborât asupra celor nedrepți dintre ei „o pedeapsă din cer”, din pricina neascultării și a încălcării limitelor.

Versetul 60

Musa a cerut pentru poporul său apă din care să bea. Allah i-a spus să lovească piatra cu toiagul său. Poate fi vorba despre o anumită piatră pe care Musa o cunoștea sau despre orice piatră. Din ea au țâșnit douăsprezece izvoare, deoarece triburile fiilor lui Israel erau douăsprezece. Fiecare grup dintre ei și-a cunoscut locul de unde bea din acele izvoare, astfel încât să nu se înghesuie unii peste alții, ci să bea în tihnă, fără tulburare.

De aceea Allah le-a spus: „Mâncați și beți din înzestrarea lui Allah”, pe care El v-a dăruit-o fără efort și osteneală din partea voastră, „și nu răspândiți stricăciunea pe pământ”, adică nu-l pustiiți săvârșind stricăciune.

Versetul 61

Amintiți-vă când i-ați vorbit lui Musa arătându-vă plictisiți de binefacerile lui Allah și disprețuindu-le: „Nu mai putem răbda o singură hrană”, adică un singur fel de hrană. Deși, așa cum s-a arătat, ea cuprindea mai multe soiuri, acestea nu se schimbau. „Cere-I Domnului tău să ne scoată din ceea ce face pământul să crească: verdețurile”, adică plantele care nu au o tulpină lemnoasă, „castraveții, usturoiul, lintea și ceapa”.

Musa le-a spus: „Vreți să schimbați ceea ce este mai bun”, mana și prepelițele, „cu ceea ce este mai prejos”, adică alimentele pe care le-au cerut? Aceasta nu vi se cuvine. Alimentele cerute se găsesc în orice cetate în care coborâți, în vreme ce hrana pe care Allah v-a dăruit-o este cea mai bună și mai aleasă. Cum puteți cere să fie înlocuită?

Ceea ce au făcut a fost cea mai limpede dovadă a lipsei lor de răbdare și a disprețuirii poruncilor și binefacerilor lui Allah. De aceea, El i-a răsplătit potrivit faptelor lor: pe trupurile lor s-a văzut umilința, iar sărăcia și înjosirea le-au cuprins inimile. Sufletele lor nu au avut noblețe și nici aspirații înalte, ci au fost suflete umilite, cu cele mai joase năzuințe.

„S-au întors cu mânia lui Allah”: singurul câștig cu care s-au întors și pe care l-au dobândit a fost mânia Sa asupra lor. Ce rău câștig și ce rea stare! Au meritat această mânie pentru că nu credeau în semnele lui Allah, care arătau adevărul și îl făceau limpede pentru ei. Când nu au crezut în ele, Allah i-a pedepsit cu mânia Sa. De asemenea, îi ucideau pe Profeți fără drept. Cuvintele „fără drept” sporesc gravitatea faptei; uciderea Profeților nu poate fi niciodată îndreptățită, dar ele sunt adăugate pentru ca nimeni să nu-și închipuie că fapta lor venea din neștiință ori din lipsa cunoașterii.

Această pedeapsă a venit și pentru că nu s-au supus lui Allah, ci I-au încălcat poruncile, și pentru că au încălcat drepturile robilor Săi. Păcatele se atrag unele pe altele: din nepăsare se naște păcatul mic, din păcatul mic se naște păcatul mare, iar apoi se nasc diferitele inovații, necredința și alte rele. Îi cerem lui Allah să ne dăruiască ocrotire de orice încercare.

Trebuie știut că, în aceste versete, cuvintele le sunt adresate fiilor lui Israel care trăiau în vremea pogorârii Coranului, în timp ce faptele menționate au fost săvârșite de strămoșii lor. Aceste fapte le sunt atribuite celor de mai târziu din mai multe motive.

Mai întâi, ei se lăudau, își atribuiau puritate și pretindeau că sunt mai presus de Muhammad și de cei care au crezut în el. Allah le-a arătat stări ale strămoșilor lor, pe care ei înșiși le recunoșteau, pentru ca tuturor să le devină limpede că nu erau oameni ai răbdării, ai caracterului nobil și ai faptelor înalte. Dacă aceasta era starea strămoșilor lor, despre care se presupunea că erau mai vrednici și într-o stare mai înaltă decât urmașii lor, ce se poate spune despre cei cărora le erau adresate aceste cuvinte?

În al doilea rând, binefacerea lui Allah asupra celor de dinainte a ajuns și la cei de după ei. Binefacerea dăruită părinților este o binefacere dăruită și copiilor. De aceea li s-a vorbit despre ea, căci îi cuprinde și pe ei.

În al treilea rând, faptul că li se vorbește despre faptele altora arată că membrii unei comunități unite în aceeași religie se sprijină unii pe alții și lucrează împreună pentru binele lor. Este ca și cum cei dintâi și cei de pe urmă ar trăi în același timp și ca și cum ceea ce face unul dintre ei ar fi făcut de toți. Binele săvârșit de unul aduce folos tuturor, iar răul săvârșit de unul aduce vătămare tuturor.

În al patrulea rând, cele mai multe dintre aceste fapte nu au fost dezaprobate de urmașii lor, iar cel mulțumit de un păcat este părtaș cu cel care îl săvârșește. Există și alte înțelepciuni pe care numai Allah le cunoaște.

Apoi Allah Preaînaltul a dat o judecată cu privire la grupurile care se revendicau de la Scripturi.

Versetul 62

Această judecată îi privește îndeosebi pe oamenii Scripturii, deoarece opinia corectă este că sabeenii fac parte dintre grupurile creștinilor. Allah a vestit că aceia dintre credincioșii acestei comunități, dintre evrei, creștini și sabeeni care au crezut în Allah și în Ziua de Apoi și au dat crezare Mesagerilor lor vor avea o răsplată mare și siguranță; ei nu vor avea a se teme și nici nu vor fi mâhniți. Cât despre cei dintre ei care nu au crezut în Allah, în Mesagerii Săi și în Ziua de Apoi, starea lor este opusă: asupra lor sunt frica și mâhnirea.

Interpretarea corectă este că această judecată privește aceste grupuri în ele însele, nu în raport cu credința în Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, deoarece versetul relatează starea lor de dinaintea trimiterii sale. Aceasta era realitatea lor.

Aceasta este metoda Coranului: dacă, în timpul expunerii versetelor, în suflet s-ar putea naște o înțelegere greșită, se găsește neapărat ceva care o înlătură. Coranul este pogorât de Cel Care cunoaște lucrurile înainte ca ele să existe și a Cărui îndurare cuprinde totul.

Allah știe cel mai bine, dar explicația este că, după ce i-a amintit pe fiii lui Israel, i-a mustrat și le-a pomenit păcatele și faptele urâte, cineva ar fi putut crede că mustrarea îi cuprinde pe toți. De aceea, Allah Preaînaltul a descris cine dintre ei nu este cuprins de mustrare. De asemenea, menționarea numai a fiilor lui Israel ar fi putut lăsa impresia că judecata li se aplică doar lor. Allah a dat, așadar, o judecată generală, care cuprinde toate grupurile, pentru ca adevărul să fie limpede și orice neînțelegere să dispară. Slavă Celui Care a așezat în Cartea Sa ceea ce uimește mințile învățaților!

Apoi Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, S-a întors la mustrarea fiilor lui Israel pentru faptele strămoșilor lor.

Versetele 63 și 64

Amintiți-vă când Allah a încheiat cu voi legământul solemn, întărit prin teama pe care v-a insuflat-o ridicarea Muntelui deasupra voastră. Vi s-a spus să țineți cu tărie ceea ce vi s-a dăruit din Tora, adică să o primiți cu seriozitate și strădanie și să aveți răbdare în împlinirea poruncilor lui Allah. „Amintiți-vă ceea ce se află în el”, adică în Scriptura voastră, citind-o și învățând-o, pentru ca voi să vă feriți de pedeapsa și de mânia lui Allah sau pentru ca să vă numărați printre oamenii cu taqwa.

După ce legământul a fost astfel întărit, v-ați abătut și v-ați îndepărtat. Fapta voastră ar fi cerut să se abată asupra voastră cele mai mari pedepse. Dacă nu ar fi fost harul lui Allah asupra voastră și îndurarea Sa, v-ați fi numărat printre cei pierduți.

Versetele 65 și 66

Cunoașteți bine starea celor dintre voi care au încălcat Sabatul. Allah a istorisit pe larg întâmplarea lor în Sura al-A'raf, începând cu aceste cuvinte: „Întreabă-i despre cetatea aflată lângă mare, când încălcau Sabatul...” (al-A'raf, 7:163). Din pricina acestui păcat mare, Allah S-a mâniat pe ei și i-a făcut maimuțe disprețuite, înjosite și umilite.

Allah a făcut această pedeapsă o pildă pentru cei din popoarele vremii care au fost de față sau cărora le-a ajuns vestea ei, precum și pentru cei veniți după aceea. Astfel, dovada lui Allah este statornicită împotriva robilor, pentru ca ei să se oprească de la păcate. Însă ea nu este o povață folositoare decât pentru cei cu taqwa; ceilalți nu trag folos din semne.

Versetele 67 la 74

Amintiți-vă ceea ce s-a petrecut între voi și Musa atunci când ați ucis un om, apoi v-ați învinuit unii pe alții și v-ați certat cu privire la ucigaș, până când situația s-a înrăutățit și, dacă Allah nu v-ar fi lămurit adevărul, era aproape să se nască între voi un rău mare. Pentru a arăta cine era ucigașul, Musa v-a spus să înjunghiați o vacă. Ar fi trebuit să vă grăbiți să împliniți porunca lui, fără să vă împotriviți, însă ați ales să puneți întrebări și să ridicați obiecții.

Ei au spus: „Îți bați joc de noi?” Profetul lui Allah a răspuns: „Caut adăpost la Allah să nu fiu dintre cei neștiutori.” Cel neștiutor rostește cuvinte fără niciun folos și își bate joc de oameni. Omul cu rațiune socotește batjocorirea unui semen drept unul dintre cele mai mari neajunsuri care vatămă religia și rațiunea. Dacă Allah l-a așezat mai presus de acela, această superioritate îi cere să-I mulțumească Domnului său și să aibă milă de robii Lui.

Când Musa le-a spus aceasta, au înțeles că vorbea adevărat și au cerut să li se lămurească vârsta vacii. Allah le-a spus că nu trebuia să fie nici bătrână, nici tânără, ci de vârstă mijlocie. Trebuiau să împlinească porunca și să înceteze să îngreuneze lucrurile și să pună întrebări izvorâte din încăpățânare.

Apoi au întrebat ce culoare trebuia să aibă. Răspunsul a fost că trebuia să fie o vacă galbenă, de un galben intens, care îi încântă pe privitori prin frumusețea ei.

Ei au cerut din nou să li se lămurească ce fel de vacă trebuia să fie, susținând că vacile li se păreau asemănătoare și spunând că, dacă Allah voia, aveau să fie călăuziți spre ea.

Li s-a răspuns că trebuia să fie o vacă neînvățată cu munca: să nu fi arat pământul și să nu fi fost folosită la udarea ogorului; să fie lipsită de cusur sau, potrivit unui alt înțeles, nefolosită la muncă și să nu aibă nicio pată de altă culoare decât culoarea descrisă. Atunci au spus: „Acum ai adus adevărul limpede.” Aceasta a fost o dovadă a neștiinței lor, căci Musa le adusese adevărul de la început. Dacă ar fi luat orice vacă, scopul poruncii ar fi fost împlinit. Dar ei au îngreunat lucrurile prin mulțimea întrebărilor, iar Allah le-a făcut porunca mai grea. Dacă nu ar fi spus „dacă Allah voiește”, nici atunci nu ar fi găsit-o.

Ei au înjunghiat vaca descrisă prin acele însușiri, dar puțin a lipsit să nu o facă, din pricina încăpățânării lor.

După ce au înjunghiat-o, Allah le-a spus să lovească mortul cu o parte a ei, fie că era vorba despre o anumită parte sau despre oricare parte, căci stabilirea ei nu aduce niciun folos. L-au lovit, iar Allah l-a readus la viață și a scos la iveală ceea ce ascundeau. Omul a spus cine era ucigașul său. Readucerea lui la viață sub ochii lor era o dovadă că Allah îi învie pe cei morți, pentru ca ei să priceapă și să se oprească de la ceea ce le face rău.

„Apoi, după aceea, inimile voastre s-au împietrit”, adică au devenit tari și aspre, astfel încât povața nu le-a mai influențat. Aceasta s-a petrecut după ce Allah le dăruise binefaceri mărețe și le arătase semnele Sale. Inimile lor nu ar fi trebuit să se împietrească, deoarece ceea ce văzuseră ar fi trebuit să le înmoaie și să le facă supuse.

Allah a descris împietrirea lor spunând că inimile le-au devenit asemenea pietrelor, care sunt mai tari decât fierul. Fierul și plumbul se topesc atunci când sunt puse în foc, pe când pietrele nu se topesc. Cuvintele „sau chiar mai împietrite” înseamnă că inimile lor nu sunt mai puțin tari decât pietrele; particula „sau” nu are aici sensul de „mai degrabă”.

Apoi Allah a arătat că pietrele sunt mai bune decât inimile lor: dintre pietre sunt unele din care țâșnesc râuri, altele se despică și din ele iese apa, iar altele se prăbușesc de teama lui Allah. Prin aceste însușiri, pietrele au întrecut inimile lor.

