شرح نواقض الإسلام

Să știi că lucrurile care anulează Islamul sunt zece.

Primul: Shirk-ul (asocierea partenerilor) în adorarea lui Allah.

„Într-adevăr, Allah nu iartă să I se asocieze parteneri (în adorare), dar iartă ceea ce este mai puțin decât aceasta cui voiește.” (Sura An-Nisāʾ, 4:116)

„Cu adevărat, celui care Îi asociază lui Allah parteneri în adorare, Paradisul îi este interzis, iar locuința lui va fi Focul. Iar cei nedrepți nu vor avea ajutoare.” (Sura Al-Māʾidah, 5:72)

În această categorie intră și sacrificarea pentru altcineva decât Allah, precum cel care aduce un sacrificiu jinnilor sau unui mormânt.

Toată lauda este pentru Allah, Stăpânul Lumilor, iar pacea și binecuvântările fie asupra celui mai nobil dintre profeți și mesageri, asupra Profetului nostru Muhammad

, a familiei sale și a tuturor companionilor săi.

Acestea sunt cele zece lucruri care anulează Islamul, menționate de Imamul și reformatorul (al-Mujaddid), Shaykh Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb - Allah să aibă milă de el.

Ele sunt lucrurile care invalidează Islamul. Au fost numite „anulatoare” deoarece, dacă o persoană comite oricare dintre ele, Islamul și religia sa devin nule, iar ea trece de la starea de musulman și credincios la cea a celui care comite shirk și se închină idolilor. Cerem de la Allah siguranță și protecție! Aceste anulatoare ale Islamului anulează religia, tawḥīd-ul și credința (īmān-ul) omului, așa cum anulatoarele abluțiunii anulează starea de puritate rituală.

De exemplu, dacă o persoană tocmai a făcut wuḍūʾ (abluțiunea rituală) și se află într-o stare de puritate, iar apoi își anulează wuḍūʾ-ul urinând, defecând sau eliminând gaze, nu mai este în stare de puritate rituală.

Așa este și cazul musulmanului, credinciosului, celui care afirmă unicitatea lui Allah (muwaḥḥid): dacă comite oricare dintre aceste anulatoare ale Islamului, religia și Islamul său devin invalide, iar el devine dintre cei care comit shirk și se închină idolilor, după ce a fost dintre musulmani.

Iar dacă moare în această stare, va fi dintre locuitorii Focului (Jahannam).

Dacă o persoană Îl întâlnește pe Domnul său având asupra sa aceste forme de shirk (asocierea partenerilor cu Allah), Allah nu îl va ierta, așa cum Allah spune:

Shirk-ul face ca toate faptele bune ale unei persoane să fie anulate. Allah spune:

„Și dacă ar fi asociat (parteneri în adorare cu Allah), atunci s-ar fi nimicit tot ceea ce făceau.” (Sura Al-An‘ām, 6:88) Și El spune:

„Și Ne vom întoarce către faptele lor și le vom face ca praful risipit în aer.” (Sura Al-Furqān, 25:23)

Paradisul este interzis celui care comite shirk, așa cum Allah spune:

„Într-adevăr, cel care Îi asociază lui Allah parteneri în adorare, Paradisul îi este interzis, iar locuința lui va fi Focul. Și cei nedrepți nu vor avea ajutoare.” (Sura Al-Mā’idah, 5:72) Prin urmare, shirk-ul șterge toate faptele bune ale unei persoane și îl scoate pe cel care îl comite din Islam. El duce la șederea veșnică în Foc și face ca Paradisul să fie interzis celui care Îl întâlnește pe Allah având asupra sa shirk.

Cerem lui Allah să ne păzească și să ne protejeze.

Acestea sunt anulatoarele Islamului, iar primul dintre ele este shirk-ul - asocierea partenerilor în adorarea lui Allah.

Așadar, oricine asociază parteneri cu Allah în oricare dintre formele de adorare și-a anulat Islamul și religia.

Exemple ale acestui lucru sunt: cel care invocă sau cheamă pe altcineva în afară de Allah sau cel care sacrifică un animal pentru altcineva în afară de Allah.

Acesta este exemplul dat de autor, care spune:

„Din aceasta face parte sacrificarea pentru altcineva decât Allah, precum cel care sacrifică pentru jinni sau pentru un mormânt” - sau pentru Mesager, sau pentru vreun înger, și așa mai departe.

Așadar, dacă o făptură comite shirk în adorarea lui Allah, Islamul și religia sa devin nule.

