Text integral · Pasaje · 4
Meritele mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”
٢ - فضل لَا إِلَه إِلَّا الله
Ea are merite mărețe și un rang înalt la Allah. Pe cel care o spune cu sinceritate, Allah îl va primi în Rai. Celui care o spune mințind îi ocrotește viața și averea în această lume, iar socoteala lui Îi revine lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Este o expresie scurtă, cu puține litere, ușoară pe limbă și grea în balanță. Ibn Ḥibbān și al-Ḥākim — care a socotit relatarea autentică — au transmis de la Abū Saʿīd al-Khudrī, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Mūsā a spus: «Doamne, învață-mă ceva prin care să Te pomenesc și să Te chem în rugă!» El a spus: «Mūsā, spune: Lā ilāha illā Allāh.» A zis: «Toți robii Tăi spun aceasta.» El a spus: «Mūsā, dacă cele șapte ceruri și locuitorii lor, în afară de Mine, precum și cele șapte pământuri ar fi într-un taler, iar Lā ilāha illā Allāh în celălalt, Lā ilāha illā Allāh ar cântări mai greu decât ele.»” Relatat de al-Ḥākim, 1/528, și de Ibn Ḥibbān, nr. 2324. Hadithul arată că „Lā ilāha illā Allāh” este cea mai bună pomenire. În hadithul transmis de ʿAbd Allāh ibn ʿAmr și atribuit Profetului se spune: „Cea mai bună rugă este ruga din ziua de ʿArafah, iar cel mai bun lucru pe care l-am spus eu și profeții dinaintea mea este: «Nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, Unicul, fără asociat. A Lui este stăpânirea, Lui I se cuvine lauda și El are putere asupra tuturor lucrurilor.»” Relatat de Aḥmad și de al-Tirmidhī, Cartea rugilor, nr. 3579. Greutatea ei în balanță este arătată și de ceea ce au relatat al-Tirmidhī, care a socotit relatarea ḥasan, al-Nasāʾī și al-Ḥākim, care a spus că este autentică potrivit condițiilor lui Muslim. De la ʿAbd Allāh ibn ʿAmr s-a transmis că Profetul ﷺ a spus: „În Ziua Învierii, un om din comunitatea mea va fi chemat înaintea tuturor făpturilor. I se vor desfășura nouăzeci și nouă de registre, fiecare întinzându-se cât vede ochiul. Apoi i se va spune: «Tăgăduiești ceva din acestea?» Va răspunde: «Nu, Doamne!» I se va spune: «Ai vreo scuză sau vreo faptă bună?» Omul se va înfricoșa și va spune: «Nu.» I se va spune: «Ba da, la Noi ai fapte bune. Nu vei fi nedreptățit.» I se va scoate un bilețel pe care scrie: «Mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și mărturisesc că Muḥammad este robul și Trimisul Său.» Va spune: «Doamne, ce înseamnă acest bilețel pe lângă aceste registre?» I se va spune: «Tu nu vei fi nedreptățit.» Registrele vor fi puse într-un taler, iar bilețelul în celălalt. Registrele se vor ridica, iar bilețelul va cântări mai greu.” Relatat de al-Tirmidhī, Cartea credinței, nr. 2641, de al-Ḥākim, 1/5–6, și de alții.
Această mărturisire măreață are numeroase merite. Ḥāfiẓul Ibn Rajab a amintit o parte dintre ele în scrierea sa numită Kalimat al-ikhlāṣ și a adus dovadă pentru fiecare merit.
Printre acestea se numără faptul că ea este prețul Raiului; cel ale cărui ultime cuvinte sunt această mărturisire va intra în Rai; ea este salvare de Foc; aduce iertarea; este cea mai bună dintre faptele bune; șterge păcatele și greșelile; înnoiește credința care s-a șters din inimă; cântărește mai greu decât foile păcatelor; străbate vălurile până când ajunge la Allah, Atotputernicul și Mărețul; este mărturisirea al cărei rostitor este confirmat ca spunând adevărul de către Allah; este cea mai bună dintre fapte și cea a cărei răsplată se înmulțește cel mai mult; echivalează cu eliberarea de robi; este pavăză împotriva diavolului; dă siguranță în singurătatea mormântului și în groaza adunării pentru Judecată; este semnul de recunoaștere al credincioșilor când se vor ridica din morminte.
Printre meritele ei este și faptul că rostitorului ei i se deschid cele opt porți ale Raiului și poate intra prin oricare dorește. Un alt merit este că oamenii ei, chiar dacă intră în Foc din pricina neîmplinirii drepturilor acesteia, vor ieși neapărat din el. Acestea sunt titlurile meritelor amintite de Ibn Rajab în scrierea sa, în care a adus dovadă pentru fiecare dintre ele. Kalimat al-ikhlāṣ de Ibn Rajab, p. 54–66.