Tafsir as-Saʿdī — Volumul 5

Sura Yusuf

Versetele 53 la 111

Versetele 53 la 57

Fiindcă aceste cuvinte puteau să pară o laudă de sine și puteau sugera că soția lui al-'Aziz nu săvârșise nimic rău în povestea lui Yusuf, a îndreptat această impresie spunând: „Nu-mi socotesc sufletul nevinovat”, adică nu mă dezvinovățesc de încercarea de seducere, de dorință puternică, de stăruință și de uneltirile prin care am urmărit aceasta. „Căci sufletul poruncește stăruitor răul”, adică îl îndeamnă mult pe om la rău, la fapte rușinoase și la celelalte păcate; el este vehiculul lui Shaytan prin care acesta pătrunde la om.

„În afară de cel de care Domnul meu are milă”, pe care El îl salvează de propriul suflet ce poruncește răul, până când sufletul său devine liniștit înaintea Domnului, se supune chemării călăuzirii și se împotrivește chemării pierzaniei. Aceasta nu vine din sufletul însuși, ci din Harul lui Allah și din Mila Sa față de rob.

„Domnul meu este Atoateiertător, Îndurător”: El este Atoateiertător față de cel care săvârșește păcate atunci când acesta se căiește și se întoarce la El; este Îndurător, căci îi primește căința și îl ajută să împlinească fapte bune. Părerea corectă este că acestea sunt cuvintele soției lui al-'Aziz, nu ale lui Yusuf. Contextul continuă vorbirea ei, iar Yusuf se află încă în închisoare și nu era de față.

Când regele și oamenii au constatat nevinovăția deplină a lui Yusuf, regele a trimis după el și a spus: „Aduceți-l la mine, ca să-l păstrez numai pentru mine”, adică să-l aleg pentru slujirea mea și să-l apropii de mine. Ei l-au adus cu cinste și respect. „După ce a vorbit cu el”, regele a fost uimit de vorbele lui, iar locul lui Yusuf a crescut și mai mult în ochii săi. El i-a spus: „Astăzi ești la noi într-o poziție înaltă și ești vrednic de încredere”, adică ești bine statornicit și ți se pot încredința tainele și treburile însemnate.

„Yusuf a spus”, urmărind folosul general: „Pune-mă peste vistieriile țării”, peste vistieriile veniturilor și recoltelor pământului, ca păzitor și administrator al lor. „Eu sunt un păzitor priceput”: păzesc ceea ce îmi este încredințat, astfel încât nimic să nu se piardă fără drept, supraveghez ceea ce intră și ceea ce iese și știu cum să administrez bunurile, când să dau și când să opresc și cum să gestionez toate aceste treburi.

Yusuf nu a cerut aceasta din dorința de stăpânire, ci din dorința de a aduce folosul general. El știa despre sine că are destoinicia, cinstea și puterea de a păzi lucrurile, însușiri pe care ceilalți nu i le cunoșteau. De aceea i-a cerut regelui să-l așeze peste vistieriile țării, iar regele l-a așezat peste ele și i-a încredințat conducerea lor.

„Astfel”, prin pricinile amintite, „l-am statornicit pe Yusuf în țară, ca să locuiască în ea oriunde voia”, bucurându-se de un trai îmbelșugat și de un rang înalt. „Noi facem ca Mila Noastră să ajungă la cine voim”: aceasta a fost din Mila lui Allah pe care El i-a dăruit-o și i-a hotărât-o lui Yusuf. Ea nu s-a mărginit la binecuvântarea acestei lumi. „Nu lăsăm să se piardă răsplata celor care fac bine.” Yusuf era dintre căpeteniile celor care fac ihsan, astfel că avea parte de bine în această lume și de bine în Viața de Apoi.

De aceea Allah spune: „Iar răsplata Vieții de Apoi este mai bună” decât răsplata acestei lumi, „pentru cei care cred și au taqwa”, pentru cei care unesc imanul cu taqwa. Prin taqwa sunt părăsite lucrurile interzise, păcatele mari și cele mici; prin imanul desăvârșit se dobândește credința inimii în tot ceea ce Allah a poruncit să fie crezut, iar după aceasta vin faptele inimii și faptele mădularelor, dintre cele obligatorii și cele recomandate.

Versetele 58 la 68

Când Yusuf a preluat vistieriile țării, le-a administrat în cel mai bun fel. În anii roditori a făcut să fie cultivate suprafețe întinse în tot Egiptul, a pregătit depozite foarte mari și a adunat o cantitate uriașă de hrană, pe care a păstrat-o și a administrat-o cu deplină rigoare. Când au început anii de secetă, foametea s-a întins până în Palestina, unde locuiau Ya'qub și fiii săi. Ya'qub și-a trimis fiii în Egipt ca să aducă provizii.

„Frații lui Yusuf au venit și au intrat la el. El i-a recunoscut, însă ei nu l-au recunoscut”, adică nu au știut cine era.

„După ce le-a pregătit proviziile”, măsurându-le așa cum măsura și celorlalți — din buna lui administrare făcea parte să nu dea unei persoane mai mult de o povară de cămilă —, el i-a întrebat despre starea lor, iar ei i-au spus că mai aveau un frate rămas la tatăl său, Binyamin.

Atunci le-a spus: „Aduceți-mi un frate al vostru din partea tatălui vostru.” I-a îndemnat să-l aducă: „Nu vedeți că eu dau măsura deplină și sunt cel mai bun dintre cei care primesc oaspeți?”, adică îi cinstesc și sunt darnic cu ei.

Apoi i-a avertizat ce se va întâmpla dacă nu-l aduc: „Dacă nu mi-l aduceți, nu veți mai avea nicio măsură de la mine și nici nu vă veți apropia de mine.” Yusuf știa că ei nu se puteau lipsi de venirea la el, iar aceasta avea să-i determine să-și aducă fratele.

„Ei au spus: Vom încerca să-l înduplecăm pe tatăl său, și o vom face.” Aceasta arată că Ya'qub era foarte atașat de Binyamin și nu putea suporta despărțirea de el, fiindcă prin el își alina pierderea lui Yusuf. De aceea trebuia să fie înduplecat ca să-l trimită cu ei. „Și o vom face”, adică vom face ceea ce ne-ai poruncit.

„Yusuf le-a spus slujitorilor săi: Puneți marfa lor”, prețul cu care cumpăraseră proviziile, „în desagile lor, ca să o recunoască atunci când se vor întoarce la familia lor; poate vor reveni.” Potrivit unei explicații, aveau să se întoarcă fiindcă ar fi avut scrupule să păstreze marfa. Mai limpede este însă că el a vrut să-i atragă prin bunătatea arătată lor: le-a dat măsură deplină, apoi le-a înapoiat marfa fără ca ei să-și dea seama. Binefacerea îl îndeamnă pe om să fie pe deplin loial binefăcătorului său.

„Când s-au întors la tatăl lor, au spus: O, tată al nostru! Ni s-a oprit măsura”, dacă nu-l trimiți pe fratele nostru cu noi. „Trimite-l pe fratele nostru cu noi, ca să primim măsura”, să fie trimiterea lui pricină prin care vom primi hrană. Apoi au făgăduit că îl vor ocroti: „iar noi îl vom păzi” de orice lucru rău.

„El a spus: Să vi-l încredințez așa cum vi l-am încredințat mai înainte pe fratele lui?” Înainte mi-ați dat o făgăduință mai puternică decât aceasta cu privire la paza lui Yusuf, însă nu ați împlinit-o. De aceea nu mă încred în făgăduința voastră, ci mă încred în Allah. „Allah este cel mai bun Păzitor și El este Cel mai Milostiv dintre cei milostivi”: El îmi cunoaște starea, iar eu nădăjduiesc că va avea milă de mine, îl va păzi și mi-l va aduce înapoi. Aceste cuvinte par să fi înclinat inima lui Ya'qub spre trimiterea lui Binyamin cu ei.

Apoi, „când și-au deschis lucrurile, au găsit marfa lor înapoiată”. Aceasta arată că au înțeles că Yusuf le-o înapoiase intenționat și voise ca ea să rămână a lor. Ca să-l îndemne pe tatăl lor să-și trimită fiul, au spus: „O, tată al nostru! Ce am mai putea cere?”, adică ce binefacere mai mare am putea dori, când omul ne-a dat măsura deplină și ne-a înapoiat marfa ca dar și ca semn al sincerității și frumoasei sale purtări?

„Iată marfa noastră ne-a fost înapoiată. Vom aduce hrană familiei noastre”: dacă fratele nostru merge cu noi, el va fi pricina pentru a primi din nou hrană, astfel că vom aduce familiei noastre hrana de care are nevoie. „Îl vom păzi pe fratele nostru și vom primi încă o povară de cămilă”, fiindcă Yusuf dădea fiecărui om câte o povară de cămilă. „Aceasta este o măsură ușor de obținut”, nu aduce pagubă, fiindcă această călătorie nu va dura mult, iar folosul ei este limpede.