Allah i-a amenințat apoi cu cea mai aspră amenințare: El nu este nepăsător față de ceea ce fac ei, ci le cunoaște și le păstrează toate faptele, mici și mari, și îi va răsplăti pentru ele în chip deplin.

Trebuie știut că mulți dintre tâlcuitori - Allah să aibă milă de ei - și-au încărcat tâlcuirile cu istorisiri ale fiilor lui Israel, au aplicat aceste istorisiri versetelor coranice și le-au folosit drept explicații ale Cărții lui Allah, sprijinindu-se pe cuvintele Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Povestiți de la fiii lui Israel, fără nicio opreliște.”⁶

În opinia mea, deși este îngăduit ca relatările lor să fie transmise separat, fără să fie legate de Cartea lui Allah ori aplicate asupra ei, ele nu pot fi folosite în niciun caz drept explicații ale Cărții lui Allah dacă nu sunt confirmate autentic de Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Valoarea lor este cea arătată de cuvintele Profetului: „Nu-i credeți pe oamenii Scripturii și nici nu-i socotiți mincinoși.”⁷

Dacă aceste relatări rămân îndoielnice, în vreme ce este un lucru îndeobște cunoscut în religia islamului că trebuie să se creadă cu certitudine în Coran, atât în cuvintele, cât și în sensurile sale, atunci nu este îngăduit să fie folosite drept sensuri certe ale Cărții lui Allah istorisiri transmise prin relatări necunoscute, despre care este foarte probabil că sunt mincinoase în întregime sau în cea mai mare parte. Niciun om cu judecată nu se îndoiește de aceasta. Totuși, din nepăsarea față de acest principiu s-a ajuns la ceea ce s-a ajuns. Allah este Cel Care dăruiește izbânda.

Versetele 75 la 78

Aceste cuvinte curmă speranța credincioșilor că oamenii Scripturii vor crede. Nu nădăjduiți în credința lor, căci purtarea lor nu dă niciun temei unei asemenea speranțe. Ei răstălmăceau Cuvântul lui Allah după ce îl înțeleseseră și îl cunoscuseră, atribuindu-i sensuri pe care Allah nu le-a voit, pentru a-i face pe oameni să creadă că acele sensuri veneau de la Allah, deși nu veneau de la El. Dacă aceasta era purtarea lor față de propria Carte, pe care o socoteau cinstea și religia lor, și prin ea îi opreau pe oameni de la calea lui Allah, cum s-ar putea nădăjdui că ei vă vor crede? Este un lucru cât se poate de puțin probabil.

Apoi Allah a descris starea ipocriților dintre oamenii Scripturii. Când îi întâlneau pe credincioși, spuneau din gură că au crezut, arătând în exterior ceea ce nu se afla în inimile lor. Dar când rămâneau singuri între oameni ai aceleiași religii, își spuneau unii altora: „Le arătați credința și le spuneți că sunteți asemenea lor? Aceasta le va da o dovadă împotriva voastră. Ei vor spune: «Ați recunoscut că ceea ce urmăm noi este adevărul, iar ceea ce urmați voi este falsitatea» și vor folosi recunoașterea voastră drept dovadă împotriva voastră înaintea Domnului vostru. Oare nu aveți rațiune, ca să părăsiți ceea ce le oferă o dovadă împotriva voastră?”

Allah spune despre aceste cuvinte pe care ei și le adresau unii altora: „Oare nu știu ei că Allah cunoaște atât ceea ce ascund, cât și ceea ce dezvăluie?” Chiar dacă își ascundeau între ei convingerile și își închipuiau că, păstrându-le tăinuite, credincioșii nu vor putea aduce împotriva lor nicio dovadă, aceasta era o mare greșeală și o mare neștiință. Allah le cunoaște atât tainele, cât și ceea ce arată și le va dezvălui robilor Săi adevărata stare.

Printre oamenii Scripturii se aflau și oameni de rând, care nu făceau parte dintre învățați. Ei nu aveau parte din Cartea lui Allah decât de simplă recitare și nu aveau cunoștință de ceea ce știau cei menționați mai înainte, care cunoșteau pe deplin starea lucrurilor. Acești oameni de rând se mărgineau la presupuneri și la imitarea învățaților lor.

În aceste versete, Allah a menționat învățații lor, oamenii lor de rând, ipocriții dintre ei și pe cei care nu erau ipocriți. Învățații stăruiau în rătăcirea lor, iar oamenii de rând îi imitau fără să aibă o înțelegere limpede. De aceea, nu există temei pentru a nădăjdui că vreuna dintre cele două categorii va crede.

Versetul 79

Allah Preaînaltul i-a amenințat pe cei care răstălmăcesc Cartea și spun despre ceea ce au schimbat și au scris: „Aceasta este de la Allah.” În aceasta se află atât arătarea falsității, cât și ascunderea adevărului, iar ei fac aceasta în cunoștință de cauză, pentru a dobândi prin ea un preț neînsemnat. Întreaga lume, de la începutul până la sfârșitul ei, nu este decât un preț neînsemnat. Ei își fac din falsitatea lor o capcană prin care vânează bunurile aflate în mâinile oamenilor.

Îi nedreptățesc astfel în două feluri: le tulbură religia, amestecând-o cu falsitatea, și le iau averile fără drept, prin cea mai deșartă dintre minciuni. Aceasta este mai grav decât luarea lor cu forța, prin furt sau în alte moduri asemănătoare. De aceea Allah îi amenință pentru amândouă: „Vai lor pentru ceea ce au scris mâinile lor”, adică pentru răstălmăcirea și falsitatea lor, „și vai lor pentru ceea ce dobândesc” din averi. Cuvântul „vai” cuprinde asprimea pedepsei și amărăciunea părerii de rău și poartă în el o amenințare aspră.

Shaykh al-Islam a spus, după ce a menționat aceste versete, de la cuvintele „Mai nădăjduiți” până la „ceea ce dobândesc”: „Allah i-a mustrat pe cei care răstălmăcesc cuvintele, abătându-le de la locurile lor. Aceasta îl cuprinde pe cel care tâlcuiește Cartea și Sunnah potrivit principiilor pe care le-a întemeiat pe inovații false. El i-a mustrat și pe cei care nu cunosc Scriptura decât prin simpla recitare. Aceasta îl cuprinde pe cel care părăsește cugetarea asupra Coranului și nu cunoaște decât simpla rostire a literelor sale, precum și pe cel care scrie cu mâna sa o carte potrivnică Cărții lui Allah, ca să dobândească prin ea un câștig lumesc, apoi o pune pe seama lui Allah, spunând, de pildă:

«Aceasta este Legea și religia; acesta este sensul Cărții și al Sunnei; aceasta este [înțelegerea rațională] a primelor generații și a imamilor; acestea sunt principiile religiei pe care fiecare persoană în parte sau comunitatea în ansamblu trebuie să le creadă.» Mustrarea îl cuprinde și pe cel care ascunde ceea ce cunoaște din Carte și din Sunnah, pentru ca potrivnicul său să nu folosească aceste cunoștințe ca dovadă în sprijinul adevărului pe care îl susține. Aceste lucruri sunt foarte răspândite printre adepții dorințelor, atât în rândul grupărilor în ansamblu, precum rafidiții [și jahmiții și alții asemenea lor dintre adepții dorințelor și ai kalamului], cât și în cazuri particulare, precum la mulți dintre cei care se revendică de la juriști...” Aici se încheie citatul.⁸

Versetele 80 la 82

După ce a menționat faptele lor urâte, Allah a arătat că, în pofida acestora, ei se socoteau curați și mărturiseau despre ei înșiși că vor fi izbăviți de pedeapsa lui Allah și vor dobândi răsplata Sa. Ei susțineau că Focul nu-i va atinge decât câteva zile, atât de puține încât pot fi numărate pe degete. Astfel, au unit purtarea rea cu sentimentul siguranței față de urmări.

Fiindcă aceasta nu era decât o pretenție, Allah Preaînaltul le-a răspuns: „Spune-le, o, Mesagerule: «Ați primit voi de la Allah un legământ?»”, adică un legământ întemeiat pe credința în El și în Mesagerii Săi și pe ascultarea de El. Acesta este legământul care îi aduce izbăvire celui care îl împlinește și care nu se schimbă și nu se înlocuiește. „Sau spuneți despre Allah ceea ce nu știți?” Allah a arătat că adevărul pretenției lor depinde de unul dintre aceste două lucruri, fără să existe un al treilea.

Ori au primit de la Allah un legământ, iar atunci pretenția lor este adevărată, ori născocesc cuvinte despre El, iar atunci pretenția lor este mincinoasă, ceea ce le sporește rușinea și pedeapsa. Din starea lor se știe că nu au primit niciun legământ de la Allah: ei au tăgăduit mulți Profeți, ajungând chiar să-i ucidă pe unii dintre ei, s-au împotrivit ascultării de Allah și au încălcat legămintele. Rămâne, așadar, o singură posibilitate: ei născocesc minciuni și spun despre Allah ceea ce nu știu. A vorbi despre Allah fără știință este una dintre faptele cel mai aspru interzise și dintre cele mai respingătoare.

Apoi Allah Preaînaltul a rostit o judecată generală, care îi cuprinde pe fiii lui Israel și pe toți ceilalți. Aceasta este singura judecată adevărată, nu închipuirile și pretențiile lor cu privire la cei pierduți și la cei mântuiți. El spune: „Ba da!”, adică lucrurile nu stau așa cum ați susținut, căci vorbele voastre nu au niciun temei. Adevărul este cel arătat de cuvintele: „cel care dobândește o faptă rea”. Formularea nehotărâtă din cadrul condiției cuprinde atât shirk-ul, cât și păcatele mai mici, însă aici este avut în vedere shirk-ul, după cum arată cuvintele: „și este cuprins de păcatul său”. Păcatul îl înconjoară pe cel care îl săvârșește și nu-i lasă nicio cale de scăpare. Aceasta nu se întâmplă decât în cazul shirk-ului, deoarece păcatul nu-l poate cuprinde astfel pe cel care are credință.

„Acela este dintre oamenii Focului și va rămâne în el veșnic.” Khawarij au folosit acest verset drept dovadă că săvârșitorul unui păcat devine necredincios. Însă versetul este o dovadă împotriva lor, după cum se vede, fiindcă el se referă în mod limpede la shirk. Tot astfel, orice adept al falsității care invocă un verset sau un hadith autentic pentru a-și susține părerea falsă va găsi neapărat în însăși dovada invocată ceva care se întoarce împotriva lui.

„Iar cei care cred” în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în Mesagerii Săi și în Ziua de Apoi „și săvârșesc fapte bune”. Faptele nu sunt bune decât dacă întrunesc două condiții: să fie săvârșite cu sinceritate pentru Fața lui Allah și potrivit Sunnei Mesagerului Său.

Prin urmare, aceste două versete arată că oamenii izbăvirii și ai izbânzii sunt cei care au credință și săvârșesc fapte bune, iar cei pierduți, oamenii Focului, sunt cei care Îi fac asociați lui Allah și nu cred în El.

Versetul 83

Aceste rânduieli fac parte dintre principiile religiei pe care Allah le-a poruncit în fiecare Lege revelată, deoarece cuprind binele general din orice timp și din orice loc. De aceea, ele nu sunt supuse abrogării, la fel cum nici principiul religiei nu este supus abrogării. Allah ni le-a poruncit și nouă în cuvintele: „Adorați-L pe Allah și nu-I faceți niciun asociat...”, până la sfârșitul versetului (an-Nisa', 4:36).

„Și amintiți-vă când am luat legământul fiilor lui Israel.” Din pricina împietririi lor, de fiecare dată când li se dădea o poruncă, se împotriveau și nu o primeau decât însoțită de jurăminte solemne și legăminte întărite.

„Nu-L adorați decât pe Allah” este o poruncă de a-L adora numai pe Allah și o interdicție de a-I face asociați. Acesta este temeiul religiei, fără de care nicio faptă nu este primită, și acesta este dreptul lui Allah Preaînaltul asupra robilor Săi.

„Purtați-vă cu bunătate față de părinți”, adică faceți-le bine prin orice cuvânt și orice faptă care reprezintă bunătate față de ei. Porunca interzice atât purtarea rea față de părinți, cât și lipsa bunătății, deoarece bunătatea este obligatorie, iar porunca unui lucru cuprinde interzicerea contrariului său. Bunătatea are două contrarii: purtarea rea, care este păcatul mai grav, și părăsirea bunătății fără săvârșirea unui rău, care este interzisă, dar nu trebuie așezată pe aceeași treaptă cu prima.

Același lucru se spune despre păstrarea legăturilor cu rudele și despre bunătatea față de orfani și nevoiași. Formele concrete ale bunătății nu pot fi cuprinse prin numărare, ci sunt cunoscute prin definiția ei, așa cum s-a arătat mai înainte.

Apoi Allah a poruncit bunătatea față de oameni în general: „vorbiți-le oamenilor frumos”. Din vorbirea frumoasă fac parte poruncirea binelui, oprirea răului, transmiterea cunoștințelor folositoare, oferirea salutului, întâmpinarea cu un chip senin și orice alt cuvânt bun.

Fiindcă omul nu poate ajunge la toți oamenii cu averea sa, i s-a poruncit un lucru prin care poate face bine oricărei făpturi: bunătatea în vorbire. Aceasta cuprinde interdicția de a le vorbi oamenilor urât, chiar și necredincioșilor. De aceea Allah spune: „Nu discutați cu oamenii Scripturii decât în felul cel mai frumos” (al-'Ankabut, 29:46).

Buna-cuviință pe care Allah le-a insuflat-o robilor Săi cere ca omul să fie demn în cuvintele și faptele sale, să nu fie nerușinat, grosolan, insultător sau certăreț, ci să aibă un caracter frumos, o mare îngăduință, să se poarte cu amabilitate față de fiecare și să rabde vătămarea venită din partea făpturilor, ascultând porunca lui Allah și nădăjduind în răsplata Sa.

Apoi Allah le-a poruncit să împlinească rugăciunea și să dea zakah. Așa cum s-a arătat mai înainte, rugăciunea cuprinde sinceritatea față de Cel adorat, iar zakah cuprinde binefacerea față de robi.

După ce vi s-au dat aceste porunci frumoase - porunci despre care omul înzestrat cu vedere lăuntrică și rațiune înțelege că Allah le-a dat robilor Săi din bunătate față de ei și că le-a dăruit ca binefacere - și după ce Allah a luat legământul de la voi, „v-ați abătut” îndepărtându-vă cu totul. Cel care se întoarce de la ceva poate să păstreze intenția de a reveni, însă aceștia nu aveau nici dorință, nici intenția de a reveni la aceste porunci. Căutăm adăpost la Allah de lipsirea de ajutorul Său.

Cuvintele „în afară de puțini dintre voi” reprezintă o excepție, pentru ca nimeni să nu creadă că toți s-au abătut. Allah a arătat astfel că pe câțiva dintre ei i-a ocrotit și i-a ținut statornici.

Versetele 84 la 86

Fapta menționată în aceste versete a fost săvârșită de cei care trăiau în Medina în vremea Revelației. Înainte de trimiterea Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, al-Aws și al-Khazraj, care aveau să devină Ansarii, erau politeiști și se luptau între ei potrivit obiceiului din jahiliyyah. Cele trei triburi evreiești - Banu Qurayzah, Banu an-Nadir și Banu Qaynuqa' - s-au așezat printre ei, iar fiecare trib evreiesc a încheiat alianța cu câte o grupare dintre locuitorii Medinei.

Când izbucnea lupta, evreul își ajuta aliatul împotriva vrăjmașilor acestuia, care erau sprijiniți de cealaltă grupare evreiască. Astfel, un evreu îl ucidea pe alt evreu sau îl alunga din casa lui atunci când aveau loc izgoniri și jafuri. Apoi, când războiul lua sfârșit și existau prizonieri în ambele tabere, ei se răscumpărau unii pe alții.

Toate cele trei lucruri le fuseseră impuse: să nu-și verse sângele unii altora, să nu se alunge unii pe alții și, dacă găseau un prizonier dintre ai lor, să-l răscumpere. Ei au împlinit ultima poruncă, dar le-au părăsit pe primele două. Allah i-a mustrat pentru aceasta: „Credeți, oare, într-o parte a Cărții”, adică în porunca răscumpărării prizonierului, „și nu credeți în altă parte?”, adică în interdicția uciderii și a alungării.

Acest verset arată că din credință fac parte împlinirea poruncilor și ferirea de interdicții și că faptele poruncite fac parte din credință.

Allah Preaînaltul spune: „Răsplata celui dintre voi care face aceasta nu poate fi decât rușinea în viața lumească.” Aceasta s-a și împlinit: Allah i-a făcut de rușine și i-a dat Mesagerului Său putere asupra lor, astfel încât unii au fost uciși, alții luați prizonieri, iar alții izgoniți. „Iar în Ziua Învierii ei vor fi trimiși la cea mai aspră pedeapsă”, adică la cea mai mare. „Allah nu este nepăsător față de ceea ce faceți.”

Apoi Allah a arătat pricina care i-a făcut să nu creadă într-o parte a Cărții, deși credeau în alta: „Aceștia sunt cei care au cumpărat viața lumească în schimbul Vieții de Apoi.” Ei și-au închipuit că, dacă nu-și ajutau aliații, s-ar fi acoperit de rușine, așa că au ales Focul în locul rușinii. De aceea Allah spune: „Pedeapsa nu le va fi ușurată”, ci va rămâne în toată asprimea ei, iar ei nu vor avea parte de nicio clipă de odihnă, „și nici nu vor fi ajutați”, adică nimeni nu va îndepărta de la ei ceea ce le este neplăcut.

Versetul 87

Allah Preaînaltul le amintește fiilor lui Israel binefacerea Sa: l-a trimis la ei pe Musa, cel căruia i-a vorbit, și i-a dăruit Tora. După el, a trimis unul după altul Mesageri care judecau potrivit Torei, până când șirul Profeților lor s-a încheiat cu 'Isa, fiul lui Maryam - pacea fie asupra sa. Lui i-a dăruit dovezi limpezi, suficiente pentru ca un om să creadă pe temeiul lor.

„L-am întărit cu Duhul Sfânt”, adică Allah l-a întărit prin Duhul Sfânt. Cei mai mulți tâlcuitori au spus că acesta este Jibril - pacea fie asupra sa -, iar alții au spus că este credința prin care Allah îi întărește pe robii Săi.

Cu toate aceste binefaceri a căror măsură nu poate fi cuprinsă, ori de câte ori Mesagerii v-au adus „ceea ce sufletele voastre nu doreau”, ați refuzat cu trufie să credeți în ei: pe unii i-ați tăgăduit, iar pe alții i-ați ucis. Ați pus dorințele mai presus de călăuzire și lumea aceasta mai presus de Viața de Apoi. Versetul cuprinde o mustrare și o amenințare a căror asprime este limpede.

Versetul 88

Ei și-au căutat o scuză pentru că nu credeau în lucrul la care îi chemai, o, Mesagerule, spunând că inimile lor sunt acoperite, adică peste ele se află învelișuri și acoperăminte care le împiedică să înțeleagă ceea ce spui. În închipuirea lor, aceasta le-ar fi oferit o scuză pentru lipsa de cunoaștere. Însă era o minciună. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Dimpotrivă, Allah i-a blestemat pentru necredința lor”, adică sunt alungați și lipsiți de îndurarea Sa din pricina necredinței lor. Puțini dintre ei cred sau credința lor este puțină, în vreme ce necredința lor este multă.

Versetele 89 și 90

Le-a venit de la Allah, prin cea mai aleasă dintre făpturi și Pecetea Profeților, o Carte care confirmă ceea ce se afla la ei în Tora. Ei o cunoșteau și erau siguri de venirea ei. Mai mult, când între ei și politeiști izbucneau războaie în vremea jahiliyyah, cereau biruința prin acest Profet, îi amenințau pe politeiști cu venirea lui și spuneau că vor lupta alături de el împotriva lor.

Însă, când le-au venit această Carte și Profetul pe care îl recunoșteau, nu au crezut în el, din răzvrătire și invidie că Allah Își pogoară harul asupra cui voiește dintre robii Săi. Allah i-a blestemat și S-a mâniat pe ei cu mânie peste mânie, din pricina marii lor necredințe și a succesiunii îndoielii și shirk-ului lor.

În Viața de Apoi vor avea parte de o pedeapsă umilitoare, adică dureroasă și chinuitoare: intrarea în Foc și pierderea desfătărilor veșnice. Ce rea este starea lor și ce rău schimb au făcut atunci când au dat credința în Allah, în Cărțile și în Mesagerii Săi în schimbul necredinței în El, în Cărțile și în Mesagerii Săi, deși aveau cunoaștere și certitudine! Tocmai de aceea pedeapsa lor va fi mai aspră.

Versetele 91 la 93

Când li se poruncea evreilor să creadă în ceea ce Allah i-a pogorât Mesagerului Său, adică în Coran, ei se purtau cu trufie și se răzvrăteau, spunând: „Credem în ceea ce ne-a fost pogorât nouă”, dar nu credeau în celelalte Cărți. Ei aveau însă datoria să creadă în tot ceea ce Allah a pogorât, indiferent dacă fusese pogorât asupra lor sau asupra altora. Aceasta este credința folositoare: credința în tot ceea ce Allah le-a pogorât tuturor Mesagerilor Săi.

A face deosebire între Mesageri și Cărți și a pretinde că se crede doar în unii Mesageri și doar în unele Cărți nu este credință, ci necredința însăși. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Cei care nu cred în Allah și în Mesagerii Săi, care voiesc să facă deosebire între Allah și Mesagerii Săi și spun: «Credem în unii și nu credem în alții», voind să-și aleagă o cale de mijloc, aceia sunt cu adevărat necredincioși” (an-Nisa', 4:150-151).

Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, le-a dat aici un răspuns deplin și i-a constrâns printr-o dovadă de care nu se puteau feri. El a răspuns necredinței lor în Coran în două feluri. Mai întâi a spus: „deși este adevărul”. Dacă el este adevărul în toate veștile, poruncile și interdicțiile pe care le cuprinde și vine de la Domnul lor, atunci a nu crede în el înseamnă a nu crede în Allah și în adevărul pe care El l-a pogorât.

Apoi a spus: „care confirmă ceea ce se află la ei”, adică este în acord cu adevărul arătat de Scripturile lor și veghează asupra lor. De ce credeți în ceea ce v-a fost pogorât vouă, dar nu credeți în ceea ce îi este asemenea? Este aceasta altceva decât părtinire și urmarea dorințelor în locul călăuzirii?

Mai mult, faptul că acest Coran confirmă ceea ce se află la ei înseamnă că el este dovada lor pentru adevărul Cărților pe care le țin în mâini. Ei nu pot dovedi adevărul acelor Cărți decât prin el. Dacă nu cred în el și îl tăgăduiesc, se aseamănă cu cineva care face o afirmație sprijinită pe o singură dovadă, fără de care afirmația sa nu poate sta în picioare, iar apoi își atacă propria dovadă și o declară mincinoasă. Nu este aceasta nesăbuință și nebunie? Astfel, necredința lor în Coran a devenit necredință în ceea ce aveau în propriile mâini și o anulare a acestuia.

Apoi Allah a arătat că pretenția lor de a crede în ceea ce le fusese pogorât era neîntemeiată: „Spune-le: «Atunci de ce i-ați ucis mai înainte pe Profeții lui Allah, dacă sunteți credincioși?»”

„Cu siguranță, Musa v-a adus dovezi limpezi”, adică dovezi clare care arătau adevărul, „iar după aceea ați luat vițelul” spre adorare, adică după venirea lui Musa, „și ați fost nedrepți”. Nu aveați nicio scuză pentru aceasta.

„Și amintiți-vă când am luat legământul vostru și am ridicat Muntele deasupra voastră: «Țineți cu tărie ceea ce v-am dăruit și ascultați!»”, adică ascultați, primind porunca, supunându-vă ei și răspunzându-i. „Ei au spus: «Am auzit și nu ne supunem»”, adică aceasta a devenit starea lor. „Din pricina necredinței lor, dragostea vițelului le-a pătruns inimile”, adică iubirea vițelului și a adorării lui a fost turnată în inimile lor și le-a pătruns din pricina necredinței lor.

„Spune: «Ce rău este ceea ce vă poruncește credința voastră, dacă sunteți credincioși!»” Voi pretindeți credința și vă lăudați cu religia cea adevărată, dar i-ați ucis pe Profeții lui Allah și ați luat vițelul ca dumnezeu în afară de Allah atunci când Musa, Profetul lui Allah, a lipsit dintre voi. Nu i-ați primit poruncile și interdicțiile decât după ce ați fost amenințați și Muntele a fost ridicat deasupra voastră. V-ați luat un angajament prin cuvânt, dar l-ați încălcat prin faptă. Ce fel de credință este aceasta pe care o pretindeți și ce fel de religie?

Dacă aceasta ar fi credință, așa cum susțineți, atunci cât de rea este credința care îl cheamă pe om la răzvrătire, la necredință în Mesagerii lui Allah și la multă nesupunere! Se știe că adevărata credință îi poruncește omului orice bine și îl oprește de la orice rău. Astfel s-au vădit minciuna lor și contradicția în care se aflau.

Versetele 94 la 96

„Spune-le”, pentru a le pune la încercare pretenția: „Dacă lăcașul Vieții de Apoi”, adică Paradisul, „vă este rezervat vouă la Allah, cu excluderea celorlalți oameni”, după cum susțineți că nimeni nu va intra în Paradis decât dacă este evreu sau creștin și că Focul nu vă va atinge decât câteva zile, atunci, dacă sunteți sinceri în această pretenție, „doriți-vă moartea”.

Acesta este un fel de mubahalah între ei și Mesagerul lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, adică o confruntare în care fiecare parte cere ca blestemul lui Allah să cadă asupra celui mincinos. După ce au fost puși astfel în strâmtoare din pricina încăpățânării lor, nu le-au mai rămas decât două posibilități: fie să creadă în Allah și în Mesagerul Său, fie să accepte această chemare printr-un lucru ușor pentru ei - dorința morții, care i-ar duce la lăcașul despre care pretindeau că le este rezervat. Însă ei au refuzat.

