Tafsir as-Saʿdī — Volumul 5

Sura al Kahf

Versetele 1 la 74

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 6

Lăudarea lui Allah înseamnă preamărirea Lui pentru Însușirile Sale, care sunt toate Însușiri ale desăvârșirii, și pentru binecuvântările Sale văzute și ascunse, religioase și lumești. Cea mai mare dintre binecuvântările Sale este coborârea acestei Cărți mărețe asupra robului și Mesagerului Său Muhammad. Allah Se laudă pe Sine, iar aceasta cuprinde porunca adresată oamenilor de a-L lăuda pentru trimiterea Mesagerului și coborârea Cărții.

Apoi El descrie Cartea prin două însușiri care arată desăvârșirea ei din toate punctele de vedere. Mai întâi neagă orice strâmbătate în ea, apoi afirmă că este dreaptă. Negarea strâmbătății înseamnă că în relatările ei nu există minciună ori falsitate, în poruncile și interdicțiile ei nu există nedreptate, iar în ea nu există nimic lipsit de folos.

Faptul că este dreaptă înseamnă că ea nu poruncește decât ceea ce este bun și nu vorbește decât despre cele mai înalte lucruri, care umplu inimile cu știință, credință și înțelegere. Dintre acestea fac parte Numele, Însușirile și Faptele lui Allah, precum și relatările despre nevăzutul trecut și viitor. Poruncile și interdicțiile ei curăță sufletele, le fac să crească și le desăvârșesc, deoarece sunt întemeiate pe dreptate deplină, echitate, sinceritate și adevărată adorare numai a lui Allah, Domnul lumilor, fără niciun asociat. Este potrivit ca Allah să Se laude pentru coborârea unei Cărți descrise astfel și să le amintească robilor această binefacere.

„Ca să avertizeze asupra unei pedepse aspre de la El”, adică să avertizeze prin acest Coran nobil asupra urmărilor pe care Voința și Hotărârea Lui le-au rânduit pentru cei care se împotrivesc Poruncii Sale. Aceasta cuprinde pedeapsa din această lume și pe cea din Viața de Apoi. Și aceasta face parte din binefacerile Sale: El îi înspăimântă și îi avertizează pe robi cu privire la ceea ce le aduce vătămare și pieire. După descrierea Focului, El spune: „Astfel îi înspăimântă Allah pe robii Săi. O, robi ai Mei, temeți-vă de Mine!” [az-Zumar, 39:16] Din Mila față de ei, El a hotărât pedepse aspre pentru cei care I se împotrivesc, le-a lămurit și le-a descris cauzele care duc la ele.

„Și să le dea dreptcredincioșilor care săvârșesc fapte drepte vestea cea bună”, adică acelora care cred în Allah, în Mesagerii și Cărțile Sale, a căror credință este desăvârșită și care împlinesc faptele drepte, obligatorii și recomandate, cu sinceritate și urmând Sunnah. „Că vor avea o răsplată frumoasă”: răsplata pe care Allah a legat-o de credință și faptele drepte, al cărei aspect cel mai însemnat este dobândirea Mulțumirii lui Allah și intrarea în Paradis, unde se află ceea ce niciun ochi nu a văzut, nicio ureche nu a auzit și nu i-a trecut vreodată prin minte omului.

Descrierea răsplății drept frumoasă arată că nimic nu o va întrerupe, nu va tulbura bucuria ei și nu-i va micșora plăcerea. Dacă ar fi cuprins așa ceva, nu ar mai fi fost numită frumoasă. În această răsplată ei „vor rămâne pentru totdeauna”; ea nu-i va părăsi și nici ei nu o vor părăsi, ci va fi o viață cu binecuvântări mereu sporite. Vestea cea bună cere pomenirea faptelor care duc la ea; de aceea Coranul vorbește despre orice faptă bună care duce la ceea ce bucură sufletele și înveselește inimile.

„Și ca să-i avertizeze pe cei care spun: Allah Și-a luat un fiu”, adică pe iudei, creștini și politeiști, care rostesc acest cuvânt monstruos. Ei nu se bizuie pe o știință sigură, nici ei și nici părinții pe care îi imită, ci urmează numai presupunerea, poftele și dorințele.

„Mare este cuvântul care le iese din guri!”, adică este un cuvânt cumplit de urât, vrednic de cea mai aspră pedeapsă. Ce poate fi mai grav decât să-I fie atribuit lui Allah un copil, lucru care presupune lipsă și neajuns și pretinde că altcineva are parte alături de El la însușirile Stăpânirii și adorării? Aceasta este o minciună asupra Lui: „Cine este mai nedrept decât cel care născocește o minciună asupra lui Allah?” [al-Kahf, 18:15] De aceea spune: „Ei nu spun decât o minciună”, o minciună curată, în care nu există nimic adevărat.

Privește cum respinge această afirmație treptat, trecând de la un rău la unul și mai mare. Mai întâi spune că ei și părinții lor nu au nicio știință, iar a vorbi despre Allah fără știință este interzis și greșit. Apoi arată că vorba lor este urâtă și îngrozitoare, iar în cele din urmă hotărăște că este o minciună potrivnică adevărului.

Profetul era foarte preocupat de călăuzirea oamenilor și depunea pentru aceasta cea mai mare strădanie. Se bucura când erau călăuziți și se întrista pentru necredincioșii rătăciți, din milă și compasiune față de ei. Allah i-a poruncit însă să nu se lase copleșit de grijă și tristețe pentru cei care nu cred în Coran. În altă parte, El spune: „Oare te vei nimici pentru că ei nu sunt credincioși?” [ash-Shu'ara', 26:3] Și spune: „Să nu ți se piardă sufletul în suspine pentru ei.” [Fatir, 35:8] Aici spune: „Oare îți vei pierde sufletul de mâhnire după ei?” Adică te vei nimici de întristare pentru ei? Răsplata ta este la Allah. Dacă El ar fi știut vreun bine în ei, i-ar fi călăuzit, dar știe că nu sunt potriviți decât pentru Foc; de aceea i-a părăsit și nu au fost călăuziți. Grija și tristețea ta pentru ei nu-ți vor folosi.

În acest verset și în altele asemănătoare este o învățătură pentru cel care cheamă la Allah: el trebuie să transmită mesajul, să folosească toate mijloacele cu putință pentru călăuzirea oamenilor, să închidă pe cât poate drumurile rătăcirii și să se încreadă în Allah. Dacă sunt călăuziți, acesta este binele; dacă nu, să nu se întristeze, căci tristețea îi slăbește hotărârea și puterea fără vreun folos. Să continue cu statornicie ceea ce i s-a poruncit, deoarece altceva depășește puterea lui. Allah i-a spus Profetului Său: „Tu nu-l poți călăuzi pe cel pe care îl iubești.” [al-Qasas, 28:56] Musa a spus: „Doamne, eu nu am putere decât asupra mea și a fratelui meu.” [al-Ma'idah, 5:25] Cu atât mai mult ceilalți oameni nu au putere asupra călăuzirii altora: „Așadar, îndeamnă, căci tu ești numai un îndemnător; nu ești stăpân peste ei.” [al-Ghashiyah, 88:21-22]

Versetele 7 la 8

Allah ne vestește că a făcut din tot ceea ce se află pe fața pământului - mâncăruri și băuturi plăcute, veșminte frumoase, copaci, râuri, semănături, fructe, priveliști încântătoare, grădini frumoase, glasuri plăcute, chipuri atrăgătoare, aur, argint, cai, vite și celelalte - o podoabă pentru această lume, precum și o încercare și un test.

„Ca să-i încercăm și să vedem care dintre ei este mai bun în fapte”, adică mai sincer și mai corect în faptele sale. Cu toate acestea, Allah va face ca toate lucrurile pomenite să se împuțineze, să dispară și să ia sfârșit, iar pământul va deveni sterp. Plăcerile lui vor pieri, râurile se vor opri, urmele binelui vor dispărea și desfătările se vor sfârși. Aceasta este realitatea vieții lumești, pe care Allah ne-a înfățișat-o ca și cum am vedea-o cu ochii noștri. El ne avertizează să nu fim amăgiți de ea și ne îndeamnă să căutăm sălașul ale cărui bucurii dăinuie și al cărui locuitor este fericit. Toate acestea vin din Mila Lui față de noi.

Cel care privește numai înfățișarea vieții lumești, fără să-i vadă realitatea, este înșelat de podoaba și frumusețea ei. Trăiește ca animalele și se desfată asemenea vitelor care pasc, fără să țină seama de drepturile Domnului său și fără să se îngrijească să-L cunoască. Toată preocuparea lui este urmărirea plăcerilor lumești, oricum le-ar dobândi și oricum s-ar bucura de ele. Când moartea se apropie, se neliniștește fiindcă el va pieri și nu se va mai bucura de ele, nu din cauza neglijenței și păcatelor sale.

Cel care cunoaște realitatea acestei lumi și scopul pentru care ea și el au fost creați ia din ea numai ceea ce îl ajută să împlinească acel scop și folosește bine viața prețioasă care i-a fost dată. Socotește lumea un loc de trecere, nu o locuință pentru desfătare și stabilire; un drum de călătorie, nu sălașul final. Se străduiește să-L cunoască pe Domnul său, să-I împlinească poruncile și să săvârșească binele. Aceasta este cea mai bună stare înaintea lui Allah, iar omul acesta merită din partea Lui cinstea, desfătarea și bucuria. El privește realitatea lumii, pe când cel amăgit privește numai înfățișarea ei; el lucrează pentru Viața de Apoi, iar cel nepăsător lucrează numai pentru lume. Cât de mare este deosebirea dintre cei doi!

Versetele 9 la 12

Întrebarea „Oare crezi că oamenii peșterii și ai inscripției au fost mai uimitori decât celelalte Semne ale Noastre?” are sens de negare. Nu socoti că povestea lor și ceea ce li s-a întâmplat au fost ceva fără precedent între Semnele lui Allah ori singurul semn strălucit al Înțelepciunii Sale. Allah a arătat multe Semne minunate și uimitoare, asemenea acestuia și chiar mai mari, și le arată neîncetat robilor Săi Semne în univers și în ei înșiși, prin care adevărul se deosebește de falsitate și călăuzirea de rătăcire.