Ya'qub le-a spus: „Nu-l voi trimite cu voi până când nu-mi veți da un legământ solemn în Numele lui Allah că mi-l veți aduce înapoi, afară numai dacă veți fi copleșiți”, adică afară numai dacă vi se întâmplă ceva pe care nu aveți puterea să-l respingeți. „După ce i-au dat legământul”, așa cum a cerut, „el a spus: Allah este Martor și Păzitor asupra celor pe care le spunem”, adică mărturia Lui ne este de ajuns, precum și paza și ocrotirea Lui.

Când l-a trimis pe Binyamin cu ei, Ya'qub i-a sfătuit ca la intrarea în Egipt „să nu intre pe o singură poartă, ci pe porți diferite”. Se temea de deochi, fiindcă erau mulți, aveau o înfățișare frumoasă și erau toți fiii aceluiași bărbat.

„Eu nu vă pot fi de niciun folos împotriva Hotărârii lui Allah”: ceea ce a fost hotărât trebuie să se împlinească. „Hotărârea Îi aparține numai lui Allah”: Judecata, Porunca și Voia sunt ale Lui, iar ceea ce El hotărăște și poruncește se va întâmpla. „În El mă încred”, adică mă bizui pe Allah, nu pe măsura pe care v-am sfătuit să o luați. „Și în El să se încreadă cei care se încred”, fiindcă prin tawakkul se dobândește lucrul dorit și se îndepărtează lucrul temut.

Ei au plecat și „au intrat așa cum le poruncise tatăl lor”. Fapta lor „nu le-a fost de niciun folos împotriva Hotărârii lui Allah; ea a împlinit doar o nevoie din sufletul lui Ya'qub”, izvorâtă din mila și dragostea pentru fii. Prin sfatul său, inima lui a găsit un fel de liniște și nevoia din suflet i s-a împlinit.

Aceasta nu venea din lipsa de știință, căci Ya'qub era dintre trimișii cei nobili și învățații drept-călăuziți. De aceea Allah spune: „El avea știință”, o știință mare, „din ceea ce Noi îl învățaserăm”, adică nu o dobândise prin puterea sa, ci prin Harul și învățătura lui Allah. „Însă cei mai mulți oameni nu știu” urmările, tainele și amănuntele lucrurilor. Chiar și oamenilor științei li se pot ascunde multe cunoștințe, hotărâri și cerințe.

Versetele 69 la 79

Când frații „au intrat la Yusuf, el l-a luat pe fratele său lângă sine”, pe fratele său bun, Binyamin, pe care le poruncise să-l aducă. L-a apropiat, l-a ales dintre ceilalți frați și i-a vestit adevărul: „Eu sunt fratele tău, așa că nu te întrista pentru ceea ce făceau ei.” Urmarea va fi bună pentru noi. Apoi i-a vestit planul prin care voia să-l păstreze lângă el până la încheierea lucrurilor.

„După ce le-a pregătit proviziile”, măsurând pentru fiecare frate, inclusiv pentru Binyamin, „a pus cupa” din care bea și cu care măsura „în desaga fratelui său”. După ce lucrurile au fost încărcate și ei au pornit, „un crainic a strigat: O, oameni ai caravanei! Sunteți hoți!” Poate că acest crainic nu cunoștea adevărul planului.

Frații lui Yusuf „s-au întors spre ei” ca să îndepărteze bănuiala. Hoțul nu urmărește decât să fugă de cel pe care l-a păgubit și să scape cu lucrul furat; ei însă s-au întors și s-au apropiat, fiind preocupați numai să îndepărteze învinuirea. Au spus: „Ce ați pierdut?” Nu au întrebat: „Ce v-am furat?”, pentru că erau siguri de nevinovăția lor.

„Ei au răspuns: Am pierdut cupa regelui. Cine o va aduce va primi o povară de cămilă”, drept răsplată pentru găsirea ei, „iar eu garantez aceasta”, a spus crainicul care o caută.

Frații au spus: „Pe Allah, știți că nu am venit să facem stricăciune în țară”, săvârșind felurite păcate, „și că nu suntem hoți”, căci furtul este dintre cele mai mari forme de stricăciune pe pământ. Ei au jurat pentru că egiptenii îi cunoșteau bine și știau despre vrednicia și religiozitatea lor, astfel încât nu puteau fi socotiți hoți. Această respingere este mai puternică decât dacă ar fi spus numai: „Pe Allah, nu am făcut stricăciune și nu am furat.”

Egiptenii au întrebat: „Care va fi pedeapsa lui, dacă sunteți mincinoși?” și cupa se va găsi la voi. Ei au răspuns: „Pedeapsa lui este ca acela în desaga căruia va fi găsită să fie luat ca rob drept răsplată pentru ea.” În religia lor, dacă furtul era dovedit, hoțul devenea proprietatea celui căruia îi fusese furat bunul. De aceea au spus: „Astfel îi pedepsim noi pe nedrepți.”

Cel care cerceta „a început cu desagile lor înaintea desagii fratelui său”, ca să nu se bănuiască faptul că totul fusese pregătit. Când nu a găsit nimic în desagile lor, „a scos-o din desaga fratelui său”. Allah nu a spus că a găsit-o ori că fratele o furase, pentru a păstra adevărul întâmplării.

După ce a arătat cum Yusuf a izbutit să-l păstreze pe fratele său fără ca ceilalți să priceapă, Allah spune: „Astfel am făcut Noi un plan pentru Yusuf”, adică i-am ușurat acest plan prin care și-a atins un scop lipsit de vină. „El nu l-ar fi putut lua pe fratele său după legea regelui”, căci acea lege nu îngăduia ca hoțul să fie înrobit; pentru el exista o altă pedeapsă. Dacă s-ar fi judecat potrivit legii regelui, Yusuf nu și-ar fi putut păstra fratele. El a făcut însă ca judecata să vină chiar din partea lor, astfel încât să-și poată atinge scopul.

„Afară numai dacă Allah ar fi voit. Noi înălțăm în trepte pe cine voim”, prin știința folositoare și prin cunoașterea căilor și mijloacelor care duc la scopuri bune, așa cum l-am înălțat pe Yusuf. „Iar deasupra oricărui cunoscător se află unul care cunoaște mai mult”: deasupra fiecăruia care are știință se află cineva mai învățat, până când întreaga știință ajunge la Cunoscătorul nevăzutului și al celor văzute.

Când frații lui Yusuf au văzut ce se petrecuse, au spus: „Dacă el”, adică acest frate, „a furat, a mai furat și un frate al lui înainte”, referindu-se la Yusuf și lăsând să se înțeleagă că un asemenea furt nu ar fi fost surprinzător. Ei voiau să se dezvinovățească: acesta și fratele său pot săvârși furt, însă nu sunt frații noștri buni. Cuvintele lor cuprindeau o ponegrire gravă.

„Yusuf a ascuns aceasta în sine și nu le-a dezvăluit-o”, nu le-a răspuns într-un fel care să-i supere, ci și-a stăpânit mânia și a păstrat-o înlăuntru. El și-a spus: „Voi sunteți într-o stare mai rea”, pentru că ne învinuiți deși voi sunteți mai răi în această privință, „iar Allah știe cel mai bine ceea ce descrieți”, căci ne atribuiți furtul, iar Allah ne cunoaște nevinovăția.

Apoi au încercat să-l înduplece, nădăjduind să-l lase pe fratele lor să plece. „Ei au spus: O, puternicule! El are un tată bătrân, foarte în vârstă”, care nu poate răbda despărțirea de el și căruia lipsa lui i-ar fi foarte grea. „Ia-l pe unul dintre noi în locul lui; noi te vedem dintre cei care fac bine.” Fă-ne bine nouă și tatălui nostru prin aceasta.

Yusuf a spus: „Ferească Allah să luăm pe altcineva decât pe acela la care am găsit bunul nostru!” Ar fi nedrept să pedepsim un om nevinovat pentru vina celui la care am găsit bunul. El nu a spus „pe cel care a furat”, ca să nu rostească o minciună. „Altminteri”, dacă am pedepsi pe altul decât pe acela în desaga căruia a fost găsit bunul, „am fi dintre cei nedrepți”, punând pedeapsa în alt loc decât cel cuvenit.

Versetele 80 la 83

Când frații lui Yusuf și-au pierdut nădejdea că Yusuf le va îngădui să-și ia fratele, „s-au retras să se sfătuiască în taină”, s-au adunat singuri, fără nimeni străin între ei, și au început să chibzuiască.

„Cel mai mare dintre ei a spus: Nu știți că tatăl vostru a luat de la voi un legământ solemn în Numele lui Allah”, că îl veți păzi și îl veți aduce înapoi, afară numai dacă veți fi copleșiți? „Și că mai înainte ați greșit față de Yusuf?” Ați unit două greșeli: cea veche cu privire la Yusuf și cea de acum, că nu i-ați adus fratele înapoi. Eu mă rușinez să mă înfățișez înaintea tatălui meu.