Astfel, tuturor le-a devenit limpede că se aflau în culmea încăpățânării și a împotrivirii față de Allah și Mesagerul Său, deși cunoșteau adevărul. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Însă ei nu și-o vor dori niciodată, din pricina celor trimise înainte de mâinile lor”, adică din pricina necredinței și a păcatelor lor. Ei știu că moartea este calea care îi duce la răsplătirea faptelor lor rele. De aceea, moartea este lucrul cel mai urât de ei și sunt mai dornici să trăiască decât oricare alți oameni, chiar și decât politeiștii, care nu cred în niciun Mesager și în nicio Carte.

Apoi Allah a arătat cât de puternică era iubirea lor pentru lumea aceasta: „Fiecare dintre ei ar dori să trăiască o mie de ani.” Aceasta este cea mai puternică formă a dorinței de a trăi, căci își doresc o stare aproape cu neputință. Totuși, chiar dacă ar trăi atât, viața lungă nu le-ar folosi cu nimic și nu ar îndepărta de la ei nicio parte a pedepsei. „Allah vede bine ceea ce fac” este o amenințare că vor fi răsplătiți după faptele lor.

Versetele 97 și 98

Spune-le acestor evrei care susțineau că nu cred fiindcă ocrotitorul tău este Jibril - pacea fie asupra sa - și că, dacă ar fi fost un alt înger al lui Allah, ar fi crezut în tine și te-ar fi socotit adevărat: această pretenție a voastră este contradictorie și lipsită de temei și vădește trufie față de Allah.

Jibril - pacea fie asupra sa - este cel care a pogorât Coranul de la Allah asupra inimii tale și tot el a coborât la Profeții de dinaintea ta. Allah este Cel Care i-a poruncit și l-a trimis cu aceasta, astfel încât el nu este decât un Mesager. Mai mult, Cartea pogorâtă prin Jibril confirmă Cărțile de dinaintea ei, fără să le contrazică și fără să li se opună. Ea cuprinde călăuzirea deplină, care scoate din toate felurile de rătăcire, și vestea bună a binelui din această lume și din Viața de Apoi pentru cel care crede în ea.

Dușmănia față de Jibril, care are aceste însușiri, este necredință în Allah și în semnele Sale și dușmănie față de Allah, față de Mesagerii Săi și față de îngerii Săi. Ei nu-i sunt dușmani lui Jibril pentru persoana lui, ci pentru adevărul pe care îl coboară de la Allah asupra Mesagerilor Săi. Această dușmănie cuprinde necredința și dușmănia față de Cel Care l-a trimis, față de mesajul cu care a fost trimis și față de cel la care a fost trimis. Acesta este înțelesul versetului.

Versetul 99

Allah îi spune Profetului Său - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Cu siguranță, am pogorât asupra ta semne limpezi”, prin care cel care caută îndrumarea este călăuzit și prin care dovada este statornicită împotriva celui încăpățânat. Limpezimea lor și puterea cu care arată adevărul au ajuns la un asemenea grad, încât numai cel care a ieșit din ascultarea poruncii lui Allah, s-a răzvrătit împotriva ascultării de El și s-a purtat cu cea mai mare trufie poate refuza să le primească.

Versetul 100

Aceste cuvinte exprimă uimirea față de mulțimea legămintelor pe care le încheiau și față de lipsa lor de răbdare în a le împlini. Formularea „de fiecare dată” arată repetarea: ori de câte ori se încheia un legământ, urma încălcarea lui.

Care era pricina? Cei mai mulți dintre ei nu credeau, iar lipsa credinței i-a făcut să încalce legămintele. Dacă credința lor ar fi fost adevărată, ar fi fost asemenea celor despre care Allah spune: „Printre credincioși sunt bărbați care au fost sinceri în legământul lor cu Allah” (al-Ahzab, 33:23).

Versetele 101 la 103

Când acest Mesager nobil le-a adus Cartea măreață, întemeiată pe adevăr și aflată în acord cu ceea ce aveau la ei, ei pretindeau că se țin de propria Scriptură. Însă, când nu au crezut în acest Mesager și în ceea ce a adus el, „un grup dintre cei cărora li s-a dat Scriptura a aruncat Cartea lui Allah” care le fusese pogorâtă, adică au lepădat-o fiindcă nu o doreau, „în spatele lor”. Această exprimare arată o îndepărtare și mai puternică. Prin fapta lor păreau dintre cei neștiutori, deși cunoșteau adevărul Mesagerului și al mesajului adus de el.

Astfel, a devenit limpede că acest grup dintre oamenii Scripturii nu mai avea nimic de care să se țină. Fiindcă nu au crezut în acest Mesager, necredința lor în el a devenit necredință în propria lor Carte, fără ca ei să-și dea seama.

Din rânduielile statornice ale hotărârii lui Allah și din înțelepciunea Sa face parte ca acela care părăsește ceea ce i-ar aduce folos, deși are putința de a se folosi de el, să fie încercat prin preocuparea pentru ceea ce îi face rău. Cel care părăsește adorarea Celui Preamilostiv ajunge să adore idoli; cel care părăsește iubirea, teama și nădejdea în Allah ajunge să iubească, să se teamă și să nădăjduiască în altcineva; cel care nu-și cheltuiește averea în ascultarea de Allah o cheltuiește în ascultarea lui Shaytan; cel care părăsește smerenia față de Domnul său ajunge să fie umilit înaintea robilor; iar cel care părăsește adevărul ajunge să fie încercat prin falsitate.

Tot astfel, atunci când acești evrei au aruncat Cartea lui Allah în spatele lor, au urmat vrăjitoriile pe care diavolii le recitau și le născociseră în vremea domniei lui Sulayman. Diavolii le-au dezvăluit oamenilor vrăjitoria și au pretins că Sulayman - pacea fie asupra sa - o folosea și că prin ea dobândise marea sa stăpânire. Ei mințeau. Sulayman nu a folosit vrăjitoria, iar Cel Adevărat l-a declarat nevinovat prin cuvintele: „Sulayman nu a fost necredincios”, adică nu a învățat vrăjitoria. „Ci diavolii au fost necredincioși”, deoarece îi învățau pe oameni vrăjitoria pentru a-i rătăci și din dorința de a-i ademeni pe fiii lui Adam.

Evreii au urmat și vrăjitoria care fusese pogorâtă asupra celor doi îngeri aflați în Babil, pe pământul Irakului: Harut și Marut. Vrăjitoria le fusese pogorâtă ca încercare și ispită din partea lui Allah pentru robii Săi. Ei îi învățau pe oameni, dar nu învățau pe nimeni fără să-l sfătuiască mai întâi și să-i spună: „Noi suntem doar o încercare, așa că nu deveni necredincios”, adică nu învăța vrăjitoria, căci ea este necredință. Cei doi îl opreau de la ea și îi arătau gravitatea ei.

Diavolii îi învățau vrăjitoria pentru a înșela și a rătăci, atribuind-o și răspândind-o în numele celui pe care Allah îl declarase nevinovat de ea, Sulayman - pacea fie asupra sa. Cei doi îngeri o predau ca încercare, însoțind aceasta de sfat, pentru ca oamenii să nu aibă nicio scuză. Acești evrei urmau atât vrăjitoria învățată de la diavoli, cât și pe cea predată de cei doi îngeri. Ei au părăsit știința Profeților și a Mesagerilor și s-au îndreptat spre știința diavolilor. Fiecare înclină spre ceea ce i se potrivește.

Apoi Allah a arătat relele vrăjitoriei: „Oamenii învățau de la ei lucruri prin care despărțeau un bărbat de soția sa”, cu toate că iubirea dintre soți nu poate fi comparată cu iubirea dintre alți oameni, deoarece Allah spune despre ei: „Și a așezat între voi afecțiune și îndurare” (ar-Rum, 30:21).

Aceasta arată că vrăjitoria este reală și că poate vătăma cu îngăduința lui Allah, adică prin voia Sa. Îngăduința este de două feluri: îngăduința prin hotărâre, legată de voia lui Allah, așa cum apare în acest verset, și îngăduință religioasă, așa cum apare în versetul anterior: „el a pogorât Coranul asupra inimii tale, cu îngăduința lui Allah” (al-Baqarah, 2:97).

Acest verset și altele asemenea lui arată că mijloacele, oricât de puternic ar fi efectul lor, rămân supuse hotărârii și predestinării și nu acționează independent. Niciuna dintre grupările comunității nu a contrazis acest principiu, în afară de Qadariyyah în privința faptelor robilor. Ei au pretins că acestea sunt independente și nu sunt supuse voii lui Allah, scoțându-le astfel de sub puterea Lui și contrazicând Cartea lui Allah, Sunnah Mesagerului Său și consensul Companionilor și al tabi'inilor.

Apoi Allah a arătat că știința vrăjitoriei aduce numai vătămare, fără niciun folos religios sau lumesc. Unele păcate pot cuprinde anumite foloase lumești, după cum Allah Preaînaltul spune despre băuturile amețitoare și jocurile de noroc: „În ele se află un păcat mare și unele foloase pentru oameni, însă păcatul lor este mai mare decât folosul lor” (al-Baqarah, 2:219).

Vrăjitoria însă aduce numai vătămare și nu există niciun motiv legitim pentru ea. Toate lucrurile interzise aduc fie numai vătămare, fie un rău mai mare decât binele lor; tot astfel, lucrurile poruncite aduc fie numai bine, fie un bine mai mare decât răul lor.

„Deși știau bine”, adică evreii știau, „că cel care cumpără vrăjitoria” și o dorește așa cum cumpărătorul își dorește marfa „nu va avea nicio parte în Viața de Apoi”, ci vrăjitoria îi aduce pedeapsă. Ei nu au săvârșit aceasta din neștiință, ci pentru că au iubit viața lumească mai mult decât Viața de Apoi. „Ce rău este lucrul pentru care și-au vândut sufletele, dacă ar fi știut”, adică dacă ar fi avut știința care rodește fapta, nu ar fi săvârșit aceasta.

Versetele 104 și 105

Când musulmanii i se adresau Mesagerului pentru a învăța treburile religiei, spuneau: „Ra'ina”, adică „ține seama de starea noastră” sau „acordă-ne atenție”, urmărind prin aceasta un sens corect. Evreii îi dădeau însă un sens stricat. Ei au profitat de această împrejurare și au început să i se adreseze Mesagerului prin acel cuvânt, urmărind sensul stricat.

Allah le-a interzis credincioșilor acest cuvânt, închizând astfel calea spre acel rău. Versetul arată că un lucru îngăduit poate fi interzis atunci când devine un mijloc spre ceva interzis. El ne învață și buna-cuviință: să folosim cuvinte care nu pot purta decât un sens frumos, să ne ferim de vorbirea nerușinată și să părăsim cuvintele urâte ori pe cele care pot crea confuzie și pot fi înțelese într-un sens nepotrivit.

De aceea, Allah le-a poruncit un cuvânt care nu putea purta decât un sens bun: „spuneți: «Unzurna»”. Acesta era suficient și împlinea scopul fără niciun neajuns. „Și ascultați” - lucrul ascultat nu este numit, pentru ca porunca să cuprindă tot ceea ce trebuie ascultat: Coranul și Sunnah, care este înțelepciunea. Ascultarea cuprinde atât auzirea cuvintelor și înțelegerea sensurilor lor, cât și răspunsul și supunerea față de ele. În aceasta se află buna-cuviință și ascultarea. Apoi Allah i-a amenințat pe necredincioși cu pedeapsa dureroasă și chinuitoare.

Allah a arătat și dușmănia evreilor și a politeiștilor față de credincioși: ei nu doresc „să se pogoare asupra voastră vreun bine”, nici puțin, nici mult, „de la Domnul vostru”. Aceasta vine din invidia și ura lor față de voi, fiindcă Allah v-a ales pentru harul Său. El este „Stăpânul harului nemărginit”. Din harul Său față de voi face parte și faptul că a pogorât Cartea asupra Mesagerului vostru, pentru ca el să vă curețe, să vă învețe Cartea și înțelepciunea și să vă învețe ceea ce nu știați. Lui I se cuvin lauda și recunoștința.

Versetele 106 și 107

Abrogarea înseamnă mutare. Realitatea abrogării este trecerea persoanelor responsabile din punct de vedere religios de la o rânduială la alta sau înlăturarea unei rânduieli. Evreii tăgăduiau abrogarea și susțineau că ea nu este îngăduită, deși este menționată în Tora lor. Tăgăduirea ei este necredință și simpla urmare a dorinței.

Allah Preaînaltul a arătat înțelepciunea Sa în abrogare. Orice verset pe care îl abrogă sau îl face să fie uitat - adică îi face pe robi să-l uite și îl înlătură din inimile lor - îl înlocuiește cu unul „mai bun decât el”, adică mai folositor pentru voi, „ori asemenea lui”. Aceasta arată că abrogarea nu aduce niciodată un folos mai mic decât rânduiala dinainte, deoarece harul lui Allah sporește, mai ales față de această comunitate, a cărei religie El a făcut-o cât se poate de ușoară.

Allah a arătat că acela care critică abrogarea critică, de fapt, stăpânirea și puterea Sa: „Oare nu știi că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor? Oare nu știi că a lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului?”

Dacă El este Stăpânul vostru și vă cârmuiește prin decretele, poruncile și interdicțiile Sale, așa cum se cuvine Stăpânului Bun și Îndurător, atunci nimeni nu are dreptul să se împotrivească rânduielilor pe care le legiferează pentru robii Săi, după cum nimeni nu-I poate împiedica niciuna dintre hotărârile asupra lor. Robul se află sub cârmuire și este supus poruncilor religioase și hotărârilor predestinate ale Domnului său. Cum i s-ar cuveni să se împotrivească?

