Dovezile categoriilor tawḥīd-ului

Șeicul Muḥammad al-Amīn al-Shinqīṭī — Allah să aibă milă de el — a spus:

„Cercetarea cuprinzătoare a mărețului Coran arată că tawḥīd-ul lui Allah se împarte în trei categorii.

Prima: unicitatea Lui în stăpânire. Firea înnăscută a celor înzestrați cu rațiune recunoaște această categorie a tawḥīd-ului. Allah Preaînaltul a spus:

Și a spus:

Negarea de către Faraon a acestei categorii a tawḥīd-ului, prin cuvintele sale:

era prefăcută, venind de la cineva care știa că este un rob aflat sub stăpânirea unui Domn. Dovada este în cuvintele Preaînaltului:

Și în cuvintele Sale:

Această categorie a tawḥīd-ului nu aduce folos fără adorarea sinceră, numai a lui Allah, după cum spune Preaînaltul:

Versetele care arată aceasta sunt foarte numeroase.

A doua: unicitatea Lui, Preamăritul și Preaînaltul, în adorare. Criteriul acestei categorii a tawḥīd-ului este împlinirea sensului formulei „Lā ilāha illā Allāh”, alcătuită din negare și afirmare. Negarea înseamnă lepădarea tuturor celor adorați în afară de Allah, oricine ar fi, în toate formele de adorare, oricare ar fi acestea.

Afirmarea înseamnă consacrarea tuturor formelor de adorare numai lui Allah, Preamăritul și Preaînaltul, cu sinceritate, în felul în care El a legiuit prin limbile trimișilor Săi — binecuvântările și pacea fie asupra lor. Cele mai multe versete ale Coranului se referă la această categorie a tawḥīd-ului. În jurul ei s-au purtat confruntările dintre trimiși și comunitățile lor:

Între versetele care arată această categorie a tawḥīd-ului sunt cuvintele Sale, Preaînaltul:

Și cuvintele Sale:

Și cuvintele Sale:

Și cuvintele Sale:

Și cuvintele Sale:

În acest nobil verset, i s-a poruncit să spună că ceea ce i se revelează se rezumă la această categorie a tawḥīd-ului, deoarece formula „Lā ilāha illā Allāh” cuprinde tot ceea ce se găsește în Cărțile revelate: ea impune ascultarea de Allah, prin adorarea numai a Lui. Aceasta cuprinde toate credințele, poruncile și opreliștile, precum și răsplata și pedeapsa care decurg din ele. Versetele despre această categorie a tawḥīd-ului sunt numeroase.

A treia categorie: unicitatea Lui, Preamăritul și Preaînaltul, în Numele și Însușirile Sale. Această categorie a tawḥīd-ului se întemeiază pe două principii:

Primul: a afirma că Allah, Preamăritul și Preaînaltul, este mai presus de a semăna cu făpturile în Însușirile lor, după cum spune Preaînaltul:

Al doilea: a crede în cele cu care Allah S-a descris pe Sine sau cu care L-a descris Trimisul Său ﷺ, în modul potrivit desăvârșirii și măreției Sale, după cum a spus după cuvintele:

Aceasta se face renunțând la orice năzuință de a cuprinde modul în care sunt aceste Însușiri. Preaînaltul a spus:

Am înfățișat deja pe larg această chestiune, lămurind-o prin versetele coranice din sura Al-Aʿrāf.

În mărețul Coran, recunoașterea de către necredincioși a stăpânirii lui Allah, Preamăritul și Preaînaltul, este adusă adesea ca dovadă că ei trebuie să-L adore numai pe El. De aceea, în privința unicității stăpânirii, El le adresează întrebări care îi fac să recunoască adevărul. Când ei Îi recunosc stăpânirea, El le arată prin aceasta că numai El merită să fie adorat și îi mustră pentru că Îi asociază pe alții, deși recunosc că numai El este Domnul. Cine recunoaște că numai El este Domnul este dator să recunoască și că numai El merită să fie adorat.

Printre exemple se află cuvintele Sale, Preaînaltul:

Până la cuvintele Sale:

După ce au recunoscut stăpânirea Sa, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Un alt exemplu îl constituie cuvintele Preaînaltului:

Când au recunoscut, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Apoi a spus:

După ce au recunoscut, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Apoi a spus:

După ce au recunoscut, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Un alt exemplu îl constituie cuvintele Sale, Preaînaltul:

După ce recunoașterea lor a devenit limpede, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Un alt exemplu îl constituie cuvintele Sale, Preaînaltul:

După ce recunoașterea lor a devenit limpede, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Și cuvintele Sale:

După ce recunoașterea lor a devenit limpede, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Și cuvintele Sale:

După ce recunoașterea lor a devenit limpede, El i-a mustrat pentru asocierea lor, spunând:

Și cuvintele Sale, Preaînaltul:

Fără îndoială, singurul răspuns pe care îl pot da este că Acela care are puterea de a crea cerurile, pământul și cele amintite împreună cu ele este mai bun decât un obiect neînsuflețit care nu are putere asupra niciunui lucru. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat, dezaprobându-le fapta, prin cuvintele Sale:

Și prin cuvintele Celui Preaînalt:

Fără îndoială, răspunsul este același ca mai înainte. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat prin cuvintele Sale:

Și prin cuvintele Sale, Preamăritul:

Fără îndoială, răspunsul este același ca mai înainte. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat prin cuvintele Sale:

Și prin cuvintele Sale, Preamăritul:

Fără îndoială, răspunsul este același ca mai înainte. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat prin cuvintele Sale:

Și prin cuvintele Sale:

Fără îndoială, răspunsul este același ca mai înainte. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat prin cuvintele Sale:

Și prin cuvintele Sale:

Fără îndoială, singurul lor răspuns este: «Nu!» Adică niciunul dintre cei pe care Îi asociem nu poate face vreunul dintre lucrurile amintite: să creeze, să dea cele de trebuință, să facă să moară și să aducă la viață. Odată ce recunoașterea lor a devenit inevitabilă, i-a mustrat prin cuvintele Sale:

Versetele de acest fel sunt foarte numeroase. De aceea am arătat în alt loc că toate întrebările privitoare la unicitatea lui Allah în stăpânire sunt întrebări menite să-i facă să recunoască adevărul. Prin ele se urmărește ca, după ce recunosc, să urmeze mustrarea și dezaprobarea. Căci cel care recunoaște stăpânirea lui Allah este dator, în mod necesar, să recunoască și unicitatea adorării. Așa sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Și cuvintele Sale:

Chiar dacă unii învățați au susținut că aici întrebarea exprimă negarea, cercetarea cuprinzătoare a Coranului arată că întrebările privitoare la stăpânirea lui Allah urmăresc recunoașterea ei, nu negarea. Aceasta deoarece ei nu neagă stăpânirea Lui, după cum ai văzut în numeroasele versete care o dovedesc.

Vei găsi, dacă Allah voiește, discutarea categoriilor tawḥīd-ului în multe locuri ale acestei cărți binecuvântate, potrivit legăturilor cu versetele pe care le explicăm prin alte versete.»²⁰

Am citat pe larg cuvintele sale datorită însemnătății lor. El a atras atenția că cele trei categorii ale tawḥīd-ului sunt deduse prin cercetarea cuprinzătoare a textelor Coranului cel Nobil. Astfel se înțelege că această împărțire este unul dintre adevărurile religioase întemeiate pe Cartea lui Allah Preaînaltul și nu o simplă convenție terminologică alcătuită de unii învățați.

Marele învățat Bakr Abū Zayd, Allah să aibă milă de el, a spus:

„La această împărțire dedusă prin cercetarea textelor au făcut referire învățații timpurii ai salafilor, precum Ibn Mandah, Ibn Jarīr al-Ṭabarī și alții. Au afirmat-o cei doi mari învățați ai Islamului, Ibn Taymiyyah și Ibn al-Qayyim. A afirmat-o al-Zabīdī în Tāj al-ʿarūs, iar shaykhul nostru al-Shinqīṭī în Aḍwāʾ al-bayān, alături de alții — Allah să aibă milă de toți. Este o cercetare completă a textelor Legii revelate, iar acest procedeu este obișnuit la specialiștii fiecărei științe. Așa au cercetat gramaticienii vorbirea arabilor și au împărțit-o în substantiv, verb și particulă. Arabii nu au formulat ei înșiși această împărțire și nimeni nu i-a mustrat pe gramaticieni pentru aceasta. La fel stau lucrurile și cu alte asemenea cercetări.”²¹

Nu crede în tawḥīd cel care nu crede în aceste trei categorii întemeiate pe textele Legii revelate. Căci tawḥīd-ul cerut de religie înseamnă credința în unicitatea lui Allah în stăpânire, în unicitatea adorării și în unicitatea Numelor și Însușirilor Sale. Cel care nu le împlinește pe toate acestea nu este un monoteist.

Mărturisirea tawḥīd-ului dovedește această împărțire

Mai mult, mărturisirea tawḥīd-ului, «Lā ilāha illā Allāh», care este temelia și fundamentul religiei, indică cele trei categorii ale tawḥīd-ului. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus:

„Mărturisirea că nu există nicio divinitate vrednică de adorare în afară de Allah cuprinde lucrurile privitoare la dumnezeire, adică cele trei temelii: unicitatea lui Allah în stăpânire, unicitatea adorării și unicitatea Numelor și Însușirilor. În jurul acestor trei temelii se învârt religiile mesagerilor și revelația coborâtă lor. Acestea sunt marile temelii pe care le indică și cărora le dau mărturie rațiunea și firea înnăscută.”

Felul în care această măreață mărturisire indică cele trei categorii ale tawḥīd-ului este pe deplin limpede pentru cel care cugetă la ea. Ea afirmă adorarea lui Allah și o neagă pentru oricine altcineva. Totodată, dovedește unicitatea Lui în stăpânire, căci cel neputincios nu poate fi o divinitate. Ea dovedește și unicitatea Numelor și Însușirilor, căci ceea ce este lipsit de nume și însușiri nu este un lucru real, ci pură inexistență. După cum au spus unii învățați: cel care Îl aseamănă pe Allah cu făpturile adoră un idol, cel care Îi neagă însușirile adoră ceva inexistent, iar monoteistul Îl adoră pe Dumnezeul pământului și al cerului.²²

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său²³ de la ʿAbd Allāh ibn al-Zubayr — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — că, după fiecare rugăciune, când rostea salutul de încheiere, spunea:

Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, Unicul, fără niciun asociat. A Lui este stăpânirea și Lui I se cuvine lauda, iar El are putere asupra tuturor lucrurilor. Nu există putință și nici putere decât prin Allah. Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah și nu-L adorăm decât pe El. A Lui este binefacerea, a Lui este harul și Lui I se cuvine lauda cea frumoasă. Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, făcându-I Lui credința curată, chiar dacă necredincioșilor nu le place.

El a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ rostea această mărturisire de unicitate după fiecare rugăciune.”

Această binecuvântată mărturisire a cuprins cele trei categorii ale tawḥīd-ului.

În ceea ce privește unicitatea adorării, formula tawḥīd-ului, „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, se repetă în ea de trei ori. De fiecare dată, este urmată de cuvinte care îi întăresc înțelesul, îi confirmă realitatea și îi lămuresc semnificația.

După prima mărturisire, cuvintele „Unicul, fără niciun asociat” întăresc negarea și afirmarea pe care ea le cuprinde: „Unicul” întărește afirmarea, iar „fără niciun asociat” întărește negarea.

După a doua mărturisire, cuvintele „și nu-L adorăm decât pe El” îi arată și îi explică înțelesul: ele neagă toate formele de adorare pentru oricine în afară de Allah și le afirmă numai pentru Allah, Unicul, fără niciun asociat.

După a treia mărturisire, cuvintele „făcându-I Lui credința curată” îi confirmă, de asemenea, semnificația și arată că ea este formula sincerității. Cel care o rostește nu are folos din ea decât dacă Îi consacră lui Allah credința sa, după cum spune Preaînaltul:

Toate acestea afirmă unicitatea adorării. Din ele se poate desprinde și o definiție cuprinzătoare a acesteia: să nu-L adorăm decât pe Allah, Unicul, fără niciun asociat, făcându-I Lui credința curată.

Unicitatea lui Allah în stăpânire este cuprinsă în cuvintele „A Lui este stăpânirea și Lui I se cuvine lauda, iar El are putere asupra tuturor lucrurilor” și în cuvintele „A Lui este binefacerea și a Lui este harul”. A-I atribui numai Lui stăpânirea, puterea asupra tuturor lucrurilor, binefacerea și harul ține, în întregime, de înțelesurile stăpânirii Sale. Allah, Preaslăvitul, este lăudat pentru că El este Domnul lumilor, care nu au alt Domn și alt Stăpân în afară de El. Binefacerea este în Mâna Sa, iar harul este harul Său, pe care îl dă cui voiește. Allah este Dătătorul harului nemărginit.

Unicitatea Numelor și Însușirilor este cuprinsă în cuvintele „Lui I se cuvine lauda”, deoarece Allah, Preaslăvitul, este lăudat și pentru Numele Sale cele mai frumoase și Însușirile Sale cele preaînalte.

Ea este cuprinsă și în cuvintele „Lui I se cuvine lauda cea frumoasă”: Allah este slăvit pentru Numele Sale cele mai frumoase și Însușirile Sale cele preaînalte, după cum a spus cel care Îl cunoaște cel mai bine dintre făpturile Sale, Profetul nostru Muḥammad ﷺ:

O, Allah, caut adăpost în mulțumirea Ta de mânia Ta și în ocrotirea Ta de pedeapsa Ta; caut adăpost la Tine de Tine. Nu pot cuprinde lauda ce Ți se cuvine. Tu ești așa cum Te-ai lăudat pe Tine Însuți.²⁴

Tot astfel sunt cuvintele sale ﷺ din hadithul despre mijlocire:

Apoi Allah îmi va dezvălui laude la adresa Sa și cuvinte frumoase de preamărire pe care nu le-a dezvăluit nimănui înaintea mea.²⁵

Ibn al-Qayyim — Allah să aibă milă de el — a spus: „Iar acele laude sunt prin Numele și Însușirile Sale.”²⁶

În această binecuvântată mărturisire sunt amintite unicitatea lui Allah în stăpânire și unicitatea Numelor și Însușirilor Sale, ca dovezi pentru unicitatea adorării. Se arată că Acela căruia Îi aparțin numai Lui stăpânirea, lauda, puterea asupra tuturor lucrurilor, binefacerea și harul și căruia I se cuvine lauda cea frumoasă, datorită măreției Numelor și desăvârșirii Însușirilor Sale, este Singurul care merită adorarea, fără niciun asociat. El este Cel adorat pe drept, nimeni în afară de El nu este adorat pe drept, iar adorarea oricui altcuiva este rătăcire, deșertăciune, necredință și nelegiuire.

Prin aceasta se înțelege că aceste cuvinte nu sunt simple vorbe lipsite de înțeles. Ele au sensuri mărețe și semnificații adânci, care cuprind tawḥīd-ul în toate cele trei categorii ale sale. Oricine rostește aceste cuvinte trebuie să aibă în vedere sensurile lor și să le cunoască înțelesul, astfel încât să se țină de tawḥīd, să-l păstreze și să-i respecte drepturile, ferindu-se cu totul de ceea ce îl anulează sau i se împotrivește, proclamându-l deschis, fără să se teamă, în privința lui Allah, de mustrarea vreunui mustrător, chiar dacă necredincioșilor nu le place.

Cum arată „Nu există putință și nici putere decât prin Allah” categoriile tawḥīd-ului

Este o formulă măreață, ale cărei merite, foloase și roade nu le poate cuprinde decât Allah. Ea are sensuri adânci și semnificații folositoare, care întăresc credința, înrădăcinează tawḥīd-ul, sporesc certitudinea și legătura cu Domnul lumilor. Între acestea se numără și faptul că ea cuprinde categoriile tawḥīd-ului. Printre înțelesurile acestei formule mărețe se află:

1. Recunoașterea stăpânirii lui Allah și a faptului că numai El este Creatorul acestei lumi, Cel care îi orânduiește toate treburile și dispune de ea potrivit înțelepciunii și voinței Sale. Nimic din această lume — mișcare sau nemișcare, coborâre sau înălțare, putere sau umilire, dăruire sau oprire — nu se petrece decât cu îngăduința Sa. El face ceea ce voiește, nimeni nu-L poate împiedica și nimeni nu-L poate birui. El supune totul și totul se pleacă înaintea Lui, după cum spune Preaînaltul:

Preaînaltul mai spune:

Și spune Preaînaltul:

Cel care rostește această formulă recunoaște și se supune acestui adevăr. El știe că toate treburile sale se află în Mâna Domnului, Stăpânului și Creatorului său și că nu are putere asupra niciunui lucru și nu are nici putință, nici putere decât cu îngăduința Domnului și Ocrotitorului său și cu ajutorul Stăpânului său. De aceea, el caută adăpost la El, la El se refugiază, de la El cere ajutor și pe El se bizuie în toate stările și treburile sale.

2. Recunoașterea Numelor și Însușirilor lui Allah. Cel care rostește această formulă recunoaște neapărat că Acela pe care Îl invocă, spre care se îndreaptă și la care se refugiază prin ea Își este Sieși îndeajuns, iar tot ce este în afară de El are nevoie de El; El există prin Sine, iar tot ce este în afară de El nu se poate menține decât prin El; El are putere prin Sine, iar tot ce este în afară de El este neputincios și nu are altă putere decât aceea pe care El i-o dă. El are toate Însușirile desăvârșirii și toate atributele măreției și slavei, iar tot ce este în afară de El este în mod necesar supus nedesăvârșirii. Desăvârșirea absolută nu Îi aparține decât Lui, Preaslăvitul și Preaînaltul. Datorită măreției Numelor Sale și desăvârșirii atributelor și Însușirilor Sale, numai El merită ca omul să se îndrepte spre El și numai la El să caute adăpost.

3. Recunoașterea divinității lui Allah și a faptului că numai El este adorat pe drept și nimeni în afară de El nu este adorat pe drept. Aceasta este cuprinsă în cuvintele „decât prin Allah”.

Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — a explicat că Allah înseamnă „Cel căruia I se cuvin divinitatea și adorarea din partea tuturor făpturilor Sale”.²⁷ Această explicație unește divinitatea, care este Însușirea lui Allah la care trimite acest Nume, cu adorarea, care este însușirea robului. El, Preaslăvitul, este Cel adorat și slujit, Cel în care se pune nădejdea și Cel ascultat, Singurul care merită adorarea. Robii lui Allah sunt cei care Îl adoră, Îl slujesc și Îi dau ascultare numai Lui, fără niciun asociat.²⁸

Mărturii ale înaintașilor despre aceste categorii

Cărțile înaintașilor evlavioși sunt pline de afirmații explicite și de trimiteri la aceste categorii. Dacă aș reda toate cuvintele lor pe care le cunosc în această privință, expunerea s-ar prelungi. Mă voi mulțumi însă să aduc aici câteva mărturii ale înaintașilor acestei comunități și o mică parte din cuvintele învățaților care amintesc cele trei categorii ale tawḥīd-ului. Mă voi limita la cei care au trăit înaintea șeicului Islamului Ibn Taymiyyah — Allah să aibă milă de el —, dintre învățații musulmanilor de orientări diferite, pentru a dezminți afirmația celui care pretinde că această împărțire nu ar fi fost cunoscută decât în vremea sa.

1. Imamul Abū Ḥanīfah al-Nuʿmān ibn Thābit, decedat în anul 150 H, a spus în cartea sa Al-Fiqh al-absaṭ:²⁹

„Allah este invocat de sus, nu de jos, deoarece ceea ce este jos nu ține în niciun fel de Însușirile stăpânirii și divinității Sale.”

Cuvintele sale „este invocat de sus, nu de jos…” afirmă înălțimea lui Allah; aceasta ține de unicitatea Numelor și Însușirilor. Ele resping și poziția jahmiților, a muʿtaziliților, a așʿariților, a māturīdiților și a celorlalți care neagă înălțimea Sa.

Cuvintele „de Însușirile stăpânirii” afirmă unicitatea lui Allah în stăpânire, iar cuvintele „și divinității Sale” afirmă unicitatea adorării.

2. Ibn Mandah a spus în cartea sa Al-Tawḥīd: „Ne-a înștiințat Muḥammad ibn Abī Jaʿfar al-Sarakhsī; ne-a relatat Muḥammad ibn Salamah al-Balkhī; ne-a relatat Bishr ibn al-Walīd al-Qāḍī, de la Abū Yūsuf, judecătorul [Yaʿqūb ibn Ibrāhīm ibn Ḥabīb al-Kūfī, discipolul lui Abū Ḥanīfah, decedat în anul 182 H], că a spus:

«Tawḥīd-ul nu se stabilește prin analogie. Nu ai auzit cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, din versetele în care El Se descrie pe Sine ca fiind Cunoscător, Puternic, Tare și Stăpân? El nu a spus: „Eu sunt Puternic și Cunoscător din cutare pricină; din cutare cauză am putere, din cutare cauză cunosc și în virtutea acestui înțeles stăpânesc.” De aceea, analogia nu este îngăduită în privința tawḥīd-ului. Allah nu este cunoscut decât prin Numele Sale și nu este descris decât prin Însușirile Sale. Allah Preaînaltul a spus în Cartea Sa:

Și a spus:

Și a spus:

Abū Yūsuf a spus: Allah nu a spus: „Privește cum sunt Eu Cunoscător, cum sunt Eu Puternic și cum sunt Eu Creatorul”, ci a spus: „Privește cum ai fost creat.” Apoi a spus:

Și a spus:

Adică să știi că aceste lucruri au un Domn care le orânduiește, le creează și le readuce, că tu ai fost adus la existență și că ai pe Cineva care te-a adus la existență. Allah, Atotputernicul și Mărețul, Și-a îndrumat făpturile numai ca să știe că au un Domn pe care să-L adore, să-L asculte și Căruia să-I recunoască unicitatea, ca să știe că El este Cel care i-a adus la existență, pe când ei nu existau. Apoi S-a numit pe Sine: Eu sunt Cel Milostiv, Cel Îndurător, Creatorul, Cel Puternic și Stăpânul — adică Cel care v-a adus la existență este numit Stăpânul, Cel Puternic, Allah, Cel Milostiv și Cel Îndurător. Acestea sunt Însușirile cu care El Se descrie.

Apoi Abū Yūsuf a spus: El este cunoscut prin semnele și prin făpturile Sale, este descris prin Însușirile Sale și este numit prin Numele Sale, așa cum S-a descris în Cartea Sa și cum a transmis Trimisul Său făpturilor.

Apoi Abū Yūsuf a spus: Allah, Atotputernicul și Mărețul, te-a creat, a pus în tine organe și mădulare și a făcut ca unele dintre mădularele tale să fie neputincioase în raport cu altele. El te trece dintr-o stare în alta, pentru ca astfel să știi că ai un Domn. El a făcut din propria ta persoană o dovadă împotriva ta, ca prin ea să-L cunoști pe Creatorul tău. Apoi S-a descris pe Sine: Eu sunt Domnul, Eu sunt Cel Milostiv, Eu sunt Allah, Eu sunt Cel Puternic și Eu sunt Stăpânul. El este descris prin Însușirile Sale și numit prin Numele Sale. Allah Preaînaltul a spus:

Și a spus:

Și a spus:

El ne-a poruncit să-I recunoaștem unicitatea. Tawḥīd-ul nu se stabilește prin analogie, deoarece analogia se face între lucruri asemănătoare. Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, nu are niciun seamăn, niciun egal și niciun asemenea. Binecuvântat fie Allah, Cel mai bun dintre creatori!

Apoi a spus: Cum ar putea fi înțeles tawḥīd-ul prin analogie, de vreme ce El este Creatorul făpturilor, fără să semene cu făpturile, și nimic nu este asemenea Lui, Binecuvântatul și Preaînaltul? Allah, Atotputernicul și Mărețul, ți-a poruncit să crezi în tot ceea ce a adus Profetul Său ﷺ, spunând:

Allah, Atotputernicul și Mărețul, ți-a poruncit să fii un următor care aude și ascultă. Dacă i s-ar fi îngăduit acestei comunități să examineze tawḥīd-ul în mod speculativ și să cunoască credința după propria părere, propria analogie și propriile dorințe, ea s-ar fi rătăcit. Nu ai auzit cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul:

Înțelege, așadar, ceea ce ți-am explicat prin aceasta.»”³⁰

Această relatare a fost transmisă și de imamul, ḥāfiẓ-ul și susținătorul Sunnei Abū al-Qāsim Ismāʿīl al-Taymī al-Aṣbahānī, decedat în anul 535 H, în cartea sa Al-Ḥujjah fī bayān al-maḥajjah wa-sharḥ al-tawḥīd wa-madhhab ahl al-sunnah. Datorită importanței ei, i-a consacrat un capitol aparte, spunând: „Capitol despre interzicerea căutării modului în care sunt Însușirile lui Allah, Atotputernicul și Mărețul.” A citat-o cu lanțul său de transmitere, pe calea lui al-Sarakhsī.³¹

Această relatare de la Abū Yūsuf, transmisă de cei doi imami de seamă, cuprinde cele trei categorii ale tawḥīd-ului: unicitatea lui Allah în stăpânire, unicitatea adorării și unicitatea Numelor și Însușirilor.

Șeicul nostru, doctorul ʿAlī Faqīhī, a comentat această relatare astfel:

„…Abū Yūsuf a rostit în privința tawḥīd-ului cuvinte prețioase, care arată limpede unicitatea lui Allah în stăpânire, unicitatea adorării și unicitatea Numelor și Însușirilor. El a explicat că tawḥīd-ul nu se stabilește prin analogie, arătând că analogia presupune existența unei cauze comune, atunci când a spus: «Nu ai auzit cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, din versetele în care El Se descrie pe Sine ca fiind Cunoscător, Puternic și Tare? El nu a spus: „Eu sunt Puternic și Cunoscător din cutare pricină, sau am putere din cutare cauză.”» Apoi a spus: «De aceea, analogia nu este îngăduită în privința tawḥīd-ului. Allah nu este cunoscut decât prin Numele Sale și nu este descris decât prin Însușirile Sale.» Apoi a amintit dovezile acestora. După aceea, a spus: «Allah nu a spus: „Privește cum sunt Eu Cunoscător și cum sunt Eu Puternic”, ci a spus: „Privește cum ai fost creat”…» Cele amintite de el nu au nevoie de lămuriri. Cititorul care le consultă va găsi în ele respingerea celor care se abat în privința stăpânirii lui Allah, a Numelor și a Însușirilor Sale, toate acestea fiind aduse ca dovezi pentru unicitatea adorării și ascultarea numai de Allah.”³²

3. Ibn Jarīr al-Ṭabarī, decedat în anul 310 H, a spus, explicând cuvintele Preaînaltului:

„Să știi, o, Muḥammad, că adorarea nu se cuvine și nu îi este îngăduită, din partea ta și a făpturilor, niciunui adorat în afară de Allah, care este Creatorul făpturilor, Stăpânul tuturor lucrurilor. Tot ce este în afară de El Îi recunoaște stăpânirea.”³³

4. Imamul Abū Jaʿfar al-Ṭaḥāwī al-Ḥanafī, decedat în anul 321 H, a spus la începutul textului său de credință cunoscut sub numele Al-Ṭaḥāwiyyah:

„Spunem despre tawḥīd-ul lui Allah, cu convingerea întemeiată pe ajutorul lui Allah: Allah este Unul, fără niciun asociat; nimic nu este asemenea Lui, nimic nu Îl face neputincios și nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de El…”

Cuvintele „Allah este Unul, fără niciun asociat” cuprind toate cele trei categorii ale tawḥīd-ului: El, Preaslăvitul, este Unul, fără niciun asociat în stăpânirea Sa; Unul, fără niciun asociat în divinitatea Sa; și Unul, fără niciun asociat în Numele și Însușirile Sale.

Cuvintele „nimic nu este asemenea Lui” țin de unicitatea Numelor și Însușirilor; cuvintele „nimic nu Îl face neputincios” țin de unicitatea stăpânirii; iar cuvintele „nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de El” țin de unicitatea adorării.

Cele trei categorii ale tawḥīd-ului sunt, așadar, explicite și limpezi în acest text al imamului — Allah să aibă milă de el. La începutul textului amintit, el a spus că acesta cuprinde „expunerea credinței oamenilor Sunnei și ai comunității potrivit învățăturii juriștilor religiei: Abū Ḥanīfah al-Nuʿmān ibn Thābit al-Kūfī, Abū Yūsuf Yaʿqūb ibn Ibrāhīm al-Anṣārī și Abū ʿAbd Allāh Muḥammad ibn al-Ḥasan al-Shaybānī — Allah să fie mulțumit de ei toți —, precum și ceea ce cred despre fundamentele religiei și prin care Îl adoră pe Domnul lumilor”.

5. Abū Muḥammad ʿAbd Allāh ibn Muḥammad al-Naysābūrī al-Ḥīrī, cunoscut ca al-Murtaʿish, decedat în anul 328 H și discipol al lui al-Junayd, a spus: „Fundamentele tawḥīd-ului sunt trei: cunoașterea lui Allah ca Domn, recunoașterea unicității Sale și negarea, în întregime, a oricăror egali ai Săi.”³⁴

6. Abū Ḥātim Muḥammad ibn Ḥibbān al-Bustī, decedat în anul 354 H, a spus în introducerea cărții sale Rawḍat al-ʿuqalāʾ wa-nuzhat al-fuḍalāʾ:

„Laudă lui Allah, Unicul în divinitatea Sa, Atotputernicul prin măreția stăpânirii Sale, Cel care veghează asupra vieților oamenilor până la sorocul lor, Cel care cunoaște schimbările și stările lor, Cel care îi copleșește cu semnele Sale neîncetate și le dăruiește din belșug binefacerile Sale. El a adus făpturile la existență când a voit, fără sprijinitor și fără sfătuitor, și a creat oamenii așa cum a dorit, fără asemănare și fără egal. Prin puterea Sa, voința Lui s-a împlinit în privința lor și hotărârea Lui s-a săvârșit asupra lor prin măreția Sa…”

El a amintit cele trei categorii: divinitatea, stăpânirea, Numele și Însușirile.

7. Ibn Abī Zayd al-Qayrawānī al-Mālikī, decedat în anul 386 H, a spus la începutul expunerii de credință din introducerea la Al-Risālah:

„Dintre acestea fac parte credința inimii și mărturisirea prin limbă că Allah este o Singură Divinitate și că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de El; că nimic nu Îi seamănă și nu este egal cu El; că nu are copil, părinte, soție sau asociat; că existența Sa de dinainte nu are început, iar existența Sa de după nu are sfârșit; că cei care Îl descriu nu pot cuprinde adevărata natură a Însușirilor Sale, iar cei care cugetă nu pot cuprinde ceea ce ține de El…” Apoi a spus: „…Preaînalt este El ca în stăpânirea Sa să existe ceva ce El nu voiește sau ca cineva să se poată lipsi de El. El este Creatorul tuturor lucrurilor; oare nu El este Domnul robilor și Domnul faptelor lor, Cel care a hotărât mișcările și sorocurile lor?…”

8. Imamul Abū ʿAbd Allāh ʿUbayd Allāh ibn Muḥammad ibn Baṭṭah al-ʿUkbarī al-Ḥanbalī, decedat în anul 387 H, a spus în cartea sa Al-Ibānah ʿan sharīʿat al-firqah al-nājiyah wa-mujānabat al-firaq al-madhmūmah:

„…Fundamentul credinței în Allah, pe care făpturile trebuie să îl aibă, constă în a crede trei lucruri. Primul: robul să creadă în stăpânirea Sa, deosebindu-se astfel de cei care neagă atributele divine și nu recunosc existența unui Creator. Al doilea: să creadă în unicitatea Sa, deosebindu-se astfel de asociaționiștii care recunosc Creatorul, dar Îi asociază pe alții în adorare. Al treilea: să creadă că El are Însușirile pe care nu le poate avea decât El — cunoașterea, puterea, înțelepciunea și toate celelalte Însușiri prin care S-a descris în Cartea Sa. Știm că mulți dintre cei care Îl recunosc și Îi afirmă unicitatea în mod general se abat în privința Însușirilor Sale, iar această abatere le afectează tawḥīd-ul. Îl găsim pe Allah Preaînaltul adresându-Se robilor Săi și chemându-i să creadă în fiecare dintre aceste trei lucruri. Cât privește chemarea lor să-I recunoască stăpânirea și unicitatea, nu o vom aminti aici, din pricina întinderii și amplorii acestui subiect. Jahmitul pretinde despre sine că le recunoaște pe amândouă, deși, negând Însușirile, și-a anulat această pretenție…”

Apoi a adus argumente care arată falsitatea poziției jahmiților privind negarea Însușirilor.³⁵

Acest text este cât se poate de limpede în menționarea celor trei categorii ale tawḥīd-ului.

Cugetă — Allah să te ocrotească — la cuvintele lui Ibn Baṭṭah: „Îl găsim pe Allah Preaînaltul adresându-Se robilor Săi și chemându-i să creadă în fiecare dintre aceste trei lucruri.” Ele constituie cea mai puternică respingere a celui care pretinde că această împărțire nu se găsește în Cartea lui Allah și nici în Sunnah Trimisului Său ﷺ.

Cugetă și la cuvintele de la începutul expunerii sale: „Fundamentul credinței în Allah, pe care făpturile trebuie să îl aibă, constă în a crede trei lucruri…” El a afirmat explicit că cele trei categorii ale tawḥīd-ului sunt fundamentul credinței în Allah pe care făpturile trebuie să îl aibă. Aceasta înseamnă că acela care nu împlinește aceste trei lucruri nu are nici credință și nici tawḥīd. Credința și tawḥīd-ul înseamnă a-L recunoaște numai pe Allah în aceste trei privințe. Cine nu împlinește unicitatea stăpânirii neagă Creatorul și Îi asociază pe alții în stăpânirea Sa. Cine nu împlinește unicitatea adorării Îi asociază pe alții în divinitate și adorare, precum asociaționiștii adoratori ai idolilor. Iar cine nu împlinește unicitatea Numelor și Însușirilor este necredincios și se abate în privința Numelor și Însușirilor lui Allah.

9. Imamul și ḥāfiẓ-ul Abū ʿAbd Allāh Muḥammad ibn Isḥāq ibn Yaḥyā ibn Mandah, decedat în anul 395 H, a amintit categoriile tawḥīd-ului în cartea sa Kitāb al-Tawḥīd wa-maʿrifat asmāʾ Allāh ʿazza wa-jalla wa-ṣifātihī ʿalā al-ittifāq wa-l-tafarrud. A adus numeroase dovezi pentru ele din Carte și din Sunnah, oferind o explicație amplă și limpede, dincolo de care nu mai este nimic de adăugat.

Între capitolele sale privitoare la unicitatea stăpânirii se află următoarele:

1. Menționarea celor prin care Allah, Atotputernicul și Mărețul, S-a descris pe Sine și care arată unicitatea Sa: că El este Unul, Cel de care totul depinde, că nu a născut, nu a fost născut și nimeni nu Îi este egal.

2. Cunoașterea începutului creației.

3. Dovezile care arată că Tronul a fost creat înaintea celorlalte lucruri.

4. Dovezile care arată că Allah a hotărât măsurile tuturor lucrurilor înainte de a crea făpturile.

5. Semnele limpezi pe care le iau ca dovezi cei dăruiți cu înțelegere și pe care Allah, Atotputernicul și Mărețul, le-a dat robilor Săi ca dovezi din creația Sa, pentru a-I cunoaște unicitatea: alcătuirea bine orânduită a lucrării Sale și minunatele manifestări ale înțelepciunii Sale în crearea cerurilor și a pământului…

6. Ceea ce Allah, Atotputernicul și Mărețul, a adus la început, dintre semnele limpezi care arată unicitatea Sa.

7. Versetele concordante și armonioase care arată unicitatea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, prin descrierea creării cerurilor, pe care El le-a amintit în Cartea Sa și le-a lămurit făpturilor Sale prin limba Trimisului Său ﷺ.³⁶

Apoi a amintit și alte capitole.

Între capitolele sale privitoare la unicitatea adorării se află următoarele:

1. Cunoașterea Numelor celor mai frumoase ale lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, cu care S-a numit și pe care le-a făcut cunoscute robilor Săi, pentru a-L cunoaște, a-L invoca și a-L pomeni.

2. Cunoașterea Numelui celui mai măreț al lui Allah, cu care S-a numit, și superioritatea lui asupra tuturor formulelor de pomenire.

În acest capitol a amintit următoarele:

a. Cuvintele Profetului ﷺ:

Mi s-a poruncit să-i chem pe oameni să mărturisească faptul că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

b. Cuvintele Profetului ﷺ:

Islamul a fost clădit pe mărturisirea că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

c. Cuvintele Profetului ﷺ:

Cine crede în Allah și în Ziua de Apoi să spună ceea ce este bun sau să tacă.

d. Cuvintele Profetului ﷺ adresate unui bărbat:

Spune: „Domnul meu este Allah”, apoi fii statornic!

e. Cuvintele Profetului ﷺ adresate unui bărbat:

Allah mă apără de tine.

f. Cuvintele Profetului ﷺ:

Cine jură să jure pe Allah, Atotputernicul și Mărețul. Cine jură pe altcineva decât pe Allah a săvârșit asociere.

g. Cuvintele Profetului ﷺ:

Pomeniți-L pe Allah în toate treburile!

Preaînaltul a spus:

El a amintit și multe alte lucruri privitoare la unicitatea adorării.

Între capitolele sale privitoare la unicitatea Numelor și Însușirilor se află:

— Cunoașterea Însușirilor lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, prin care S-a descris pe Sine și pe care le-a revelat în Cartea Sa, precum și a celor transmise de Trimisul ﷺ pentru a-L descrie pe Domnul său, Atotputernicul și Mărețul, și a le lămuri comunității.

A amintit și multe alte capitole despre unicitatea Numelor și Însușirilor.³⁸

Înainte de acestea, amintise un mare număr dintre Numele cele mai frumoase ale lui Allah.³⁹

Șeicul nostru, doctorul ʿAlī ibn Nāṣir Faqīhī, a spus în introducerea ediției îngrijite de el a lucrării amintite a lui Ibn Mandah:

„Autorul acestei cărți a trăit în secolul al IV-lea al Hegirei (310–395 H). Cartea sa cuprinde categoriile tawḥīd-ului amintite în Cartea lui Allah Preaînaltul: unicitatea stăpânirii, unicitatea adorării și unicitatea Numelor și Însușirilor. El a început cu categoria unicității lui Allah în stăpânire, aducând-o ca dovadă pentru unicitatea adorării. Apoi a pus un titlu pentru unicitatea Numelor, iar prin aceasta a intrat în unicitatea adorării, de la capitolul al patruzeci și doilea până la al cincizecilea. După aceea a revenit pentru a completa Numele lui Allah Preaînaltul, apoi a continuat cu unicitatea Însușirilor, cercetând-o separat de Numele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. A revenit apoi la unicitatea stăpânirii, menționând-o explicit la sfârșitul cărții. În argumentarea sa, el nu a ieșit din Cartea lui Allah, din Sunnah Trimisului Său ﷺ și din cuvintele înaintașilor, după cum va vedea cititorul în carte.”⁴⁰

10. Abū Bakr Muḥammad ibn al-Walīd al-Ṭurṭūshī al-Mālikī, decedat în anul 520 H, a spus în introducerea cărții sale Sirāj al-mulūk:⁴¹

„Îi mărturisesc stăpânirea și unicitatea, precum și Numele cele mai frumoase, Însușirile preaînalte și atributele desăvârșite pe care El Însuși Și le-a mărturisit.”

El a amintit, așadar, cele trei categorii.

11. Abū ʿAbd Allāh ibn Aḥmad al-Qurṭubī al-Mālikī, decedat în anul 671 H, a spus:

„«Allah» este Numele Celui care există cu adevărat, care cuprinde Însușirile divinității și este descris prin atributele stăpânirii, Cel căruia Îi aparține numai Lui existența reală. Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de El, Preaslăvitul!”⁴²

El a mai spus:

„Rădăcina asocierii interzise este credința că Allah Preaînaltul are un asociat în divinitate. Aceasta este asocierea cea mai mare, asocierea din vremea ignoranței. Pe treapta următoare se află credința într-un asociat al lui Allah Preaînaltul în lucrare: este afirmația celui care spune că există altcineva în afară de Allah Preaînaltul care săvârșește în mod independent o faptă și o aduce la existență, chiar dacă nu crede că acesta este o divinitate.”⁴³

Acestea sunt câteva texte ale unor imami dintre înaintași și dintre învățații musulmanilor — Allah să aibă milă de ei — care au trăit în epoci diferite. Ele cuprind cele trei categorii ale tawḥīd-ului și arată cât se poate de limpede că oamenii Sunnei și ai comunității au urmat această împărțire de-a lungul veacurilor.

La fel au procedat cei veniți după ei, precum șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, discipolul său, marele învățat Ibn al-Qayyim, ḥāfiẓ-ul Ibn Kathīr, imamul al-Dhahabī, al-Maqrīzī, Ibn Abī al-ʿIzz al-Ḥanafī, al-Saffārīnī, al-Ṣanʿānī, al-Shawkānī, șeicul Islamului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, discipolii acestora și mulți alții, al căror număr este greu de cuprins și a căror enumerare ar fi îndelungată.

Niciunul dintre aceștia nu se deosebește de ceilalți în afirmarea acestor categorii. Ei urmează Cartea și Sunnah și se țin de ceea ce se găsește în ele: urmează, fără să inventeze, se conduc după exemplul primit și nu născocesc. Cei care li se împotrivesc sunt oamenii inovațiilor și ai patimilor, care se împotrivesc lui Allah și Trimisului Său și urmează altă cale decât cea a credincioșilor.

Îi cerem lui Allah să ne dăruiască tawḥīd curat și credință statornică și să ne ajute să urmăm călăuzirea celui mai de seamă dintre trimiși și a imamului celor care afirmă unicitatea: Profetul nostru Muḥammad — binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui, asupra familiei și a tuturor companionilor săi.

Și toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor.