Tratat despre hijab

Aceste dovezi nu se împotrivesc însă dovezilor amintite mai înainte privind obligația acoperirii feței, din două motive:

Primul: dovezile obligației de a o acoperi schimbă rânduiala inițială, pe când dovezile îngăduirii descoperirii ei păstrează rânduiala inițială. Dovada care schimbă rânduiala inițială are întâietate, după cum se știe în știința principiilor jurisprudenței. Principiul este că un lucru rămâne așa cum a fost. Când apare o dovadă care schimbă rânduiala inițială, ea arată că a intervenit o nouă rânduială care a modificat-o. De aceea spunem că dovada schimbării aduce o cunoaștere în plus: ea stabilește schimbarea rânduielii de la început. Iar ceea ce afirmă are întâietate față de ceea ce neagă.

Acesta este un argument general, valabil chiar și dacă am presupune că dovezile sunt egale în privința forței și a semnificației.

Al doilea: cercetând dovezile îngăduirii descoperirii feței, constatăm că ele nu sunt egale cu dovezile interdicției. Acest lucru se lămurește prin răspunsul dat fiecăreia dintre ele:

1. Cu privire la explicarea lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de ei amândoi, există trei răspunsuri:

Primul: este posibil să fi avut în vedere situația de la început, de dinaintea pogorârii versetului hijabului, așa cum a arătat Shaykh al-Islām, ale cărui cuvinte le-am citat mai înainte.

Al doilea: este posibil să fi avut în vedere podoabele a căror arătare a fost oprită, după cum a menționat Ibn Kathīr în Tafsīrul său.

Ambele posibilități sunt susținute de explicarea dată de el — Allah să fie mulțumit de el — cuvintelor Celui Preaînalt:

O, Profetule! Spune-le soțiilor tale, fiicelor tale și femeilor dreptcredincioșilor să-și lase asupra lor din veșmintele lor exterioare!

Aceasta a fost amintită la a treia dovadă dintre cele din Coran.

Al treilea: dacă nu admitem că a avut în vedere vreuna dintre aceste două posibilități, explicarea lui nu este o dovadă care trebuie primită decât dacă nu i se împotrivește un alt Companion. Dacă i se împotrivește un alt Companion, se urmează opinia susținută mai puternic de celelalte dovezi. Explicării lui Ibn ʿAbbās — Allah să fie mulțumit de ei amândoi — i s-a împotrivit Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el: el a explicat cuvintele

în afară de ceea ce se vede din ele

ca referindu-se la mantie, la veșminte și la ceea ce se vede în mod inevitabil. Trebuie, așadar, cercetat care dintre cele două explicări are dovezi mai puternice și urmată aceea.

2. Despre hadithul lui ʿĀʾishah: el este slab din două motive:

Primul: întreruperea dintre ʿĀʾishah și Khālid ibn Durayk, care l-a transmis de la ea. Abū Dāwūd însuși a arătat acest neajuns, spunând: „Khālid ibn Durayk nu a auzit de la ʿĀʾishah.” Și Abū Ḥātim al-Rāzī l-a socotit necorespunzător din același motiv.

Al doilea: în lanțul său de transmitere se află Saʿīd ibn Bashīr al-Naṣrī, stabilit în Damasc. Ibn Mahdī a renunțat la relatările lui, iar Aḥmad, Ibn Maʿīn, Ibn al-Madīnī și al-Nasāʾī l-au socotit slab.

Prin urmare, hadithul este slab și nu poate sta împotriva hadithurilor autentice amintite, care dovedesc obligația hijabului.

Mai mult, Asmāʾ bint Abī Bakr, Allah să fie mulțumit de ei amândoi, avea douăzeci și șapte de ani la emigrarea Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui. Era, așadar, o femeie matură. Este puțin probabil să fi intrat la Profet purtând veșminte subțiri, care arătau conturul altor părți decât fața și palmele. Allah știe mai bine.

Chiar presupunând că hadithul ar fi autentic, el trebuie înțeles ca referindu-se la vremea de dinaintea hijabului, întrucât textele hijabului schimbă rânduiala inițială și au întâietate față de el.

3. Despre hadithul lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de ei amândoi: el nu dovedește îngăduirea privirii unei femei străine, fiindcă Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, nu l-a lăsat pe al-Faḍl să continue, ci i-a întors fața în partea cealaltă. De aceea, al-Nawawī a menționat în comentariul la Ṣaḥīḥ Muslim că printre învățămintele acestui hadith se află interzicerea privirii unei femei străine.

Al-Ḥāfiẓ Ibn Ḥajar a spus, în Fatḥ al-bārī, între învățămintele hadithului:

El cuprinde oprirea privirii femeilor străine și coborârea privirii. ʿIyāḍ a spus: „Unii au susținut că aceasta nu este obligatorie decât când există teama de ispită. Eu socotesc însă că fapta Profetului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, de a acoperi fața lui al-Faḍl, așa cum apare în relatare, este mai grăitoare decât cuvintele.”

Dacă se întreabă: „De ce nu i-a poruncit atunci Profetul femeii să-și acopere fața?”

Răspunsul este: după câte se vede, ea se afla în iḥrām, iar rânduiala ei prescrisă era să nu-și acopere fața dacă niciun bărbat străin nu o privea. Sau se poate spune: poate că Profetul, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, i-a poruncit aceasta după aceea. Faptul că nu s-a transmis o asemenea poruncă nu dovedește că ea nu a existat: absența unei relatări nu este o relatare a absenței.

Muslim și Abū Dāwūd au relatat de la Jarīr ibn ʿAbd Allāh al-Bajalī, Allah să fie mulțumit de el:

L-am întrebat pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, despre privirea întâmplătoare, iar el a spus: „Întoarce-ți privirea!”

Sau a spus: „Mi-a poruncit să-mi întorc privirea.”

4. Despre hadithul lui Jābir: nu se precizează când s-a petrecut întâmplarea. Fie femeia făcea parte dintre cele înaintate în vârstă, care nu mai nădăjduiesc la căsătorie, astfel că îi era îngăduit să-și descopere fața — lucru care nu înlătură obligația hijabului pentru celelalte —, fie întâmplarea a avut loc înaintea pogorârii versetului hijabului. Acesta, din sura al-Aḥzāb, a fost pogorât în anul cinci sau șase după Hegira, pe când rugăciunea de Eid a fost prescrisă în anul al doilea după Hegira.

Am dezvoltat această discuție fiindcă oamenii au nevoie să cunoască rânduiala unei chestiuni sociale atât de importante. Mulți dintre cei care doresc descoperirea feței au tratat-o fără să-i acorde cercetarea și examinarea cuvenite. Oricine cercetează are însă datoria să urmărească dreptatea și nepărtinirea, să nu vorbească înainte de a învăța și să stea în fața dovezilor aflate în dezacord precum un judecător înaintea celor două părți: să cerceteze cu dreptate și să hotărască pe temeiul cunoașterii. Să nu dea întâietate uneia dintre părți fără o dovadă care s-o susțină mai puternic, ci să examineze dovezile din toate perspectivele. Faptul că a îmbrățișat una dintre opinii să nu-l împingă la exagerare și exces în susținerea argumentelor ei și la neglijarea ori nesocotirea dovezilor celeilalte părți. De aceea, învățații au spus că se cuvine ca omul să cerceteze dovada înainte de a-și forma convingerea, pentru ca aceasta să urmeze dovada, nu să fie urmată de ea. Cel care își formează convingerea înainte de a cerceta dovada poate fi împins de acea convingere să respingă textele care i se împotrivesc sau, dacă nu le poate respinge, să le răstălmăcească.

Noi și alții am văzut răul făcut de subordonarea dovezilor unei convingeri deja formate: aceasta îl împinge pe om să declare autentice hadithuri slabe sau să dea unor texte autentice semnificații pe care ele nu le pot purta, pentru a-și întări și susține opinia. Am citit un articol al unui autor despre faptul că hijabul nu ar fi obligatoriu. El a invocat hadithul lui ʿĀʾishah, relatat de Abū Dāwūd, despre intrarea lui Asmāʾ bint Abī Bakr la Profet, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui, și despre cuvintele acestuia către ea:

Când femeia ajunge la vârsta menstruației, nu se cuvine să se vadă din ea decât aceasta și aceasta.

Și a arătat spre fața și palmele sale. Autorul articolului a susținut că este un hadith autentic, relatat deopotrivă de al-Bukhārī și Muslim, și că învățații sunt de acord asupra autenticității lui. Lucrurile nu stau însă așa. Cum ar putea fi ei de acord asupra autenticității, când însuși Abū Dāwūd, care l-a relatat, i-a arătat neajunsul transmiterii întrerupte, iar pe unul dintre transmițători l-au socotit slab imamul Aḥmad și alți imami ai hadithului? Părtinirea și neștiința îl împing însă pe om la nenorocire și pieire.

Ibn al-Qayyim a spus:

Leapădă două veșminte: cine le îmbracă află pieirea în înjosire și rușine:

veșmântul neștiinței îndoite, peste care se află veșmântul părtinirii — rele sunt aceste două veșminte!

Împodobește-te cu nepărtinirea, cea mai aleasă haină cu care sunt împodobite flancurile și umerii.

Cel care scrie și alcătuiește lucrări să se ferească să caute dovezile fără destulă sârguință, să nu le cerceteze îndeajuns și să se grăbească să vorbească fără știință, ajungând astfel printre cei despre care Allah a spus:

Și cine este mai nedrept decât cel care născocește o minciună despre Allah, ca să-i rătăcească pe oameni fără știință? Allah nu-i călăuzește pe oamenii nedrepți.²

Sau ar putea să unească neglijența în căutarea dovezii cu tăgăduirea lucrului pentru care dovada a fost stabilită, adăugând astfel rău peste rău și intrând sub cuvintele Celui Preaînalt:

Și cine este mai nedrept decât cel care a mințit despre Allah și a tăgăduit adevărul atunci când acesta a venit la el? Oare nu este în Gheena sălaș pentru necredincioși?³

Îi cerem lui Allah Preaînaltul să ne arate adevărul ca adevăr și să ne dea izbânda de a-l urma, să ne arate falsul ca fals și să ne dea izbânda de a ne feri de el și să ne călăuzească pe calea Sa cea dreaptă. El este Darnic și Generos. Allah să-l binecuvânteze, să-l ocrotească și să-i dăruiască pace Profetului Său, familiei sale, companionilor săi și tuturor celor care îl urmează.

Shaykh

Muḥammad ibn Ṣāliḥ ibn ʿUthaymīn