Acesta este primul Anulator. Cerem lui Allah să ne salveze și să ne protejeze de el.

Primul Anulator al Islamului

Al doilea: Oricine pune intermediari între el și Allah, chemându-i, cerându-le mijlocire și punându-și încrederea în ei, a căzut în necredință, conform consensului (ijmāʿ).

Acest al doilea anulator este o formă de shirk. „shirk” este un termen general, însă acest act este unul mai specific; de aceea autorul l-a menționat separat, chiar dacă se încadrează în semnificația primului anulator.

Totuși, el este un caz particular, precum atunci când o persoană pune ca intermediar între el și Allah pe Profetul Muhammad

 și îl cheamă spunând: „O, Muhammad, ajută-mă!” sau „O, Muhammad, mijlocește pentru mine înaintea Domnului meu!”

 intermediar între el și Allah. Sau pune ca intermediar un înger, sau un walī (un apropiat al lui Allah), sau un jinn, sau un mormânt - ori invocă soarele sau luna —, făcându-le intermediari între el și Allah. El se roagă către aceste ființe sau lucruri până ce ele devin pentru el mijlocitori între el și Allah; sau aduce un sacrificiu pentru ele, sau face un jurământ pentru ele, sau le cheamă în rugăciune, pentru ca ele să fie intermediare între el și Allah.

Însă, în tot acest timp, el pretinde că face aceasta doar pentru a se apropia de Allah, așa cum Allah spune:

„Iar cei care își iau protectori în afară de Allah spun: «Noi nu-i adorăm decât ca să ne apropie mai mult de Allah.»” (Sura Az-Zumar, 39:3) Dar Allah i-a declarat necredincioși și mincinoși din cauza acestei afirmații a lor:

„Cu adevărat, Allah va judeca între ei în privința a ceea ce se contraziceau. Cu siguranță, Allah nu călăuzește pe cel care este mincinos și necredincios înverșunat.” (Sura Az-Zumar, 39:3)

Așadar, ei sunt mincinoși din cauza cuvintelor lor și necredincioși din cauza faptelor lor. Allah spune:

„Și ei se închină, în afară de Allah, la ceea ce nu le poate aduce nici pagubă, nici folos, și spun: «Aceștia sunt mijlocitorii noștri înaintea lui Allah.»” (Sura Yūnus, 10:18)

Așadar, oricine pune intermediari între el și Allah - pe care îi invocă, cărora le aduce sacrificii, pentru care face jurăminte sau în care își pune încrederea - este, fără îndoială, necredincios, conform consensului unanim al musulmanilor.

Al Doilea Anulator

Al treilea: Oricine nu-i consideră pe politeiști drept necredincioși, sau are îndoieli în privința necredinței lor, sau consideră că religiile și credințele lor sunt corecte, a căzut în necredință.

Sensul acestui anulator este: ca o persoană să nu creadă că politeiștii se află în necredință.

Termenul „politeiști” este unul general și îi include pe toți cei care nu cred - deci orice necredincios este un politeist. Așadar, oricine nu consideră un necredincios drept necredincios, el însuși devine necredincios, la fel ca acela.

De exemplu, oricine nu-i consideră pe evrei, creștini, magieni (adoratorii focului), închinători la idoli, ipocriți sau comuniști drept necredincioși, atunci el însuși este necredincios. La fel și cel care are îndoieli în privința necredinței lor - cum ar fi cineva care spune: „Nu sunt sigur, este posibil ca evreii să fie pe adevăr.” Sau zice: „Este în regulă ca oamenii să urmeze iudaismul, creștinismul sau islamul - toate sunt religii cerești.”

Așa cum spun unii în zilele noastre, chemând la „unirea celor trei religii”. Oricine crede astfel este necredincios.

Omul trebuie să creadă cu convingere că evreii sunt necredincioși și că religia lor este falsă. El trebuie să se dezică de ei și de religia lor, să îi urască și să manifeste vrăjmășie față de ei de dragul lui Allah. La fel și față de creștini - trebuie să creadă că sunt necredincioși. La fel și față de închinătorii la idoli, magieni și toate celelalte tipuri de necredincioși. De asemenea, o persoană comite necredință dacă se îndoiește că aceștia sunt necredincioși - de exemplu, dacă spune: „Nu știu dacă evreii sunt necredincioși sau nu, poate că sunt pe adevăr.” Aceasta este necredință. Trebuie să fie convins și ferm că ei se află în necredință.

