Înțelesul mărturisirii «Lā ilāha illā Allāh»

A. Analiza gramaticală

Întrucât înțelegerea sensului depinde de cunoașterea analizei gramaticale a propozițiilor, învățații, Allah să aibă milă de ei, au acordat atenție analizei expresiei „Lā ilāha illā Allāh”.

Ei au spus: „Lā” este o particulă care neagă întreaga categorie; „ilāh” este numele ei, construit împreună cu ea cu terminația fatḥah. Predicatul ei este subînțeles: „ḥaqq” — adevărat, de drept —, adică nu există nicio divinitate adevărată. „Illā Allāh” este o excepție de la predicatul aflat în cazul nominativ. „Ilāh” înseamnă cel adorat: acela către care inimile se îndreaptă în adorare și pe care îl caută, dorind de la el dobândirea unui folos ori înlăturarea unei vătămări. Greșește cel care presupune drept predicat doar „existent” sau „adorat”, fiindcă există numeroase lucruri adorate, precum idolii, mausoleele și altele. Însă Cel adorat pe drept este Allah. Tot ceea ce este adorat în afară de El este adorat pe nedrept, iar adorarea sa este deșartă. Aceasta este cerința celor doi stâlpi ai mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”.

B. Cei doi stâlpi ai mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”

Ea are doi stâlpi: primul este negarea, iar al doilea este afirmarea.

Prin negare se înțelege negarea divinității oricărei făpturi în afară de Allah Preaînaltul.

Prin afirmare se înțelege afirmarea divinității lui Allah, Slăvitul. El este adevărata Divinitate, iar toate celelalte divinități pe care politeiștii și le-au luat sunt deșarte:

Aceasta pentru că Allah este Adevărul, iar ceea ce ei cheamă în afară de El este deșertăciunea.

Imamul Ibn al-Qayyim a spus: „Mărturisirea «Lā ilāha illā Allāh» indică afirmarea divinității Sale mai puternic decât expresia «Allah este o divinitate». Aceasta deoarece «Allah este o divinitate» nu neagă divinitatea altcuiva, pe când «Lā ilāha illā Allāh» impune restrângerea divinității numai la El și negarea ei oricui altcuiva.” De asemenea, a greșit grav cel care a explicat „divinitatea” doar prin „cel capabil să aducă la existență”.

Shaykh Sulaymān ibn ʿAbd Allāh a spus în comentariul la Cartea monoteismului: „Dacă se spune: «Înțelesul divinității și al dumnezeirii a devenit limpede. Atunci care este răspunsul dat celui care spune că divinitatea înseamnă cel capabil să aducă la existență sau folosește o expresie asemănătoare?» Se răspunde în două feluri. Primul: această afirmație este o născocire. Nu se cunoaște niciun învățat sau imam al limbii care să o fi spus. Cuvintele învățaților și ale imamilor limbii au sensul a ceea ce am arătat mai înainte — adică ceea ce am amintit despre stâlpii mărturisirii «Lā ilāha illā Allāh». Prin urmare, afirmația este deșartă.

Al doilea: chiar presupunând că am admite-o, ea ar explica Divinitatea adevărată printr-o însușire care decurge în mod necesar din ea. Este necesar ca aceasta să fie creatoare și capabilă să aducă la existență; dacă nu este astfel, nu este o divinitate adevărată, chiar dacă este numită divinitate. Nu se dorește a se spune că omul care știe că divinitatea este cea capabilă să aducă la existență a intrat în Islam și a împlinit scopul cheii Lăcașului Păcii. Nimeni nu spune așa ceva, fiindcă ar rezulta că necredincioșii arabi erau musulmani. Chiar dacă s-ar presupune că unii dintre cei de mai târziu ar fi urmărit acest sens, ei ar greși și ar fi combătuți prin dovezile revelației și ale rațiunii.” Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd, p. 80.

C. Condițiile mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”

Ea nu-i folosește celui care o rostește decât dacă sunt îndeplinite șapte condiții:

Prima: cunoașterea înțelesului ei, atât în privința negării, cât și a afirmării. Celui care o rostește fără să-i cunoască înțelesul și cerințele nu-i folosește, fiindcă nu a crezut în ceea ce ea arată. El este asemenea celui care vorbește într-o limbă pe care nu o înțelege.

A doua: certitudinea, adică deplina cunoaștere a ei, care înlătură îndoiala și nesiguranța.

A treia: sinceritatea care înlătură politeismul, aceasta fiind ceea ce arată „Lā ilāha illā Allāh”.

A patra: adevărul rostirii, care împiedică ipocrizia. Ipocriții o spun cu limbile lor fără să creadă în înțelesul ei.

A cincea: iubirea acestei mărturisiri și a ceea ce ea arată, precum și bucuria pentru acestea, spre deosebire de starea ipocriților.

A șasea: supunerea prin împlinirea drepturilor ei, adică faptele obligatorii, cu sinceritate față de Allah și căutând mulțumirea Sa. Aceasta este cerința mărturisirii.

A șaptea: acceptarea care exclude respingerea — Fatḥ al-majīd, p. 91 —, prin supunerea față de poruncile lui Allah și părăsirea celor pe care El le-a interzis.

Învățații au desprins aceste condiții din textele Cărții și ale Sunnei care vorbesc în mod deosebit despre această mărturisire măreață, lămuresc drepturile și condițiile ei și arată că nu este doar o expresie rostită cu limba.