Această negare nu înseamnă că povestea oamenilor peșterii nu a fost uimitoare; ea este unul dintre Semnele minunate ale lui Allah. Sensul este că minunile sunt multe, iar limitarea uimirii numai la această poveste, cu ignorarea celorlalte, arată lipsa științei și a rațiunii. Credinciosul trebuie să cugete la toate Semnele la care Allah cheamă, căci aceasta este cheia credinței și drumul către știință și certitudine.

Allah îi numește „oamenii peșterii și ai inscripției”. Peștera era o cavitate într-un munte. Inscripția era documentul în care au fost scrise numele și povestea lor; ei au rămas mult timp în peșteră. Apoi Allah relatează pe scurt povestea, după care o înfățișează în amănunt.

„Când tinerii s-au adăpostit în peșteră”, căutând să se apere și să se îndepărteze de prigoana poporului lor, au spus: „Doamne, dăruiește-ne Milă de la Tine”, adică întărește-ne, păzește-ne de rău și ajută-ne să săvârșim binele; „și pregătește-ne, în situația noastră, calea cea dreaptă”, adică ușurează-ne ceea ce este mai bun pentru noi și îndreaptă-ne toate treburile religioase și lumești. Ei au unit strădania și fuga de prigoană spre un loc unde se puteau ascunde cu implorarea lui Allah și cererea ajutorului Său, arătând că nu se bizuiau pe ei înșiși ori pe oameni.

Allah le-a răspuns rugăciunii și i-a salvat printr-un mijloc la care nu se așteptau. „Le-am acoperit urechile în peșteră pentru mulți ani”, adică trei sute nouă ani. Prin acest somn inimile lor au fost păzite de tulburare și frică, iar ei au fost feriți de poporul lor, ca să devină un Semn limpede.

„Apoi i-am trezit” din somn „ca să arătăm care dintre cele două grupuri socotește mai bine cât au rămas acolo”. Este asemenea cuvintelor: „Astfel i-am trezit, ca să se întrebe unii pe alții.” [al-Kahf, 18:19] Cunoașterea timpului petrecut acolo și socotirea lui corectă duc la recunoașterea desăvârșirii Puterii, Înțelepciunii și Milei lui Allah. Dacă ar fi rămas adormiți, povestea lor nu ar fi fost cunoscută.

Versetele 13 la 14

Aici începe amănunțirea poveștii. Allah i-o relatează Profetului Său în adevăr, fără îndoială ori confuzie. „Ei erau niște tineri”; forma de plural folosită arată că erau puțini, mai puțin de zece. Au crezut numai în Allah, fără asociat, spre deosebire de poporul lor. Allah le-a răsplătit credința, sporindu-le călăuzirea. „Iar Noi i-am sporit în călăuzire”: fiindcă au primit la început călăuzirea credinței, Allah le-a sporit călăuzirea, adică știința folositoare și faptele drepte: „Allah le sporește călăuzirea celor călăuziți.” [Maryam, 19:76]

„Le-am întărit inimile”, adică le-am dăruit răbdare și statornicie și am așezat liniștea în inimile lor în acea situație înspăimântătoare. Aceasta a fost din Bunătatea lui Allah față de ei: i-a ajutat să creadă și să fie călăuziți și le-a dăruit răbdare, statornicie și liniște.

„Când s-au ridicat și au spus: Domnul nostru este Domnul cerurilor și al pământului.” Cel care ne-a creat, ne-a dăruit hrană, ne conduce și Se îngrijește de noi este Creatorul cerurilor și al pământului, Singurul care a putut crea aceste făpturi mărețe; nu idolii și chipurile care nu creează, nu hrănesc, nu folosesc și nu vatămă și nu au putere să omoare, să dea viață ori să învie. Ei au folosit unicitatea Stăpânirii drept dovadă pentru unicitatea adorării.

De aceea au spus: „Nu vom chema niciodată vreo altă divinitate în afara Lui”, dintre făpturi; „altfel”, dacă am chema alte divinități după ce am cunoscut că El este Domnul și Dumnezeul și că nimeni în afara Lui nu poate fi adorat, „am rosti un lucru cumplit”, foarte îndepărtat de adevăr. Ei au unit afirmarea unicității Stăpânirii și a unicității adorării, statornicia în aceasta și mărturisirea că El este Adevărul, iar tot ceea ce este adorat în afara Lui este fals. Aceasta arată cunoașterea lor desăvârșită a Domnului și sporirea călăuzirii din partea lui Allah.

Versetul 15

După ce au pomenit credința, călăuzirea și taqwa dăruite de Allah, tinerii au vorbit despre ceea ce făcea poporul lor: își luase divinități în afara lui Allah. Ei au respins aceasta și au arătat că oamenii nu aveau nicio dovadă, ci erau cuprinși de neștiință și rătăcire. „De ce nu aduc ei o dovadă limpede pentru ele?”, adică un argument și o probă pentru falsitatea pe care o urmează. Nu vor putea face niciodată aceasta; este numai o născocire și o minciună asupra lui Allah, iar aceasta este cea mai mare nedreptate. De aceea spune: „Cine este mai nedrept decât cel care născocește o minciună asupra lui Allah?”

Versetul 16

Ei și-au spus unii altora: fiindcă v-ați îndepărtat de poporul vostru atât trupește, cât și în religie, nu a mai rămas decât să vă salvați de răul lui și să folosiți mijloacele care duc la aceasta. Nu aveau putere să lupte împotriva lor și nu puteau rămâne printre ei cât vreme urmau o altă religie.

„Adăpostiți-vă în peșteră”, adică intrați și ascundeți-vă acolo; „Domnul vostru va revărsa asupra voastră din Mila Sa și va pregăti pentru voi, în situația voastră, ceea ce vă este de folos”. Mai înainte ei Îl rugaseră: „Doamne, dăruiește-ne Milă de la Tine și pregătește-ne, în situația noastră, calea cea dreaptă.” Au mărturisit că nu au nicio putere, s-au încredințat lui Allah, L-au rugat să Se îngrijească de ei și au avut încredere că o va face.

Nu este de mirare că Allah Și-a revărsat Mila asupra lor și le-a pregătit ceea ce le era de folos. Le-a păstrat religia și trupurile, i-a făcut un Semn pentru făpturile Sale și le-a înălțat pomenirea. Toate acestea au fost din Mila Sa. El le-a ușurat treburile, până și locul în care au dormit fiind cel mai potrivit pentru starea lor.

Versetele 17 la 18

Allah i-a apărat de soare rânduindu-le o peșteră de la care soarele, când răsărea, se abătea spre dreapta, iar când apunea trecea de ei spre stânga. Căldura lui nu-i atingea și nu le vătăma trupurile. „În vreme ce ei se aflau într-un loc larg al ei”, adică într-o parte spațioasă a peșterii, astfel încât aerul proaspăt și adierea să ajungă la ei, să îndepărteze aerul închis și să-i ferească de neplăcerile unui loc strâmt, mai ales că au rămas acolo mult timp.

Acesta este unul dintre Semnele lui Allah, care arată Puterea și Mila Sa față de ei, răspunsul dat rugăciunii lor și călăuzirea pe care le-a dăruit-o chiar în acea situație. „Cel pe care Allah îl călăuzește este cu adevărat călăuzit”; nu există altă cale de a dobândi călăuzirea decât de la Allah, care călăuzește spre tot binele din ambele lumi. „Iar pentru cel pe care îl rătăcește nu vei găsi niciun ocrotitor care să-l îndrume”, adică nu vei găsi pe nimeni care să se îngrijească de el, să-i conducă treburile spre bine ori să-i arate drumul binelui și al izbândei. Allah a hotărât rătăcirea lui, iar nimeni nu poate respinge Hotărârea Sa.

„I-ai fi socotit treji, deși dormeau.” Dacă i-ai fi privit, ți s-ar fi părut că sunt treji, deși erau adormiți. Comentatorii au spus că ochii le erau deschiși, ca să nu fie vătămați, iar cel care îi vedea îi socotea treji, deși dormeau. „Noi îi întorceam pe partea dreaptă și pe partea stângă.” Și aceasta le proteja trupurile, fiindcă pământul mistuie în mod obișnuit trupul aflat neîncetat în contact cu el. Prin Hotărârea Sa, Allah îi întorcea atât cât era nevoie ca pământul să nu le vatăme trupurile. El putea să-i păzească fără să-i întoarcă, dar este Preaînțelept și a voit ca legile universului, cauzele și efectele lor, să rămână statornice.

„Iar câinele lor stătea cu labele întinse la intrare.” Câinele care îi însoțea a fost cuprins de același somn și îi păzea, culcat la intrarea peșterii, cu labele întinse. Aceasta privea apărarea lor de pământ. În privința apărării de oameni, Allah i-a înconjurat cu groază: dacă cineva i-ar fi zărit, inima i s-ar fi umplut de frică și ar fi fugit. Astfel au rămas mult timp fără să fie descoperiți, deși se aflau aproape de oraș. Dovada apropierii este că, atunci când s-au trezit, au trimis pe unul dintre ei să cumpere mâncare din oraș, iar ceilalți au rămas să-l aștepte.

Versetele 19 la 20

„Astfel i-am trezit” din somnul lor îndelungat „ca să se întrebe unii pe alții”, adică să discute cât au rămas cu adevărat acolo. „Unul dintre ei a spus: Cât ați rămas aici? Ei au răspuns: Am rămas o zi sau o parte dintr-o zi.” Aceasta a fost numai presupunerea celui care a vorbit. Se pare că erau nedumeriți și nesiguri cu privire la timpul petrecut, de aceea au spus: „Domnul vostru știe mai bine cât ați rămas.” Au încredințat cunoașterea lucrului Celui a Cărui Știință cuprinde totul în general și în amănunt.

Poate că Allah i-a înștiințat apoi cât au rămas. El i-a trezit ca să se întrebe, ne spune că s-au întrebat și că au răspuns după știința lor, însă la sfârșit au rămas nesiguri. Allah le-a făcut, fără îndoială, cunoscut răspunsul sigur, fiindcă nu i-ar fi trezit fără rost. Din Mila Sa, celui care caută adevărul în lucrurile pe care trebuie să le cunoască și se străduiește pentru aceasta, Allah îi lămurește lucrurile. Și versetul următor arată aceasta: „Astfel i-am făcut cunoscuți, ca oamenii să știe că Făgăduința lui Allah este adevărată și că nu este nicio îndoială cu privire la Ceas.” Dacă timpul șederii lor nu ar fi fost cunoscut cu certitudine, nu ar fi fost un Semn și o dovadă pentru Înviere.

După această discuție, l-au trimis pe unul dintre ei cu banii de argint, adică dirhamii pe care îi aveau, să cumpere mâncare din orașul pe care îl părăsiseră. I-au poruncit să aleagă mâncarea cea mai bună și mai plăcută, să fie precaut și să se strecoare pe ascuns la intrare, la cumpărare și la întoarcere, ca nimeni să nu afle de el ori de frații lui.

Au pomenit și ceea ce se temeau că li se va întâmpla dacă oamenii îi descopereau: fie îi ucideau cu pietre în chipul cel mai cumplit, din ură față de ei și religia lor, fie îi sileau să renunțe la religie și să se întoarcă la credința poporului. Atunci nu ar fi izbândit niciodată, ci și-ar fi pierdut religia, lumea și Viața de Apoi.

Din aceste două versete se desprind mai multe învățături: este recomandat să cauți știința și să discuți despre ea, căci pentru aceasta i-a trezit Allah; când un lucru de știință este nesigur, el trebuie încredințat celui care îl cunoaște și nu trebuie depășită limita științei avute; este îngăduită împuternicirea altuia pentru cumpărare și vânzare și asocierea în acestea; este îngăduit să mănânci hrană bună și plăcută, dacă nu se ajunge la risipa interzisă, după cuvintele lor: „Să vadă care mâncare este mai bună și să vă aducă din ea.” Aceasta se aplică mai ales celui obișnuit cu o asemenea hrană și căruia alta nu i se potrivește. Poate că de aici au înțeles mulți comentatori că tinerii erau fii de regi, fiindcă au cerut hrana aleasă, mâncată de oamenii înstăriți și de rang înalt.

Versetele mai arată că este recomandată precauția, discreția și îndepărtarea de locurile unde omul poate fi prigonit pentru religie, păstrând taina despre sine și frații săi. Acești tineri erau foarte statornici în religie și au fugit de prigoană, părăsindu-și patria pentru Allah. Ele arată și că trebuie pomenite vătămările și stricăciunile cuprinse în rău, pentru a îndemna la urârea și părăsirea lui. Aceasta este calea credincioșilor din toate vremurile, căci ei au spus: „Iar atunci nu veți izbândi niciodată.”

Versetul 21

Allah ne vestește că i-a făcut pe oameni să-i descopere pe oamenii peșterii. Aceasta s-a petrecut - Allah știe cel mai bine - după ce s-au trezit și l-au trimis pe unul dintre ei să cumpere hrana, poruncindu-i să fie precaut și discret. Allah a voit însă un lucru folositor oamenilor și care le sporea tinerilor răsplata: oamenii să vadă în ei un Semn limpede al lui Allah, care arată că Făgăduința Lui este adevărată, fără nicio îndoială, și că împlinirea ei nu este un lucru îndepărtat ori cu neputință, după ce oamenii se certaseră asupra Învierii și răsplătirii, unii crezând, iar alții tăgăduind. Prin povestea lor, Allah le-a sporit credincioșilor pătrunderea și certitudinea, a statornicit dovada împotriva tăgăduitorilor și le-a dăruit tinerilor răsplată pentru aceasta.

Allah le-a făcut povestea vestită și le-a înălțat rangul până când cei care i-au descoperit i-au cinstit și au spus: „Zidiți deasupra lor o clădire.” Allah cunoaște cel mai bine starea lor și sfârșitul lor. „Cei care au biruit în chestiunea lor”, adică oamenii cu autoritate, au spus: „Vom ridica neapărat deasupra lor un loc de adorare”, în care să-L adore pe Allah și să-și amintească povestea lor.

Această faptă nu este îngăduită, fiindcă Profetul a interzis-o și i-a mustrat pe cei care o fac¹². Faptul că este relatată aici nu înlătură caracterul ei condamnabil. Contextul vorbește despre cinstirea oamenilor peșterii și lauda adusă lor și arată că respectul celor care i-au descoperit a ajuns până acolo încât au hotărât să zidească un loc de adorare deasupra lor. Mai înainte, tinerii se temeau atât de mult de popor și luau măsuri să nu fie găsiți, iar în cele din urmă lucrurile s-au schimbat așa cum se vede.

Povestea arată că pe cel care fuge de prigoană pentru religia sa Allah îl păzește; celui care caută ocrotirea și binele Allah i le dăruiește; celui care caută adăpost la Allah El îi dă adăpost și îl face mijloc de călăuzire pentru alții; iar celui care rabdă umilirea pentru Allah, căutând Mulțumirea Lui, Allah îi dăruiește în cele din urmă un rang înalt pe o cale la care nu se aștepta. „Iar ceea ce este la Allah este mai bun pentru cei drepți.” [Al 'Imran, 3:198]

Versetul 22

Allah ne vestește deosebirea de păreri dintre Oamenii Cărții cu privire la numărul oamenilor peșterii. Ea izvora din presupuneri despre nevăzut și din vorbirea fără știință. Erau trei păreri: unii spuneau că erau trei și câinele al patrulea; alții că erau cinci și câinele al șaselea. După aceste două păreri, Allah spune că ei făceau presupuneri despre nevăzut, ceea ce arată că erau greșite. Alții spuneau că erau șapte și câinele al optulea. Aceasta - Allah știe cel mai bine - este părerea corectă, fiindcă Allah a respins primele două, dar nu a respins-o pe a treia.

Această dispută nu aduce niciun folos, deoarece cunoașterea numărului lor nu împlinește vreun interes religios ori lumesc. De aceea Allah spune: „Domnul meu cunoaște cel mai bine numărul lor; numai puțini îl cunosc”, adică aceia care au nimerit adevărul și știu că l-au nimerit.

„Nu discuta despre ei decât pe temeiul celor limpezi”, adică pe temeiul științei și certitudinii și numai când discuția aduce folos. Disputa întemeiată pe neștiință și presupuneri despre nevăzut, lipsită de folos, fie pentru că adversarul este încăpățânat, fie pentru că problema nu are însemnătate religioasă - precum numărul oamenilor peșterii - este o pierdere de vreme și poate strica relațiile dintre oameni fără niciun temei.

„Și nu întreba pe nimeni dintre ei”, dintre Oamenii Cărții, „despre aceștia”, despre oamenii peșterii, fiindcă vorbele lor se întemeiază pe presupuneri despre nevăzut și nu duc la știință sigură. Aceasta arată că nu este îngăduit să ceri o fatwa de la cel care nu este vrednic să o dea, fie din lipsă de știință în problema respectivă, fie din ușurința cu care vorbește și răspunde fără teamă de Allah. Dacă este interzisă întrebarea unui asemenea om, cu atât mai mult lui însuși trebuie să-i fie interzis să răspundă.

Versetul arată și că poate fi interzis să întrebi un om despre unele lucruri, nu despre toate. Poate fi întrebat despre ceea ce cunoaște, nu despre ceea ce nu cunoaște. Allah nu a interzis în mod absolut întrebarea Oamenilor Cărții, ci numai întrebarea despre oamenii peșterii și despre cele asemănătoare.

Versetele 23 la 24

Această interdicție este asemenea celorlalte: deși i-a fost adresată Mesagerului pentru un motiv anume, ea se aplică tuturor oamenilor responsabili. Allah îi interzice omului să spună despre lucrurile viitoare: „Voi face aceasta”, fără să pomenească Voința lui Allah. Altfel cade în greșeala de a vorbi despre viitorul nevăzut fără să știe sigur dacă va face lucrul ori dacă el se va petrece. Părăsirea cuvintelor „dacă Allah voiește” înseamnă atribuirea faptei numai voinței omului, independent de Allah, iar aceasta nu este îngăduită, căci întreaga voință Îi aparține lui Allah: „Voi nu puteți voi decât dacă voiește Allah, Domnul lumilor.” [at-Takwir, 81:29]

Pomenirea Voinței lui Allah ușurează lucrurile, aduce binecuvântare și este un mijloc de a cere ajutorul Domnului. Omul este însă supus uitării și poate uita să rostească „dacă Allah voiește”. De aceea, Allah îi poruncește să o spună atunci când își amintește, ca să împlinească ceea ce i s-a cerut și să îndepărteze ceea ce trebuie evitat.

Din sensul general al cuvintelor „Și pomenește-L pe Domnul tău când uiți” se înțelege că omul este îndemnat să-L pomenească pe Allah atunci când uită, fiindcă aceasta slăbește uitarea și îl ajută să-și amintească. Tot astfel, celui care uită pomenirea lui Allah i se poruncește să-și pomenească Domnul și să nu rămână dintre cei nepăsători.

Fiindcă omul are nevoie ca Allah să-l ajute, să-l călăuzească spre ceea ce este corect și să-l păzească de greșeală în cuvinte și fapte, Allah îi poruncește să spună: „Nădăjduiesc că Domnul meu mă va călăuzi spre ceva mai apropiat de calea dreaptă decât aceasta.” El trebuie să-L roage pe Allah, să-și pună speranța în El și să se încreadă că îl va călăuzi spre ceea ce este mai drept. Cel care face astfel, depune cea mai mare strădanie și caută cu stăruință călăuzirea și calea cea dreaptă merită să fie ajutat, călăuzit și sprijinit de Allah în toate treburile sale.

Versetele 25 la 26

După ce i-a interzis Profetului să-i întrebe pe Oamenii Cărții despre oamenii peșterii, fiindcă ei nu au știință despre aceasta, iar Allah este Cunoscătorul nevăzutului și al văzutului, Cunoscătorul tuturor lucrurilor, El îi vestește acum cât au rămas acolo. Cunoașterea acestui lucru Îi aparține numai Lui, căci face parte din nevăzutul cerurilor și al pământului, al cărui cunoscător este numai El. Ceea ce ne-a vestit prin Mesagerii Săi este adevărul sigur, asupra căruia nu există îndoială, iar ceea ce nu le-a vestit Mesagerilor nu poate fi cunoscut de nicio făptură.

„Cât de bine vede și cât de bine aude!” Aceste cuvinte exprimă uimirea față de desăvârșirea Vederii și Auzului Său, care cuprind tot ceea ce poate fi văzut și auzit. Ele vin după afirmarea faptului că Știința Sa cuprinde tot ceea ce poate fi cunoscut.

Apoi Allah ne vestește că numai El este Ocrotitorul, atât în sens general, cât și în sens deosebit. Numai El Se îngrijește de toate făpturile și le conduce, iar pe robii Săi credincioși îi ocrotește, îi scoate din întunericuri la lumină, îi călăuzește spre ușurință și îi păzește de greutate. De aceea spune: „Ei nu au niciun ocrotitor în afara Lui.” El i-a ocrotit pe oamenii peșterii prin Bunătatea și Generozitatea Sa și nu i-a încredințat niciuneia dintre făpturile Sale.

„Iar El nu face pe nimeni părtaș la Hotărârea Sa.” Aceasta cuprinde Hotărârea Sa universală și Hotărârea Sa religioasă. El Își conduce făpturile prin Voința și Hotărârea Sa, prin creare și rânduire, și tot El hotărăște pentru ele prin porunci și interdicții, răsplată și pedeapsă.

Allah a vestit că Lui Îi aparține nevăzutul cerurilor și al pământului și că nicio făptură nu are vreo cale către el decât prin calea pe care El o face cunoscută robilor Săi. Întrucât acest Coran cuprinde numeroase relatări despre nevăzut, El poruncește apoi să fie primit și urmat, spunând:

Versetul 27

Recitarea înseamnă aici urmarea: urmează ceea ce ți-a revelat Allah, cunoscându-i și înțelegându-i sensurile, crezând relatările sale și împlinindu-i poruncile și respectându-i interdicțiile. Ea este Cartea măreață ale cărei cuvinte nu pot fi schimbate. Ele nu se schimbă din pricina adevărului, dreptății și frumuseții lor desăvârșite. „Cuvântul Domnului tău s-a împlinit în adevăr și dreptate.” [al-An'am, 6:115] Datorită desăvârșirii sale, schimbarea este cu neputință. Dacă ar fi avut vreo lipsă, ar fi putut fi supusă unei schimbări mai mari ori mai mici. Aceasta este o preamărire a Coranului și un îndemn de a ne îndrepta spre el.

„Și nu vei găsi niciun adăpost în afara Lui”, adică nu vei găsi pe nimeni în afara Domnului tău la care să cauți adăpost și refugiu. Dacă s-a dovedit că numai El este Adăpostul în toate treburile, este limpede că numai El trebuie adorat și chemat atât în vreme de bunăstare, cât și în vreme de necaz. El este Cel de care este nevoie în toate împrejurările și Cel căruia Îi sunt adresate toate cererile.

Versetul 28

Allah îi poruncește Profetului Său Muhammad, iar prin el tuturor celor supuși poruncilor și interdicțiilor, să rămână statornic alături de dreptcredincioșii ascultători care Îl pomenesc neîncetat pe Allah. „Cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara”, la începutul și la sfârșitul zilei, „căutând Fața Sa”. El îi descrie prin adorarea sinceră, ceea ce cuprinde porunca de a-i însoți pe oamenii buni, de a ne strădui să rămânem alături de ei și de a ne amesteca printre ei, chiar dacă sunt săraci, deoarece în compania lor se găsesc nenumărate foloase.

„Nu-ți abate ochii de la ei”, adică nu-i depăși cu privirea și nu-ți întoarce ochii de la ei „dorind podoaba vieții lumești”. Aceasta este vătămătoare și lipsită de folos și poate vătăma interesele religioase. Ea face inima să se lege de lume, iar gândurile și preocupările să se îndrepte spre ea, în timp ce dorința pentru Viața de Apoi părăsește inima. Podoaba lumii îl încântă pe privitor și vrăjește inima, astfel încât inima nu-L mai pomenește pe Allah și se îndreaptă spre plăceri și pofte. Omul își risipește timpul, treburile lui se destramă și suferă o pierdere veșnică, rămânând într-un regret fără sfârșit.

De aceea spune: „Și nu-l asculta pe cel a cărui inimă am făcut-o nepăsătoare față de pomenirea Noastră.” El a fost nepăsător față de Allah, iar Allah l-a pedepsit prin nepăsare față de pomenirea Sa. „Care își urmează poftele”, adică a devenit supus poftei sale și se străduiește să obțină tot ceea ce ea dorește, chiar dacă în aceasta se află pieirea și pierderea lui. El și-a luat pofta drept dumnezeu, așa cum spune Allah: „L-ai văzut pe cel care și-a luat pofta drept dumnezeu și pe care Allah l-a rătăcit cu bună știință?” [al-Jathiyah, 45:23] „Și ale cărui fapte sunt nechibzuite”, adică interesele religiei și ale vieții sale lumești sunt pierdute. Allah interzice ascultarea lui, deoarece aceasta duce la imitarea lui, iar el nu cheamă decât la ceea ce îl caracterizează.

Versetul arată că acela care merită să fie ascultat și să fie imam pentru oameni este cel a cărui inimă este plină de iubirea lui Allah, iar aceasta se revarsă pe limba sa. El Îl pomenește pe Allah, caută mulțumirea Domnului său și o pune înaintea poftei sale. Prin aceasta își păzește timpul, treburile lui sunt îndreptate, faptele lui sunt drepte, iar el îi cheamă pe oameni la harul cu care Allah l-a dăruit. Un asemenea om merită să fie urmat și făcut imam.

Statornicia pomenită în verset este răbdarea în ascultarea lui Allah, cea mai înaltă formă a răbdării; prin desăvârșirea ei se desăvârșesc și celelalte forme ale răbdării. Versetul mai arată că este recomandată pomenirea lui Allah, chemarea Lui și adorarea Lui la cele două capete ale zilei. Allah i-a lăudat pe cei care fac aceasta; ori de câte ori Allah îl laudă pe săvârșitorul unei fapte, aceasta arată că El iubește acea faptă, iar dacă o iubește, o poruncește și îndeamnă la ea.

Versetele 29 la 31

Spune-le oamenilor, o, Muhammad: „Adevărul este de la Domnul vostru.” Călăuzirea s-a deosebit de rătăcire, iar însușirile celor fericiți s-au deosebit de însușirile celor nefericiți prin ceea ce Allah a lămurit prin limba Trimisului Său. După ce adevărul a devenit limpede și nu a mai rămas îndoială ori încurcătură, „cine voiește să creadă, iar cine voiește să nu creadă”. Omului nu-i mai rămâne decât să urmeze una dintre cele două căi, potrivit ajutorului pe care Allah i-l dăruiește sau de care îl lipsește. Allah i-a dăruit omului o voință prin care poate să creadă ori să nu creadă și să aleagă binele ori răul. Cel care crede a fost călăuzit spre calea dreaptă, iar împotriva celui care nu crede s-a statornicit dovada. Nimeni nu este silit să creadă: „Nu este silire în religie. Calea cea dreaptă s-a deosebit limpede de rătăcire.” [al-Baqarah, 2:256]

Cuvintele „cine voiește să creadă, iar cine voiește să nu creadă” nu îngăduie ambele alegeri; ele sunt o amenințare pentru cel care alege necredința după lămurirea deplină a lucrurilor. Tot astfel, ele nu înseamnă că lupta împotriva necredincioșilor a fost părăsită. Apoi Allah pomenește soarta celor două grupuri.

„Pentru cei nedrepți”, prin necredință, păcatele și răzvrătirea lor, „am pregătit un Foc ale cărui ziduri îi vor înconjura”. Zidul lui îi cuprinde fără să le lase ieșire ori scăpare, iar Focul aprins îi arde. „Dacă vor cere ajutor”, cerând băutură care să le potolească setea cumplită, „li se va da o apă asemenea metalului topit”, adică asemenea plumbului topit ori drojdiei de ulei, din pricina fierbințelii sale, „care le va frige fețele”. Cum va fi atunci cu măruntaiele și pântecele lor? Allah spune: „Peste capetele lor se va turna apă clocotită, prin care se va topi ceea ce se află în pântecele lor, precum și pieile. Pentru ei vor fi maiuri de fier.” [al-Hajj, 22:19-21]

„Ce băutură cumplită!” Ei vor să-și potolească setea și să îndepărteze o parte din pedeapsă, însă ea le sporește setea și chinul. „Și ce rău loc de odihnă!” Focul nu este un loc în care se poate afla odihna, ci o pedeapsă grea și aspră, care nu va fi ușurată nici măcar pentru un ceas. Acolo își pierd orice speranță, deznădăjduiesc de tot binele, iar Cel Îndurător îi lasă în pedeapsa lor așa cum ei L-au uitat.

Apoi Allah pomenește celălalt grup: „Cât despre cei care cred și săvârșesc fapte drepte”, cei care au unit credința în Allah, îngerii Săi, Cărțile Sale, Trimișii Săi, Ziua de Apoi și hotărârea divină, bună ori rea, cu faptele drepte obligatorii și recomandate, „Noi nu lăsăm să se piardă răsplata celui care face bine”. Facerea de bine înseamnă că robul săvârșește fapta pentru Fața lui Allah și urmează în ea Legea Sa. Allah nu pierde nimic dintr-o asemenea faptă, ci o păstrează pentru săvârșitorul ei și îl răsplătește deplin potrivit faptei sale, prin Harul și Bunătatea Lui.

El descrie răsplata lor: „Aceștia vor avea Grădinile Edenului, pe sub care curg râuri. Vor fi împodobiți acolo cu brățări de aur și vor purta veșminte verzi din mătase subțire și brocart, rezemându-se pe divane.” Cei descriși prin credință și fapte drepte vor avea grădini înalte, pline de copaci, care îi adăpostesc la umbra lor. Râuri multe curg pe sub acei copaci frumoși și pe sub locuințele înalte. Podoaba lor va fi din aur, iar veșmintele lor din mătase verde: sundus, adică mătase subțire, și istabraq, adică brocart gros. ¹³Se vor rezema pe divane împodobite cu acoperăminte frumoase; un divan nu poartă numele arikah decât dacă este împodobit astfel. Rezemarea arată odihnă deplină și lipsa oboselii. Slujitorii le vor aduce tot ceea ce doresc, iar pentru desăvârșirea binecuvântării vor rămâne acolo pentru totdeauna.

Acest sălaș măreț este „o răsplată minunată” pentru cei care au lucrat și „un frumos loc de odihnă”, unde se vor bucura de tot ceea ce sufletele poftesc și ochii găsesc plăcut: veselie, bucurie, plăcere neîntreruptă și binecuvântare. Cel cu cel mai mic rang dintre ei va umbla prin stăpânirea, palatele și grădinile cu care Allah l-a dăruit vreme de două mii de ani, fără să creadă că deasupra celor văzute ar exista o desfătare mai mare. Va primi tot ceea ce și-a dorit și i se va adăuga ceea ce nu i-a trecut vreodată prin minte. Binecuvântările lor vor fi veșnice și vor crește neîncetat în frumusețe și bunătate. Îl rugăm pe Allah Cel Generos să nu ne lipsească, din cauza neajunsurilor și păcatelor noastre, de ceea ce se află la El dintre aceste binecuvântări.

Acest verset și cele asemănătoare arată că podoabele sunt pentru bărbați și femei deopotrivă, așa cum este consemnat în relatările autentice, deoarece cuvintele „vor fi împodobiți” sunt generale. Tot așa este și mătasea și celelalte lucruri asemănătoare.

Versetele 32 la 33

Allah îi spune Profetului Său: dă-le oamenilor pilda acestor doi bărbați, unul recunoscător pentru binecuvântarea lui Allah și celălalt nerecunoscător, arătând starea, cuvintele și faptele fiecăruia, precum și pedeapsa ori răsplata care au urmat în această lume și în Viața de Apoi, pentru ca oamenii să ia aminte și să învețe. Cunoașterea identității lor, a timpului ori a locului în care au trăit nu aduce niciun folos și nu conduce la concluzia căutată. Învățătura se dobândește numai din povestea lor, iar pomenirea altor amănunte ar fi o împovărare.

Unul dintre cei doi bărbați era necredincios față de uriașa binecuvântare a lui Allah. Allah i-a dat două grădini frumoase cu viță-de-vie și „le-a înconjurat cu palmieri”. Cele două grădini cuprindeau toate felurile de roade, mai ales cei mai aleși copaci și cele mai alese plante: viță-de-vie și palmierul. Vița-de-vie se afla în mijloc, iar palmierii o înconjurau. Aceasta le dădea o priveliște frumoasă și expunea copacii la soare și vânt, astfel încât fructele să se coacă și să se desăvârșească. Între ele se aflau semănături. Mai rămânea doar întrebarea dacă grădinile își dădeau roadele și aveau apă pentru irigare.

Allah vestește că fiecare grădină „și-a dat roadele”, adică fructele și recoltele, în cantitate îndoită și înmulțită „fără să lipsească nimic din ele”. Pe lângă aceasta, printre ele curgea un râu cu apă multă.

Versetele 34 la 36

Bărbatul avea roade multe. Forma nehotărâtă a cuvântului folosit arată cantitatea mare. Cele două grădini își dăduseră pe deplin roadele, copacii lor se plecaseră sub povară și nu fuseseră loviți de nicio vătămare ori lipsă. Aceasta era culmea podoabei și desfătării lumești în privința grădinilor. De aceea omul s-a lăsat amăgit, s-a răzvrătit, s-a mândrit și a uitat Viața de Apoi.

În timp ce stăpânul celor două grădini și însoțitorul său dreptcredincios vorbeau despre unele lucruri obișnuite, el s-a lăudat înaintea lui: „Eu am mai multă avere decât tine și sunt mai puternic prin oamenii mei.” S-a mândrit cu averea și cu puterea sprijinitorilor săi dintre robi, slujitori și rude. Aceasta venea din neștiință, fiindcă nu există nicio mândrie adevărată în lucrurile din afara omului, care nu arată vreo virtute sufletească ori morală. Este asemenea mândriei copilului cu dorințe care nu au nicio realitate.

El nu s-a oprit la laudă înaintea însoțitorului său, ci ignoranța și nedreptatea lui au mers mai departe. Când a intrat în grădină, a spus: „Nu cred că aceasta va pieri vreodată”, adică nu cred că se va sfârși ori va dispărea. A fost mulțumit de lume și liniștit cu ea, apoi a tăgăduit Învierea: „Și nu cred că va veni Ceasul. Iar dacă voi fi întors la Domnul meu”, presupunând aceasta numai de dragul discuției, „voi găsi cu siguranță un loc de întoarcere mai bun decât acesta”, adică El îmi va da ceva mai bun decât aceste două grădini.

Cuvintele lui nu pot avea decât unul dintre două sensuri. Fie cunoștea adevărul și a vorbit în batjocură, ceea ce i-a sporit necredința, fie aceasta era convingerea lui adevărată, caz în care era dintre cei mai neștiutori oameni și dintre cei mai lipsiți de rațiune. Ce legătură există între ceea ce primește omul în lumea aceasta și ceea ce va primi în Viața de Apoi, încât să creadă din neștiință că cel căruia i s-a dat în lume va primi neapărat și în Viața de Apoi? De cele mai multe ori, Allah îndepărtează bunurile lumești de aliații și aleșii Săi și le dăruiește din belșug vrăjmașilor Săi, care nu au parte în Viața de Apoi.

Aparent, omul cunoștea realitatea, dar a vorbit în batjocură. Dovada este cuvântul lui Allah: „A intrat în grădina sa, nedreptățindu-se pe sine.” Descrierea lui drept nedrept atunci când a intrat în grădină, din cauza vorbelor rostite către însoțitorul său, arată răzvrătirea și încăpățânarea lui.

Versetele 37 la 38

Însoțitorul său dreptcredincios i-a vorbit sfătuindu-l și amintindu-i starea sa dintâi, în care Allah l-a adus în această lume: „Nu crezi în Cel care te-a creat din țărână, apoi dintr-o picătură de sămânță, iar apoi te-a făcut bărbat?” El este Cel care te-a binecuvântat prin aducerea la existență, te-a înzestrat și a continuat să reverse asupra ta binecuvântări, mutându-te dintr-o stare în alta până te-a făcut bărbat cu mădularele trupului întregi, cu simțurile și facultățile minții depline. El ți-a ușurat mijloacele și ți-a dăruit binecuvântările lumii. Bunurile pe care le ai nu ți-au venit prin puterea ori tăria ta, ci prin Harul lui Allah asupra ta.

Cum ți se potrivește atunci să nu crezi în Allah, care te-a creat din țărână, apoi dintr-o picătură de sămânță și apoi te-a făcut bărbat? Cum poți să-I tăgăduiești binecuvântarea, să pretinzi că nu te va învia și că, dacă te va învia, îți va da o grădină mai bună decât aceasta? Așa ceva nu este potrivit și nu se cuvine.

Când dreptcredinciosul a văzut starea însoțitorului său și stăruința lui în necredință, tăgăduire și răzvrătire, a vorbit despre sine cu recunoștință față de Domnul său și și-a vestit credința atunci când îndoielile și argumentele false erau rostite: „Însă El este Allah, Domnul meu, și eu nu-I asociez Domnului meu pe nimeni.” El a mărturisit Stăpânirea lui Allah și faptul că El este Unicul Domn, s-a angajat să-I dea ascultare și să-L adore numai pe El și a mărturisit că nu-I va asocia nicio făptură.

Apoi i-a spus că binecuvântarea credinței și Islamului, chiar dacă este însoțită de avere și copii puțini, este adevărata binecuvântare, iar celelalte lucruri sunt supuse pieirii și sfârșitului și pot fi urmate de pedeapsă.

Versetele 39 la 44

Dreptcredinciosul i-a spus însoțitorului său necredincios: chiar dacă te-ai mândrit înaintea mea cu averea și copiii tăi și mă vezi cu mai puțină avere și mai puțini copii, ceea ce se află la Allah este mai bun și mai trainic, iar binele și bunătatea nădăjduite de la El sunt mai presus de toate lucrurile lumii pentru care oamenii se întrec.

„Poate că Domnul meu îmi va da ceva mai bun decât grădina ta și va trimite asupra ei” - asupra grădinii din pricina căreia te-ai răzvrătit și te-ai lăsat amăgit - „o pedeapsă din cer”, un chin prin ploaie năprasnică ori altceva, „iar ea va deveni un pământ neted și sterp”, cu copacii smulși, roadele pierdute, semănăturile înecate și folosul dispărut. „Ori apa ei”, de care depinde viața grădinii, „se va scufunda în pământ și nu o vei mai putea găsi”, nici prin săpare, nici prin alt mijloc.

Dreptcredinciosul s-a rugat împotriva grădinii din mânie pentru Domnul său, fiindcă ea îl amăgise pe stăpânul ei, îl făcuse să se răzvrătească și să fie mulțumit de ea. El nădăjduia astfel că omul se va întoarce la Domnul său, își va recăpăta judecata și va cugeta la propria stare.

Allah i-a răspuns rugăciunii: „Roadele lui au fost nimicite.” Pedeapsa a cuprins grădina și a distrus-o, fără să rămână nimic. Toți copacii, roadele și semănăturile au pierit, iar el a regretat cumplit. „A început să-și frângă mâinile pentru ceea ce cheltuise acolo”, deoarece cheltuise mult din averea sa lumească, iar când grădina s-a nimicit nu i-a rămas nimic în schimb. A regretat și asocierea și răul săvârșit, spunând: „Ce bine ar fi fost dacă nu-I asociam Domnului meu pe nimeni!”

„Nu a avut niciun grup care să-l ajute împotriva lui Allah și nici el nu s-a putut ajuta.” Când pedeapsa a coborât asupra grădinii, a pierdut ceea cu care se mândrise înaintea însoțitorului său: „Eu am mai multă avere decât tine și sunt mai puternic prin oamenii mei.” Aceștia nu au îndepărtat nimic de la el în ceasul în care avea cea mai mare nevoie de ei, iar el nu s-a putut ajuta singur. Cum ar putea avea ajutători împotriva Hotărârii lui Allah? Dacă locuitorii cerurilor și pământului s-ar uni ca să îndepărteze un lucru pe care Allah l-a hotărât și l-a săvârșit, nu ar putea.

Nu este cu neputință ca starea stăpânului grădinii să se fi îndreptat apoi prin Mila și Bunătatea lui Allah, iar El să-i fi dăruit întoarcerea, căința și părăsirea răzvrătirii. El și-a arătat regretul pentru asocierea făcută, iar Allah i-a luat lucrul care îl făcuse să se răzvrătească și l-a pedepsit în această lume. Când Allah voiește binele unui rob, îi grăbește pedeapsa în lumea aceasta. Harul lui Allah este mai larg decât îl pot cuprinde mințile, iar aceasta nu este tăgăduită decât de un nedrept neștiutor.

„Acolo ocrotirea Îi aparține lui Allah, Adevăratul. El dăruiește cea mai bună răsplată și cel mai bun sfârșit.” Când Allah îi pedepsește pe cei răzvrătiți, care au pus viața lumii înaintea celei de Apoi, și îi cinstește pe cei care au crezut, au săvârșit fapte drepte, I-au mulțumit și i-au chemat și pe alții la aceasta, devine limpede că adevărata ocrotire Îi aparține lui Allah. Cel care crede în El și se teme de El va fi ocrotit, cinstit în multe feluri și păzit de pedeapsă și rău. Cel care nu crede în Domnul său și nu-L ia drept Ocrotitor își pierde religia și lumea. Răsplata lui Allah în această lume și în Viața de Apoi este cea mai bună răsplată care poate fi nădăjduită.

Din această poveste măreață se desprind mai multe învățături. Starea celui pe care Allah l-a dăruit cu binecuvântări lumești, dar ele l-au abătut de la Viața de Apoi și l-au făcut să se răzvrătească și să nu-I dea ascultare, este o pildă: binecuvântările lui vor pieri, iar dacă se bucură de ele puțin timp va fi lipsit de ele vreme îndelungată.

Dacă robului îi place ceva din averea ori copiii săi, trebuie să atribuie binecuvântarea Celui care a dăruit-o și să spună: „Ceea ce voiește Allah se împlinește; nu există putere decât prin Allah.” Recunoștința lui devine astfel un mijloc pentru păstrarea binecuvântării. De aceea dreptcredinciosul a spus: „De ce nu ai spus, când ai intrat în grădina ta: Ceea ce voiește Allah se împlinește; nu există putere decât prin Allah?”

Robul se poate mângâia pentru plăcerile și poftele lumii pe care nu le-a dobândit amintindu-și binele aflat la Allah: „Chiar dacă mă vezi cu mai puțină avere și mai puțini copii decât tine, poate că Domnul meu îmi va da ceva mai bun decât grădina ta.” Averea și copiii nu folosesc dacă nu ajută la ascultarea lui Allah: „Nu averile și copiii voștri sunt cei care vă apropie de Noi, ci acela care crede și săvârșește fapte drepte; aceștia vor avea răsplata îndoită pentru ceea ce au făcut.” [Saba', 34:37]

Este îngăduită rugăciunea pentru pieirea averii celui a cărui bogăție este cauza răzvrătirii, necredinței și pierderii, mai ales dacă prin ea se socotește mai presus de dreptcredincioși și se mândrește înaintea lor. Ocrotirea lui Allah ori lipsa ei se văd limpede atunci când praful se risipește, răsplata devine cuvenită și lucrătorii își primesc răsplata: „Acolo ocrotirea Îi aparține lui Allah, Adevăratul. El dăruiește cea mai bună răsplată și cel mai bun sfârșit.”

Versetele 45 la 46

Allah îi spune Profetului Său, iar după el tuturor celor care îi învață pe oameni și îi cheamă la Allah: dă-le oamenilor pilda vieții lumești, ca să-și închipuie cu adevărat starea ei, să-i cunoască înfățișarea și lăuntrul, să o compare cu Viața de Apoi și să o aleagă pe cea care merită aleasă. Pilda vieții lumești este asemenea ploii coborâte pe pământ, prin care cresc tot felul de plante frumoase. Frumusețea lor îi bucură pe privitori și atrage ochii celor nepăsători, dar deodată devin paie uscate purtate de vânturi. Plantele verzi, florile și priveliștea încântătoare dispar, iar pământul devine gol și uscat; privirea se întoarce de la el și inima se simte înstrăinată.

Tot astfel este lumea. În timp ce omul preocupat de această lume se bucură de tinerețe, îi întrece pe cei de o vârstă cu el, adună averi, ia din plăceri, își împlinește poftele în orice împrejurare și crede că acestea vor dăinui, îl lovește moartea ori își pierde averea. Veselia îi piere, plăcerile încetează și rămâne cu durerea pierderii tinereții, puterii și averii. Nu-i mai rămân decât faptele sale, bune ori rele. Atunci nedreptul își mușcă mâinile văzând realitatea la care a ajuns și dorește să se întoarcă în lume, nu pentru a-și continua poftele, ci pentru a îndrepta, prin căință și fapte drepte, ceea ce a pierdut în vremea nepăsării.

Omul chibzuit, hotărât și călăuzit își închipuie această stare și își spune: socotește-te mort, căci nu se poate să nu mori. Pe care dintre cele două stări o alegi? Să fii amăgit de podoaba acestui sălaș și să te bucuri de el asemenea animalelor care pasc, ori să lucrezi pentru sălașul în care hrana și umbra sunt veșnice, unde sufletul primește ceea ce dorește și ochiul se bucură? Prin aceasta se cunoaște dacă omul a fost călăuzit ori părăsit, dacă a câștigat ori a pierdut.

Averea și copiii sunt numai podoaba vieții lumești. Faptele drepte care dăinuie sunt cele care rămân, îi sunt de folos robului și îl bucură. Acestea cuprind toate actele de ascultare obligatorii și recomandate, drepturile lui Allah și drepturile robilor Săi: rugăciunea, zakah, milostenia, Hajjul, 'umrah, preamărirea, lauda, mărturisirea unicității și rostirea măreției lui Allah, citirea Coranului, căutarea științei folositoare, poruncirea binelui și interzicerea răului, păstrarea legăturilor de rudenie, bunătatea față de părinți, împlinirea drepturilor soțiilor, ale sclavilor și ale animalelor aflate în stăpânire, precum și toate formele de bunătate față de făpturi.

Acestea sunt faptele drepte care rămân. Răsplata lor la Allah este mai bună și nădejdea pusă în ele este mai bună. Folosul lor dăinuie, se înmulțește neîncetat și este nădăjduit în ceasul nevoii. Pentru ele trebuie să se întreacă oamenii, să se grăbească și să se străduiască.

Cugetă la felul în care Allah a dat pildă lumii și pieirii ei și a vestit că lucrurile ei sunt de două feluri. Primul este o podoabă de care omul se bucură pentru puțin timp, apoi ea dispare fără folos, ba chiar poate aduce vătămare: averea și copiii. Al doilea rămâne și aduce folos neîncetat: faptele drepte care dăinuie.

Versetele 47 la 49

Allah vestește starea Zilei Învierii și grozăviile ei înspăimântătoare. „În Ziua în care vom pune munții în mișcare”, îi va îndepărta din locurile lor, îi va face asemenea dunelor de nisip, apoi asemenea lânii scărmănate, după care se vor fărâmița și vor deveni pulbere risipită. Pământul va ieși la iveală, neted și drept, fără coborâre ori ridicătură. Allah va strânge pe el toate făpturile și nu va lăsa pe nimeni.

El îi va aduna pe cei dintâi și pe cei din urmă din pustietățile îndepărtate și din adâncurile mărilor. Îi va strânge după ce s-au risipit și îi va crea din nou după ce s-au descompus. Ei vor fi înfățișați în șiruri, pentru ca El să-i întrebe, să le privească faptele și să judece între ei cu dreptatea Sa, în care nu există abatere ori nedreptate.

El le va spune: „Ați venit la Noi așa cum v-am creat prima oară”, fără avere, familie ori trib. Ei nu vor avea decât faptele săvârșite și ceea ce au câștigat dintre bine și rău: „Ați venit la Noi singuri, așa cum v-am creat prima oară, și ați lăsat în urma voastră ceea ce v-am dăruit. Nu-i vedem alături de voi pe mijlocitorii voștri despre care pretindeați că sunt părtași.” [al-An'am, 6:94]

Allah îi va mustra pe cei care au tăgăduit Învierea, după ce o vor vedea cu ochii: „Deși ați pretins că nu vă vom rândui o întâlnire”, adică ați tăgăduit răsplătirea faptelor și ați negat Făgăduința și amenințarea lui Allah. Acum ați văzut și ați gustat.

Atunci vor fi aduse cărțile faptelor, scrise de îngerii cei drepți. Inimile se vor înspăimânta, necazul pricinuit de ele va fi cumplit și până și stâncile cele tari aproape că s-ar topi. Păcătoșii se vor teme de ele. Când își vor vedea faptele așternute acolo, iar cuvintele și acțiunile numărate, vor spune: „Vai nouă! Ce fel de carte este aceasta, de nu lasă nimic, mic ori mare, fără să-l numere?” Nu va rămâne niciun păcat mic ori mare fără să fie scris și păstrat, nicio faptă tainică ori arătată, săvârșită noaptea ori ziua. „Vor găsi de față tot ceea ce au făcut” și nu vor putea să tăgăduiască. „Iar Domnul tău nu va nedreptăți pe nimeni.” Atunci vor fi răsplătiți pentru faptele lor, vor fi făcuți să le recunoască, vor fi umiliți și pedeapsa li se va cuveni. Aceasta este pentru ceea ce mâinile lor au trimis înainte; Allah nu-Și nedreptățește robii. Ei nu ies nici din Dreptatea, nici din Harul Său.

Versetul 50

Allah vestește vrăjmășia lui Iblis față de Adam și urmașii lui. El le-a poruncit îngerilor să se prosterneze înaintea lui Adam spre cinstirea și prețuirea lui și din ascultare față de Allah. Ei au împlinit porunca, „în afară de Iblis. El era dintre djinni și s-a răzvrătit împotriva Poruncii Domnului său”. El a spus: „Să mă prosternez înaintea celui pe care l-ai creat din lut?” [al-Isra', 17:61] și: „Eu sunt mai bun decât el.” [al-A'raf, 7:12]

Vrăjmășia lui față de Allah, față de tatăl vostru și față de voi a devenit limpede. Cum îl luați atunci pe el și pe urmașii lui, adică pe diavoli, drept ocrotitori în locul lui Allah, în timp ce ei vă sunt vrăjmași? „Ce schimb rău pentru cei nedrepți!” Ei au ales pentru ei înșiși un schimb cumplit: l-au luat drept ocrotitor pe Shaytan, care nu le poruncește decât nerușinarea și răul, în locul Celui Milostiv, în a Cărui ocrotire se află întreaga fericire, izbândă și reușită.

Versetul îndeamnă la luarea lui Shaytan drept vrăjmaș și arată că numai nedreptul îl ia drept ocrotitor. Ce nedreptate poate fi mai mare decât aceea a omului care își ia vrăjmașul adevărat drept aliat și părăsește Ocrotitorul Vrednic de laudă? „Allah este Ocrotitorul celor care cred; El îi scoate din întunericuri la lumină. Cât despre cei care nu cred, ocrotitorii lor sunt taghuții, care îi scot din lumină la întunericuri.” [al-Baqarah, 2:257] „Ei și-au luat diavolii drept ocrotitori în locul lui Allah.” [al-A'raf, 7:30]

Versetele 51 la 52

Allah spune: nu i-am făcut pe acești diavoli și pe cei care îi rătăcesc pe oameni martori la crearea cerurilor și a pământului și nici la crearea lor înșiși. Nu i-am adus să fie de față, nu i-am consultat și nu le-am cerut ajutorul. Cum ar putea fi ei creatori ai vreunui lucru? Numai Allah are puterea de a crea și de a rândui. El are Înțelepciunea deplină în conducerea făpturilor, a creat toate lucrurile și le rânduiește prin Înțelepciunea Sa.

Cum ar putea unii dintre diavoli să-I fie făcuți părtași, să fie luați drept ocrotitori și ascultați așa cum este ascultat Allah, când ei nu au creat nimic, nu au fost martori la crearea vreunui lucru și nu L-au ajutat pe Allah? „Iar Eu nu-i iau drept ajutoare pe cei care îi rătăcesc pe oameni”, căci Allah nu are nevoie de ajutor în nicio treabă. Nu I se potrivește și nu se cuvine ca El să le dea vreo parte în conducere, fiindcă ei se străduiesc să rătăcească oamenii și se împotrivesc Domnului lor. Lor li se potrivește să fie îndepărtați, nu apropiați.

După ce a pomenit starea celor care I-au făcut asociați în această lume, a arătat zădărnicia faptei lor și a judecat că sunt neștiutori și nesăbuiți, Allah vestește starea lor împreună cu pretinșii asociați în Ziua Învierii. El le va spune: „Chemați-i pe asociații Mei pe care i-ați pretins”, căci în adevăr Allah nu are niciun asociat în ceruri ori pe pământ. Chemați-i să vă folosească și să vă salveze din nenorociri. „Ei îi vor chema, dar aceștia nu le vor răspunde”, fiindcă în acea Zi întreaga Hotărâre și Stăpânire Îi aparțin lui Allah, iar nimeni nu stăpânește nici măcar cât un fir de praf ca să-și aducă folos sieși ori altuia.

„Iar Noi vom așeza între ei”, între politeiști și pretinșii lor asociați, „o prăpastie a pierzaniei”, care îi desparte și îi îndepărtează unii de alții. Atunci se va arăta vrăjmășia asociaților față de cei care i-au făcut astfel, iar ei îi vor tăgădui și se vor dezice de ei: „Când oamenii vor fi adunați, ei le vor fi vrăjmași și vor tăgădui adorarea lor.” [al-Ahqaf, 46:6]

Versetul 53

În Ziua Învierii, după încheierea socotelii și despărțirea fiecărei grupe potrivit faptelor ei, când pedeapsa devine cuvenită păcătoșilor, ei vor vedea Iadul înainte să intre în el. Se vor înspăimânta și se vor tulbura din pricina convingerii că vor cădea în el. Comentatorii au arătat că termenul zann folosit aici înseamnă certitudine: vor fi siguri că vor intra în Foc. „Fără să găsească vreo scăpare de la el”, adică niciun loc spre care să se abată și niciun mijlocitor fără Îngăduința lui Allah. Aceasta este o înspăimântare și o amenințare înaintea căreia inimile se cutremură.

Versetul 54

Allah vestește măreția și slava Coranului, caracterul său general și faptul că El a înfățișat în el toate pildele. Acesta cuprinde fiecare cale care conduce la științele folositoare și la fericirea veșnică și fiecare cale care păzește de rău și pieire. În el se află lămurirea celor îngăduite și celor interzise, răsplătirea faptelor, îndemnarea și avertizarea, precum și relatările adevărate care folosesc inimii prin credință, liniște și lumină.

Aceasta cere supunerea față de Coran, primirea lui, urmarea lui, ascultarea poruncilor sale și lipsa disputei în vreo treabă. Cu toate acestea, mulți oameni se ceartă împotriva adevărului după ce a devenit limpede și folosesc falsul pentru a-l birui. De aceea Allah spune: „Însă omul este mai certăreț decât orice”, adică omul intră în multe dispute și certuri, deși aceasta nu i se potrivește și nu este drept din partea lui. Numai nedreptatea și încăpățânarea îl fac să procedeze astfel și să nu creadă în Allah; pricina nu este vreo lipsă în lămurirea, dovada și argumentul Coranului. Dacă ar veni asupra lor pedeapsa și ceea ce s-a abătut asupra celor dinaintea lor, starea lor ar fi alta. De aceea Allah spune:

Versetul 55

Nimic nu i-a împiedicat pe oameni să creadă după ce le-a venit călăuzirea prin care se deosebesc îndrumarea de rătăcire și adevărul de falsitate și după ce dovada lui Allah s-a statornicit împotriva lor. Nu lipsa lămuririi îi împiedică, ci nedreptatea și răzvrătirea. Nu le-a mai rămas decât să se împlinească asupra lor rânduiala lui Allah față de neamurile dintâi: dacă nu cred, pedeapsa le este grăbită ori o văd venind asupra lor și le apare față în față. Ei trebuie să se teamă și să se căiască de necredință înainte să vină pedeapsa care nu poate fi respinsă.

Versetul 56

Noi nu-i trimitem pe trimiși fără rost, nici pentru ca oamenii să-i ia drept stăpâni și nici pentru ca ei să cheme la ei înșiși. I-am trimis ca să-i cheme pe oameni la tot binele și să-i oprească de la orice rău, să le vestească răsplata din această lume și din Viața de Apoi dacă ascultă și să-i avertizeze asupra pedepsei din ambele lumi dacă nu ascultă. Prin aceasta dovada lui Allah s-a statornicit împotriva robilor.

Cu toate acestea, nedrepții necredincioși nu fac decât să se certe prin fals pentru a birui adevărul. Ei se străduiesc cât pot să sprijine falsul, să slăbească adevărul și să-i batjocorească pe Trimișii lui Allah și Semnele Sale. Se bucură de știința pe care o au, însă Allah nu voiește decât să-Și desăvârșească Lumina, chiar dacă necredincioșii urăsc aceasta. Adevărul iese la iveală, iar falsul piere: „Noi aruncăm adevărul asupra falsului, iar el îi zdrobește capul și iată că falsul piere.” [al-Anbiya', 21:18]

Din Înțelepciunea și Mila lui Allah este că disputa celor care se ceartă prin fals împotriva adevărului devine unul dintre cele mai mari mijloace de a lămuri adevărul, de a-i arăta mărturiile și dovezile și de a scoate la iveală falsitatea și stricăciunea falsului. Prin opunerea lucrurilor unele față de altele, ele se deosebesc și se lămuresc.

Versetele 57 la 59

Allah vestește că nimeni nu este mai nedrept și mai vinovat decât cel căruia i se amintesc Semnele lui Allah, căruia i se lămuresc adevărul și falsul, călăuzirea și rătăcirea, care este îndemnat și avertizat, dar se îndepărtează, nu ia aminte, nu părăsește ceea ce urma, uită păcatele pe care mâinile lui le-au trimis înainte și nu-și amintește că Știutorul nevăzutului îl supraveghează. Nedreptatea lui este mai mare decât a nepăsătorului la care nu au ajuns Semnele lui Allah și căruia nu i s-a amintit de ele. Deși și acesta este nedrept, nedreptatea lui este mai ușoară decât a celui dintâi, fiindcă cel care păcătuiește în deplină cunoștință de cauză este mai rău decât cel lipsit de această cunoaștere.

Allah îl pedepsește pentru îndepărtarea de Semnele Sale, uitarea păcatelor și mulțumirea cu starea rea prin închiderea porților călăuzirii și așezarea peste inimă a unor acoperăminte care îl împiedică să înțeleagă Semnele. Chiar dacă le aude, înțelegerea care ajunge la inimă nu mai este cu putință. „Și surzenie în urechile lor”, care împiedică Semnele să ajungă la ei și îi oprește să le audă într-un chip folositor. Dacă aceasta este starea lor, nu mai există cale spre călăuzirea lor.

„Chiar dacă îi chemi la călăuzire, ei nu vor fi călăuziți niciodată.” Cel de la care se poate nădăjdui răspunsul la chemarea spre călăuzire este omul care nu cunoaște. Cât despre cei care au văzut și apoi au orbit, au recunoscut calea adevărului și au părăsit-o, au recunoscut calea rătăcirii și au urmat-o, iar Allah i-a pedepsit prin încuierea și pecetluirea inimilor lor, nu există nicio cale spre călăuzirea lor. Versetul îl înspăimântă pe cel care părăsește adevărul după ce l-a cunoscut: între el și adevăr se poate așeza un obstacol, iar după aceea nu-l mai poate urma. Nu există avertisment mai mare și mai înfricoșător.

Apoi Allah vestește lărgimea Iertării și Milei Sale. El iartă păcatele, primește căința celui care se căiește, îl acoperă cu Mila Sa și îl cuprinde prin Bunătatea Sa. Dacă i-ar pedepsi pe robi pentru păcatele săvârșite de mâinile lor, le-ar grăbi chinul. Însă El este Blând, nu grăbește pedeapsa, ci dă răgaz, fără să lase faptele fără socoteală. Urmările păcatelor trebuie să vină, chiar dacă sunt amânate multă vreme.

„Însă ei au un termen rânduit, de care nu vor găsi nicio scăpare”, adică au un termen la care vor fi răsplătiți pentru faptele lor. El trebuie să vină și ei nu pot fugi, nu găsesc adăpost și nu-l pot ocoli. Aceasta este calea lui Allah cu cei dintâi și cei din urmă: nu le grăbește pedeapsa, ci îi cheamă la căință și întoarcere. Dacă se căiesc și se întorc, îi iartă, are milă de ei și îndepărtează pedeapsa. Dacă stăruie în nedreptate și încăpățânare și vine timpul rânduit, El coboară pedeapsa asupra lor.

„Am nimicit acele cetăți când au săvârșit nedreptate”, din pricina nedreptății lor, nu prin vreo nedreptate din partea Noastră. „Și le-am rânduit un timp pentru nimicirea lor”, un timp hotărât, pe care nu-l pot grăbi și nici întârzia.

Versetele 60 la 74

Allah vestește despre Profetul Său Musa, pacea fie asupra lui, și despre dorința lui puternică pentru bine și căutarea științei. Slujitorul său, care îl însoțea neîncetat acasă și în călătorie, era Yusha' ibn Nun, căruia Allah i-a dăruit apoi profeția. Musa i-a spus: „Nu mă voi opri până nu voi ajunge la locul unde se întâlnesc cele două mări”, adică voi continua să călătoresc, chiar dacă voi îndura greutate și oboseală, până când voi ajunge la locul unde se întâlnesc cele două mări. Acesta era locul despre care i se revelase că va găsi acolo un rob dintre robii lui Allah, înzestrat cu o știință pe care Musa nu o avea. „Chiar dacă voi merge ani îndelungați”, adică chiar dacă voi străbate o distanță mare. Dorul și râvna l-au făcut pe Musa să-i spună slujitorului său aceste cuvinte. Ele arată hotărârea lui statornică; de aceea a și dus-o la îndeplinire.

„Când au ajuns la locul unde se întâlneau, și-au uitat peștele.” Aveau cu ei un pește din care luau merinde și mâncau. Lui Musa i se spusese că, atunci când va pierde peștele, acolo îl va găsi pe robul pe care îl căuta. Peștele și-a luat calea prin mare ca printr-un tunel. Aceasta se numără printre Semnele lui Allah. Comentatorii au spus că, atunci când peștele pe care îl luau drept merinde a ajuns în acel loc și a fost atins de apa mării, a prins viață, cu îngăduința lui Allah, a intrat în mare și s-a alăturat viețuitoarelor ei.

După ce Musa și slujitorul său au trecut de locul unde se întâlneau cele două mări, Musa i-a spus slujitorului său: „Adu-ne mâncarea; cu adevărat, am întâmpinat oboseală în această călătorie a noastră”, adică numai în călătoria de după depășirea acelui loc. Călătoria lungă până la locul de întâlnire nu le pricinuise o asemenea oboseală. Acesta este unul dintre Semnele și indiciile prin care Allah i-a arătat lui Musa unde se afla ceea ce căuta. Dorul legat de ajungerea la acel loc le ușurase drumul; când au trecut dincolo de el, oboseala i-a cuprins.

Slujitorul i-a spus: „Ai văzut ce s-a întâmplat când ne-am adăpostit lângă stâncă? Am uitat peștele”, adică nu l-am mai avut în vedere atunci când ne-am adăpostit noaptea lângă stânca aceea cunoscută amândurora, „și numai Shaytan m-a făcut să uit să ți-l pomenesc”, deoarece uitarea este pricinuită de Shaytan, „iar el și-a luat calea prin mare într-un chip uimitor”, căci felul în care a pătruns în mare și a intrat în ea era uimitor. Tâlcuitorii au spus că drumul peștelui prin mare rămăsese ca un tunel și că aceasta era o minune atât pentru Musa, cât și pentru slujitorul său.

Când slujitorul i-a spus aceste cuvinte, Musa avea făgăduința lui Allah că, atunci când va pierde peștele, îl va găsi pe al-Khidr. El a spus: „Acesta este lucrul pe care îl căutam.” S-au întors pe urmele lor, urmărindu-și pașii, până la locul unde uitaseră peștele. Când au ajuns acolo, „au găsit un rob dintre robii Noștri”, și acesta era al-Khidr. El era un rob drept, nu un profet, potrivit părerii corecte. „Căruia îi dăruisem Milă de la Noi”: Allah îi dăruise o milă deosebită, prin care știința lui sporise și faptele sale deveniseră bune. „Și pe care îl învățasem știință de la Noi”: primise o cunoaștere care nu îi fusese dată lui Musa.

Musa i-a spus cu blândețe, bună-cuviință și sub forma unei cereri de îngăduință: „Pot să te urmez, ca să mă înveți din îndrumarea dreaptă pe care ai fost învățat?” El i-a cerut îngăduința să-l urmeze și să învețe de la el acea cunoaștere prin care omul este îndrumat spre adevăr și prin care deosebește binele de rău. Allah îi dăruise lui al-Khidr inspirație și o cinste deosebită prin care pătrundea multe dintre înțelesurile ascunse, care îi erau tăinuite chiar și lui Musa. Deși Musa era mai învățat decât el în cele mai multe lucruri, mai ales în științele credinței și ale principiilor Legii - fiind unul dintre trimișii cu hotărâre statornică, pe care Allah îi alesese mai presus de celelalte făpturi prin știință, fapte și alte virtuți -, al-Khidr primise o ramură de cunoaștere pe care Musa nu o avea.

Al-Khidr i-a spus lui Musa: nu mă împotrivesc cererii tale, însă „tu nu vei putea avea răbdare cu mine”, adică nu vei putea să mă urmezi și să rămâi alături de mine, deoarece vei vedea lucruri asupra cărora nu vei putea avea răbdare: înfățișarea lor este rea, deși realitatea lăuntrică este alta. „Și cum ai putea avea răbdare cu un lucru a cărui cunoaștere nu o cuprinzi?” Cum ai putea răbda un lucru ale cărui aspecte văzute și ascunse nu le cunoști și căruia nu-i știi scopul, sfârșitul și urmarea?

Musa a spus: „Mă vei găsi, dacă Allah voiește, răbdător și nu mă voi împotrivi niciunei porunci a tale.” Aceasta era hotărârea lui înainte de a fi pus la încercare. Hotărârea este însă un lucru, iar răbdarea la încercare este altul. De aceea, atunci când a fost pus la încercare, Musa, pacea fie asupra lui, nu a putut avea răbdare. Atunci al-Khidr i-a spus: „Dacă mă urmezi, nu mă întreba despre nimic până când eu însumi nu-ți voi pomeni despre el”, adică nu întreba și nu obiecta, până când eu însumi nu îți voi explica lucrul, la timpul potrivit. I-a interzis, așadar, să întrebe, dar i-a făgăduit că îi va arăta adevărata natură a lucrurilor.

Au pornit împreună și s-au urcat într-o corabie. Al-Khidr a scos una dintre scândurile ei. El avea pentru aceasta un scop pe care urma să-l arate, însă Musa nu a avut răbdare, fiindcă înfățișarea faptei era rea: corabia fusese vătămată și oamenii ei puteau să se înece. Musa a spus: „Ai găurit-o ca să-i îneci pe oamenii ei? Ai săvârșit un lucru cumplit!” Al-Khidr i-a amintit ceea ce îi spusese: „Nu ți-am spus că nu vei putea avea răbdare cu mine?”, adică s-a întâmplat așa cum îți spusesem. Musa a spus: „Nu mă lua la rost pentru ceea ce am uitat și nu-mi îngreuna prea mult însoțirea ta.” Prima lui împotrivire fusese din uitare. El și-a recunoscut greșeala și și-a cerut iertare, cerându-i să nu-l mustre de la prima abatere și să nu se poarte cu asprime față de însoțitorul său. Al-Khidr l-a iertat.

Au pornit mai departe până când au întâlnit un băiat, iar al-Khidr l-a ucis. Musa s-a mâniat puternic și a fost cuprins de râvnă religioasă când însoțitorul său a ucis un băiat mic, care nu săvârșise niciun păcat. El a spus: „Ai ucis un suflet nevinovat, care nu a ucis pe nimeni? Ai săvârșit un lucru groaznic!” Ce rău poate fi mai mare decât uciderea unui copil mic, fără păcat, care nu a ucis pe nimeni? Prima împotrivire a lui Musa fusese din uitare; de data aceasta nu a fost uitare, ci lipsa de răbdare.