„Eu nu voi părăsi acest ținut”, ci voi rămâne aici, „până când tatăl meu îmi va îngădui ori Allah va judeca pentru mine”, hotărând să mă întorc singur ori împreună cu fratele meu. „El este Cel mai bun dintre judecători.”

Apoi i-a învățat ce să-i spună tatălui lor: „Întoarceți-vă la tatăl vostru și spuneți: O, tată al nostru! Fiul tău a furat”, adică a fost reținut din pricina furtului și, cu toată strădania noastră, nu l-am putut aduce la tine. „Noi nu mărturisim decât ceea ce am știut”: nu-ți vestim ceva necunoscut, ci ceea ce am văzut, fiindcă am văzut cupa scoasă din desaga lui.

„Și nu puteam păzi nevăzutul”: dacă am fi cunoscut ceea ce era ascuns, nu am fi fost atât de stăruitori ca el să meargă cu noi și nu ți-am fi dat legământul solemn. Noi nu am socotit că lucrurile vor ajunge aici. „Întreabă”, dacă te îndoiești, „cetatea în care am fost și caravana cu care ne-am întors”, căci ei cunosc ceea ce ți-am povestit. „Noi spunem adevărul”, nu mințim și nu schimbăm nimic; aceasta este realitatea.

Când s-au întors și i-au vestit aceasta, mâhnirea lui Ya'qub s-a înnoit și s-a înmulțit. El i-a învinuit și în această pricină, așa cum îi învinuise la început: „Ba nu! Sufletele voastre v-au împodobit o faptă. Răbdare frumoasă!”, adică mă voi ține de răbdarea cea frumoasă, care nu este însoțită de nemulțumire, tulburare ori plângere către oameni.

Când a văzut că încercarea se înăsprise și necazul ajunsese la culme, a început să nădăjduiască în ușurare: „Poate că Allah mi-i va aduce pe toți înapoi”, pe Yusuf, pe Binyamin și pe fratele cel mare rămas în Egipt. „El este Atotștiutorul”, Cel care îmi cunoaște starea, nevoia mea de ușurarea și binefacerea Sa și nevoia mea deplină de binefacerea Sa; „Preaînțeleptul”, Cel care a hotărât pentru orice lucru un timp și o încheiere, potrivit Înțelepciunii Sale dumnezeiești.

Versetele 84 la 86

După ce fiii săi i-au adus această veste, Ya'qub s-a întors de la ei și s-a întristat nespus. Ochii lui s-au albit din pricina durerii din inimă și a plânsului mult. „Iar el își ținea durerea înlăuntru”, cu inima plină de mâhnire adâncă.

„El a spus: Vai de durerea mea pentru Yusuf!” Durerea și dorul vechi, ascunse până atunci, au ieșit la iveală. Această nouă încercare, ușoară față de cea dintâi, i-a amintit de nenorocirea veche.

Fiii săi, uimiți de starea lui, au spus: „Pe Allah, nu vei înceta să-l pomenești pe Yusuf”, în toate stările, „până când te vei istovi”, până când îți va pieri puterea și nu te vei mai putea mișca ori vorbi, „ori vei pieri”. Cu alte cuvinte, nu vei înceta niciodată să-l pomenești cât timp vei mai avea puterea să o faci.

Ya'qub a răspuns: „Eu mă plâng numai lui Allah de suferința și mâhnirea mea”: Lui Îi destăinui ceea ce rostesc despre durerea mea și mâhnirea din inimă, numai Lui, nu vouă și niciunei alte făpturi. Spuneți deci orice vreți. „Și știu de la Allah ceea ce voi nu știți”: știu că El îi va întoarce la mine și că ochii mei se vor bucura prin reunirea cu ei.

Versetele 87 la 88

Ya'qub le-a spus fiilor săi: „Mergeți și căutați vești despre Yusuf și fratele său”, străduiți-vă să-i aflați, „și nu deznădăjduiți de ușurarea lui Allah”. Speranța îl face pe rob să se străduiască pentru ceea ce nădăjduiește, iar deznădejdea îl face să lâncezească și să înceteze. Lucrul cel mai însemnat pe care robii îl pot nădăjdui este Harul, Ihsanul, Mila și ușurarea lui Allah.

„Nu deznădăjduiesc de ușurarea lui Allah decât oamenii necredincioși.” Din pricina necredinței lor, ei socotesc îndepărtată Mila Lui, iar aceasta este departe de ei; nu fiți asemenea lor. Aceasta dovedește că speranța robului în Mila și ușurarea lui Allah este pe măsura imanului său.

Ei au plecat și, „când au intrat la Yusuf, au spus”, smerindu-se înaintea lui: „O, puternicule! Pe noi și pe familia noastră ne-a lovit nenorocirea și am adus o marfă lipsită de valoare. Dă-ne măsură deplină și dă-ne milostenie.” Noi și familia noastră suntem într-o nevoie grea. Marfa adusă este săracă, respinsă, nedorită și de mică valoare.

„Dă-ne măsură deplină”: deși prețul oferit de noi nu ajunge la valoarea celor cerute, dăruiește-ne peste ceea ce ni se cuvine. „Și dă-ne milostenie” prin ceea ce adaugi peste ceea ce ni se cuvine. „Allah îi răsplătește pe cei care dau milostenie” în această lume și în Viața de Apoi.

Când și-au încheiat plângerea și și-au arătat nevoia grea, Yusuf a fost cuprins de o milă puternică. S-a făcut cunoscut, le-a arătat cine era și i-a mustrat pentru fapta lor.

Versetele 89 la 92

Yusuf a spus: „Știți ce ați făcut cu Yusuf și fratele său atunci când erați neștiutori?” Fapta lor față de Yusuf era limpede. Cât despre fratele său, poate că era vorba — iar Allah știe cel mai bine — despre cuvintele lor: „Dacă el a furat, a mai furat și un frate al lui înainte”, ori despre despărțirea lui de tată, pentru care ei fuseseră pricina.

„Atunci când erați neștiutori” este fie o scuză pentru fapta lor, pusă pe seama neștiinței, fie o mustrare: ei săvârșiseră faptele oamenilor neștiutori, deși asemenea purtare nu li se potrivea.

Ei au înțeles că omul care le vorbea era Yusuf și au spus: „Oare tu ești Yusuf?” El a răspuns: „Eu sunt Yusuf, iar acesta este fratele meu. Allah ne-a dăruit Harul Său”, prin iman, taqwa și statornicire pe pământ. Aceasta se datorează faptului că „cine are taqwa și rabdă”, împlinește taqwa față de Allah, părăsind ceea ce El a interzis, și rabdă durerile și nenorocirile și stăruie în împlinirea poruncilor, „să știe că Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine”. Taqwa și răbdarea sunt dintre faptele de ihsan, iar Allah nu pierde răsplata celor care fac bine.

„Ei au spus: Pe Allah, Allah te-a ales mai presus de noi” prin moravuri alese și trăsături frumoase. Noi ne-am purtat cu tine în cel mai rău chip, am căutat să te vătămăm și să te îndepărtăm de tatăl tău, însă Allah te-a ales și te-a făcut să ajungi la ceea ce ai ajuns. „Iar noi am fost cu adevărat păcătoși.” Aceasta a fost o mărturisire limpede și directă a vinei săvârșite față de Yusuf.

Din dărnicie și ihsan, Yusuf le-a spus: „Nicio mustrare asupra voastră astăzi!”, nu vă dojenesc și nu vă învinuiesc. „Allah să vă ierte; El este Cel mai Milostiv dintre cei milostivi.” Le-a dăruit o iertare deplină, fără să-i umilească prin amintirea păcatului trecut, și L-a rugat pe Allah să-i ierte și să aibă milă de ei. Acesta este ihsanul cel mai înalt, pe care îl dobândesc numai aleșii dintre cei aleși.

Versetele 93 la 98

Yusuf le-a spus fraților săi: „Luați această cămașă a mea și așezați-o pe fața tatălui meu; el își va recăpăta vederea.” Orice boală este tratată prin contrariul ei. Cămașa păstra urma mirosului lui Yusuf, iar mâhnirea și dorul după el pătrunseseră în inima tatălui său într-o măsură cunoscută numai de Allah. Prin această cămașă, Yusuf a voit ca mireasma să pătrundă în sufletul tatălui său, iar sufletul să se bucure, să se învioreze și vederea să-i revină. În aceasta se află înțelepciuni și taine pe care oamenii nu le cunosc; Yusuf cunoscuse însă acest lucru.

„Apoi veniți la mine cu întreaga voastră familie”, cu copiii voștri, rudele și toți cei care vă urmează, ca reunirea să fie deplină, iar greutatea vieții și lipsa hranei să se îndepărteze de voi.