La fel, devine necredincios și cel care consideră că religiile lor sunt corecte, spunând: „Ei sunt pe o religie adevărată” sau „religia lor este dreaptă”. Aceasta îl face necredincios la fel ca ei. Motivul este că oricine nu-i consideră pe politeiști drept necredincioși, nu a necrezut în ṭāghūt (divinitățile și religiile false).

Iar tawḥīd-ul (unicitatea lui Allah) nu poate exista decât prin două lucruri:

2. Necredința în ṭāghūt (divinitățile sau religiile false).

Așadar, oricine nu-i consideră pe politeiști, evrei și creștini drept necredincioși, nu a respins religia falsă (ṭāghūt). Prin urmare, tawḥīd-ul său nu este valid și nu are credință (īmān).

Aceste două condiții sunt esențiale pentru tawḥīd:

Acest sens este cuprins în expresia „Lā ilāha illā Allāh” (Nu există divinitate vrednică de adorare în afară de Allah).

Aceasta, pentru că „Lā ilāha illā Allāh” neagă toate formele de adorare îndreptate către altcineva decât Allah. A necrede în ṭāghūt înseamnă a respinge și a nega orice adorare făcută altcuiva decât lui Allah, a te dezice de ea și de cei care o practică, și a le arăta dușmănie de dragul lui Allah.

Aceasta este semnificația expresiei „a necrede în ṭāghūt”.

Așadar, dușmănia față de politeiști și ura față de ei de dragul lui Allah sunt obligatorii.

„Aveți într-adevăr o frumoasă pildă în Ibrahim și în cei care erau cu el, când le-au spus poporului lor: «Noi ne dezicem de voi și de ceea ce adorați în afară de Allah. Noi vă respingem, iar între noi și voi s-a arătat vrăjmășie și ură pentru totdeauna, până când veți crede numai în Allah.»” (Sura Al-Mumtaḥanah, 60:4) Aceasta este Hanīfiyyah, religia dreaptă a lui Ibrahim - să-L adori pe Allah cu sinceritate, dedicând întreaga religie numai Lui, și să te dezici de adorarea oricărui altceva în afară de El, respingând-o și urând-o, în timp ce îi urăști și te opui celor care o practică.

Al Treilea Anulator

Al patrulea: Oricine crede că o altă călăuzire decât cea a Profetului

 este mai completă decât călăuzirea lui, sau că judecata altcuiva este mai bună decât judecata sa - precum cel care preferă judecata ṭāghūților (pluralul de ṭāghūt - divinități false, sisteme false) în locul judecății sale —, acela a devenit necredincios.

Oricine crede că există o călăuzire mai bună decât călăuzirea Profetului -

 cum ar fi cel care spune: „Calea filozofilor, a sabeenilor sau a sufiților este mai bună decât calea lui Muhammad,” sau spune: „În această cale există îndrumare,” sau: „Este la fel ca îndrumarea Profetului” - acela este necredincios. Aceasta pentru că nu există o călăuzire mai bună decât călăuzirea Trimisului lui Allah, deoarece el nu vorbește din dorința sa, ci numai din revelația care i-a fost trimisă.

Așadar, oricine afirmă că există o călăuzire mai bună sau egală cu cea a Mesagerului lui Allah -

 cum ar fi cel care urmează o cale filozofică, sabeană sau sufită pentru a se apropia de Allah - este un necredincios și apostaziat.

La fel este și cel care crede că există o judecată mai bună decât judecata Profetului -

 de exemplu, cel care consideră că legile făcute de oameni sunt mai bune decât Sharīʿah (Legea Divină). Acesta este necredincios, prin consensul musulmanilor.

De asemenea, cel care crede că legile omenești sunt egale cu Sharīʿah - și el a comis necredință.

La fel și cel care spune: „Este adevărat că Sharīʿah este mai bună, dar este permis ca oamenii să aleagă - fie să judece după legile omenești, fie după Sharīʿah.” O astfel de persoană este, de asemenea, necredincioasă, potrivit consensului musulmanilor, pentru că oamenii nu au libertatea de a alege în această privință.

Acesta a negat un principiu fundamental al religiei, anume că judecarea prin Sharīʿah este o obligație asupra tuturor. Dar el spune: „Nu este obligatoriu, este permis să se judece după legile oamenilor.” O astfel de persoană este necredincioasă, chiar dacă afirmă că „legile divine sunt mai bune.”

În toate aceste trei cazuri, persoana a comis necredință majoră (kufr akbar).

Există însă o a patra situație: Când o persoană judecă după legi omenești într-o anumită chestiune, dar crede că este obligatoriu să se judece după ce a revelat Allah, și știe că a greșit, iar poftele și șeitanul l- au făcut să o facă.

