Dovezi raționale despre unicitatea și desăvârșirea lui Allah

[Dintre dovezi: adevărul trimișilor și îndatorirea de a-i cinsti și de a da întâietate cuvintelor lor]

Printre dovezile unicității și desăvârșirii Sale și ale faptului că numai El deține măreția și desăvârșirea se află:

adevărul trimișilor, statornicit prin dovezi și semne felurite, ale căror feluri și cazuri nu pot fi numărate, și faptul că ceea ce au adus este adevărul. Aceasta îl privește mai ales pe imamul și căpetenia lor, Muḥammad.

Făpturile au datoria să cunoască rangul profeților și deosebirea lor față de toate felurile de făpturi prin însușirile virtuții. Credința în ei, iubirea, cinstirea și prețuirea lor se numără printre cele mai stricte îndatoriri.

În inimile robilor, ei trebuie să se bucure de o asemenea prețuire, iar cele aduse de ei să fie primite cu atâta supunere, încât toate celelalte spuse să pălească. Cuvintelor lor nu trebuie să li se opună raționamente, analogii, trăiri ori alte lucruri de care se leagă susținătorii neadevărului. Credința și Islamul robului nu se împlinesc până când el nu face din cuvintele trimișilor temeiul statornic și fundamentul la care întoarce orice lucru.

Se știe că esența și temelia chemării lor sunt chemarea la unicitatea și cunoașterea lui Allah, la adorarea Sa și la lucrarea sinceră numai pentru El. Dovezi de neînfruntat au statornicit adevărul lor și corectitudinea celor aduse de ei.

Orice om răspunzător religios, care are religie ori judecată, trebuie astfel să recunoască ceea ce au adus, fără condiții și fără rezerve. Temeiul este corect și fundamentul statornicit cu certitudine. Toate obiecțiile sunt neadevărate, căci ceea ce se împotrivește adevărului este neadevăr:

Ce este după adevăr, în afară de rătăcire?

Cine se supune raționamentelor celor care fac pe învățații ori teoriilor susținătorilor neadevărului și le dă întâietate față de cele aduse de trimiși și-a arătat lipsa de judecată, ba chiar pierderea religiei.

Toate acestea sunt spuse coborând, de dragul argumentării, la presupunerea că ar exista raționamente care să contrazică cele aduse de trimiși. Dar cum ar sta lucrurile când raționamentele corecte întăresc ceea ce au adus trimișii și se numără printre cele mai mari mărturii ale adevărului lor? Împotrivirea vine doar din raționamentele unor oameni cu judecată nesocotită, semeți prin puținele lor informații și păreri. De la Allah cerem ajutor.

[Cuvinte ale șeicului Islamului Ibn Taymiyya despre semnele profeților]

Șeicul Islamului Ibn Taymiyya a spus: «Semnele profeților sunt lucruri despre care oamenii cu minte știu că le sunt proprii, nefiind date altora. Ei știu că Allah nu a creat asemenea semne pentru alții decât profeții. Atât semnele petrecute în timpul vieții neamurilor lor, cât și cele prin care Allah i-a deosebit pe următorii lor de cei care îi socoteau mincinoși — izbăvindu-i pe unii și nimicindu-i pe ceilalți — nu sunt de felul celor întâlnite în obiceiurile felurite ale altor oameni.

De pildă, Allah i-a înecat pe toți locuitorii pământului, cu excepția lui Nūḥ și a celor care au urcat împreună cu el în corabie. Un lucru asemenea acestuia nu a mai avut loc în lume.

Tot astfel, neamul ʿĀd, Iram, cel cu stâlpi, asemenea căruia nu fusese creat în ținuturi, cu mulțimea, puterea și marile sale construcții fără seamăn, a fost nimicit printr-un vânt cumplit, rece și năprasnic, trimis asupra lor șapte nopți și opt zile neîntrerupt, până când au ajuns asemenea trunchiurilor goale de curmal. Hūd și cei care l-au urmat au fost izbăviți. Nu a existat în lume ceva asemenea.

Tot astfel, neamul lui Ṣāliḥ, stăpân al unor cetăți, locuințe în câmpie și în munte și grădini, a fost nimicit în întregime printr-un singur strigăt. Un lucru asemenea nu a mai existat în lume.

Tot astfel, neamul lui Lūṭ avea mai multe cetăți. Ele au fost ridicate spre cer, apoi răsturnate peste locuitori, iar asupra lor au fost trimise pietre din cer, care îi urmăreau pe cei răzleți. Lūṭ și familia lui au fost izbăviți, în afara soției, pe care a lovit-o ceea ce i-a lovit și pe ceilalți. Un lucru asemenea nu a mai existat în lume.

Tot astfel sunt neamul lui Faraon și cel al lui Mūsā: două mulțimi mari pentru care marea se desparte, fiecare parte fiind ca un munte uriaș. Unii trec și ies nevătămați, iar când intră ceilalți, apa se închide asupra lor. Un lucru asemenea nu a mai existat în lume.

Oamenii cu minte știu în general că aceste semne nu sunt de felul celor prin care mor de obicei urmașii lui Adam. Unii oameni pot fi atinși de ciumă, alții de râie sau de altele asemenea. Acestea sunt lucruri cu care oamenii sunt obișnuiți și sunt semne ale lui Allah din altă privință; de fapt, orice eveniment este un semn al lui Allah. Însă semnele de aici nu sunt de felul celor obișnuite.

Tot astfel este Kaʿba: o casă din pietre într-o vale fără culturi, fără cineva lângă ea care să o păzească de dușmani și fără grădini ori lucruri pe care oamenii le-ar dori. Nu se află lângă ea nici un motiv lumesc de dorință, nici unul de teamă. Totuși, Allah a păzit-o prin respectul și măreția ei. Oricine vine la ea vine supus, smerit și umil, la culmea umilinței. A pus în ea o atracție care îi aduce pe oameni din ținuturile pământului, din iubire și dor, fără vreun imbold lumesc. Se află în această stare de mii de ani, lucru necunoscut în lume pentru altă construcție. Aceasta i-a uimit pe filosofi și pe cei asemenea lor.

Tot astfel este ceea ce a făcut Allah cu oamenii elefantului când au urmărit să o distrugă. O armată mare a venit spre ea, având cu sine elefantul, iar locuitorii au fugit. Elefantul s-a culcat și a refuzat să meargă în direcția ei; când îl întorceau spre altă direcție, pornea. Apoi au venit asupra lor dinspre mare

păsări în cete

Adică grupuri răzlețe, stol după stol. Au aruncat asupra lor pietricele prin care au pierit cu toții. Un lucru asemenea nu a mai existat în lume. Semnele profeților sunt, așadar, semne și dovezi ale adevărului lor.

Din aceasta face parte și rânduiala lui Allah de a-i deosebi pe profeți și pe următorii lor de cei care îi socotesc mincinoși...»

Apoi a pomenit semnele din nimicirea celor care îi socotesc mincinoși pe trimiși și din izbăvirea trimișilor. A spus:

«Aceste vești erau răspândite și transmise prin multe căi în lume. Oamenii știau că ele sunt semne ale profeților și pedeapsă pentru cei care îi socotesc mincinoși. De aceea le amintesc la întâmplări asemănătoare, pentru a lua învățătură. Semnul Coranului rămâne de-a lungul timpului, din clipa în care Trimisul l-a adus.

Sunt recitate în el versetele provocării și cuvintele:

Spune: «Dacă oamenii și djinnii s-ar aduna să aducă ceva asemenea acestui Coran, nu ar aduce ceva asemenea lui».

Până la sfârșitul versetului.

Însuși faptul că Trimisul a vestit aceasta de la început, fiind sigur de ea, deși cunoștea mulțimea făpturilor, este o dovadă că era un lucru ieșit din comun, care îi făcea pe oameni și pe djinni neputincioși să îl înfrunte. Aceasta nu li se întâmplă altora decât profeților. Apoi, de-a lungul timpului, l-au auzit cei care îl primesc și cei care îl resping, arabii și nearabii. Însă nimeni dintre neamuri nu a înfățișat o carte pe care oamenii să o citească, spunând că este asemenea lui.

Fiecare cunoaște aceasta. Nu există cuvânt rostit de oameni, fie el dintre cele mai înalte prin expresie și înțeles, fără ca oamenii să fi spus ceva asemenea lui, asemănător ori apropiat: poezie, cuvântare, vorbire despre științe, înțelepciune, argumentare, îndemn, scrisori și altele. Nu s-a găsit vreunul dintre acestea fără să existe ceva asemănător și apropiat.

Însă oamenii, arabi și nearabi, știu că pentru Coran nu s-a găsit ceva asemenea, în ciuda dorinței puternice a arabilor și nearabilor de a-l înfrunta.

Cuvintele sale sunt un semn; alcătuirea sa este un semn; veștile despre cele nevăzute sunt un semn; poruncile și opreliștile sale sunt un semn; făgăduințele și amenințările sale sunt un semn; măreția, înălțimea și puterea sa asupra inimilor sunt un semn. Când este tradus într-o altă limbă decât araba, înțelesurile sale sunt un semn. Nimic dintre acestea nu are seamăn în lume...» Până la cele spuse de el, Allah să aibă milă de el.¹⁵