„Când caravana a părăsit Egiptul”, îndreptându-se spre Palestina, Ya'qub a simțit mireasma cămășii și a spus: „Simt mirosul lui Yusuf, chiar dacă mă socotiți fără minte”, adică râdeți de mine și credeți că nu știu ce spun. El a văzut uimirea celor de față și a cunoscut ceea ce aveau să-i răspundă.

Ei au spus: „Pe Allah, te afli în vechea ta rătăcire!”, adică rătăcești în aceeași mare adâncă și nu cunoști ceea ce spui.

„Când vestitorul a sosit”, vestind apropiata reunire a lui Yusuf cu frații și tatăl său, „a așezat cămașa pe fața lui și el și-a recăpătat vederea”, vederea i-a revenit după ce ochii i se albiseră de mâhnire. Atunci Ya'qub le-a spus fiilor și rudelor de față, care îi respinseseră părerea și se miraseră de ea, arătându-le că avusese dreptate și bucurându-se de binecuvântarea lui Allah: „Nu v-am spus că eu știu de la Allah ceea ce voi nu știți?” Nădăjduiam să mă întâlnesc cu Yusuf și așteptam ușurarea grijii, durerii și mâhnirii.

Ei și-au recunoscut păcatul, iar aceasta li se cuvenea: „O, tată al nostru! Cere iertare pentru păcatele noastre; noi am fost cu adevărat păcătoși”, când am făcut cu tine ceea ce am făcut.

Ya'qub s-a grăbit să le răspundă cererii: „Voi cere Domnului meu să vă ierte. El este Atoateiertătorul, Îndurătorul.” Nădăjduiesc că El vă va ierta, va avea milă de voi și vă va acoperi cu îndurarea Sa. S-a spus că a amânat cererea de iertare până în timpul binecuvântat dinaintea zorilor, când cererea de iertare este mai aproape de a primi răspuns.

Versetele 99 la 100

Când Ya'qub, fiii lui și toate familiile lor s-au pregătit și au părăsit ținutul în care locuiau pentru a merge la Yusuf în Egipt, au ajuns la el și „au intrat la Yusuf”. El „i-a luat pe părinții săi lângă sine”, i-a apropiat, le-a dăruit un loc deosebit în apropierea sa și le-a arătat multă bunătate, ihsan, respect și cinstire.

Apoi a spus întregii sale familii: „Intrați în Egipt, dacă Allah voiește, în siguranță”, feriți de orice rău și teamă. Ei au intrat în această stare fericită; greutatea vieții și nenorocirea s-au depărtat, iar bucuria și fericirea au venit.

„El i-a ridicat pe părinții săi pe tron”, pe tronul regal, locul de onoare al lui al-'Aziz, „iar ei s-au prosternat înaintea lui”: tatăl, mama și frații lui s-au prosternat înaintea lui în semn de respect, cinstire și prețuire.

Când Yusuf i-a văzut prosternându-se, a spus: „O, tată al meu! Aceasta este tâlcuirea visului meu de odinioară”, când văzuse unsprezece stele, soarele și luna prosternându-se înaintea lui. Acum se împlinise ceea ce vestise acel vis. „Domnul meu l-a făcut adevărat” și nu l-a lăsat să fie un vis amestecat și tulbure.

„El mi-a făcut bine” cu un ihsan mare „când m-a scos din închisoare și v-a adus pe voi din deșert”. Aceste cuvinte arată blândețea și frumusețea graiului său. Yusuf a pomenit starea din închisoare, nu starea din fântână, fiindcă își iertase deplin frații și nu a vrut să le amintească vina. A socotit aducerea lor din deșert o binefacere a lui Allah față de el.

Nu a spus: foamea și greutatea v-au adus, și nici: Allah v-a făcut vouă bine. A spus: „El mi-a făcut bine”, făcând ca ihsanul să se întoarcă spre el. Binecuvântat este Cel care Își alege dintre robi pe cine voiește pentru Mila Sa și le dăruiește Mila din partea Sa; El este Dăruitorul.

„După ce Shaytan a stârnit vrajbă între mine și frații mei.” Yusuf nu a spus: Shaytan i-a rătăcit pe frații mei, ci a vorbit ca și cum păcatul și neștiința ar fi fost de ambele părți. Laudă lui Allah, Cel care l-a umilit și l-a alungat pe Shaytan și ne-a reunit după această despărțire grea.

„Domnul meu este Blând în ceea ce voiește”: Blândețea Sa ajunge la rob pe căi pe care acesta nu le simte și îl ridică la trepte înalte prin lucruri pe care el le urăște. „El este Atotștiutorul”, Cel care cunoaște lucrurile văzute și ascunse, tainele inimilor și gândurile robilor; „Preaînțeleptul”, Cel care așează lucrurile la locurile lor și conduce evenimentele către timpurile lor hotărâte.

Versetul 101

Când Allah a desăvârșit pentru Yusuf statornicirea pe pământ, i-a bucurat ochii prin reunirea cu părinții și frații săi și i-a dăruit acea știință mare, Yusuf a recunoscut binecuvântarea lui Allah, I-a mulțumit și L-a rugat să-l statornicească în Islam. El a spus: „Domnul meu! Mi-ai dăruit stăpânire”, iar aceasta pentru că el se afla la conducerea vistieriilor pământului, administrându-le după cum voia și fiind un mare dregător al regelui. „Și m-ai învățat din tâlcuirea întâmplărilor și viselor”, adică din tâlcuirea Cărților revelate, din tâlcuirea viselor și din alte feluri de știință.

„Făcător al cerurilor și al pământului! Tu ești Ocrotitorul meu în această lume și în Viața de Apoi. Fă-mă să mor musulman”, adică păstrează-mă statornic în Islam până când îmi vei lua sufletul ca musulman. Această rugăciune nu era o cerere de grăbire a morții. „Și alătură-mă celor drepți”, dintre profeți, cei evlavioși, cei curați și cei aleși.

Versetul 102

După ce Allah i-a istorisit lui Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, această poveste, i-a spus: „Aceasta”, adică povestea pe care ți-am relatat-o, „este dintre veștile nevăzutului” din trecut. Dacă nu ți-am fi trimis revelația, această poveste mare nu ar fi ajuns la tine, fiindcă tu nu ai fost de față lângă ei.

„Atunci când s-au înțeles asupra planului lor și unelteau”, adică atunci când frații lui Yusuf s-au unit asupra planului de a-l despărți de tatăl său. Ei se aflau într-un loc unde nimeni nu-i vedea în afară de Allah și nimeni nu putea afla ceea ce făcuseră decât dacă Allah îi vestea despre aceasta.

Aceasta seamănă cu ceea ce Allah a spus după ce a istorisit povestea lui Musa și împrejurările pe care oamenii nu le puteau cunoaște decât prin revelația Sa: „Tu nu ai fost pe partea apuseană atunci când Noi i-am încredințat lui Musa porunca și nu ai fost dintre martori.” [al-Qasas, 28:44] Aceasta este cea mai limpede dovadă că acela care a adus această povestire este cu adevărat Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa.

Versetele 103 la 107

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Cei mai mulți dintre oameni nu vor crede, oricât de mult ai dori aceasta”, fiindcă gândurile și țelurile lor s-au stricat. Stăruința sfătuitorilor sinceri nu le folosește, chiar dacă nu există nicio piedică din partea chemătorilor la călăuzire: ei îi învață și îi cheamă la ceea ce le aduce binele și îndepărtează răul, fără să le ceară vreo răsplată ori plată și aduc toate dovezile și argumentele care arată adevărul mesajului lor.

De aceea Allah spune: „Tu nu le ceri nicio răsplată pentru el; acesta nu este decât o pomenire pentru lumi”, ca ei să-și amintească ceea ce le folosește și să-l împlinească, precum și ceea ce îi vatămă și să-l părăsească.

„Câte semne sunt în ceruri și pe pământ” care arată Unicitatea lui Allah, „pe lângă care ei trec, întorcându-se de la ele”, fără să le observe și fără să cugete la ele.

Cu toate acestea, chiar dacă la unii dintre ei există o anumită credință, „cei mai mulți dintre ei nu cred în Allah fără să-I facă asociați”. Ei recunosc Rububiyyah lui Allah și mărturisesc că El este Creatorul, Dăruitorul de hrană și Cârmuitorul tuturor lucrurilor, dar Îi fac asociați în Uluhiyyah și în dreptul Său unic la adorare.

Pentru cei ajunși în această stare nu mai rămâne decât ca pedeapsa să-i lovească și să vină asupra lor pe neașteptate, în vreme ce se simt în siguranță. „Oare se simt ei în siguranță” — cei care săvârșesc aceste fapte și se întorc de la semnele lui Allah — „că nu va veni asupra lor o pedeapsă învăluitoare din partea lui Allah”, o pedeapsă care să-i cuprindă pe toți și să-i nimicească, „ori că Ceasul nu va veni pe neașteptate, fără ca ei să-și dea seama?” Ei merită aceasta; să se căiască deci la Allah și să părăsească tot ceea ce poate fi pricina pedepsei lor.

