Înțelesul mărturisirii «Lā ilāha illā Allāh»

Am arătat mai înainte că rostirea mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh” trebuie însoțită de cunoașterea înțelesului ei și de împlinirea cerințelor ei. Există însă texte din care cineva ar putea înțelege greșit că simpla ei rostire este suficientă, iar unii oameni s-au agățat de această închipuire. De aceea este necesară lămurirea, pentru a înlătura această înțelegere greșită de la cel care dorește adevărul.

Comentând hadithul lui ʿItbān în care se spune: „Allah i-a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune «Lā ilāha illā Allāh», căutând prin aceasta Fața lui Allah” — relatat de al-Bukhārī, 11/206, și de Muslim, nr. 33 —, Shaykh Sulaymān, Allah să aibă milă de el, a spus: „Să știi că au venit hadithuri al căror înțeles aparent arată că omul care aduce cele două mărturisiri este ferit de Foc. Așa sunt acest hadith și hadithul lui Anas, care a spus: Profetul ﷺ se afla pe șa, iar Muʿādh era în spatele său. El a zis: «Muʿādh!» Acesta a răspuns: «Iată-mă, Trimis al lui Allah, gata să-ți răspund și să te ascult!» A spus: «Nu există rob care să mărturisească faptul că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah fără ca Allah să-l ferească de Foc.» Relatat de al-Bukhārī, 1/199. Muslim a transmis de la ʿUbādah, cu atribuire la Profet: «Pe cel care mărturisește că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este robul și Trimisul Său, Allah îl ferește de Foc.» Ṣaḥīḥ Muslim cu comentariul lui al-Nawawī, 1/228–229. Au venit și hadithuri potrivit cărora cel care aduce cele două mărturisiri intră în Rai, fără să se spună că este ferit de Foc. Printre acestea este hadithul lui Abū Hurayrah despre faptul că se aflau cu Profetul ﷺ în expediția de la Tabūk. În această relatare, Profetul ﷺ a spus: «Mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că eu sunt Trimisul lui Allah. Niciun rob nu-L va întâlni pe Allah cu acestea, fără să se îndoiască, și să fie împiedicat de la Rai.» Ṣaḥīḥ Muslim cu comentariul lui al-Nawawī, 1/224.”

Explicația lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah

El a spus: „Cea mai bună explicație a înțelesului acestor hadithuri este cea dată de Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și de alții: ele se referă la cel care rostește mărturisirea și moare păstrând-o, așa cum au venit textele cu aceste condiții; o rostește cu sinceritate din inimă, cu inima încredințată de ea, fără îndoială, cu adevăr și certitudine. Realitatea monoteismului este atragerea întregului suflet către Allah. Cel care mărturisește că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah, cu sinceritate din inimă, va intra în Rai, fiindcă sinceritatea înseamnă îndreptarea inimii către Allah Preaînaltul prin căință curată de păcate. Dacă moare în această stare, dobândește aceasta. Hadithurile s-au transmis pe numeroase căi concordante arătând că va ieși din Foc cel care a spus «Lā ilāha illā Allāh» și avea în inimă bine cât greutatea unui bob de orz, a unui grăunte de muștar ori a unui firicel. S-au transmis pe numeroase căi concordante că mulți dintre cei care spun «Lā ilāha illā Allāh» vor intra în Foc și apoi vor ieși din el și că Allah i-a interzis Focului să mistuie urma prosternării fiului lui Adam. Aceștia se rugau și se prosternau lui Allah. De asemenea, s-au transmis pe numeroase căi concordante că este ferit de Foc cel care spune «Lā ilāha illā Allāh» și cel care mărturisește că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, însă ele au venit cu condiții grele. Cei mai mulți dintre cei care o rostesc nu cunosc sinceritatea și nici certitudinea. Pentru cel care nu le cunoaște există temerea să fie încercat la moarte și să fie împiedicat de la această mărturisire. Cei mai mulți o spun din imitare și obișnuință, fără ca credința să se fi amestecat cu bucuria inimii lor. Cei mai mulți dintre cei încercați la moarte și în morminte sunt asemenea acestora, după cum se spune în hadith: «I-am auzit pe oameni spunând ceva și am spus și eu.» Cele mai multe fapte ale acestora sunt doar imitarea și urmarea celor asemenea lor. Ei sunt cei mai aproape de cuvintele Preaînaltului:

Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o religie și noi le urmăm pașii.

Atunci nu există nicio contradicție între hadithuri. Dacă omul rostește mărturisirea cu sinceritate și certitudine deplină, în acea stare el nu stăruie asupra niciunui păcat. Deplina sa sinceritate și certitudine cer ca Allah să-i fie mai iubit decât orice altceva. Astfel, în inima lui nu mai rămâne dorința pentru ceea ce Allah a interzis și nici aversiunea față de ceea ce Allah a poruncit. Acesta este cel ferit de Foc, chiar dacă înainte a avut păcate. Această credință, această căință, această sinceritate, această iubire și această certitudine nu-i lasă niciun păcat neșters, așa cum noaptea este ștearsă de zi.” Aici se încheie cuvintele sale, Allah să aibă milă de el. Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd bi-sharḥ Kitāb al-tawḥīd, p. 66–67.

Explicația lui Shaykh Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb

„Ei mai au o îndoială: spun că Profetul ﷺ l-a mustrat pe Usāmah pentru uciderea unui om care spusese «Lā ilāha illā Allāh», zicând: «L-ai ucis după ce a spus Lā ilāha illā Allāh?» Și aduc alte hadithuri despre oprirea de la cel care o spune. Acești neștiutori vor să spună că omul care o rostește nu devine necredincios și nu este ucis, orice ar face. Li se răspunde acestor neștiutori: se știe că Trimisul lui Allah ﷺ a luptat împotriva evreilor și i-a luat captivi, deși spuneau «Lā ilāha illā Allāh». Companionii Trimisului lui Allah ﷺ au luptat împotriva tribului Banū Ḥanīfah, deși aceștia mărturiseau că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, se rugau și pretindeau că sunt musulmani. La fel au fost cei pe care Ibn Abī Ṭālib i-a ars. Acești neștiutori recunosc că omul care tăgăduiește Învierea devine necredincios și este ucis, chiar dacă spune «Lā ilāha illā Allāh», și că acela care tăgăduiește ceva dintre stâlpii Islamului devine necredincios și este ucis, chiar dacă o spune. Atunci cum să nu-i folosească atunci când tăgăduiește un aspect dintre ramurile religiei, dar să-i folosească atunci când tăgăduiește monoteismul, care este temelia și căpetenia religiei trimișilor? Însă dușmanii lui Allah nu au înțeles sensul hadithurilor.”

El a spus, Allah să aibă milă de el: „În privința hadithului lui Usāmah, acesta a ucis un om care se declarase musulman, socotind că omul nu făcuse această declarație decât din teamă pentru viața și averea sa. Când omul își arată Islamul, trebuie oprit orice atac împotriva lui, până când se lămurește de la el ceva care îl contrazice. Allah a pogorât în această privință:

O, voi cei care credeți! Când porniți pe calea lui Allah, cercetați cu atenție.

Adică verificați temeinic. Versetul arată că trebuie oprit atacul împotriva lui și că trebuie cercetat. Dacă apoi se lămurește ceva care contrazice Islamul, el este ucis, după cuvintele Sale:

Cercetați cu atenție.

Dacă omul nu ar putea fi ucis după ce a spus mărturisirea, verificarea nu ar mai avea niciun înțeles. La fel, celălalt hadith și cele asemenea lui au înțelesul arătat: cel care își arată Islamul și monoteismul trebuie lăsat în pace, în afară de cazul în care se lămurește de la el ceva care le contrazice… Dovada este că Trimisul ﷺ care a spus: «L-ai ucis după ce a spus Lā ilāha illā Allāh?» și «Mi s-a poruncit să lupt împotriva oamenilor până când spun Lā ilāha illā Allāh» este același care a spus despre kharijiți: «Oriunde îi întâlniți, ucideți-i! Dacă i-aș prinde, i-aș ucide cum a fost nimicit neamul ʿĀd.» Aceasta deși ei erau dintre cei care rosteau cel mai mult mărturisirea unicității lui Allah, până într-atât încât companionii își socoteau faptele mărunte în comparație cu ale lor. Ei învățaseră de la companioni. Totuși, «Lā ilāha illā Allāh», mulțimea actelor de adorare și pretinderea Islamului nu le-au folosit după ce s-a arătat la ei împotrivirea față de Legea islamică. La fel sunt cele amintite despre lupta împotriva evreilor și despre lupta companionilor împotriva tribului Banū Ḥanīfah.” Vezi Majmūʿat al-tawḥīd, p. 120–121.

Explicația ḥāfiẓului Ibn Rajab

Ḥāfiẓul Ibn Rajab a spus în scrierea sa Kalimat al-ikhlāṣ, comentând cuvintele Profetului ﷺ: „Mi s-a poruncit să lupt împotriva oamenilor până când mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah”: „ʿUmar și un grup dintre companioni au înțeles că simpla aducere a celor două mărturisiri îl apără pe om de pedeapsa din această lume. De aceea au ezitat în privința luptei împotriva celor care refuzau zakātul. Al-Ṣiddīq a înțeles că numai împlinirea drepturilor mărturisirii oprește lupta împotriva omului, după cuvintele Profetului ﷺ: «Dacă fac aceasta, își ocrotesc de mine viețile, în afară de dreptul ei, iar socoteala lor Îi revine lui Allah.» El a spus: «Zakātul este dreptul averii.» Ceea ce a înțeles al-Ṣiddīq a fost relatat limpede de la Profet ﷺ de mai mulți companioni, între care Ibn ʿUmar, Anas și alții: «Mi s-a poruncit să lupt împotriva oamenilor până când mărturisesc că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah, împlinesc rugăciunea și dau zakātul.» Aceasta este arătată și de cuvintele Preaînaltului:

Dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea și dau zakātul, lăsați-le calea liberă.

De asemenea, cuvintele Preaînaltului:

Dacă se căiesc, împlinesc rugăciunea și dau zakātul, atunci sunt frații voștri în religie.

arată că frăția în religie nu se statornicește decât prin împlinirea obligațiilor împreună cu monoteismul, fiindcă întoarcerea de la politeism nu se împlinește decât prin monoteism. Când Abū Bakr le-a lămurit aceasta companionilor, ei s-au întors la părerea lui și au socotit-o dreaptă. Dacă se știe că pedeapsa din această lume nu este înlăturată fără excepție de la omul care a adus cele două mărturisiri, ci el este pedepsit pentru încălcarea unui drept dintre drepturile Islamului, la fel stau lucrurile și cu pedeapsa Vieții de Apoi.” Kalimat al-ikhlāṣ de Ibn Rajab, p. 13–14.

El a mai spus: „Un grup de învățați a afirmat că aceste hadithuri înseamnă că rostirea mărturisirii «Lā ilāha illā Allāh» este o cauză a intrării în Rai și a salvării de Foc și cere aceasta.

Însă o cauză nu-și produce efectul decât atunci când i se întrunesc condițiile și îi lipsesc piedicile. Efectul poate să nu se producă fiindcă lipsește o condiție sau există o piedică. Aceasta este părerea lui al-Ḥasan și a lui Wahb ibn Munabbih și ea este cea mai evidentă.” Apoi a amintit că al-Ḥasan al-Baṣrī i-a spus lui al-Farazdaq pe când acesta își îngropa soția: „Ce ai pregătit pentru ziua aceasta?” A răspuns: „Mărturisirea «Lā ilāha illā Allāh» de șaptezeci de ani.” Al-Ḥasan a spus: „Bună pregătire! Însă «Lā ilāha illā Allāh» are condiții. Ferește-te să le acuzi de desfrâu pe femeile caste!” Lui al-Ḥasan i s-a spus: „Unii oameni spun că acela care rostește «Lā ilāha illā Allāh» intră în Rai.” El a spus: „Cel care spune «Lā ilāha illā Allāh» și îi împlinește dreptul și obligația intră în Rai.” Wahb ibn Munabbih i-a răspuns celui care l-a întrebat: „Oare «Lā ilāha illā Allāh» nu este cheia Raiului?”: „Ba da, însă nu există cheie fără dinți. Dacă aduci o cheie cu dinți, ți se va deschide; altfel, nu ți se va deschide.” Kalimat al-ikhlāṣ, p. 9–10.

Socotesc că aceste cuvinte ale învățaților pe care le-am citat sunt de ajuns pentru respingerea îndoielii de care s-a agățat cel care crede că omul care spune „Lā ilāha illā Allāh” nu devine necredincios, orice fel de politeism major ar săvârși dintre cele practicate astăzi la mausolee și la mormintele oamenilor drepți, care contrazic și se opun pe deplin mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”. Aceasta este calea celor abătuți: iau din textele generale ceea ce cred că le servește drept dovadă și lasă textele amănunțite care le explică și le lămuresc, asemenea celor care cred într-o parte a Cărții și nu cred în alta. Allah a spus despre acest fel de oameni:

El este Cel care ți-a pogorât Cartea. În ea sunt versete limpezi, care sunt temelia Cărții, și altele cu sensuri asemănătoare, nelămurite. Cei în ale căror inimi este abatere urmează ceea ce este nelămurit din ea, căutând tulburarea și căutând tâlcuirea ei. Însă nimeni nu-i cunoaște tâlcuirea în afară de Allah. Cei statornici în cunoaștere spun: „Noi credem în ea. Toate sunt de la Domnul nostru.” Și nu iau aminte decât cei înzestrați cu minte. „Doamne, nu ne abate inimile după ce ne-ai călăuzit și dăruiește-ne de la Tine îndurare! Tu ești Dăruitorul. Doamne, Tu îi vei aduna pe oameni într-o zi asupra căreia nu există îndoială. Allah nu-Și încalcă făgăduința.”

O, Allah! Arată-ne adevărul ca adevăr și dăruiește-ne să-l urmăm! Arată-ne deșertăciunea ca deșertăciune și dăruiește-ne să ne ferim de ea!