El știe că este păcat, dar o face din interes personal - pentru a ajuta un prieten, o rudă sau un vecin, ori pentru a-i face rău unui dușman. Totuși, el recunoaște că judecarea după ceea ce a revelat Allah este o obligație și că ceea ce a făcut este un păcat. O astfel de persoană a comis necredință minoră (kufr aṣghar), și nu iese din Islam.

Așadar, judecarea după altceva decât ceea ce a revelat Allah are patru situații:

1. Când se crede că legea omenească este mai bună → kufr akbar;

2. Când se crede că este egală cu Sharīʿah → kufr akbar;

3. Când se spune că este permisă, chiar dacă Sharīʿah e mai bună → kufr akbar;

4. Când se judecă prin altceva din poftă sau interes, știind că este greșit → kufr aṣghar.

Judecarea prin legi omenești și abolirea completă a Sharīʿah.

Dacă o persoană înlocuiește în totalitate Sharīʿah cu legi omenești, eliminând toate legile divine, aceasta este considerată o schimbare a religiei.

Unii savanți au spus că o astfel de persoană a devenit necredincioasă, pentru că a schimbat religia lui Allah. Aceasta este părerea lui Shaykh Muḥammad ibn Ibrāhīm (rahimahullah), fostul Mufti al Arabiei Saudite, care a spus:

„Aceasta înseamnă o schimbare completă a religiei - nu este vorba doar despre o singură problemă, ci despre înlocuirea tuturor legilor. Asta înseamnă eliminarea totală a Sharīʿah și înlocuirea ei cu legi omenești în toate chestiunile, mici sau mari.” De asemenea, învățătorul nostru Shaykh ʿAbd al-ʿAzīz ibn Bāz (rahimahullah) a spus că, deși aceasta reprezintă o schimbare a religiei, trebuie ca persoana să creadă că este permis să se judece după legi omenești, pentru ca dovada să fie stabilită împotriva lui.

Prin urmare, aceasta este a cincea situație - atunci când cineva schimbă întreaga religie.

Există, de asemenea, o a șasea situație, și anume atunci când judecătorul religios depune efort și se străduiește sincer să afle hotărârea corectă în privința unei chestiuni religioase, însă greșește și judecă prin altceva decât ceea ce a revelat Allah.

Aceasta este o eroare, iar o astfel de persoană nu este necredincioasă și nici păcătoasă. Dimpotrivă, el este un mujtahid (cel care depune efort de deducție), care primește o răsplată, conform spuselor Profetului

„Când judecătorul dă o hotărâre, depunând efort (făcând ijtihād) și are dreptate, el primește două răsplăți. Iar dacă depune efort și greșește, el primește o singură răsplată.”

Așadar, această greșeală a lui este iertată, iar el primește o răsplată pentru strădania sa (ijtihād). Iar dacă depune efort și ajunge la adevăr, atunci primește două răsplăți - una pentru efortul depus și alta pentru atingerea adevărului.

Al Patrulea Anulator

Al cincilea: Oricine urăște ceva din ceea ce a adus Mesagerul

, chiar dacă acționează conform cu aceasta, a devenit necredincios.

Aceasta se referă, de exemplu, la o persoană care urăște rugăciunea - ea devine necredincioasă chiar dacă se roagă. Sau dacă o displace în inima sa.

„Aceasta, pentru că ei au displăcut ceea ce a trimis Allah, așa că El le-a nimicit faptele.” (Sura Muhammad, 47:9)

Așadar, dacă o persoană urăște ceva din ceea ce a adus Mesagerul

, fie că este vorba despre o poruncă obligatorie, o răsplată sau o pedeapsă - cum ar fi să urască aplicarea pedepselor legale (ḥudūd) asupra celui care comite adulter sau asupra hoțului —, sau chiar să displacă acest lucru în inima sa, atunci această persoană a devenit necredincioasă. Aceasta pentru că a urât și a displăcut ceea ce Allah a revelat.

Al Cincilea Anulator

Al șaselea: Oricine batjocorește sau ridiculizează orice parte din religia Mesagerului

, sau din răsplățile ori pedepsele sale, a comis un act de necredință.

„Spune: «Oare de Allah, de versetele Sale și de Mesagerul Său vă băteați joc?» Nu vă scuzați! Ați devenit necredincioși după credința voastră.” (Sura At-Tawbah, 9:65–66)

Aceasta include, de exemplu, pe cel care batjocorește rugăciunea, sau zakāt-ul, sau pe cei care se roagă, făcându-și glume pe seama lor din cauza faptului că se roagă - nu din cauza persoanei lor, ci din cauza faptei în sine.