Versetele 108 la 109

Allah îi spune Profetului Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa: „Spune” oamenilor: „Aceasta este calea mea”, calea la care chem și care duce la Allah și la Paradis. Ea este întemeiată pe cunoașterea adevărului, pe lucrarea potrivit lui, pe punerea lui mai presus de orice și pe adorarea numai a lui Allah, fără niciun asociat.

„Eu chem la Allah”, îi îndemn și îi încurajez pe oameni să se întoarcă la Domnul lor și îi avertizez împotriva lucrurilor care îi îndepărtează de El. Fac aceasta „pe baza unei dovezi limpezi” cu privire la religia mea, adică pe baza unei științe și a unei certitudini în care nu există îndoială. Tot astfel, „cei care mă urmează” cheamă la Allah așa cum chem eu, pe baza certitudinii.

„Slavă lui Allah!” El este mai presus de tot ceea ce I se atribuie și nu se potrivește Măreției Sale ori este potrivnic desăvârșirii Sale. „Eu nu sunt dintre cei care-I fac asociați” în niciuna dintre treburile mele; dimpotrivă, Îl ador pe Allah, dăruindu-I numai Lui adorarea mea sinceră.

„Noi nu am trimis înaintea ta decât bărbați”, nu îngeri și nici alt soi de făpturi. De ce se miră oamenii tăi că ai fost trimis ca Mesager și pretind că nu ești cu nimic mai presus de ei? Tu ai o pildă bună în trimișii de dinaintea ta, „bărbați dintre locuitorii cetăților, cărora le-am revelat”. Ei nu erau dintre beduinii deșertului, ci dintre locuitorii cetăților, care sunt mai desăvârșiți în minte și mai cumpătați, astfel încât situația și mesajul lor să fie mai limpezi.

„Oare nu au călătorit pe pământ”, dacă nu cred ceea ce le spui, „ca să vadă care a fost sfârșitul celor de dinaintea lor” și cum i-a nimicit Allah pentru necredința lor? Să se ferească să facă asemenea lor, ca să nu-i lovească același sfârșit.

„Locuința Vieții de Apoi”, Paradisul și desfătările sale veșnice, „este mai bună pentru cei care au taqwa”, împlinind poruncile lui Allah și ferindu-se de ceea ce El a interzis. Desfătarea acestei lumi este nedesăvârșită, tulburată și trecătoare, pe când desfătarea Vieții de Apoi este desăvârșită, deplină și fără sfârșit; ea rămâne și sporește necontenit: „...un dar neîntrerupt.” [Hud, 11:108] „Oare nu pricepeți?”, adică nu aveți minte prin care să alegeți ceea ce este mai bun în locul a ceea ce este inferior?

Versetele 110 la 111

Allah vestește că i-a trimis pe nobilii Săi mesageri, dar nelegiuiții i-au tăgăduit. El le-a dat răgaz pentru ca ei să creadă și a continuat să le dea răgaz până când asprimea lor față de trimiși a ajuns la culme. Atunci, în pofida certitudinii depline a trimișilor și a credinței lor puternice în făgăduința și avertizarea lui Allah, li se putea strecura în inimi un fel de deznădejde și o slăbire a cunoașterii și a certitudinii.

Când lucrurile au ajuns în această stare, „a venit la ei Ajutorul Nostru. Au fost salvați cei pe care Noi am voit să-i salvăm”, adică trimișii și urmașii lor. „Iar pedeapsa Noastră nu este îndepărtată de la oamenii nelegiuiți”, de la cei care au săvârșit nelegiuiri și au trecut hotarele lui Allah. Ei nu au nicio putere și niciun ajutor.

„În povestirile lor”, în povestirile profeților și ale trimișilor cu popoarele lor, „este o învățătură pentru cei înzestrați cu minte”. Ei iau aminte la starea celor buni și a celor răi și înțeleg că acela care face asemenea lor va primi ceea ce au primit ei: cinstire ori umilire. Ei învață din aceste povestiri și atributele desăvârșirii lui Allah, Înțelepciunea Sa mare și faptul că numai El este vrednic de adorare, fără niciun asociat.

„Acesta nu este un cuvânt născocit”, adică acest Coran în care Allah vă relatează aceste istorii ale nevăzutului nu este o poveste născocită. El este „o confirmare a celor de dinaintea lui”, a Cărților anterioare, fiind în armonie cu ele și mărturisind adevărul lor; este „o lămurire amănunțită a tuturor lucrurilor” de care oamenii au nevoie dintre temeliile religiei, ramurile ei, dovezile și argumentele sale.

El este „o călăuzire și o milă pentru oamenii care cred”. Prin știința adevărului pe care o dobândesc din el și căruia îi dau întâietate, ei primesc călăuzirea, iar prin răsplata pe care o dobândesc în această lume și în Viața de Apoi primesc mila.

Lecții și foloase din Sura Yusuf

În continuare vom pomeni unele dintre lecțiile și foloasele acestei povestiri mărețe. La începutul ei, Allah spune: „Noi îți istorisim cea mai frumoasă dintre povestiri” [Yusuf, 12:3] și: „În Yusuf și frații săi sunt semne pentru cei care întreabă” [Yusuf, 12:7], iar la sfârșit spune: „În povestirile lor este o învățătură pentru cei înzestrați cu minte” [Yusuf, 12:111]. Vom pomeni aici foloase diferite de cele arătate mai sus.

• Această povestire este dintre cele mai frumoase și mai limpezi, fiindcă trece dintr-o stare în alta: dintr-o încercare într-o altă încercare, din încercare în dăruire și binefacere, din umilire în cinstire, din robie în stăpânire, din despărțire și împrăștiere în reunire și armonie, din tristețe în bucurie, din belșug în strâmtorare, din strâmtorare în belșug, din îngustime în lărgime și din tăgăduire în mărturisire. Binecuvântat este Cel care a istorisit-o, a făcut-o frumoasă și a lămurit-o.

• Povestirea arată că tâlcuirea viselor are un temei și că știința tâlcuirii viselor este una dintre științele importante pe care Allah le dăruiește cui voiește dintre robii Săi. Ea se sprijină îndeosebi pe potrivire și asemănare în nume și însușiri.

În visul lui Yusuf, soarele, luna și stelele se prosternau înaintea lui. Legătura era că acești luminători sunt podoaba și frumusețea cerului, iar folosul cerului este legat de ei. Tot astfel, profeții și învățații sunt podoaba și frumusețea pământului, iar prin ei oamenii sunt călăuziți în întuneric, așa cum sunt călăuziți prin luminătorii cerești.

Tatăl și mama lui Yusuf erau obârșia sa, iar frații lui erau ramurile ieșite din această obârșie. Se potrivea ca obârșia să fie mai mare în lumină și întindere decât ramurile. Astfel, soarele o reprezenta pe mama sa, luna pe tatăl său, iar stelele pe frații săi. Cuvântul arab pentru soare, shams, este de genul feminin, de aceea a reprezentat-o pe mama sa; cuvintele pentru lună, qamar, și stele, kawakib, sunt de genul masculin, de aceea i-au reprezentat pe tatăl și frații săi.

Tot astfel, cel care se prosternează îl cinstește și îl mărește pe acela înaintea căruia se prosternează, iar cel înaintea căruia se face prosternarea este cinstit și respectat. Visul arăta deci că Yusuf avea să fie cinstit și respectat de părinții și frații săi, iar aceasta cerea ca el să fie ales și favorizat prin știință și însușiri care să ducă la acea cinstire. De aceea tatăl său i-a spus: „Astfel Domnul tău te va alege și te va învăța tâlcuirea întâmplărilor și viselor.” [Yusuf, 12:6]

În privința viselor celor doi tineri, tâlcuirea primului vis, în care omul se vedea storcând struguri pentru vin, se sprijinea pe faptul că acela care stoarce strugurii este de obicei slujitorul altcuiva și face aceasta pentru stăpânul său. De aceea Yusuf i-a spus că îi va turna vin stăpânului său, ceea ce presupunea ieșirea lui din închisoare.

Cât despre cel care se văzuse purtând pe cap pâine din care mâncau păsările, Yusuf a înțeles că pâinea reprezenta pielea, carnea și creierul capului său și că lucrul purtat avea să rămână descoperit păsărilor, ca ele să poată mânca din capul lui. Din starea sa a înțeles că omul avea să fie omorât și răstignit după moarte, iar trupul său avea să fie lăsat păsărilor; aceasta nu se petrece decât prin răstignire după executare.

Yusuf a tâlcuit visul regelui despre vaci și spice ca ani roditori și ani de secetă. Legătura este că starea și folosul oamenilor sunt legate de starea regelui: dacă starea lui este bună ori rea, starea lor va fi asemenea. Tot astfel, bunăstarea și traiul oamenilor depind de anii de belșug ori de secetă.

Vacile sunt folosite la aratul pământului și la aducerea apei. Când roadele sunt bune ele se îngrașă, iar în secetă slăbesc. În anii de belșug spicele sunt multe și verzi, iar în secetă sunt puține și uscate; ele sunt dintre cele mai bune roade pe care le dă pământul.

• Povestirea cuprinde dovada adevărului profeției lui Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa. El a relatat poporului său această povestire lungă deși nu citise Cărțile popoarelor de odinioară și nu învățase de la nimeni. Oamenii lui îl văzuseră trăind între ei dimineața și seara și știau că nu scria și nu citea. Cu toate acestea, povestirea se potrivește cu ceea ce se află în Cărțile anterioare, iar el nu fusese lângă frații lui Yusuf când s-au înțeles asupra planului lor și unelteau.

• Se cuvine să ne ferim de pricinile răului și să păstrăm taina lucrurilor a căror dezvăluire ar putea aduce vătămare, fiindcă Ya'qub i-a spus lui Yusuf: „O, fiul meu! Nu le povesti fraților tăi visul tău, ca să nu uneltească împotriva ta.” [Yusuf, 12:5]

• Este îngăduit să pomenești despre o persoană ceva ce acesteia nu i-ar plăcea să fie spus, atunci când scopul este sfătuirea sinceră a altcuiva, așa cum Ya'qub i-a spus lui Yusuf: „Ca să nu uneltească împotriva ta.”

• Binecuvântarea pe care Allah i-o dăruiește unui rob se întinde și asupra celor legați de el dintre membrii familiei, rude și prieteni; ei pot primi prin el ceva din ceea ce a primit el. Ya'qub a spus, tâlcuind visul lui Yusuf: „Astfel Domnul tău te va alege, te va învăța tâlcuirea întâmplărilor și viselor și Își va desăvârși Harul asupra ta și asupra familiei lui Ya'qub.” [Yusuf, 12:6] Când binecuvântarea s-a desăvârșit pentru Yusuf, familia lui Ya'qub a primit prin el cinste, putere pe pământ, bucurie și fericire.

• Dreptatea este cerută în toate treburile. Ea nu se mărginește la purtarea conducătorului față de supuși, ci ajunge până la purtarea tatălui față de copiii săi în iubire, daruri și celelalte lucruri. Lipsa egalității aduce tulburare tatălui și strică relațiile dintre copii. Când Ya'qub l-a pus pe Yusuf mai presus în iubirea sa, frații lui au făcut ceea ce au făcut, iar urmarea a fost rea pentru ei, pentru tatăl lor și pentru fratele lor.

• Povestirea avertizează asupra urmărilor rele ale păcatului și arată că un păcat poate atrage multe altele. Un păcat nu poate fi săvârșit decât după ce au fost săvârșite înaintea lui alte păcate. Când frații lui Yusuf au vrut să-l despartă de tatăl său, au folosit felurite vicleșuguri: au mințit în repetate rânduri, au născocit dovada cămășii pătate cu sânge și au venit plângând ca să-și înșele tatăl. Nu este de neconceput ca ei să fi discutat mult lucrul acesta, iar acele discuții să fi continuat până când l-au întâlnit din nou pe Yusuf; cu cât vorbeau mai mult, cu atât se înmulțeau minciunile și născocirile lor. Acestea sunt urmările păcatului înainte și după săvârșirea lui.

• Ceea ce contează este desăvârșirea de la sfârșit, nu neajunsul începutului. Fiii lui Ya'qub au săvârșit la început una dintre faptele cele mai grave și mai vrednice de osândă, apoi, la sfârșit, s-au căit sincer și au primit iertare deplină de la tatăl lor și de la Yusuf, care s-a rugat ca ei să primească iertare și milă. Când un om renunță la dreptul său și iartă, Allah este Cel mai bun dintre cei milostivi.

Potrivit părerii celei mai corecte, ei au fost profeți, deoarece Allah spune: „Noi le-am revelat lui Ibrahim, Isma'il, Ishaq, Ya'qub și al-Asbat...” [an-Nisa', 4:163], iar al-Asbat sunt cei doisprezece fii ai lui Ya'qub și urmașii lor. Aceasta este sprijinită și de faptul că Yusuf i-a văzut în vis ca stele luminoase, iar stelele dau lumină și călăuzire, însușiri ale profeților. Dacă ei nu au fost profeți, atunci au fost învățați bine călăuziți.

• În această povestire vedem că Allah l-a binecuvântat pe Yusuf cu știință, blândețe și moravuri alese. El a chemat la Allah și la religia Sa, i-a iertat de la sine pe frații care îl nedreptățiseră și și-a desăvârșit iertarea prin faptul că nu i-a mustrat și nu i-a dojenit. Apoi și-a cinstit părinții în cel mai frumos chip și le-a făcut bine fraților și tuturor oamenilor.

• Unele rele sunt mai ușoare decât altele, iar săvârșirea răului mai mic dintre două rele este mai bună decât săvârșirea celui mai mare. Când frații lui Yusuf s-au înțeles să-l omoare ori să-l alunge, unul dintre ei a spus: „Nu-l omorâți pe Yusuf, ci aruncați-l în adâncul fântânii, dacă trebuie să faceți ceva.” [Yusuf, 12:10] Cuvântul lui a fost mai bun și răul lui mai mic, iar prin el gravitatea păcatului fraților săi s-a micșorat.

• Dacă un lucru trece din mână în mână prin cumpărare și vânzare și ajunge în averea oamenilor, fără să se știe că a fost dobândit pe nedrept, acela care îl cumpără, îl vinde, îl folosește ori trage folos din el nu poartă păcat. Frații lui Yusuf l-au vândut printr-o tranzacție interzisă și neîngăduită, apoi caravana l-a dus în Egipt și l-a vândut. Yusuf a rămas la stăpânul său ca un tânăr sclav — iar Allah l-a numit pe cumpărător stăpânul lui — și avea la ei locul unui sclav cinstit.

• Sura avertizează împotriva rămânerii singur cu femeile atunci când există teama de ispită și împotriva iubirii vătămătoare. Soția lui al-'Aziz a făcut ceea ce a făcut din pricina faptului că rămăsese singură cu Yusuf și a iubirii ei puternice pentru el. Această iubire nu i-a dat pace până când a încercat să-l seducă, apoi a mințit cu privire la el, iar el a rămas multă vreme în închisoare din pricina ei.

• Înclinarea lui Yusuf spre femeie, pe care apoi a părăsit-o pentru Allah, a fost un mijloc de apropiere de Allah. Acea înclinare era un imbold al sufletului care poruncește răul, firesc la cei mai mulți oameni. Însă, când a pus-o față în față cu iubirea lui Allah și teama de El, iubirea și teama de Allah au biruit înclinarea, capriciul și pofta sufletului. El a fost dintre cei despre care Allah spune: „Iar cel care s-a temut de statul înaintea Domnului său și și-a oprit sufletul de la poftă...” [an-Nazi'at, 79:40].

Yusuf a fost și dintre cei șapte pe care Allah îi va umbri sub umbra Tronului Său, în Ziua în care nu va fi altă umbră decât umbra Sa. Unul dintre ei este „un bărbat pe care o femeie cu rang și frumusețe îl cheamă la păcat, iar el spune: Eu mă tem de Allah¹”.

Înclinarea pentru care omul este mustrat este aceea care rămâne, se întărește până devine hotărâre și poate duce la faptă.

• Dacă imanul pătrunde în inimă și robul este sincer față de Allah în toate treburile sale, Allah îndepărtează de el, prin imanul și sinceritatea lui, feluritele rele, faptele rușinoase și mijloacele care duc la păcat, ca răsplată pentru imanul și sinceritatea sa. Allah spune: „El a simțit înclinare spre ea; [ar fi cedat] dacă nu ar fi văzut dovada Domnului său. Astfel am îndepărtat de la el răul și fapta rușinoasă. El era dintre robii Noștri aleși și sinceri.” [Yusuf, 12:24]

Cuvântul din verset a fost citit cu kasrah la litera lam — al-mukhlisin, cei sinceri. Potrivit citirii cu fathah — al-mukhlasin, cei aleși — el era dintre cei pe care Allah i-a ales și i-a curățit pentru Sine; această citire cuprinde și sinceritatea lui Yusuf. Când și-a făcut fapta sinceră numai pentru Allah, Allah l-a ales, l-a curățit și l-a salvat de rău și de fapta rușinoasă.

• Când omul vede un loc în care se află ispita și mijloacele care duc la păcat, se cuvine să se îndepărteze de el cât mai mult, ca să fie salvat. Când femeia în a cărei casă se afla Yusuf a vrut să-l seducă, el a fugit spre ușă ca să scape de răul ei.

