Dovezile categoriilor tawḥīd-ului

Prima categorie: unicitatea lui Allah în stăpânire

Tawḥīd al-rubūbiyya constă în recunoașterea faptului că Allah Preaînaltul este Domnul fiecărui lucru, Stăpânul, Creatorul și Dătătorul său de hrană; că El dă viață și moarte, aduce folosul și vătămarea și este Singurul care răspunde rugii atunci când omul se află la nevoie. Întreaga cârmuire Îi aparține și în Mâna Sa se află tot binele. El are putere asupra oricărui lucru și nu are niciun asociat în acestea. Credința în predestinare este inclusă aici.

A doua categorie: unicitatea Numelor și Însușirilor

Tawḥīd al-asmāʾ wa-l-ṣifāt constă în recunoașterea faptului că Allah cunoaște orice lucru și are putere asupra oricărui lucru; că El este Cel Veșnic Viu, Cel care susține întreaga existență, pe Care nu-L cuprind nici ațipirea, nici somnul. Voința Sa se împlinește și înțelepciunea Sa este desăvârșită. El este Cel care aude și vede totul, Cel Blând și Îndurător; S-a înălțat deasupra Tronului și are întreaga împărăție în stăpânirea Sa. El este Regele, Cel Preasfânt, Cel lipsit de orice cusur, Cel care dă siguranță, Veghetorul, Atotputernicul, Cel Atotstăpânitor și Cel demn de toată măreția. Slăvit este Allah, mai presus de ceea ce Îi asociază! La fel stau lucrurile și cu celelalte Nume frumoase și Însușiri înalte. Trebuie să avem o credință fermă în ele, fără deformarea sensului, fără negare, fără a le atribui un anumit „cum” și fără a le asemăna cu însușirile făpturilor.

A treia categorie: unicitatea adorării

Temelia tawḥīd al-ulūhiyya este consacrarea adorării numai lui Allah Preaînaltul: iubirea, teama, speranța, încrederea, dorința arzătoare, frica plină de venerație și ruga se îndreaptă numai spre Allah. Toate actele de adorare, văzute și lăuntrice, Îi sunt consacrate numai Lui, fără niciun asociat. Nimic din ele nu trebuie îndreptat spre altcineva: nici spre un înger apropiat, nici spre un profet trimis, cu atât mai puțin spre altcineva. Acesta este tawḥīd-ul cuprins în cuvintele lui Allah, Binecuvântat și Preaînaltul:

El este începutul și sfârșitul religiei, realitatea ei lăuntrică și înfățișarea ei văzută. El este cel dintâi și cel din urmă lucru la care au chemat trimișii și reprezintă sensul mărturisirii „Lā ilāha illā Allāh”. Căci ilāh este Cel luat drept Dumnezeu și adorat cu iubire, teamă plină de venerație, cinstire, preamărire și toate formele adorării. Pentru acest tawḥīd au fost create făpturile, au fost trimiși mesagerii și au fost pogorâte Cărțile. Prin el, oamenii s-au împărțit în credincioși și necredincioși, în fericiții locuitori ai Paradisului și în nefericiții locuitori ai Focului.