Allah este și Ocrotitorul și Ajutorul robilor Săi: îi ocrotește ajutându-i să dobândească ceea ce le este de folos și îi sprijină îndepărtând de la ei ceea ce le face rău. Din ocrotirea Sa face parte și faptul că le legiferează rânduielile cerute de înțelepciunea și îndurarea Sa față de ei.

Cel care cugetă la abrogările din Coran și Sunnah recunoaște prin ele înțelepciunea lui Allah, îndurarea Sa față de robi și felul în care îi conduce spre lucrurile care le sunt de folos, chiar dacă ei nu simt blândețea prin care El face aceasta.

Versetele 108 la 110

Allah le interzice credincioșilor sau evreilor să-i pună Mesagerului lor întrebări precum i-au fost puse lui Musa mai înainte. Sunt avute în vedere întrebările izvorâte din încăpățânare și împotrivire, așa cum Allah Preaînaltul spune: „Oamenii Scripturii îți cer să cobori asupra lor o Carte din cer. Ei i-au cerut lui Musa ceva și mai mare, spunând: «Arată-ni-L pe Allah în chip deslușit»” (an-Nisa', 4:153). El mai spune: „O, voi cei care credeți! Nu întrebați despre lucruri care, dacă v-ar fi dezvăluite, v-ar întrista” (al-Ma'idah, 5:101). Acestea și altele asemănătoare sunt întrebările interzise.

Întrebarea prin care se caută îndrumarea și învățarea este însă vrednică de laudă, iar Allah a poruncit-o în cuvintele: „Întrebați-i pe oamenii Cunoașterii, dacă nu știți” (an-Nahl, 16:43). El îi aprobă atunci când o pun, așa cum apare în cuvintele: „Te întreabă despre băuturile amețitoare și jocurile de noroc” (al-Baqarah, 2:219) și „Te întreabă despre orfani” (al-Baqarah, 2:220), precum și în alte versete asemănătoare.

Fiindcă întrebările interzise sunt condamnabile și îl pot duce pe om până la necredință, Allah spune: „Cel care schimbă credința cu necredință s-a rătăcit de la calea cea dreaptă.”

Apoi Allah a vorbit despre invidia multora dintre oamenii Scripturii. Ei au ajuns să-și dorească să vă întoarcă la necredință după ce ați crezut, s-au străduit pentru aceasta și au pus la cale uneltiri. Însă uneltirea lor se întoarce împotriva lor, așa cum Allah Preaînaltul spune: „Un grup dintre oamenii Scripturii a spus: «Credeți la începutul zilei în ceea ce le-a fost pogorât credincioșilor și nu credeți la sfârșitul ei, poate că se vor întoarce»” (Al 'Imran, 3:72).

Aceasta venea din invidia născută în propriile lor suflete. Allah le-a poruncit credincioșilor să răspundă celor care le făcuseră un rău atât de mare prin iertare și trecere cu vederea, până când El avea să aducă porunca Sa. După aceea, Allah le-a dat porunca jihadului și a alinat inimile credincioșilor prin ceea ce s-a abătut asupra dușmanilor lor: unii au fost uciși, alții au fost înrobiți, iar alții izgoniți. „Cu adevărat, Allah are putere asupra tuturor lucrurilor.”

Apoi Allah le-a poruncit să-și folosească timpul prezent pentru împlinirea rugăciunii, plata zakah și săvârșirea tuturor faptelor prin care se apropie de El. El le-a făgăduit că orice bine ar săvârși nu se va pierde la Allah, ci îl vor găsi la El din belșug, întreg și păstrat. „Cu adevărat, Allah vede bine ceea ce faceți.”

Versetele 111 și 112

Evreii au spus: „Nimeni nu va intra în Paradis decât cel care este evreu”, iar creștinii au spus: „Nimeni nu va intra în Paradis decât cel care este creștin.” Astfel, fiecare grup a hotărât că Paradisul îi aparține numai lui. Acestea nu erau decât închipuiri lipsite de orice valoare dacă nu erau însoțite de argument și dovadă. „Aduceți dovada voastră, dacă spuneți adevărul.”

Tot astfel, oricine face o afirmație trebuie să aducă dovada adevărului ei. Altfel, dacă un altul ar întoarce afirmația împotriva lui și ar susține contrariul, tot fără dovadă, nu ar exista nicio deosebire între ei. Dovada este cea care confirmă afirmațiile sau le vădește falsitatea. Fiindcă ei nu aveau nicio dovadă, s-a știut că pretenția lor era mincinoasă.

Apoi Allah Preaînaltul a menționat dovada generală și limpede, valabilă pentru fiecare om: „Ba da!” Lucrurile nu se hotărăsc prin închipuirile și pretențiile voastre. „Cel care își supune chipul lui Allah” este cel care își săvârșește faptele cu sinceritate numai pentru Allah și se îndreaptă spre El cu inima sa. „Și face bine” înseamnă că, pe lângă sinceritate, Îl adoră pe Domnul său potrivit Legii Sale. Numai aceștia sunt oamenii Paradisului.

Ei își vor avea răsplata la Domnul lor: Paradisul și toate desfătările pe care le cuprinde. „Nu vor avea a se teme și nici nu vor fi mâhniți”: vor dobândi ceea ce doresc și vor fi izbăviți de ceea ce îi înspăimântă.

Din verset se înțelege că omul care nu este astfel face parte dintre oamenii Focului, cei pierduți. Nu există izbăvire decât pentru cei sinceri față de Cel adorat și care îl urmează pe Mesager.

Versetul 113

Dorințele și invidia oamenilor Scripturii au ajuns până acolo încât unii i-au socotit pe ceilalți rătăciți și necredincioși, așa cum au făcut oamenii fără Carte dintre politeiștii arabi și alții. Fiecare grupare o socotește rătăcită pe cealaltă.

În Viața de Apoi, Allah va judeca între cei aflați în dezacord prin judecata Sa dreaptă, pe care le-a făcut-o cunoscută robilor Săi: nu există izbândă și izbăvire decât pentru cel care îi socotește adevărați pe toți Profeții și Mesagerii, împlinește poruncile Domnului său și se ferește de interdicțiile Sale. Toți ceilalți sunt pierduți.

Versetul 114

Nimeni nu este mai nedrept și nu săvârșește o vină mai gravă decât cel care împiedică pomenirea lui Allah în moscheile Sale, împlinirea rugăciunii și celelalte feluri de acte de adorare. „Se străduiește”, adică depune efort și își dă toată silința, „să le ruineze”, atât în sens material, cât și în sens spiritual. Ruinarea materială înseamnă dărâmarea lor, deteriorarea și murdărirea lor, iar ruinarea spirituală înseamnă împiedicarea celor care pomenesc Numele lui Allah în ele.

Această judecată este generală și îl cuprinde pe oricine are această însușire. Îi cuprinde pe oamenii Elefantului; pe qurayshiți, care l-au împiedicat pe Mesagerul lui Allah să ajungă la Moscheea Sacră în anul al-Hudaybiyah; pe creștini, care au ruinat Bayt al-Maqdis; și îi cuprinde pe toți ceilalți nedrepți care se străduiesc să ruineze moscheile, împotrivindu-se lui Allah și înfruntându-L.

Allah i-a răsplătit prin aceea că, atât prin Legea Sa, cât și prin hotărârea Sa, ei nu pot intra în ele decât cu teamă și umiliți. Pentru că ei i-au înspăimântat pe robii lui Allah, Allah i-a înspăimântat pe ei. Politeiștii care l-au împiedicat pe Mesagerul Său nu au rămas astfel decât puțină vreme, până când Allah i-a îngăduit Mesagerului Său să cucerească Mecca și i-a oprit pe politeiști să se apropie de Casa Sa. Allah Preaînaltul spune: „O, voi cei care credeți! Politeiștii sunt necurați, așa că să nu se mai apropie de Moscheea Sacră după acest an al lor” (at-Tawbah, 9:28).

Despre oamenii Elefantului, Allah a menționat ceea ce li s-a întâmplat. În privința creștinilor, Allah le-a dat credincioșilor putere asupra lor, iar aceștia i-au izgonit din Bayt al-Maqdis. Tot astfel, oricine are însușirea lor va primi neapărat partea care i se cuvine.

Aceasta este una dintre marile dovezi: Creatorul a vestit-o înainte să se petreacă, iar ea s-a petrecut așa cum a vestit. Învățații au folosit acest verset drept dovadă că necredincioșilor nu trebuie să li se îngăduie intrarea în moschei.

„Ei vor avea parte de rușine în această lume”, adică de demascare și umilire, după cum s-a arătat, „și de o pedeapsă cumplită în Viața de Apoi”. Dacă nimeni nu este mai nedrept decât cel care împiedică pomenirea Numelui lui Allah în moscheile Sale, atunci nimeni nu are o credință mai mare decât cel care se străduiește să le întrețină și să le însuflețească, atât material, cât și spiritual. Allah Preaînaltul spune: „Moscheile lui Allah sunt întreținute numai de cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi” (at-Tawbah, 9:18).

Mai mult, Allah a poruncit ca lăcașurile Sale să fie înălțate, cinstite și respectate. El spune: „În case cărora Allah le-a îngăduit să fie înălțate și în care este pomenit Numele Său” (an-Nur, 24:36).

Moscheile au numeroase rânduieli, iar temeiul acestora se regăsește în conținutul acestor versete nobile.

Versetul 115

„Ale lui Allah sunt Răsăritul și Apusul.” Aceste două direcții au fost numite în mod deosebit pentru că sunt locurile marilor semne: locurile de unde luminile răsar și unde apun. Dacă Allah este Stăpânul lor, atunci El este Stăpânul tuturor direcțiilor.

Cuvintele „Oriunde vă întoarceți” se referă la îndreptarea fețelor voastre într-o direcție potrivit poruncii Sale. Poate fi vorba despre una dintre aceste situații: Allah vă poruncește să vă îndreptați spre Ka'bah după ce vi se poruncise să vă îndreptați spre Bayt al-Maqdis; vi se poruncește să vă rugați în timpul călătoriei pe animalul de călărie sau în alte situații asemănătoare, iar qiblah este atunci direcția spre care se îndreaptă robul; direcția qiblei nu este clară, iar omul se străduiește să o afle și se roagă în direcția aleasă, apoi descoperă că a greșit; ori omul are o scuză, fiind răstignit, bolnav sau aflându-se într-o situație asemănătoare. În toate aceste cazuri, robul fie este scuzat, fie împlinește o poruncă.

În orice situație, nicio direcție spre care se îndreaptă nu se află în afara stăpânirii Domnului său: „acolo este Fața lui Allah”.

„Cu adevărat, Allah este Atotcuprinzător, Atotștiutor.” Acest pasaj afirmă că Allah Preaînaltul are Fața, într-un mod care I se potrivește, și că Fața lui Allah nu seamănă cu fețele făpturilor. El este Atotcuprinzător în harul Său, are însușiri mărețe și cunoaște tainele și intențiile voastre. Din atotcuprinderea și cunoașterea Sa, El v-a ușurat rânduiala și a primit de la voi împlinirea lucrului poruncit. Lui I se cuvin lauda și mulțumirea.

Versetele 116 și 117

„Ei spun”, adică evreii, creștinii, politeiștii și toți cei care rostesc asemenea vorbe: „Allah Și-a luat un fiu.” Ei I-au atribuit ceea ce nu se potrivește cu măreția Sa, săvârșind un rău cumplit și nedreptățindu-se pe ei înșiși. Cu toate acestea, Allah Preaînaltul rabdă ceea ce spun, este îngăduitor cu ei, le dăruiește sănătate și îi înzestrează, deși Îl descriu prin ceea ce Îl înjosește.

„Slavă Lui!”, adică El este mai presus și cu totul curat de tot ceea ce politeiștii și nedrepții Îi atribuie și care nu se potrivește cu măreția Sa. Slavă Celui Căruia Îi aparține desăvârșirea absolută din toate punctele de vedere și pe Care nu-L atinge nicio lipsă, în niciun fel.

Pe lângă respingerea cuvintelor lor, Allah a adus dovada care arată că El este mai presus de acestea: „Dimpotrivă, ale Lui sunt toate cele din ceruri și de pe pământ”, adică tot ceea ce există Îi aparține și se află în robia Sa. El hotărăște asupra lor așa cum stăpânul hotărăște asupra celor aflați în stăpânirea sa; toate Îi sunt supuse și se află sub cârmuirea Sa. Dacă toate sunt robii Săi, au nevoie de El, iar El nu are nevoie de ele, cum ar putea vreuna dintre ele să-I fie fiu? Fiul trebuie să fie de același fel cu tatăl său, fiindcă este o parte din el.

Allah Preaînaltul este Stăpânitorul Atotputernic, iar voi sunteți robi stăpâniți și supuși. El este Cel lipsit de orice nevoie, iar voi sunteți cei nevoiași. Cum ar putea, în aceste condiții, să aibă un fiu? Aceasta este una dintre cele mai neîntemeiate și mai respingătoare minciuni.

Supunerea față de Allah este de două feluri: una generală, prin care toate făpturile se află sub cârmuirea Creatorului, și una deosebită, care este supunerea prin adorare. Primul fel este cel menționat în acest verset, iar al doilea apare în cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Stați înaintea lui Allah cu supunere” (al-Baqarah, 2:238).

Apoi El spune: „El este Creatorul fără precedent al cerurilor și al pământului”, adică le-a creat în chip desăvârșit și frumos, fără să fi existat un model anterior. „Când hotărăște un lucru, îi spune doar: «Fii!», iar el este.” Nimic nu I se poate împotrivi și nimic nu-I poate fi cu neputință.

Versetele 118 și 119

Cei neștiutori dintre oamenii Scripturii și alții spun: „De ce nu ne vorbește Allah așa cum le-a vorbit Mesagerilor? Sau de ce nu ne vine un semn?” Ei au în vedere semnele pe care le propun și le cer potrivit minților lor stricate și părerilor lor lipsite de valoare, prin care au îndrăznit împotriva Creatorului și s-au purtat cu trufie față de Mesagerii Săi. Așa sunt cuvintele lor: „Nu te vom crede până când nu-L vom vedea pe Allah în chip deslușit” (al-Baqarah, 2:55); „Oamenii Scripturii îți cer să cobori asupra lor o Carte din cer. Ei i-au cerut lui Musa ceva și mai mare decât aceasta...” (an-Nisa', 4:153); „Ei spun: «Ce are acest Mesager de mănâncă hrană și umblă prin piețe? De ce nu a fost coborât la el un înger care să fie împreună cu el prevenitor? Sau de ce nu i se aruncă o comoară ori nu are o grădină din care să mănânce?»” (al-Furqan, 25:7-8); și cuvintele: „Nu te vom crede până când nu vei face să țâșnească pentru noi un izvor din pământ” (al-Isra', 17:90), până la sfârșitul versetelor.

Așa obișnuiau să se poarte cu Mesagerii: cereau semne din încăpățânare, nu semne prin care să caute călăuzirea. Scopul lor nu era să li se lămurească adevărul, deoarece Mesagerii aduseseră deja semne pe temeiul cărora oamenii puteau crede. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Noi am făcut semnele limpezi pentru oamenii care au certitudine.” Orice om înzestrat cu certitudine a cunoscut din semnele uimitoare și dovezile vădite ale lui Allah ceea ce i-a adus certitudinea și a îndepărtat de la el orice îndoială și șovăială.

Apoi Allah Preaînaltul a menționat într-un verset concis o dovadă care cuprinde semnele adevărului Profetului - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - și ale autenticității mesajului său: „Cu adevărat, Noi te-am trimis cu adevărul, ca vestitor al binelui și prevenitor.” Semnele cu care a venit privesc trei aspecte: primul este însăși trimiterea lui; al doilea este purtarea, călăuzirea și înfățișarea lui; iar al treilea este cunoașterea celor aduse de el din Coran și Sunnah. Primele două sunt cuprinse în cuvintele: „Noi te-am trimis”, iar al treilea este cuprins în cuvintele: „cu adevărul”.

În privința primului lucru, adică însăși trimiterea sa, starea locuitorilor pământului dinaintea misiunii sale era cunoscută: ei adorau idolii, focurile și crucile și schimbaseră religiile, până când ajunseseră într-un întuneric al necredinței care îi cuprinsese pe toți, cu excepția câtorva dintre oamenii Scripturii, care se stinseseră cu puțin timp înaintea misiunii. Se știe că Allah Preaînaltul nu Și-a creat făpturile fără rost și nu le-a lăsat de izbeliște, fiindcă El este Înțelept, Atotștiutor, Atotputernic și Milostiv. Din înțelepciunea și îndurarea Sa față de robi face parte faptul că le-a trimis acest Mesager măreț, care le poruncește să-L adore numai pe Preamilostivul, fără niciun asociat. Omul înzestrat cu rațiune recunoaște sinceritatea Mesagerului numai din faptul trimiterii lui, iar aceasta este o dovadă mare că el este Mesagerul lui Allah.

În privința celui de-al doilea lucru, cel care îl cunoaște deplin pe Profet - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, îi cunoaște viața și purtarea dinaintea misiunii, precum și felul în care a crescut cu cele mai desăvârșite însușiri, apoi vede cum noblețea și caracterul său măreț au sporit după aceea, va înțelege, cercetându-i viața, că acestea nu pot fi decât însușirile Profeților desăvârșiți. Allah Preaînaltul a făcut din însușirile oamenilor cea mai mare dovadă prin care sunt cunoscuți oamenii și prin care se deosebesc sinceritatea și minciuna lor.

În privința celui de-al treilea lucru, acesta este cunoașterea Legii mărețe și a Coranului nobil aduse de el - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, care cuprind vestiri adevărate, porunci frumoase, interzicerea oricărui lucru respingător și minuni uimitoare. Toate semnele intră în aceste trei categorii.

„Vestitor al binelui”, adică al fericirii în această lume și în Viața de Apoi pentru cel care te ascultă; „și prevenitor”, adică îi avertizezi asupra nefericirii și pierzării din această lume și din Viața de Apoi pe cei care nu ți se supun. „Iar tu nu vei fi întrebat despre oamenii Iadului”, adică nu ești răspunzător pentru ei; ție îți revine doar transmiterea mesajului, iar Nouă Ne revine judecarea faptelor.

Versetul 120

Allah Preaînaltul îl înștiințează pe Mesagerul Său că nici evreii și nici creștinii nu vor fi mulțumiți de el decât dacă le va urma religia, fiindcă ei cheamă la religia pe care o urmează și pretind că aceea este călăuzirea. Spune-le: „Călăuzirea lui Allah”, cu care am fost trimis, „este adevărata călăuzire”, iar ceea ce urmați voi nu este decât dorința. Dovada se află în cuvintele: „Dacă le-ai urma dorințele după cunoașterea care ți-a venit, nu ai avea în fața lui Allah niciun ocrotitor și niciun ajutor.”

Acest pasaj cuprinde o interdicție foarte aspră de a urma dorințele evreilor și ale creștinilor și de a-i imita în ceea ce ține în mod deosebit de religia lor. Deși cuvintele îi sunt adresate Mesagerului lui Allah - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, comunitatea sa este cuprinsă în ele, fiindcă se ia în considerare generalitatea sensului, nu numai persoana căreia i se adresează cuvintele, așa cum se ia în considerare generalitatea formulării, nu numai împrejurarea deosebită care a prilejuit-o.

Versetele 121 la 123

Allah Preaînaltul arată că aceia cărora le-a dăruit Cartea și asupra cărora Și-a revărsat deplin binefacerea „o citesc așa cum se cuvine”, adică o urmează așa cum se cuvine, fiindcă tilawah înseamnă și urmare. Ei socotesc îngăduit ceea ce ea îngăduie, socotesc interzis ceea ce ea interzice, lucrează potrivit versetelor ei limpezi și cred în cele al căror sens nu le este pe deplin deslușit. Aceștia sunt cei fericiți dintre oamenii Scripturii, care au cunoscut binefacerea lui Allah și au fost recunoscători pentru ea, au crezut în toți Mesagerii și nu au făcut deosebire între niciunul dintre ei.

Aceștia sunt credincioșii adevărați, nu cei dintre ei care spun: „Credem în ceea ce ne-a fost pogorât nouă”, dar nu cred în ceea ce a venit după aceasta. De aceea Allah i-a amenințat prin cuvintele: „Iar cei care nu cred în ea - aceia sunt cei pierduți.”

Explicația următoarelor două versete a fost prezentată mai înainte.

Versetele 124 și 125

Allah Preaînaltul vorbește despre robul și apropiatul Său Ibrahim - pacea fie asupra sa -, al cărui rang de imam și a cărui măreție sunt recunoscute de toate grupările oamenilor Scripturii și pe care îl revendică până și politeiștii. Allah l-a încercat și l-a pus la probă prin cuvinte, adică prin porunci și interdicții, așa cum este rânduiala lui Allah când Își încearcă robii, pentru ca mincinosul, care nu rămâne statornic în vremea încercării și a probei, să fie deosebit de cel sincer, a cărui treaptă se înalță, a cărui vrednicie sporește, a cărui faptă se curăță și a cărui esență se purifică asemenea aurului. Printre cei mai de seamă în această privință s-a numărat apropiatul lui Allah, Ibrahim - pacea fie asupra sa. El a împlinit pe deplin toate lucrurile prin care Allah l-a încercat. Allah l-a răsplătit pentru aceasta, iar Allah nu încetează să răsplătească binele. El a spus: „Te voi face imam pentru oameni”, adică ei te vor urma în călăuzire, vor păși în urma ta spre fericirea lor veșnică, iar tu vei avea parte de laudă neîntreruptă, răsplată îmbelșugată și cinstire din partea tuturor.

Pe Allah, aceasta este cea mai bună treaptă pentru care se pot întrece oamenii, cel mai înalt rang spre care se avântă cei care lucrează și cea mai deplină stare atinsă de Mesagerii cu voință neclintită și de urmașii lor dintre toți cei sinceri care îi urmează și cheamă la Allah și la calea Sa. Când Ibrahim s-a bucurat de acest rang și l-a atins, l-a cerut și pentru urmașii săi, pentru ca treapta lui și treapta lor să se înalțe. Aceasta face parte tot din rolul său de imam, din grija lui sinceră pentru robii lui Allah și din dorința ca cei care îi călăuzesc pe alții să fie numeroși printre robii lui Allah. Cât de mărețe sunt aceste năzuințe înalte și aceste ranguri sublime!

Preamilostivul, Blândul i-a răspuns și i-a arătat piedica în calea atingerii acestui rang: „Legământul Meu nu-i cuprinde pe cei nedrepți”, adică rolul de imam în religie nu-i revine celui care se nedreptățește pe sine, își face rău și se înjosește, fiindcă nedreptatea este potrivnică acestui rang. Mijloacele prin care acest rang se atinge sunt răbdarea și certitudinea, iar urmarea lui este ca omul care îl deține să aibă multă credință, multe fapte bune, un caracter frumos, însușiri drepte, iubire deplină, teamă smerită și întoarcere către Allah. Ce legătură poate exista între nedreptate și acest rang? Sensul subînțeles al versetului arată că omul care nu este nedrept va dobândi rolul de imam, însă numai dacă îndeplinește condițiile dobândirii lui.

Apoi Allah Preaînaltul a menționat un semn rămas, care dovedește rolul de imam al lui Ibrahim: această Casă Sacră, către care pelerinajul a fost rânduit ca unul dintre stâlpii Islamului și o cauză prin care sunt șterse păcatele. În ea se află urmele apropiatului lui Allah și ale urmașilor săi, prin care rolul său de imam a devenit cunoscut și viața lui este amintită.

El spune: „Și amintiți-vă când am făcut Casa un loc la care oamenii se întorc mereu”, adică un loc de întoarcere în care dobândesc foloase religioase și lumești, la care revin mereu fără să li se stingă dorul de el; „și un loc sigur”, în care orice făptură este în siguranță, până și animalele sălbatice și chiar lucrurile neînsuflețite, precum copacii. De aceea, în vremea jahiliyyah, în ciuda shirk-ului lor, oamenii o respectau în cel mai înalt grad: unul dintre ei îl putea găsi în sanctuar pe ucigașul tatălui său fără să-l atingă. Când a venit Islamul, i-a sporit sfințenia, măreția, cinstea și onoarea.

„Luați locul lui Ibrahim drept loc de rugăciune.” Este posibil ca prin acest maqam să fie avut în vedere locul bine cunoscut care se află astăzi în fața ușii Ka'bah și ca versetul să se refere la cele două rak'ah ale tawaf-ului, recomandate în spatele Maqam-ului lui Ibrahim. Aceasta este părerea celor mai mulți tâlcuitori. Este posibil și ca termenul maqam, aflat aici în construcție posesivă, să cuprindă toate locurile în care Ibrahim a stat în timpul Hajj-ului. Acestea sunt toate ritualurile: tawaf-ul, sa'y-ul, staționarea la 'Arafah și Muzdalifah, aruncarea pietricelelor la jamarat, jertfirea animalului și celelalte fapte ale Hajj-ului. Atunci cuvântul „loc de rugăciune” ar însemna „loc de adorare”, adică urmați-l în ritualurile Hajj-ului. Poate că acest al doilea sens este mai potrivit, pentru că îl cuprinde pe primul, iar formularea îl îngăduie.

„Le-am poruncit lui Ibrahim și lui Isma'il”, adică le-am transmis prin revelație și le-am poruncit să curețe Casa lui Allah de shirk, necredință și păcate, precum și de murdărie, impurități și necurățenii, pentru ca ea să fie pregătită „pentru cei care o înconjoară, pentru cei care rămân în ea în adorare și pentru cei care se pleacă și se prosternează”, adică pentru cei care se roagă. Tawaf-ul este menționat mai întâi pentru că este propriu Moscheii Sacre; apoi vine i'tikaf-ul, deoarece condiția lui este să se desfășoare într-o moschee; iar după aceea rugăciunea, deși este mai bună, din motivul amintit.

Creatorul a atribuit Casa Lui Însuși din mai multe motive, fiecare cu folosul său. Printre ele se află faptul că această atribuire cere ca Ibrahim și Isma'il să acorde cea mai mare grijă curățirii ei, fiind Casa lui Allah, și să-și îndrepte spre aceasta toată strădania și puterea. Un alt folos este că atribuirea implică cinstirea și onoarea și cuprinde porunca adresată robilor Săi de a o preamări și cinsti. Un alt folos este că această atribuire este cauza care atrage inimile spre ea.

Versetul 126

Ibrahim s-a rugat pentru această Casă, cerând ca Allah să facă din împrejurimile ei un oraș sigur și să le dăruiască locuitorilor lui felurite roade. Apoi a restrâns această rugăminte la credincioși, din bună-cuviință față de Allah, deoarece prima sa rugăminte, privitoare la rolul de imam, fusese generală, iar răspunsul îi cuprinsese numai pe cei care nu sunt nedrepți.

Când a cerut înzestrare pentru ei și a restrâns rugămintea la credincioși, deși înzestrarea lui Allah îi cuprinde pe credincioși și pe necredincioși, pe cei neascultători și pe cei ascultători, Allah Preaînaltul a spus: „Iar celui care nu crede”, adică le voi dărui înzestrare tuturor, musulmanilor și necredincioșilor. Musulmanul se folosește de înzestrare pentru a-L adora pe Allah, apoi trece de la ea la desfătarea Paradisului. Necredinciosul se desfată cu ea pentru puțin timp, „apoi îl voi sili”, adică îl voi constrânge și îl voi duce fără voia lui, „spre pedeapsa Focului. Ce rea este destinația!”

Versetele 127 la 129

Amintește-ți de Ibrahim și Isma'il când ridicau din temelie zidurile Casei, stăruind în această lucrare măreață, și privește cum starea lor unea teamă și speranță. În timp ce săvârșeau această lucrare, L-au rugat pe Allah să o primească de la ei, pentru ca în ea să se afle folosul cel mai larg.

Ei s-au rugat pentru ei înșiși și pentru urmașii lor să fie supuși lui Allah în Islam, a cărui realitate este smerenia inimii și supunerea ei față de Domnul său, care cuprinde și supunerea mădularelor. „Arată-ne ritualurile noastre”, adică învață-ni-le arătându-ni-le, pentru că învățarea prin vedere este mai deplină. Este posibil ca prin ritualuri să fie avute în vedere toate faptele Hajj-ului, așa cum arată împrejurarea și contextul, și este posibil să fie avut în vedere un sens mai larg: întreaga religie și toate actele de adorare, așa cum arată generalitatea cuvântului. Nusuk înseamnă adorare, însă folosirea lui pentru actele Hajj-ului a devenit predominantă prin uz. Astfel, rugămintea lor înseamnă cererea ajutorului pentru dobândirea cunoașterii folositoare și săvârșirea faptelor bune.

Fiindcă orice rob, oricât s-ar strădui, este atins neapărat de lipsuri și are nevoie de căință, ei au spus: „Primește căința noastră. Cu adevărat, Tu ești Primitorul căinței, Îndurătorul.”

„Domnul nostru, trimite printre ei”, adică printre urmașii noștri, „un Mesager dintre ei”, pentru ca treapta lui Ibrahim și a lui Isma'il să fie mai înaltă, pentru ca ei să i se supună și să-l cunoască așa cum se cuvine; „care să le recite versetele Tale”, rostindu-le, păstrându-le și făcându-i să le păstreze; „să-i învețe Cartea și înțelepciunea”, adică sensurile lor; „și să-i curețe”, educându-i prin fapte bune și ajutându-i să se lepede de faptele rele, împreună cu care sufletele nu se pot curăța.

„Cu adevărat, Tu ești Atotputernicul”, adică Cel care stăpânește orice lucru și Căruia nimic nu I se poate împotrivi, „Preaînțeleptul”, Cel care pune lucrurile la locurile lor. Așadar, prin puterea și înțelepciunea Ta, trimite printre ei acest Mesager.

Allah le-a răspuns rugăminții și l-a trimis pe acest Mesager nobil, prin care le-a dăruit îndurare în mod deosebit urmașilor lor și, în general, tuturor făpturilor. De aceea Profetul - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa - a spus: „Eu sunt rugămintea tatălui meu Ibrahim.”⁹

După ce Allah l-a cinstit astfel pe Ibrahim și a vorbit despre însușirile sale desăvârșite, Allah Preaînaltul a spus:

Versetele 130 la 134

Cine se îndepărtează de religia lui Ibrahim după ce i-a cunoscut vrednicia, în afară de cel care „își nesocotește propriul suflet”, adică nu-l cunoaște, îl înjosește, se mulțumește să-i ofere lucruri josnice și îl vinde într-un târg păgubos? Tot astfel, nimeni nu este mai bine călăuzit și mai desăvârșit decât cel care dorește religia lui Ibrahim. Apoi Allah a vorbit despre starea lui în această lume și în Viața de Apoi: „Noi l-am ales în această lume”, adică l-am ales și i-am dăruit reușita de a săvârși faptele prin care a ajuns să se numere printre cei aleși și buni; „iar în Viața de Apoi el va fi dintre cei drepți”, cei care vor avea cele mai înalte trepte.

„Când Domnul său i-a spus: «Supune-te!»”, el a spus, ascultându-L pe Domnul său: „M-am supus Domnului lumilor”, cu sinceritate, tawhid, iubire și întoarcere către El. Astfel, tawhid-ul față de Allah a devenit însușirea sa. Apoi l-a lăsat moștenire urmașilor săi, le-a poruncit să-l păstreze și l-a făcut un cuvânt statornic printre urmașii lui. Ei l-au moștenit unul de la altul până când a ajuns la Ya'qub, care le-a lăsat aceeași poruncă fiilor săi.

Așadar, o, fii ai lui Ya'qub, tatăl vostru v-a lăsat vouă în mod deosebit această poruncă, iar voi aveți datoria să vă supuneți pe deplin și să-l urmați pe Pecetea Profeților.

El a spus: „O, fiii mei! Allah a ales pentru voi această religie”, adică a ales-o pentru voi din îndurare și bunătate față de voi. Trăiți potrivit ei, însușiți-vă rânduielile ei și lăsați-o să vă modeleze caracterul, pentru ca să stăruiți în ea și moartea să nu vă vină decât când vă aflați în această stare. Cel care trăiește într-o anumită stare moare în acea stare, iar cel care moare într-o anumită stare va fi înviat în ea.

Fiindcă evreii pretindeau că urmează religia lui Ibrahim și a lui Ya'qub după el, Allah Preaînaltul i-a mustrat: „Sau ați fost voi de față când moartea i-a venit lui Ya'qub?”, adică atunci când s-au arătat primele semne ale morții. El le-a spus fiilor săi, pentru a-i pune la încercare și pentru a se bucura, încă din timpul vieții, văzând că vor împlini porunca lăsată lor: „Ce veți adora după mine?”

Ei i-au dat un răspuns care l-a bucurat: „Îl vom adora pe Dumnezeul tău și pe Dumnezeul strămoșilor tăi - Ibrahim, Isma'il și Ishaq -, un singur Dumnezeu”, fără să-I facem niciun asociat și fără să-I punem pe nimeni deopotrivă cu El, „și Lui Îi suntem supuși”. Astfel, au unit tawhid-ul cu fapta.

Se știe că evreii cărora li se adresează versetul nu au fost de față la moartea lui Ya'qub, fiindcă nu existau încă. Dacă nu au fost de față, Allah le-a vestit că Ya'qub le-a poruncit fiilor săi credința curată, nu iudaismul.

Apoi Allah Preaînaltul spune: „Aceasta este o comunitate care a trecut”, adică s-a dus. „Ei vor avea ceea ce au agonisit, iar voi veți avea ceea ce ați agonisit”, adică fiecare va avea fapta sa și fiecare va fi răsplătit pentru ceea ce a făcut. Nimeni nu va purta vina altuia și nimănui nu-i vor fi de folos decât propria credință și propria evlavie. Preocuparea voastră pentru ei, pretenția că le urmați religia și mulțumirea numai cu asemenea vorbe sunt vorbe goale, lipsite de temei. Datoria voastră este să cercetați starea în care vă aflați și să vedeți dacă ea vă conduce spre izbăvire sau nu.

Versetul 135

Atât evreii, cât și creștinii i-au chemat pe musulmani să intre în religia lor, pretinzând că ei sunt cei călăuziți, iar ceilalți sunt rătăciți. Dă-le un răspuns care să le înlăture rătăcirea: „Dimpotrivă, urmăm religia lui Ibrahim, cel înclinat spre credința curată”, adică îndreptat spre Allah și îndepărtat de tot ceea ce este în afara Lui, statornic în tawhid și părăsind shirk-ul și asemănarea altora cu Allah. Urmarea acestei căi este călăuzire, iar îndepărtarea de religia lui Ibrahim este necredință și rătăcire.

Versetul 136

Acest verset nobil cuprinde tot ceea ce trebuie crezut. Să știi că iman-ul, adică deplina încredințare a inimii în aceste principii, cuprinde recunoașterea lor și faptele inimii și ale mădularelor. Privită astfel, credința cuprinde Islamul și toate faptele bune, fiindcă ele fac parte din credință și sunt efecte ale ei. Oriunde termenul „credință” este folosit singur, toate acestea intră în sensul lui. Tot astfel, când termenul „Islam” este folosit singur, el cuprinde credința. Când cei doi termeni sunt așezați împreună, credința denumește recunoașterea și încredințarea aflate în inimă, iar Islamul denumește faptele exterioare. Același lucru este valabil când credința și faptele bune sunt menționate împreună.

Cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Spuneți” înseamnă: rostiți cu limbile voastre ceea ce inimile voastre recunosc împreună cu ele. Aceasta este vorbirea deplină, care aduce răsplată. Așa cum rostirea cu limba fără credința inimii este ipocrizie și necredință, cuvântul lipsit de fapta inimii este lipsit de putere și are puțin folos, chiar dacă robul este răsplătit pentru el atunci când este bun și are la bază credința. Există însă o deosebire între cuvântul singur și cuvântul însoțit de fapta inimii.

În cuvântul „Spuneți” se află și o trimitere la mărturisirea deschisă a credinței, la proclamarea ei și la chemarea oamenilor către ea, deoarece aceasta este temelia și fundamentul religiei. În cuvântul „credem” și în formulările asemănătoare, unde fapta este atribuită întregii comunități, se află o trimitere la obligația tuturor membrilor comunității de a se ține împreună de funia lui Allah și un îndemn la unitate, pentru ca ei să cheme la același lucru și să lucreze uniți. El cuprinde interdicția dezbinării și arată că dreptcredincioșii sunt ca un singur trup.

În cuvintele: „Spuneți: «Noi credem în Allah...»” se află dovada că omul poate să-și atribuie credința atunci când o precizează astfel, ba chiar că trebuie să facă aceasta. Spre deosebire de aceasta, cuvintele „eu sunt credincios” și altele asemănătoare nu se rostesc decât însoțite de precizarea „dacă Allah voiește”, fiindcă altfel cuprind lăudarea propriei persoane și mărturia omului despre propria credință.

„Noi credem în Allah”, adică noi credem că existența Lui este necesară și că El este Unul și Unicul, înzestrat cu toate însușirile desăvârșirii, mai presus de orice lipsă și defect, Singurul care merită să primească toate actele de adorare, fără ca nimic să-I fie făcut asociat în vreunul dintre ele, în niciun fel.

„În ceea ce ne-a fost pogorât nouă” cuprinde Coranul și Sunnah, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul: „Allah a pogorât asupra ta Cartea și înțelepciunea” (an-Nisa', 4:113). Aici intră credința în ceea ce Cartea lui Allah și Sunnah Mesagerului Său cuprind despre însușirile Creatorului, însușirile Mesagerilor Săi, Ziua de Apoi, lucrurile nevăzute din trecut și din viitor, precum și credința în rânduielile religioase, în porunci, în judecățile răsplătirii și în toate celelalte lucruri pe care ele le cuprind.

„În ceea ce le-a fost pogorât lui Ibrahim...”, până la sfârșitul versetului, cuprinde credința în toate Cărțile pogorâte tuturor Profeților și credința în Profeți în general, iar în mod deosebit în cei numiți în acest verset, datorită cinstei lor și faptului că au adus Legi mari. Datoria față de Profeți și Cărți este să credem în toți aceștia, în mod general și cuprinzător, apoi să credem în mod amănunțit tot ceea ce cunoaștem în amănunt despre ei.

„Nu facem deosebire între niciunul dintre ei”, adică noi credem în toți. Aceasta este o trăsătură a musulmanilor prin care se deosebesc de oricine pretinde că urmează o religie. Evreii, creștinii, sabeenii și alții, deși pretind că ei cred în unii dintre Mesageri și în unele dintre Cărți, nu cred în ceilalți. Ei fac deosebire între Mesageri și Cărți: în unii cred, iar în alții nu cred. Tăgăduirea lor anulează mărturisirea lor, fiindcă Mesagerul în care pretind că au crezut i-a socotit adevărați pe ceilalți Mesageri, îndeosebi pe Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. Dacă îl tăgăduiesc pe Muhammad, atunci își tăgăduiesc propriul Mesager în ceea ce le-a vestit și, astfel, nu cred nici în el.

Cuvintele: „în ceea ce le-a fost dăruit Profeților de la Domnul lor” arată că darul religiei este darul adevărat, legat de fericirea din această lume și din Viața de Apoi. Allah nu ne-a poruncit să credem în puterea, averea și alte lucruri asemănătoare dăruite Profeților, ci ne-a poruncit să credem în Cărțile și Legile pe care le-au primit. Tot aici se arată că Profeții transmit de la Allah și sunt mijlocitori între Allah și făpturile Sale numai în transmiterea religiei Lui; ei nu au nicio putere de hotărâre în această privință.

Cuvintele „de la Domnul lor” arată că din desăvârșirea stăpânirii Sale asupra robilor face parte faptul că le pogoară Cărți și le trimite Mesageri. Desăvârșirea stăpânirii Sale nu îngăduie să-i lase fără scop și de izbeliște. Dacă ceea ce li s-a dăruit Profeților vine numai de la Domnul lor, atunci prin aceasta se deosebesc Profeții de cei care pretind profeția. Pentru a-i deosebi, este de ajuns să cercetăm la ce cheamă fiecare: Mesagerii nu cheamă decât la bine și nu opresc decât răul; fiecare îl socotește adevărat pe celălalt și mărturisește adevărul lui, fără deosebire și fără contradicție, fiindcă mesajul vine de la Domnul lor. „Dacă ar fi fost de la altcineva decât Allah, ar fi găsit în el multe nepotriviri” (an-Nisa', 4:82).

Situația este alta în cazul celui care pretinde profeția: veștile, poruncile și interdicțiile unor asemenea oameni se vor contrazice neapărat, după cum știe cel care cercetează viața tuturor acestora și cunoaște lucrurile la care cheamă. După ce Allah Preaînaltul a arătat toate lucrurile în care trebuie crezut, atât în mod general, cât și în mod deosebit, iar cuvântul singur nu este de folos fără faptă, El a spus: „și Lui Îi suntem supuși”, adică ne smerim înaintea măreției Sale, ne supunem Lui prin adorare, atât lăuntric, cât și în faptele noastre exterioare și Îi dăruim numai Lui adorarea. Așezarea cuvintelor „Lui Îi” înaintea cuvântului „supuși” arată că supunerea Îi aparține numai Lui.

În ciuda formulării sale concise, acest verset nobil cuprinde cele trei feluri de tawhid: tawhid ar-rububiyyah, adică unicitatea stăpânirii; tawhid al-uluhiyyah, adică unicitatea adorării; și tawhid al-asma' wa-s-sifat, adică unicitatea Numelor și Însușirilor. Cuprinde credința în toți Mesagerii și în toate Cărțile, iar numirea anumitor Mesageri după menționarea lor generală arată vrednicia celor numiți. Cuprinde, de asemenea, încredințarea inimii, mărturisirea limbii și fapta mădularelor, sinceritatea față de Allah în toate acestea, deosebirea dintre Mesagerii sinceri și mincinoșii care pretind profeția, felul în care Creatorul îi învață pe robii Săi cum să vorbească, precum și îndurarea și bunătatea Sa față de ei prin binefacerile religioase legate de fericirea acestei lumi și a Vieții de Apoi. Slavă Celui care a făcut din Cartea Sa o lămurire a tuturor lucrurilor, călăuzire și îndurare pentru oamenii care cred!

Versetul 137

Dacă oamenii Scripturii cred așa cum credeți voi, o, dreptcredincioșilor, în toți Mesagerii și în toate Cărțile - în fruntea Mesagerilor aflându-se Pecetea și cel mai bun dintre ei, Muhammad - pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa -, iar în fruntea Cărților, Coranul -, dacă se supun numai lui Allah și nu fac deosebire între niciunul dintre Mesageri, „atunci sunt călăuziți” spre calea dreaptă care duce la grădinile desfătării. Nu există pentru ei nicio cale spre călăuzire în afara acestei credințe, nu așa cum au pretins prin cuvintele: „Fiți evrei sau creștini și veți fi călăuziți”, închipuindu-și că îndrumarea se află numai în religia lor.

Călăuzirea înseamnă cunoașterea adevărului și lucrarea potrivit lui. Contrariul ei este rătăcirea prin necunoașterea adevărului și abaterea de la făptuirea lui după dobândirea cunoașterii. Aceasta din urmă este împotrivirea în care au căzut atunci când s-au întors de la adevăr și s-au îndepărtat. Cel care se împotrivește se află de o parte, iar Allah și Mesagerul Său de partea cealaltă. Împotrivirea cuprinde dușmănia și vrăjmășia puternică, iar una dintre urmările ei este că ei își folosesc toată puterea pentru a-l vătăma pe Mesager.

De aceea Allah i-a făgăduit Mesagerului Său că îi va fi de ajuns împotriva lor, fiindcă El este „Cel care Aude Totul”, care aude toate glasurile, oricât de diferite ar fi limbile și oricât de variate nevoile; „Atotștiutorul”, care cunoaște ceea ce se află înaintea și în urma lor, nevăzutul și ceea ce poate fi văzut, lucrurile exterioare și cele lăuntrice. Fiind astfel, Allah îți va fi de ajuns împotriva răului lor.

Allah Și-a împlinit făgăduința față de Mesagerul Său și i-a dat putere asupra lor: unii au fost uciși, alții au fost luați prizonieri, alții au fost izgoniți, iar ceilalți au fost împrăștiați în toate părțile. Aici se află una dintre minunile Coranului: vestirea unui lucru înainte să se petreacă, iar el s-a petrecut întocmai cum fusese vestit.

Versetul 138

Rămâneți statornici în culoarea lui Allah, adică în religia Sa, și împliniți-o pe deplin prin toate faptele exterioare și lăuntrice și prin toate credințele ei, în orice vreme, până când devine pentru voi o culoare și una dintre însușirile voastre. Când religia devine una dintre însușirile voastre, ea va face ca voi să vă supuneți poruncilor ei de bunăvoie, prin alegere și iubire. Religia va deveni parte din firea voastră, asemenea culorii depline a unei haine, care a devenit însușirea ei. Astfel veți dobândi fericirea în această lume și în Viața de Apoi, fiindcă religia îndeamnă la caracter nobil, fapte frumoase și țeluri înalte.

De aceea Allah a rostit, în chipul unei întrebări retorice al cărei răspuns este bine cunoscut minților limpezi: „Cine poate da o culoare mai frumoasă decât Allah?”, adică nu există o culoare mai frumoasă decât culoarea Sa. Dacă vrei să cunoști un exemplu care îți arată deosebirea dintre culoarea lui Allah și celelalte culori, compară un lucru cu opusul lui.

Privește-l pe robul care crede în Domnul său cu o credință adevărată, al cărei efect este smerenia inimii și supunerea mădularelor. El nu încetează să se împodobească prin orice însușire bună, faptă frumoasă, caracter desăvârșit și trăsătură aleasă și să se lepede de orice însușire urâtă, viciu și defect. El se caracterizează prin sinceritate în cuvânt și faptă, răbdare, blândețe, curăție morală, curaj, bunătate prin cuvinte și fapte, iubire față de Allah, teama smerită față de El, frica de pedeapsa Sa și speranța în răsplata Sa. Starea lui este sinceritatea față de Cel adorat și bunătatea față de robii Săi.

Compară-l apoi cu un rob care nu crede în Domnul său, fuge de El și se îndreaptă spre alții dintre cei creați. Acesta se caracterizează prin însușiri urâte: necredință, shirk, minciună, trădare, viclenie, înșelătorie, lipsa castității și purtare rea față de făpturi, prin cuvinte și fapte. El nu are nici sinceritate față de Cel adorat și nici bunătate față de robii Săi.

Atunci ți se va arăta marea deosebire dintre cei doi și vei înțelege că nu există o culoare mai frumoasă decât culoarea lui Allah. Tot aici se înțelege că nicio culoare nu este mai urâtă decât culoarea celui care îmbrățișează o altă religie decât a Sa.

Cuvintele: „Iar noi numai pe El Îl adorăm” lămuresc această culoare: ea constă în împlinirea celor două principii, sinceritatea și urmarea Mesagerului. Adorarea este un nume care cuprinde toate faptele și cuvintele exterioare și lăuntrice pe care Allah le iubește și de care este mulțumit, iar acestea nu devin adorare decât atunci când Allah le legiferează prin intermediul Mesagerului Său. Sinceritatea înseamnă că robul urmărește numai Fața lui Allah prin acele fapte. Așezarea cuvintelor „numai pe El” înaintea verbului arată restrângerea adorării la El. Cuvintele: „noi numai pe El Îl adorăm” îi descriu printr-un nume de agent care arată statornicia și continuitatea, pentru a arăta că aceasta este o însușire a lor și că a devenit o culoare statornică a lor.

Versetul 139

Disputa este discuția dintre două sau mai multe persoane cu privire la lucrurile asupra cărora nu sunt de acord, fiecare dintre părți voind să-și susțină opinia și să o respingă pe a celeilalte. Fiecare se străduiește să aducă dovezi în sprijinul opiniei sale. Ceea ce se cere este ca disputa să se poarte în chipul cel mai frumos, pe calea cea mai scurtă care îl întoarce pe cel rătăcit la adevăr, stabilește dovada împotriva celui încăpățânat, face adevărul limpede și arată falsitatea. Dacă iese din aceste limite, devine o ceartă și o dispută stearpă în care nu se află niciun bine și care dă naștere răului.

Oamenii Scripturii pretindeau că sunt mai apropiați de Allah decât musulmanii. Aceasta era o simplă pretenție lipsită de argument și dovadă. Dacă Domnul tuturor este Unul, dacă El nu este numai Domnul vostru, cu excluderea noastră, și dacă fiecare dintre noi și dintre voi are fapta sa, atunci noi și voi suntem deopotrivă în aceste privințe. De aici nu rezultă că una dintre cele două grupări să fie mai apropiată de Allah decât cealaltă, fiindcă deosebirea între doi oameni care au în comun un lucru, fără să existe între ei o diferență relevantă, este o pretenție neîntemeiată, o tratare diferită a două lucruri asemănătoare și o încăpățânare vădită.

Superioritatea se dobândește numai prin fapte bune săvârșite cu sinceritate doar pentru Allah. Aceasta este însușirea dreptcredincioșilor și numai a lor, iar de aici rezultă că ei sunt mai apropiați de Allah decât ceilalți, fiindcă sinceritatea este calea izbăvirii.

Aceasta este deosebirea dintre apropiații Preamilostivului și apropiații lui Shaytan, întemeiată pe însușiri adevărate pe care oamenii înzestrați cu rațiune le recunosc și pe care nu le contestă decât un încăpățânat neștiutor. În acest verset se află o îndrumare subtilă privitoare la calea disputei: argumentarea se întemeiază pe tratarea în același fel a lucrurilor asemănătoare și pe distingerea celor diferite.

Versetul 140

Aceasta este o altă pretenție a lor și o altă dispută privitoare la Mesagerii lui Allah: ei susțineau că sunt mai apropiați de Mesagerii menționați decât musulmanii. Allah le-a răspuns prin cuvintele: „Voi știți mai bine sau Allah?” Allah spune: „Ibrahim nu a fost nici evreu, nici creștin, ci a fost înclinat spre credința curată, musulman, și nu a fost dintre politeiști” (Al 'Imran, 3:67), iar ei spun că a fost evreu sau creștin.

Ori ei sunt cei sinceri și cunoscători, ori Allah Preaînaltul este Cel sincer și cunoscător în această privință. Una dintre cele două posibilități trebuie să fie adevărată. Răspunsul este lăsat nerostit, însă este cât se poate de limpede. Din pricina limpezimii lui, nici nu a fost nevoie să se spună: „Dimpotrivă, Allah știe mai bine și spune adevărul” sau alte cuvinte asemănătoare, căci răspunsul este vădit pentru fiecare. Este ca atunci când se întreabă: noaptea este mai luminoasă sau ziua? Focul este mai fierbinte sau apa? Shirk-ul este mai bun sau tawhid-ul? Orice om care are un dram de rațiune cunoaște răspunsul.

Până și ei înșiși cunosc aceasta și știu că Ibrahim și ceilalți Profeți nu au fost nici evrei, nici creștini. Însă au ascuns această cunoaștere și această mărturie, iar nedreptatea lor a fost astfel cea mai mare. De aceea Allah Preaînaltul spune: „Cine este mai nedrept decât cel care ascunde o mărturie pe care o are de la Allah?” Aceasta este o mărturie încredințată lor de Allah, nu de o făptură. Datoria lor era să se îngrijească să o depună, însă au ascuns-o și au arătat contrariul ei. Au unit ascunderea adevărului și refuzul de a-l rosti cu arătarea falsității și chemarea către ea. Nu este aceasta cea mai mare nedreptate? Ba da, pe Allah, și vor primi pentru ea cea mai aspră pedeapsă.

De aceea El spune: „Allah nu este nepăsător față de ceea ce faceți.” Dimpotrivă, le-a consemnat și le-a numărat faptele și le-a păstrat răsplata cuvenită. Ce rea va fi răsplata lor și ce rău sălaș este Focul pentru cei nedrepți!

Aceasta este calea Coranului: după versetele care cuprind faptele pentru care oamenii vor fi răsplătiți, el menționează cunoașterea și puterea lui Allah. Aceasta cuprinde făgăduința și amenințarea, îndemnul și avertizarea. Menționarea Numelor Preafrumoase după rânduieli mai arată că rânduiala religioasă și răsplata sunt efecte și urmări ale acestor Nume și sunt cerute de ele. Apoi Allah Preaînaltul a spus:

Versetul 141

Explicația acestui verset a fost prezentată mai înainte. El este repetat pentru a îndepărta atașamentul față de făpturi. Lucrul pe care omul trebuie să se bizuie este însușirea dobândită de el, nu fapta strămoșilor și a părinților săi. Folosul adevărat vine prin fapte, nu prin simpla pretenție de a aparține unor oameni.