• Indiciile sunt folosite atunci când există îndoială ori confuzie. Dacă un bărbat și soția lui se ceartă pentru vasele casei, ceea ce se potrivește bărbatului îi revine lui, iar ceea ce se potrivește femeii îi revine ei, dacă nu există altă dovadă. Tot astfel, dacă un tâmplar și un fierar se ceartă pentru unelte, iar dovada lipsește, se judecă prin asemănare și potrivire, dându-i-se fiecăruia uneltele meseriei sale. Tot din această categorie face parte recunoașterea înrudirii prin asemănarea trăsăturilor și urmărirea urmelor.

Martorul din povestea lui Yusuf a mărturisit pe baza unui indiciu și a judecat după locul în care era ruptă cămașa. Din faptul că ea fusese ruptă la spate a înțeles că Yusuf spunea adevărul, iar femeia mintea.

Un alt exemplu al folosirii acestui principiu este că Yusuf a judecat după găsirea cupei în desaga fratelui său că acesta o furase, fără mărturie ori mărturisire. Pe această bază, dacă bunul furat este găsit la hoț, mai ales dacă acesta este cunoscut pentru furt, el este socotit hoț, iar acest indiciu este mai puternic decât mărturia. Tot astfel, dacă un bărbat este găsit vomitând vin ori o femeie care nu are soț și nici stăpân este găsită însărcinată, pedeapsa prescrisă se aplică pe baza acelui indiciu, atâta vreme cât nu există o piedică. De aceea Allah a numit această judecată mărturie: „Un martor dintre oamenii ei a mărturisit...” [Yusuf, 12:26]

• Frumusețea lui Yusuf era exterioară și interioară. Frumusețea exterioară a făcut-o pe femeia în a cărei casă trăia să săvârșească ceea ce a săvârșit, iar pe femeile chemate de ea, când au mustrat-o, să-și taie mâinile și să spună: „Acesta nu este om; el nu poate fi decât un înger nobil!” [Yusuf, 12:31]

Frumusețea sa interioară era marea sa castitate și depărtarea de păcat, deși pricinile care îl chemau la el erau numeroase. Apoi soția lui al-'Aziz și celelalte femei au mărturisit nevinovăția lui. Soția lui al-'Aziz a spus: „Eu am încercat să-l seduc, dar el s-a păzit” [Yusuf, 12:32], apoi: „Acum adevărul a ieșit la iveală. Eu am încercat să-l seduc, iar el este dintre cei sinceri” [Yusuf, 12:51]. Femeile au spus: „Ferească Allah! Nu știm nimic rău despre el.” [Yusuf, 12:51]

• Yusuf a ales închisoarea în locul păcatului. Tot astfel se cuvine să facă omul încercat cu alegerea între două lucruri: săvârșirea păcatului ori îndurarea unei pedepse lumești. El să aleagă pedeapsa lumii în locul păcatului care atrage pedeapsa aspră în această lume și în Viața de Apoi. De aceea, unul dintre semnele imanului este ca omul să urască întoarcerea la necredință după ce Allah l-a salvat de ea așa cum urăște să fie aruncat în Foc.

• Robul trebuie să se îndrepte spre Allah și să-I ceară ocrotirea atunci când este pus în fața ispitei păcatului, mărturisind că nu are putere și tărie prin sine însuși. Yusuf a spus: „Dacă nu vei îndepărta de la mine viclenia lor, aș putea să mă plec spre ele și să fiu dintre cei neștiutori.” [Yusuf, 12:33]

• Știința și rațiunea îl cheamă pe om la bine și îl opresc de la rău, pe când neștiința și nechibzuința îl cheamă să-și urmeze capriciile și poftele, chiar dacă îi sunt vătămătoare.

• Așa cum omul trebuie să fie un rob adevărat al lui Allah în vremuri de ușurință, tot astfel trebuie să-I fie rob în vremuri de greutate. Yusuf a continuat să cheme la Allah și după ce a fost întemnițat. I-a chemat pe cei doi tineri la Tawhid și le-a poruncit să părăsească shirkul.

O dovadă a priceperii sale este că a văzut deschiderea lor față de chemarea lui: ei aveau o părere bună despre el și spuneau că îl văd dintre cei care fac bine, veniseră să le tâlcuiască visele și erau dornici să afle tâlcuirea. Yusuf a folosit acest prilej și i-a chemat la Allah înainte de a le tâlcui visele, pentru că aceasta îl ajuta mai mult să-și atingă scopul.

Mai întâi le-a arătat că desăvârșirea și știința pe care le vedeau la el veneau din iman, din Tawhid și din părăsirea căii celor care nu cred în Allah și în Ziua de Apoi. Aceasta era o chemare indirectă. Apoi i-a chemat direct, arătând stricăciunea shirkului și dovada împotriva lui, precum și realitatea Tawhidului curat și dovada sa.

• Se începe cu lucrul cel mai important, apoi cu următorul ca importanță. Dacă unui muftiu i se pune o întrebare, dar cel care întreabă are nevoie să cunoască altceva mai mult decât răspunsul cerut, muftiul trebuie să-l învețe mai întâi ceea ce îi este mai necesar, apoi să-i răspundă la întrebare. Aceasta arată sinceritatea, priceperea și bunul sfat al învățătorului. Când cei doi tineri l-au întrebat pe Yusuf despre visele lor, el i-a chemat mai întâi la adorarea numai a lui Allah, fără asociat, apoi le-a tâlcuit visele.

• Dacă omul se află în strâmtorare și greutate, nu este nicio vină să ceară ajutorul celui care îl poate salva ori le poate face altora cunoscută starea sa. Aceasta nu este plângere către făpturi, ci unul dintre lucrurile firești prin care oamenii se ajută. De aceea Yusuf i-a spus tânărului despre care știa că va fi salvat: „Pomenește-mă înaintea stăpânului tău.” [Yusuf, 12:42]

• Învățătorul trebuie să fie pe deplin sincer în predarea sa. Să nu facă din știință un mijloc de câștig, rang ori alt folos și să nu refuze să-i învețe pe alții ori să-și diminueze sinceritatea în îndrumare atunci când cel care întreabă nu împlinește ceea ce i-a cerut. Yusuf îi ceruse unuia dintre cei doi tineri să-l pomenească înaintea stăpânului său, însă acela uitase. Când s-a ivit nevoia, tânărul s-a întors și l-a întrebat despre visul regelui. Yusuf nu l-a mustrat pentru că îl uitase, ci i-a răspuns deplin.

• Cel întrebat trebuie să-i spună celui care întreabă și lucrurile legate de întrebare care îi aduc folos și să-l călăuzească spre ceea ce îi folosește în religie și în viața lumească. Aceasta ține de sinceritatea desăvârșită, pricepere și bun sfat. Yusuf nu s-a mulțumit să tâlcuiască visul regelui, ci le-a spus și ce să facă în anii de belșug: să cultive din belșug și să adune recolte bogate.

• Omul nu este mustrat dacă îndepărtează de la sine învinuirea și caută să-și dovedească nevinovăția; dimpotrivă, este lăudat pentru aceasta. Yusuf a refuzat să iasă din închisoare până când nevinovăția lui față de femeile care își tăiaseră mâinile nu a fost lămurită.

• Povestirea arată virtutea științei: știința hotărârilor religioase, a legilor, a tâlcuirii viselor, a administrării și a educării. Ea arată că știința este mai presus de frumusețea chipului, chiar dacă frumusețea este precum cea a lui Yusuf. Din pricina frumuseții sale, Yusuf a trecut prin încercări și a fost întemnițat, iar prin știința sa a primit cinste, rang înalt și statornicire pe pământ. Tot binele acestei lumi și al Vieții de Apoi este rodul și urmarea științei.

• Știința tâlcuirii viselor este una dintre științele Shari'ei, iar omul este răsplătit pentru învățarea și predarea ei. Tâlcuirea viselor intră în fatwa. Yusuf le-a spus celor doi tineri: „A fost hotărât lucrul despre care mi-ați cerut fatwa” [Yusuf, 12:41]; regele a spus: „Dați-mi fatwa cu privire la visul meu” [Yusuf, 12:43], iar tânărul i-a spus lui Yusuf: „Dă-ne fatwa cu privire la șapte vaci...” [Yusuf, 12:46]. De aceea nu este îngăduit să se tâlcuiască visele fără știință.

• Nu este nicio vină ca omul să pomenească însușirile de știință și faptă pe care le are atunci când există un folos, nu urmărește să se laude și nu minte. Yusuf a spus: „Pune-mă peste vistieriile țării; eu sunt un păzitor priceput.” [Yusuf, 12:55]

Tot astfel, cererea unei funcții de autoritate nu este vrednică de osândă dacă acela care o cere își va împlini cât poate îndatoririle față de Allah și față de robi și este mai potrivit decât alții pentru ea. Vrednic de osândă este să o ceară când nu este potrivit, când există unul asemenea lui ori mai bun sau când scopul nu este împlinirea poruncii lui Allah. În aceste situații, cererea autorității nu este îngăduită.