La fel, cel care batjocorește pelerinii la ḥajj, sau îi ridiculizează pe cei care fac ṭawāf (ocolirea Kaʿbah) - nu pentru cine sunt ei, ci pentru acțiunea pe care o fac.

De asemenea, cel care batjocorește răsplățile Paradisului, cum ar fi atunci când i se spune că Allah îl va face pe monoteist (muwaḥḥid) să intre în Paradis și că acolo sunt asemenea și asemenea bucurii, iar el glumește sau ironizează acest lucru, sau batjocorește Iadul (Jahannam) - o astfel de persoană a comis necredință.

Dovada se află în cuvintele lui Allah, Cel Preaînalt:

Acest verset a fost revelat cu privire la un grup de oameni care l-au batjocorit pe Profet

„Nu am văzut pe nimeni mai lacom la mâncare, mai mincinos în vorbă și mai laș în luptă decât acești tovarăși ai noștri.”

Prin aceasta se refereau la Mesagerul lui Allah

 și la companionii săi. Atunci a fost revelat acest verset.

De asemenea, oricine Îl insultă pe Allah, sau îl insultă pe Mesager, sau insultă Islamul, comite necredință (kufr).

Al Șaselea Anulator

Al șaptelea: Vrăjitoria (siḥr) - care include farmecele prin care o persoană ajunge să urăscă ceva ce înainte îi plăcea (as-sarf), sau să iubească ceva ce nu-și dorea (al-ʿaṭf). Așadar, oricine o practică sau este mulțumit ca ea să fie făcută, a comis necredință.

„Și niciunul dintre acești doi (îngeri) nu învățau pe nimeni fără să-i spună mai întâi: «Noi suntem doar o ispită (pentru oameni), așa că nu fi necredincios.»” (Sura Al-Baqarah, 2:102)

Acest lucru se datorează faptului că vrăjitorul, a cărui magie provine prin intermediul diavolilor (shayāṭīn), trebuie - fără îndoială - să comită forme de shirk față de jinni, pentru ca aceștia să-l ajute. Astfel, între jinn și vrăjitor se stabilește o relație reciprocă: vrăjitorul îi slujește pe jinni, iar jinni îl ajută pe el. Însă jinnul nu-l slujește pe vrăjitor decât dacă acesta comite shirk față de Allah - de exemplu:

Diavolul îi poate ordona vrăjitorului să calce pe mushaf (Coran) cu picioarele, să urineze pe mushaf, sau să îl murdărească cu necurății.

După ce vrăjitorul comite aceste acte de necredință, diavolul îl ajută - fie informându-l despre lucruri ascunse, fie furând ceva pentru el, fie răspunzându-i atunci când acesta îi poruncește să lovească o persoană etc.

Prin urmare, oricine practică vrăjitoria sau este mulțumit cu ea, comite necredință, deoarece cel care este mulțumit de un act de kufr este asemenea celui care îl face.

„Și niciunul dintre acești doi nu învățau pe nimeni fără să-i spună: «Noi suntem doar o ispită, așa că nu fi necredincios.»” (Sura Al-Baqarah, 2:102)

Aceasta este forma de vrăjitorie în care vrăjitorul colaborează cu diavolii.

Cât despre tipul de vrăjitorie în care nu există contact cu diavolii - precum cel care folosește leacuri, substanțe halucinogene sau otrăvuri pentru a le face rău oamenilor și a le lua banii pe nedrept —, dacă el consideră aceasta permisă, atunci și el a comis necredință.

Iar dacă el consideră că a lua averea oamenilor pe nedrept și a le face rău este permis, atunci a comis necredință.

Dar dacă nu consideră acest lucru permis, atunci el a comis un păcat major, deoarece nu a avut contact cu diavolii. Însă în ceea ce privește vrăjitorul care are contact cu diavolii, acela a comis un act de necredință, pentru că, în acest caz, vrăjitorul continuă să trăiască în starea de necredință.

Al Șaptelea Anulator

Al optulea: Sprijinirea politeiștilor împotriva musulmanilor.

„Și oricine dintre voi se aliază cu ei (adică necredincioșii), acela este dintre ei. Cu adevărat, Allah nu călăuzește poporul nedrept.” (Sura Al-Mā’idah, 5:51)

Dacă o persoană îi ajută pe politeiști împotriva musulmanilor, aceasta înseamnă că s-a aliat cu politeiștii și îi iubește.

O astfel de alianță este apostazie (ieșire din Islam), deoarece indică dragoste și loialitate față de ei.

Așadar, dacă cineva îi ajută pe politeiști împotriva musulmanilor cu bani, arme, sau sfaturi și opinii, acesta a dovedit prin fapta sa că îi iubește pe politeiști - iar această iubire este apostazie.

Dragostea pentru ei este temelia alianței (al-walāʾ), iar din această iubire decurg faptele de sprijinire și ajutor prin bani, arme sau sfaturi. Prin urmare, când cineva îi ajută pe politeiști împotriva musulmanilor, aceasta înseamnă că i- a preferat pe politeiști în locul musulmanilor.

Însă, dacă o persoană ajută un politeist împotriva altui politeist, acest lucru nu intră în această discuție.

Notă a editorului: Există un tratat valoros referitor la acest subiect, scris de Imām Sulaymān ibn ʿAbdillāh Āl ash-Shaykh (d. 1233 H), nepotul imāmului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb. Tratatul se intitulează „Hotărârea privind alierea cu oamenii shirk-ului” (The Ruling on Allying with the People of Shirk). Ediția engleză menționa că urma să fie publicat de Al-Ibaanah.com.

Al Optulea Anulator

Al nouălea: Oricine crede că este permis ca unele persoane să fie scutite de aplicarea Sharīʿah (legii revelate) a lui Muhammad

, la fel cum i-a fost permis lui al-Khiḍr să fie scutit de legea lui Mūsā (Moise) —, acela a devenit necredincios.

Adică: cel care crede că îi este permis să nu urmeze Sharīʿah lui Muhammad

, și că poate să-L adore pe Allah printr-o altă cale decât cea cu care a venit Mesagerul

. El crede că va ajunge la Allah și va fi dintre locuitorii Paradisului, chiar dacă nu urmează Sharīʿah lui Muhammad

Astfel, el Îl adoră pe Allah pe calea filozofiei, sau a sabeenilor, sau a sufiților, crezând că poate ajunge la Allah fie prin calea lui Muhammad

, fie printr-o altă cale, spunând: „Toate sunt la fel.”

O astfel de persoană este necredincioasă, deoarece nu există nicio cale către Allah în afară de calea Mesagerului lui Allah

Nu este permis nimănui să fie scutit de aplicarea Sharīʿah Profetului

, deoarece aceasta este cuprinzătoare pentru oameni și jinni și este ultima dintre toate legile revelate (Sharāʾiʿ).

Cât despre faptul că al-Khiḍr a fost scutit de Sharīʿah lui Mūsā (Moise), acest lucru nu reprezintă o dovadă, deoarece Sharīʿah lui Mūsā nu era universală, ci era limitată la tribul lui Israel (Banū Isrāʾīl).

De asemenea, al-Khiḍr era, potrivit celei mai corecte opinii, profet căruia i se trimitea revelație. De aceea, Mūsā a mers la el ca să învețe de la el. Allah spune, citând cuvintele lui al-Khiḍr:

„Și eu nu am făcut acestea din proprie voință.” (Sura Al-Kahf, 18:82) Aceasta este dovada că el a fost profet, căruia i s-a revelat de la Allah, pentru că nu ar fi putut ucide tânărul, strica corabia sau ridica zidul doar din inspirație personală, ci numai prin revelație.

Notă a traducătorului: Povestea lui Mūsā și al-Khiḍr se găsește în Sura al-Kahf, 60-82; vezi și Ṣaḥīḥ al-Bukhārī (trad. engleză, vol. 6, nr. 249).

Pe scurt: Oricine crede că este permis ca cineva să fie scutit de Sharīʿah lui Muhammad

, la fel cum i-a fost permis lui al-Khiḍr să fie scutit de legea lui Mūsā, este necredincios, pentru că există o diferență clară între cele două:

Așadar, era permis ca cineva din afara tribului lui Israel să nu fie obligat să urmeze legea lui Mūsā. Însă, în ceea ce privește Sharīʿah lui Muhammad

, nu este permis nimănui - nici om, nici jinn - să fie scutit de ea.

Al Nouălea Anulator

Al zecelea: Îndepărtarea de religia lui Allah - prin neînvățarea ei sau prin neaplicarea ei - este un act de necredință.

„Și cine este mai nedrept decât cel căruia i se amintesc versetele Domnului său, iar el se întoarce de la ele? Cu adevărat, Noi vom lua răzbunare de la cei vinovați.” (Sura As-Sajdah, 32:22)

Nu există nicio diferență, în privința acestor zece anulatori, între cel care le comite în glumă, cel care le comite serios sau cel care le comite din teamă. Toți aceștia cad în necredință. Excepție face doar cel constrâns (forțat).

Toate aceste zece lucruri se numără printre cele mai periculoase și cele mai frecvente. De aceea, musulmanul trebuie să fie precaut și să se teamă de ele pentru sine.

Căutăm refugiu la Allah de ceea ce atrage mânia Sa și pedeapsa Sa dureroasă. Fie ca pacea și binecuvântările lui Allah să fie asupra celui mai bun dintre creațiile Sale, Muhammad

Autorul menționează că nu există nicio diferență în ceea ce privește aceste zece anulatoare între:

De exemplu, dacă o persoană comite unul dintre aceste acte și apoi spune: „Am glumit”, totuși devine necredincioasă, chiar dacă a făcut-o în joacă.

Dacă o face intenționat, cu convingere, este și mai evident că este necredincios. Dacă o face din teamă - tot cade în necredință.

Nimeni nu este scuzat în aceste cazuri, în afară de cel care este constrâns (forțat) - și anume cel care este pus într-o situație critică, cum ar fi atunci când cineva îi pune o sabie la gât și îi spune: „Tăgăduiește credința, altfel te vom ucide.”

Această persoană nu devine necredincioasă, cu condiția ca inima lui să rămână statornică în credință. Însă dacă inima sa se împacă cu necredința, atunci el devine necredincios.

1. Când persoana o face intenționat → necredință

2. Când o face în glumă sau pentru a-i face pe alții să râdă → necredință

3. Când o face din frică → necredință

4. Când o face sub constrângere, dar inima lui acceptă necredința → necredință

5. Când o face sub constrângere, dar inima lui rămâne statornică în credință → nu este necredincios.

Dovada se află în cuvintele lui Allah: „Cine nu crede în Allah după ce a crezut - în afară de cel care este forțat, dar a cărui inimă este statornică în credință —, însă cei care-și deschid piepturile pentru necredință, asupra lor este mânia lui Allah și ei vor avea o pedeapsă mare.” (Sura An-Naḥl, 16:106)

Și Allah știe cel mai bine. Fie ca pacea și binecuvântările lui Allah să fie asupra Profetului nostru Muhammad

, asupra familiei sale și companionilor săi.

Al Zecelea Anulator

Care este hotărârea referitoare la organizarea și participarea la conferințe care cheamă la unificarea religiilor?

Dacă aceste persoane cred că religiile respective sunt adevărate sau că adepții lor se află pe adevăr, atunci aceasta este necredință (kufr) și apostazie, iar noi căutăm refugiu la Allah.

Oricine cheamă la unificarea religiilor din convingerea că ele sunt corecte sau adevărate este necredincios, pentru că nu a respins ṭāghūt-ul (divinitățile și religiile false).

Cel care cheamă la unificarea religiilor nu respinge ṭāghūt-ul - el îi cheamă pe musulmani să se apropie de religiile evreilor și creștinilor, să fie asemenea lor, să fie de acord cu ei, sau să creadă că aceștia sunt pe adevăr.

O astfel de persoană nu a respins ṭāghūt-ul și aceasta este apostazie, adică a comis unul dintre lucrurile care anulează Islamul.

Referitor la regula takfīr-ului (considerarea unei persoane drept necredincioasă): cel care nu-i consideră pe politeiști drept necredincioși - de exemplu, Ibn Sīnā (Avicenna) —, dacă cineva spune: „Eu nu-l consider pe Ibn Sīnā necredincios, pentru mine este musulman”, această persoană comite necredință?

Dacă el este confuz în privința lui și nu cunoaște starea sa, atunci nu devine necredincios până când situația lui (a lui Ibn Sīnā) nu îi este clarificată.

Însă, cel care știe că Ibn Sīnā a fost necredincios și eretic, dar totuși nu îl consideră necredincios, atunci acesta intră sub incidența acestui Anulator al Islamului.

Totuși, pentru unii oameni această chestiune nu este clară, așa că cel care nu este conștient de starea lui trebuie mai întâi învățat și lămurit.

Dar dacă el refuză și spune: „Nu sunt obligat să fac asta.”?

El este obligat să facă asta. Aceasta înseamnă că a căzut într-unul dintre anulatoarele Islamului, și anume:

„Oricine nu-i consideră pe politeiști drept necredincioși, sau are îndoieli despre necredința lor, sau consideră că religiile și credințele lor sunt corecte, a comis necredință.”

Ești obligat să-i consideri pe politeiști drept necredincioși, să manifești vrăjmășie față de ei și să-i urăști de dragul lui Allah.

Allah a făcut aceasta o obligație asupra ta, așa cum a făcut tawḥīd-ul (monoteismul) o obligație asupra ta.

Iar tawḥīd-ul nu este valid decât dacă consideri politeiștii necredincioși.

Oricine nu-i consideră pe politeiști necredincioși, sau are îndoieli despre necredința lor, sau crede că religiile și convingerile lor sunt corecte - acesta este necredincios, la fel ca ei, deoarece nu a respins ṭāghūt-ul.

Oricine nu respinge ṭāghūt-ul și nu neagă religiile false, nu crede cu adevărat în Allah.

Credința în Allah și tawḥīd-ul nu sunt valide decât prin două condiții:

1. Respingerea ṭāghūt-ului (religii și divinități false);

Respingerea ṭāghūt-ului este prima parte a mărturisirii Lā ilāha illā Allāh („Nu există divinitate vrednică de adorare în afară de Allah”).

Care este hotărârea asupra unei persoane care nu consideră pe cineva necredincios deoarece există o divergență de opinie în privința faptului dacă acel om este necredincios sau nu?

Persoana care este declarată necredincioasă trebuie să fie cineva care neagă un lucru care este cunoscut din religie în mod categoric, fie ca obligație, fie ca interdicție.

Oricine neagă obligația rugăciunii a comis necredință, deoarece există consens unanim că rugăciunea este obligatorie - nimeni nu poate spune că rugăciunea nu este

Însă, în privința lucrurilor asupra cărora există divergență de opinie sau care sunt neclare, dacă cineva le respinge, nu devine necredincios.

De asemenea, dacă cineva neagă obligația de a face wuḍūʾ (abluțiune) după ce a mâncat carne de cămilă, nu devine necredincios, pentru că și asupra acestui aspect există

Este scuzat un musulman din cauza ignoranței?

O persoană nu este scuzată prin ignoranță dacă are posibilitatea să înlăture această ignoranță și poate întreba pe cineva despre chestiunea respectivă.

De asemenea, el nu este scuzat în privința unor lucruri care sunt cunoscute din religie în mod clar și general.

De exemplu, dacă un om trăiește printre musulmani și face tranzacții cu dobândă, iar când i se spune că dobânda este ḥarām (interzisă) răspunde: „Nu știam, sunt ignorant” - aceasta nu este o scuză acceptabilă, pentru că acest lucru este clar și cunoscut de toată lumea. Totuși, dacă persoana trăiește într-o societate neislamică, unde dobânda este o normă și nimeni nu practică Islamul, de exemplu într-o țară ca America, și el crede că este permis să se folosească de dobândă - atunci este posibil ca o astfel de persoană să fie scuzată prin ignoranță.

Dacă această persoană devine musulman, dar continuă să practice dobânda și spune: „Nu știam, sunt ignorant” - atunci este posibil ca el să fie scuzat prin ignoranță, pentru că aceasta este o chestiune subtilă și necunoscută pentru el.

Dar în chestiunile clare și evidente, în care nu există confuzie, ignoranța nu este o scuză.

Acest lucru este ilustrat de povestea relatată în cele două colecții autentice (Ṣaḥīḥ al-Bukhārī și Ṣaḥīḥ Muslim) despre omul care, pe patul morții, le-a spus familiei sale:

„Când mor, ardeți-mi trupul și împrăștiați-mi cenușa în mare și pe uscat, căci dacă Allah va putea să mă prindă, cu siguranță mă va pedepsi cu o pedeapsă grea.”

El a făcut aceasta din ignoranță, dar motivul a fost frica sa de Allah, de aceea Allah l-a iertat și a avut milă de el.

Notă a traducătorului: Vezi acest ḥadīth în Ṣaḥīḥ Muslim (trad. engleză, Cartea 37, nr. 6638).

El nu a făcut aceasta din negare voită a puterii lui Allah, ci din lipsă de cunoaștere. Nu a negat Învierea și nici Puterea lui Allah, ci doar nu înțelesese în detaliu perfecțiunea puterii Sale. Nu a fost din aroganță sau încăpățânare, ci din teamă de Allah.

Întrebări și răspunsuri după lecție

Comentariu la cele zece anulatoare ale Islamului, cu explicarea termenilor, dovezilor și distincțiilor discutate în text.