• Allah este foarte Generos și îi dăruiește robului Său bine în această lume și în Viața de Apoi. Mijloacele binelui din Viața de Apoi sunt imanul și taqwa, iar această răsplată este mai bună decât răsplata lumească și averile ei. Robul să-și amintească răsplata lui Allah, să-și facă sufletul să tânjească după ea și să nu se întristeze când vede oamenii lumii și desfătările lor fără să le poată avea. Să se mângâie prin răsplata lui Allah în Viața de Apoi și prin Darul Său mare, deoarece El spune: „Răsplata Vieții de Apoi este mai bună pentru cei care cred și au taqwa.” [Yusuf, 12:57]

• Nu este nicio vină să fie strânse și păstrate provizii, dacă intenția este să li se asigure oamenilor cele necesare din belșug, fără a-i vătăma. Yusuf le-a poruncit să strângă hrana în anii de belșug pentru anii de secetă. Aceasta nu este potrivnică încrederii în Allah; robul se încrede în Allah și folosește mijloacele potrivite care îi folosesc în religie și în lume.

• Yusuf a administrat bine vistieriile țării. Recoltele depozitate au ajuns atât de multe, încât locuitorii ținuturilor învecinate veneau în Egipt după hrană, știind că acolo existau provizii. El nu dădea nimănui mai mult decât îi era necesar, uneori chiar mai puțin, iar niciunui nou-venit nu-i dădea mai mult de o încărcătură de cămilă.

• Ospitalitatea și cinstirea oaspetelui sunt rânduite și fac parte din calea trimișilor. Yusuf le-a spus fraților săi: „Nu vedeți că eu dau măsura deplină și sunt cel mai bun dintre cei care primesc oaspeți?” [Yusuf, 12:59]

• Gândul rău despre cineva nu este interzis atunci când există indicii care îl susțin. Când fiii lui Ya'qub au stăruit să-l trimită pe Yusuf cu ei și apoi au venit spunând că l-a mâncat lupul, el le-a spus: „Ba nu! Sufletele voastre v-au împodobit o faptă.” [Yusuf, 12:18] Despre celălalt frate le-a spus: „Să vi-l încredințez așa cum vi l-am încredințat mai înainte pe fratele lui?” [Yusuf, 12:64] Iar când Yusuf l-a păstrat pe fratele său și ceilalți s-au întors la tată, le-a spus din nou: „Ba nu! Sufletele voastre v-au împodobit o faptă.” [Yusuf, 12:83] Deși la a doua întâmplare nu fuseseră nepăsători, fapta lor veche a fost pricina cuvintelor tatălui, iar el nu a fost mustrat pentru aceasta.

• Folosirea mijloacelor pentru îndepărtarea deochiului și a celorlalte rele ori pentru înlăturarea lor după ce s-au ivit nu este interzisă. Ea este îngăduită, deși nimic nu se petrece decât prin Voia și Hotărârea lui Allah, deoarece mijloacele fac parte tot din Voia și Hotărârea Sa. Ya'qub le-a spus fiilor săi: „O, fiii mei! Nu intrați toți pe o singură poartă, ci intrați pe porți diferite.” [Yusuf, 12:67]

• Este îngăduită folosirea stratagemelor prin care omul ajunge la dreptul său, iar cunoașterea căilor ascunse ce duc la scopuri îngăduite este lăudată. Interzisă este folosirea stratagemelor pentru a scăpa de o obligație ori pentru a săvârși un lucru oprit.

• Acela care vrea să lase o anumită impresie fără să dezvăluie un lucru pe care nu vrea să-l dezvăluie poate folosi cuvinte și fapte cu înțeles larg care îl feresc de minciună. Yusuf a pus cupa în desaga fratelui său, apoi a scos-o, lăsând impresia că el o furase, deși nu exista decât indiciul care le dădea fraților această impresie.

După aceea Yusuf a spus: „Ferească Allah să luăm pe altcineva decât pe acela la care am găsit bunul nostru” [Yusuf, 12:79], nu: pe acela care ne-a furat bunul. Tot astfel, nu a spus: am găsit bunul nostru la el, ci a folosit o expresie generală, care putea să se potrivească lui ori altuia. Nu este nicio vină în aceasta. Se crea doar impresia că fratele său furase, pentru ca Yusuf să-și atingă scopul îngăduit și să-l păstreze lângă sine. Când lucrurile s-au lămurit, acea impresie a dispărut.

• Omului nu-i este îngăduit să mărturisească decât pe baza lucrului pe care îl cunoaște și de care este sigur: fie pentru că l-a văzut, fie pentru că l-a auzit de la un om de încredere și inima lui este liniștită cu privire la aceasta. Ei au spus: „Noi nu mărturisim decât ceea ce am știut.” [Yusuf, 12:81]

• Aceasta a fost o încercare mare prin care Allah l-a încercat pe profetul și alesul Său Ya'qub. El a hotărât să fie despărțit de fiul său Yusuf, de care nu putea suporta să fie despărțit nici măcar un ceas, fiindcă despărțirea îl umplea de tristețe. Despărțirea a durat multă vreme, nu mai puțin de treizeci de ani, iar mâhnirea nu a părăsit inima lui Ya'qub: „Ochii lui s-au albit de mâhnire, iar el își ținea durerea înlăuntru.” [Yusuf, 12:84]

Apoi încercarea s-a înăsprit prin despărțirea de celălalt fiu, fratele bun al lui Yusuf. Ya'qub a răbdat Hotărârea lui Allah căutând răsplata Lui, așa cum se legase să aibă o răbdare frumoasă, și fără îndoială și-a împlinit legământul. Cuvintele sale „Eu mă plâng numai lui Allah de suferința și mâhnirea mea” [Yusuf, 12:86] nu sunt potrivnice răbdării. Plângerea către Allah nu se împotrivește răbdării; ceea ce i se împotrivește este plângerea către oameni.

• Ușurarea vine împreună cu greutatea, iar cu strâmtorarea vine înlesnirea. Când mâhnirea lui Ya'qub a durat multă vreme și a ajuns la culme, iar familia sa a ajuns în strâmtorare din pricina foametei, Allah a hotărât ușurarea. Reunirea a venit în clipa celei mai mari nevoi și strâmtorări, iar ei au primit răsplata împreună cu bucuria întâlnirii.

Din aceasta se cunoaște că Allah îi încearcă pe apropiații Săi cu greutate și ușurință, ca să le încerce răbdarea și recunoștința și să le sporească imanul, certitudinea și cunoașterea Lui.

• Este îngăduit ca omul să le spună altora ce i se întâmplă și ce suferă din pricina bolii, sărăciei și a lucrurilor asemănătoare, fără nemulțumire. Frații lui Yusuf au spus: „O, puternicule! Pe noi și pe familia noastră ne-a lovit nenorocirea” [Yusuf, 12:88], iar Yusuf nu le-a respins cuvântul.

• Sura arată virtutea evlaviei (taqwa) și a răbdării, arătând că tot binele acestei lumi și al Vieții de Apoi este rodul lor. Cei care le împlinesc au cea mai bună urmare, după cum Yusuf a spus: „Allah ne-a dăruit Harul Său. Cine are taqwa și rabdă — să știe că Allah nu lasă să se piardă răsplata celor care fac bine.” [Yusuf, 12:90]

• Acela căruia Allah îi dăruiește ușurința după greutate, sărăcie și strâmtorare trebuie să recunoască binecuvântarea lui Allah și să-și amintească mereu starea de dinainte, pentru ca la fiecare amintire să-I mulțumească. Yusuf a spus: „El mi-a făcut bine când m-a scos din închisoare și v-a adus pe voi din deșert.” [Yusuf, 12:100]

• Allah i-a arătat lui Yusuf o blândețe mare și l-a trecut prin toate aceste stări, greutăți și încercări, ca prin ele să-l facă să ajungă la cele mai înalte țeluri și la cele mai nobile trepte.

• Robul trebuie să-I ceară necontenit lui Allah să-l statornicească în iman, să ia mijloacele care duc la aceasta și să-L roage pentru un sfârșit bun și desăvârșirea binecuvântării. Yusuf a spus: „Domnul meu! Mi-ai dăruit stăpânire și m-ai învățat din tâlcuirea întâmplărilor și viselor. Făcător al cerurilor și al pământului! Tu ești Ocrotitorul meu în această lume și în Viața de Apoi. Fă-mă să mor musulman și alătură-mă celor drepți.” [Yusuf, 12:101]

Încheierea tafsirului Surei Yusuf

Acestea sunt lecțiile și foloasele din această povestire binecuvântată pe care Allah m-a ajutat să le adun. Acela care cugetă la ea va găsi și altele.

Îi cerem lui Allah știință folositoare și fapte primite, căci El este Preagenerosul.

Aici se încheie tafsirul Surei Yusuf. Pacea și binecuvântarea fie asupra lui Yusuf, a tatălui și a fraților săi. Toată lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor.